Mihai Eminescu (1850-1889) este cel mai mare reprezentant al romantismului românesc şi cel din urmă

mare poet romantic european (în ordine cronologică). Opera sa cuprinde teme, motive şi atitudini ce ţin
de marea literatură a lumii:

Creator pentru care poezia nu este un exerciţiu exterior, ci un mod profund de existenţă, M
Eminescu a lăsat posterităţii o operă diversă, care cuprinde poezii, teatru, publicistica şi traduceri.
Poeziile au la bază mai multe teme şi motive de largă inspiraţie istorică, filosofică şi socială.

Marile teme ale creaţiei eminesciene au fost analizate de G. Călinescu în Operă lui Mihai Eminescu,
lucrare în cinci volume, apărută între anii 1934-1936.

Ele se clasifica în trei mari coordonate, care reprezintă în acelaşi timp şi sursele de inspiraţie ale
creaţiei eminesciene: istoria, natura şi folclorul. P e lângă acestea m ai întâlnim şi alte teme abordate de
eminescu în operă sa, precum cosmogonia, iubirea şi tema geniului.

1. Cosmogonia

Această temă tratează naşterea şi stingerea universului, având ca motive luceferii, stelele, lună şi
zborul prin spaţial sideral. Tema este ilustrată îndeosebi în "Scrisoarea I", prin cugetarea bătrânului
dascăl la soarta universului, la modul în care a luat naştere şi la felul în care se va stinge. Cosmosul mai
este tratat de Eminescu în poemul "Luceafărul" în "Rugăciunea unui dac" şi în poemul postum intitulat
"Genaia".

"Scrisoarea I", "Luceafărul" şi "Rugăciunea unui dac" sunt câteva din lucrările care au ca temă
"Facerea şi desfacerea", denumire dată de George Călinescu. Unul din motivele cuprinse de această
temă este proporţia gigantică a spaţiului şi timpului universal. Acest motiv reprezintă viziunea romantică
eminesciana a Cosmosului în antiteză cu fiinţa umană neînsemnată şi muritoare; aceasta viziune mai
cuprinde şi evoluţia Cosmosului (situată între cele două capete: geneza şi stingerea), armonia născută
din rotirea aştrilor şi perspectiva mitologică.

"Scrisoarea I" este lucrarea reprezentativă acestei teme, fiind alcătuită dintr-o cosmogonie cuprinsă în
două cugetări: una pe tema destinului uman şi una pe tema soartei geniului. În prima parte a textului
(versurile 1 -28) ne este prezentat un cadru romantic, la vreme de seară, unde lumina enigmatică a lunii
se împrăştie peste o lume vană, născută dintr-un vis al Nefiinţei.

În altă parte a poemului, Eminescu îi prezintă pe oameni ca fiind "umbre pe pânză vremii", care se
metamorfozează în "mii de coji" şi în "nume trecătoare" duse de timp; trecătoare este şi gloria, umilul
om sărac şi regele cel puternic fiind uniţi de acelaşi destin, care cuprinde tot ceea ce se află sub patina
vremii: "geniul morţii". Nimeni şi nimic nu poate sta în calea acestui destin: nici Timpul (care va deveni
eternitate moartă), nici Universul (care cândva nu va mai există) şi nici geniul (care trăieşte drama unei
minţi îngrădite de timpul prea scurt al vieţii umane); întregul poem este străbătut de ideea romantică a
succesiunii generaţiilor, a evoluţiei şi a morţii universale.

2. Istoria

Tema istoriei o pune două mari motive: pe de o parte, marile civilizaţii, privind succesiunea
generaţiilor, stingerea strămoşilor glorioşi şi naşterea unor urmaşi corupţi, şi pe de altă parte istoria
naţională care la o scară redusă tratează aceeaşi antiteză trecut-prezent, strămoşi-urmaşi.
 Aceste motive sunt întâlnite la Eminescu în următoarele creaţii:"Împărat şi proletar", Memento
mori", Epigonii, Scrisoarea III.Toate aceste creaţii se axează pe ideea incompatibilităţii totale dintre
măreţia trecutului şi decăderea prezentului.

Alte motive specific acestei teme şi întâlnite în creaţiile sus-menţionate sunt patriotismul (Scrisoarea
III:"Şi de aceea tot ce mişcă în ţara asta răul, ramuri/Mi-e prieten numa mie iară ţie duşman
este/Duşmănit vei fi de toate fără a prinde chiar de veste/N-avem oşti dara iubirea de moşie e un
zid/Care nu se înfiorează de-a ta faima Baiazid"), inechitatea socială şi societatea coruptă.

Romantică mai este şi antiteza care atinge nivelul modelului primordial repetabil: între Cuceritor
(Baiazid) şi Apărător (Mircea cel Bătrân), între armata transformată în "pleava" şi cea devenită "potop ce
prăpădeşte", între perioada întemeierii şi cea a surpării. Imaginea aproape fabuloasă a voievodului este
de asemenea un motiv romantic. În momentul luptei Mircea capăta proporţiile unui erou.

Elementele naturii participa şi ele la acest eveniment. Dunărea (care devine şi ea un personaj ce îneacă
"spumegând" oastea duşmană), codrul (care ascunde "mii de capete pletoase" ca nişte clone ale lui
Mircea) şi "răul - ramul" sunt simboluri ale naturii veşnic vii.

3. Iubirea

Această temă are în centru femeia care îmbracă la eminescu mai multe ipostaze: femeia-înger,
femeia demon, femeia-misterioasă, o permanentă enigmă. Indiferent de ipostaza în care este surprinsă,
femeia reprezintă partenera prin care eul liric realizează idila într-un cadru natural adecvat. Spaţiul
natural este în deplină concordanță cu stadiul relaţiei amoroase: naturi luxuriante, cu motive specific
eminesciene (teiul, lacul, teiul înflorit, salcâmul, codrul) alcătuiesc un cadru ocrotitor pentru perechea ce
îşi împărtăşeşte sentimentele; iubirea trecută este ilustrată printr-o natură cu elemente specific
elegiace: S-a dus amorul, De câte ori, iubito, Pe lângă plopii fără soţ. Totodată în aceste poezii spaţial
natural, vegetal, este înlocuit de cel citadin, că marcă a deteriorării sentimentului de iubire.

Iubirea împărtăşită este întâlnită în poezii precum: "Floare albastră", "Lacul", "Dorinţa", "Sară pe deal".

În poeziile lui Eminescu iubirea este un vis, un ideal mereu neîmplinit; diferenţa dintre cele două
perioade de creaţie ale poetului este că în prima parte natura apărea ca un spaţiu feeric, elementele
acesteia constituind motive romantice: codrul (spaţiu magic şi plin de mister), teiul (arbore sfânt care îi
îmbrăca pe tineri cu veşmântul nevinovăţiei), lacul (element lamartinian al visului de iubire), lună şi
mulţimea de flori.

Dacă citim poeziile închinate dragostei, remarcăm că Eminescu reface destinul Luceafărului; el
trăieşte visul unei iubiri pământene mereu neîmplinite.

Un alt motiv este neînţelegerea de care dă dovadă femeia ce i-a oferit măreţia eternizării. Iubita este
şi ea o fată de împărat, pe care poetul o apăra de scurgerea timpului şi o pune în lumina Genezei. Dar pe
măsură ce visul de iubire se stinge, iubita se pierde în negurii uitării, în mit:

4. Natura

Una din temele abordate cu precădere de Eminescu în creaţia sa este natura, natură, conturată sub
două ipostaze: marile imensităţi spaţiale (reprezentate de mare şi cer), la care se opun pădurile
sălbatice, codrul şi teiul.

Natura cosmic prezintă motive: luna, stelele şi luceferii, întâlnite toate în poeziile care abordează
naşterea universului: Scrisoarea I, Luceafărul.
 Natura terestră apare în poeziile de dragoste prezentând motive specific eminesciene: teiul în floare,
codrul, plopii, floarea albastră, marea, lacul (Pe lângă plopii fără soţ, Lacul, Dorinţa.) Aceasta din urmă
poezie in pletește cele două teme natura şi iubirea ilustrând chemarea erotică a bărbatului, invitarea
iubitei într-un cadru natural mitic.

Detaşat de tema iubirii, fără a mai fi raporatat la ea, natura este ilustrată individual şi independent
Creaţii în care reprezintă nostalgia poetului pentru cadrul copilăriei sale: ("Fiind băiet păduri
cutreieram")

Tot dorul copilului Eminescu după cadrul natal natural al Ipoteștiului este regăsit în versurile: ("O,
rămâi.")

Dragostea poetului pentru natura îl determină pe acesta să dorească să fie înmormântat în mijlocului
cadrului natural:("Mai am un singur dor")

Acelaşi testament poetic se regăseşte şi în variantele: "De-oi adormi", " Nu voi mormânt bogat", "Iar
când voi fi pământ".

4. Folclorul

Se încadrează şi el în totalitatea temelor romantice, iar Eminescu abordeaza tema respectiva prin două
aspecte: pe de o parte ca şi culegător de folclor, preluând direct anumite creaţii de unde le-a auzit, în
peregrinările sale prin ţară iar pe de altă parte stilizând sau transformând aceste opere. Ajunge astfel la
mai multe variante: Basmul Fata în grădina de aur devine Luceafărul, iar poemul Calin Nebunul capăta
versiunea finală a creaţiei Calin (File din poveste)

Multe dintre poeziile în care abordează tema naturii (Revedere, Ce te legeni, La mijloc de codru des)
au şi ele la baza creaţii populare culese personal de Eminescu în momentele în care era peregrin prin
ţară: (Revedere), (La mijloc de codru.), (Ce te legeni)

Remarcarăm că toate cele trei opere au ca subiect codrul, motiv des întâlnit în creaţia eminesciană,
mărturisind dragostea poetului manifestată în timp şi niciodată uitată pentru cadrul natal al Ipotestiului.

Poemele "Calin (file din poveste) " şi "Luceafărul" au la baza mitul Zburătorului. Cele două poeme au
elemente comune: dragostea nefirească dintre o pământeancă şi o fiinţă nemuritoare se termină în vis şi
este proiectată în basm; fata îşi cheamă iubitul pe pământ (dar singura care se supune dorinţei acestuia
-"Iar tu să-mi fii mireasa" Este fata de crai -"Calin."). Numai în poemul "Calin (file din poveste) "are loc
nunta ca mijloc de integrare în armonia cosmică; faptul că arborii capătă strălucire argintie datorită
luminii lunii, iarba care "pare de omăt" şi albastrul florilor înzestrează nunta cu acea puritate
caracteristică începuturilor.

În "Luceafărul", "preafrumoasa fată" îşi caută un alt iubit (care să-i semene), dar la final poetul o
salvează, aşezând perechea umană în lumina naşterii Universului:

5. Destinul geniului.

Geniul este prezent în patru ipostaze: omul superior prin inteligenţă, Profund nefericit de condiţiile în
care este nevoit să trăiască (bătrânul dascăl din Scrisoarea I), Creatorul său Demiurgul (forţă cosmică ce
a dat naştere Universului: Luceafărul), fiinţă care nu se supune morţii biologice (Hyperion din Luceafărul)
şi demonul ca forţă a răului (în "Înger şi demon).
 În toate poemele, geniul este o fiinţă fără de stea, o formă de manifestare a divinităţii supreme
unice, deoarece Demiurgul l-a creat înaintea lumii. Originea sa deosebită aşează geniul deasupra lumii, a
frământărilor ei şi a timpului.

Această temă romantică a liricii eminesciene este întâlnită şi în poezia "Oda", în care nefericirea şi
nemurirea sunt condiţiile interioare ale geniului; de aici vine şi tentaţia de a coborî pe pământ pentru a
căuta ceea ce nu i s-a dat: dragostea.

Condamnat să rămână de-a pururi singur, neînţeles de ceilalţi şi aspirând în permanenţă la iubire,
geniul se retrage în sine însuşi, ocrotit fiind de spațiul în care există.

Condiţia nemuritoare îl face să sesizeze diferenţa uriaşă dintre el şi pământeni, care, pe durata
scurtei lor existente se află sub semnul norocului.

Principalul motiv literar intalnit la Eminescu este cel al lunii, gasit in aproape toate
poeziile. Ea este "stapan-a marii", in Scrisoarea I, sau "regina noptii moarta", in
Melancolie, in orice caz impresioneaza mereu prin aparitia ei si simbolizeaza iubirea. De
remarcat ca nu apare niciodata altfel decat sub forma de luna plina, cu exceptia
Scrisorii III unde are alta semnificatie (luna noua in descrestere era stema Imperiului
Otoman).

Un alt motiv des intalnit este cel al codrului, foarte frumos descris in Povestea codrului
si ridicat la rangul de voievod: "Imparat slavit e codrul,/ Neamuri mii ii cresc sub poale,/
Toate inflorind din mila/ Codrului Mariei-Sale." Uneori poetul se adreseaza codrului
personificandu-l si considerandu-l sfetnicul sau. Atunci cand codrul nu este prezent in
poezie apare in mod sigur un alt copac. Fie teiul, precum in Luceafarul: "Sub sirul lung
de mandrii tei/ Sedeau doi tineri singuri", fie plopul: "Pe langa plopii fara sot/ Adesea am
trecut", sau salcamul: "Deasupra criptei negre a sfantului mormant/ Se scutura salcamii
de toamna si de vant" (O,mama). Alteori apar doar crengile ca simbol al pomului sau
codrului: "Si aceiasi pomi in floare/ Crengi intind peste zaplaz".

Din multe poezii nu lipsesc nici florile cum al fi cele de tei, ca in Dorinta: "Iar in par
infiorate/ Or sa-ti cada flori de tei" sau floarea albastra, simbolul idealului inaccesibil, in
poezia cu acelasi nume: Floare-albastra! Floare-albastra!/ Totusi este trist in lume" sau
in Calin: "Flori albastre tremur ude in vazduhul tamaiet".

Apa prezenta in poezia eminesciana, uneori sub forma de izvor, ca in Dorinta: "Vino-n
codru la izvorul/ Care tremura pe prund", alteori de un lac: "Lacul codrilor albastru/
Nuferi galbeni il incarca", in poezia cu acelasi nume, sau chiar de mare: "Si s-arunca
fulgerator/ Se cufunda in mare" in Luceafarul.

Cateodata pe malul lacului intalnesti trestii ca in poezia Lacul: "Ia din tresti sa rasara / Si
sa-mi cada lin pe piept". Animalele sunt reprezentate de cele mai multe ori de cerb: "Prin
miscarea naltei ierbi,/ Eu te fac s-auzi in taina/ Mersul cardului de cerbi".

Un alt motiv, cerul este deseori acoperit de nori ca in Sara pe deal: "Nouri curg, raze-a lor
siruri despica". Cand norii nu apar sau lasa sa se intrevada printre ei se poate zari
soarele: "Soarele ce azi e mandru, el il vede trist si ros/ Cum se-nchide ca o rana printre
norii intunecosi".(Scrisoarea I) Alteori se zaresc chiar stelele: "Stelele-n cer/ Deasupra
marilor/ Ard departarilor,/ Pana ce pier" (Stelele-n cer) sau doar Luceafarul, cea mai
frumosa stea: "Langa fereastra, unde-n colt/ Luceafarul asteapta."

Buciumul este si el un motiv caracteristic ce da sonoritate peisajului descris: "Seara pe

deal buciumul suna cu jale". Uneori este inlocuit de corn, efectul sonor fiind acelasi :
"Dintre ramuri de arin/ Melancolic cornul suna".(Peste varfuri)

In mijlocul naturii alaturi de celelalte elemente ce constituie motive literare, poetul se

lasa cuprins de somn: "Ne-om razima capetele-un de altul/ Si surazand vom adormi sub
inaltul" (Sara pe deal). Dupa somn vine in mod firesc visul: "Vom visa un vis ferice,/
Ingana-ne-vom c-un cant/ Singurate izvoare…"(Dorinta). Altadata viata este vazuta ca
vis, visul capatand alt sens: "Caci e vis al nefiintei universul cel himeric".(Scrisoarea I)

Motive literare specific eminescene pot fi considerate si marmura, apare de exemplu in

Din valurile vremii: "Din valurile vremii, iubita mea rasai/ Cu bratele de marmur, cu parul
lung balai", demonul : "Un demon sufletul tau este/ Cu chip de marmura frumos" in Te
duci, si dorul: "In veci acelasi doruri mascate cu-alta haina/ Si-n toata omenirea in veci
acelasi om(…)/ Dorinti nemarginite plantand intr-un atom".(Imparati si proletari).

Acestea sunt motivele literare caracteristice ce se intalnesc la Eminescu, unele aproape in

fiecare poezie, cum este luna, codrul sau apa, altele mai rar dar destul de des putandu-se deosebi ca
motive aparte sau chiar singulare.

Mihai Eminescu face parte din acea categorie restransa a magnificilor impletitori de cuvinte care s-au
bucurat de-a lungul timpului de unanima aprciere a conationalilor sai, indiferent ca este vorba despre
memorialisti, istorici, exegeti, critici sau de omul cel mai de rand, de indata ce a invatat sa scrie si sa
citeasca.
Nu exista tema fundamentala in care poezia eminesciana sa nu fi excelat, imbratisand cu naturalete registrul
filozofic, istoric si erotic, deopotriva, pentru a nu mai vorbi despre accesibilitatea unui taram literar de o
profunzime fara margini, oferita cu o fenomenala simplitate orisicui.
Inepuizabilul mit eminescian prezinta insa o carcateristica unica, cuprinzand el insusi multiple abordari de
mituri, carora poetul le-a conferit semnificatii deosebite, armonizandu-le pe portativul culturii noastre
romanesti intr-un mod de o absoluta originalitate.
Acesta este motivul pentru care abordarea miturilor nu constituia pentru  marele nostru poet decat o provocare
fireasca, pe fagasul careia a creat versuri de o neasemuita frumusete, innobilandu-le cu mestesugitul sau mod
de exprimare:
 Mitul etnogenezei poporului nostru, in „Rugaciunea unui dac”, „Memento mori”, dar si in drama
„Decebal”, mai putin cunoscuta publicului larg, unde dacismul literar-filozofic prezinta un caracter
eroic peren, purtand amprenta motivelor si simbolurilor permanentei;
 Mitul existentei pastorale, in „Sara pe deal”, „Doina”, „Intunericul si poetul” sau „La Bucovina” –
versuri considerate de critici drept cu adevarat „creatoare de limba literara romaneasca” si care pe
drept cuvant sunt socotite de critici drept in masura sa „substituie mitul Mioritei”;
 Mitul geniului, in „Luceafarul”, „Glossa”, „Criticilor mei”, „Singuratate” – segment in care
Eminescu abordeaza atat tema geniului suprem, demiurgic, cat si a celui regasit in ipostaze umane,
vizionare, creative sau pur si simplu visatoare, visul exprimand o proiectie ipotetica a perfectiunii
catre care nazuieste;
 Mitul dragostei si al perechii perfecte (mitul zburatorului), in „Atat de frageda...”, „Amor? O, ce
amara fericire…”, „Ce e amorul?”, „Luceafarul”, „Calin (file din poveste)”, „Floare albastra”, „Pe
langa plopii fara sot”, „Fat-Frumos din tei” – o constanta specifica poeziei eminesciene, asociata unei
largi plaje de trairi intense, care marcheaza originala perspectiva a poetului asupra iubirii;
 Mitul vietii si mortii si al comprimarii timpului, in „Cu maine zilele-ti adaugi...”, „Dintre sute de
catarge”, „La steaua” – raportarea fiintei umane la eternitate si la misterele de natura cosmogonica;
 Mitul armonizarii cu natura, in „Ce te legeni”, „Fiind baiet paduri cutreieram”, „Freamat de
codru”, „La mijloc de codru des”, „Mai am un singur dor”, „Povestea teiului” sau „Povestea
codrului”.