Tradiționalismul

Introducere: Orientarea unei părți a literaturii noastre spre valorile promovate de

literaturile occidentale provoacă, odată cu începutul secolulul XX și mai ales în perioada
dintre cele două războaie mondiale, o reacție de respingere, operată în numele tradiției care
apără și conservă valorile autohtone, specificul național. Tradiționalismul marchează un
atașament excesiv, idealizant față de valorile trecutului, ca reacție împotriva orientărilor
moderniste și de avangardă. Tradiționalismul valorifică folclorul, prețuiește cultura arhaică
(datini, obiceiuri, orizontul moral și material al vieții), susține o viziune idilică asupra
existenței rurale, exaltă valorile lumii țărănești. Trei curente literare vehiculează idei
tradiționaliste: sămănătorismul, poporanismul și gândirismul.
Sămănătorismul este promovat de revista ieșeană „Sămănătorul”, al cărei ideolog este
considerat Nicolae Iorga. Recomanda ca sursă de inspirație viața la țară, trecutul istoric,
scrierile aveau caracter moralizator, educau, iar publicul-cititor căruia i se adresa trebuia să fie
omul simplu. Scrierile sămănătoriste apar astăzi naive, excesiv-idilice, fără valoare estetică.
Criticul Eugen Lovinescu observa chiar că adepții acestei orientări nu fac distincția între etic,
etnic și estetic, favorizând primele două categorii în detrimentul celei din urmă.
Poporanismul, ideologie de sorginte rusească (narodnicism), consideră că literatura trebuie să
scoată din ignoranță omul simplu – literatura e operă de civilizare și luminare a poporului – de
aici confuzia poporaniștilor între etic și estetic. Ideologul acestui curent este Garabet
Ibrăileanu, care își arată convingerea că normele morale autentice sunt normele vieții omului
simplu. Li se cere scriitorilor să promoveze în operele lor simpatia, mila față de țăran, dar și
valorile durabile ale sufletului românesc. I s-a reproșat lui Ibrăileanu că încearcă să lege
literatura de pătura țărănimii și să ignore literatura apuseană modernă. Scrierile poporaniste
sunt receptate astăzi ca forme de artă cu tendință, care promovează direct idei morale, sociale,
politice. Gândirismul este o mișcare de idei, folosofică, culturală, artistică dar și politică
constituită în jurul revistei „Gândirea”. Principalul teoretician al mișcării gândiriste a fost
Nichifor Crainic, care este, de fapt, și conducătorul revistei. Au colaborat cu „Gândirea”
scriitori și poeți care nu au o orientare certă tradiționalistă, deoarece au îmbrățișat și alte
estetici: Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Aron Cotruș. Ideile
directoare ale gândirismului sunt: inspirația autorilor din spațiul autohton, din folclor și din
istoria națională, valorificarea tradiției, promovarea valorilor credinței ortodoxe. Refuzul
occidentalizării literaturii e definitoriu pentru tradiționalism, izvorât din tendința de
autoconservare, din dorința de a se opune unei evoluții mult prea rapide a lumii.
Ion Pillat este un poet tradiționalist, care se manifestă literar în perioada interbelică.
Opera sa se află la confluența curentelor literare, înglobând elemente romantice, parnasiene,
clasice, dar și tradiționaliste. Tradiționalismul lui Ion Pillat este o reîntoarcere la „poezia
pământului natal, la rădăcinile ancestrale” (Ov. S. Crohmălniceanu), iar în el Vladimir Streinu
identifica „cele mai profunde accente ale sentimentalismului horațian al oțiului (tihnei),
umbrite de fuga timpului. Volumul care marchează întoarcerea poetului la rădăcini este Pe
Argeș în sus, caracterizat printr-un lirism profund, dominat de un ton elegiac. Poeziile acestui
volum sunt considerate pasteluri psihologice și au la bază ideea recuperării unui timp
sufletesc, prin rememorare. Sunt evocate satul, figurile și casa bunicilor („casa amintirii”),
livada, „dealurile toamnei” etc.
Unul dintre cele mai relevante poeme ale volumului este Aci sosi pe vremuri, ce
dezvoltă tema devenirii insesizabile a materiei, obsesivă la Ion Pillat. Poezia este, aparent, o
poezie de iubire, dublată de o meditație pe tema trecerii timpului. Ca specie, îmbină idila,
elegia, meditația și pastelul. Titlul este o sintagmă în cadrul căreia se remarcă forma populară
a adverbului de loc „aci”, prin care se fixează spațiul, verbul cu utilizare regională de perfect
simplu „sosi” și locuțiunea adverbială „pe vremuri”. Titlul sugerează așadar, metaforic, eterna
reîntoarcere a poetului la locurile natale, dar și nostalgia vremurilor revolute.
Construcția poemului se bazează pe un paralelism între prezent și trecut, între scena
sosirii iubitei și scena unei alte sosiri, a bunicii. Poezia este structurată în patru secvențe:
prima conține descrierea casei bunicilor, reconstituită de memoria afectivă, a doua -
recompunerea, prin intermediul imaginației, a poveștii de iubire dintre bunic și bunică, a treia
secvență urmează meditația asupra trecerii timpului, iar ultima secvență prezintă poveste a de
iubire dintre cei doi tineri, prezentată în analogie cu cea a bunicilor.
Imaginea artistică centrală a primei secvențe este „casa amintirii”:
La casa amintirii cu-obloane si pridvor,
Paienjeni zabrelira si poarta, si zavor.

Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc

De când luptara-n codru si poteri, si haiduc.

În drumul lor spre zare îmbatrânira plopii.

Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.

„Obloanele”, „pridvorul”, „hornul” alcătuiesc o geografie impregnată de nostalgie, dar

și de regretul abandonului. Peste tot se află semne ale părăsirii: poarta este, simbolic,
pecetluită de pânzele paianjenilor, hornul nu mai fumegă. Detaliul semnificativ este cel al
drumului străjuit de plopi bătrâni, care face posibilă regresiunea într-un timp intrat de mult în
neființă, reînviat prin amintire. Planul depărtării, exprimat prin termeni de spațialitate
(„drumul lor spre zare”) este totodată coordonată temporală, fixată aluziv de „îmbătrânirea”
plopilor. Într-o durată interioară, bergsoniană, se recompune, în a doua secvență, povestea de
iubire dintre bunici (este vorba de bunicii dinspre mamă, I. C. Brătianu și Calyopi Pleșoianu
care s-au căsătorit în 1852):
Nerabdator bunicul pândise de la scara
Berlina leganata prin lanuri de secara.

Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, si din berlina

Sari, subtire, -o fata în larga crinolina.

Privind cu ea sub luna câmpia ca un lac,

Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.

Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,

Îi spuse Sburatorul de-un tânar Eliad.

Ea-l asculta tacuta, cu ochi de peruzea...

Si totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.

Si cum sedeau... departe, un clopot a sunat,

De nunta sau de moarte, în turnul vechi din sat.

Dar ei, în clipa asta simteau ca-o sa ramâna..

„Casa amintirii” are conotația de loc al sacrei perechi, unde cuplurile de îndrăgostiți
sosesc pentru a da curs „recunoscutei inițieri în misterul nunții„ (V. Fanache). Metaforele
folosesc la evocarea unui spațiu rural al liniștii și al echilibrului deplin. Întâlnirea are loc după
un ceremonial în care îndrăgostitul așteaptă sosirea berlinei, urmat de modalitatea inedită a
bunicului de a-și mărturisi iubirea, recitând versuri din lirica romantică a vremii, versuri din
Alphonse de Lamartine (Lacul) și din Ion Heliade Rădulescu (Zburătorul). Plimbarea
bunicilor este idilică, iar atmosfera e specifică decorului romantic, „câmpia ca un lac”,
deasupra căreia, în semn de protecție, stă astrul selenar. Povestea de iubire a bunicilor are
aerul unei feerii: „Și totul ce romantic, ca-n basme se urzea”. Din portretul fizic al bunicii, eul
liric se oprește asupra privirii – „ochii de peruzea„ – pentru că privirea are puterea protectoare
a pietrelor semiprețioase. Poetul coboară însă din universul visării, iar meditația devine
elegiacă: „De mult e mort bunicul, bunica e bătrână..”. Secvența e încărcată de dramatism
pentru că surprinde fragilitatea și efemeritatea ființei umane care captează o frântură din
eternitate prin iubire, în contrast cu amenințarea morții, sugerate de clopotul care bate „de
nuntă sau de moarte în turnul vechi din sat”.
A treia secvență are în centru motivul „șterselor portrete”, în care se recunoaște mascat
motivul oglinzii, des invocat în lirica lui Ion Pillat:
Ce straniu lucru: vremea! Deodata pe perete
Te vezi aievea numai în stersele portrete.

Te recunosti în ele, dar nu si-n fata ta,

Caci trupul tau te uita, dar tu nu-l poti uita...
Temele timpului – fugit irreparabile tempus, pantha rei – se identifică cu ușurință în
exclamația retorică „Ce straniu lucru: vremea!” care este cheia descifrării poeziei. Portretele
sunt singurele capabile să eternizeze clipa; omul este supus schimbării și retrăiește cu
nostalgie, prin intermediul amintirilor, clipele de grație ale trecutului. Meditația pe tema
timpului aduce în prim plan o altă poveste, plasată în prezent, prin care e subliniată nu doar
succesiunea generațiilor ci și ideea de repetabilitate a unor tipare comportamentale. A patra
secvență, idila dintre poet și iubită, repetă fidel povestea bunicilor.
Ca ieri sosi bunica... si vii acuma tu:
Pe urmele berlinei trasura ta statu.

Acelasi drum te-aduse prin lanul de secara.

Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scara.

Subtire, calci nisipul pe care ea sari.

Cu berzele într-însul amurgul se opri...

Si m-ai gasit, zâmbindu-mi, ca prea naiv eram

Când ti-am soptit poeme de bunul Francis Jammes.

Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub luna

Si-am spus Balada lunei de Horia Furtuna,
M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist,
Si ti-am parut romantic si poate simbolist.

Si cum sedeam... departe, un clopot a sunat.

Acelasi clopot poate, în turnul vechi din sat...

De nunta sau de moarte, în turnul vechi din sat.

Nerăbdarea poetului, întâmpinarea iubitei, plimbările în noapte și recitarea de poezii –
ca formă de seducere – sunt elemente comune celor două povești. Ceea ce se schimbă ține
doar de lumea exterioară: berlina bunicii e înlocuită de trăsura iubitei, moda literară e alta, iar
poetul recită „naiv” poeme simboliste, de Francis Jammes și de Horia Furtună. Natura
interioară a omului, sufletul, nu se schimbă, însă. O serie de motive unesc, peste timpuri și
mode, cele două cupluri: motivul păsării („Cu berzele într-însul amurgul se opri...” / „Iar când
deasupra casei ca umbre berze cad”) – simbol al înălțării și al coborârii, al începutului și al
sfârșitului, al nunții și al morții, adică al celor două fețe ale devenirii, motivul amurgului ca
timp al reveriei dar și al declinului. Reluarea ritualului iubirii de fiecare generație exprimă
continuitatea, permanența, evidente la nivel textual prin antiteza „Ca ieri sosi bunica... și vii
acuma tu”. Aceeași strategie urmărește seducerea, mărturisirea iubirii prin versuri, procedeu
la care poetul se raportează prin autoironie: „Și ți-am părut romantic și poate simbolist.”
Sentimentele sunt împărtășite și de iubită, din al cărei portret se desprinde, ca și în cazul
bunicii, privirea enigmatică („m-ai ascultat pe gânduri cu ochi de ametist”). Trecerea timpului
este marcată, din nou, de sunetul clopotului „același clopot, poate, din turnul vechi din sat”,
semn că existența terestră este o „mare trecere” către un inevitabil sfârșit. Versul-concluzie
reia un altul, aparținând secvenței dedicate poveștii de iubire dintre bunici, accentuând ideea
că evenimentele esențiale din viața omului se perpetuează la infinit, că timpul aduce mereu
schimbarea.
Cristian Livescu demonstrează faptul că în Aci sosi pe vremuri există o suprapunere a
două cicluri vitale care dă poetului speranța că dezleagă enigma reintegrării: trebuie să refaci
mereu ritualul străbun, să reiei scenele din apusa patriarhalitate, pentru a evita frângerea
legăturii și risipirea în confuzul neautentic. Scenariul mitului sosirii – pe vremuri – a bunicii
Calyopi – casa amintirii, devine o inițiere a cărei repetare – modul de repetare al oricărui mit
– duce la descoperirea tâlcurilor adânci ale existenței, la ieșirea iluzorie din teroarea timpului.
Pillat recompune o dramă rituală, cu gândul expres de a-i impune multiplicarea, conservând
misterul demultului printr-o actualizare la nesfârșit.”

Poezia înregistrează, odată cu întreg volumul Pe Argeș în sus o „întoarcere la matca

naturală”, după pendulări livrești între diferite orientări ale epocii, parnasiene, simboliste sau
neoclasiciste. Poetul se dezice de poezia de dinaintea volumului menționat și recunoaște că
s-a regăsit abia după ce s-a dedicat poeziei de inspirație autohtonă. Deși are conștiința
vinovată a unui „absenteist”, reușește să depășească complexul de vinovăție și să se înscrie,
prin creația sa, în tradiționalism pur prin elemente ușor de identificat și în poezia aci sosi pe
vremuri: elogiul universului rural patriarhal, al cărui axis mundi este „turnul vechi din sat”,
reacția nostalgică față de trecut, dorința de a conserva tipare comportamentale tradiționale,
cultivarea unor sonorități arhaice (oblon, pridvor, zăvor, ciubuc, poteri, haiduc, crinolină).
Atașamentul poetului față de universul patriarhal e vizibil și în tonalitatea solemnă cu care
reconstituie povestea de iubire din trecut a bunicilor. Seninătatea viziunii și tonul elegiac sunt,
de asemenea, specifice poezie tradiționaliste, în care poetul, așa cum afirma Ov. S.
Crohmălniceanu „adâncește considerabil sentimentul horațian, timpul etrăit sub semnul
tradiției, deci ca o dimensiune sufletească generală, reprezentativă pentru o întreagă
comunitate umană”.