Vasile ŢAPOC, Universitatea de Stat din Moldova,

Valeriu CAPCELEA, Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi

CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ

Chişinău – ARC, 2008

Dreptului” s-a relevat, printre altele, în contextul prezentării unor doctrine rivale şi a sublinierii
importanţei abordării sociologice, necesitatea de a nu perverti gândirea juridică, ideea de drept să
nu fie îndepărtată de patria sa originară, de considerarea justiţiei ca finalitate specifică.

3. Normele eticii şi valorile ştiinţei

Epistemologia contemporană orientează problematica raportului dintre cunoaşterea
ştiinţifică şi valori pe două direcţii: prima trebuie să răspundă la întrebarea dacă este posibilă o
reconstituire raţională a ştiinţei din care valorile să fie eliminate, a doua are în vedere analiza
corelaţiei dintre ştiinţa actuală instituţionalizată şi cadrul socio-cultural al epocii şi îşi propune să
sublinieze influenţele reciproce ale ştiinţei şi sistemului de valori.
În tradiţia pozitivistă, programul metodologic de cercetare a cunoaşterii ştiinţifice pornea
de la necesitatea de se face abstracţie de valorile, teoretice. Tinzând să evite psihologismul
pozitivismul considera că reconstituirea raţională a ştiinţei trebuie să elimine din cunoaştere
activitatea subiectivă a cercetătorului sau comunităţii ştiinţifice, ceea ce conducea fireşte la
excluderea valorilor sociale din sfera cunoaşterii.
Criza metodologiei pozitiviste şi lupta de idei în interiorul ştiinţei au redeschis discuţia
asupra roiului valorilor în cunoaşterea ştiinţifică. T. Kuhn remarcă rolul important pe care îl joacă
în trecerea de la o teorie fundamentală la alte factorii iraţionali, cum ar fi credinţa şi convingerea.
El nu neagă existenţa unor argumente raţionale cate contribuie la alegerea unui sistem teoretic,
dar presupune că aceste argumente sunt valori şi nu reguli metodologice ale alegerii, deoarece,
chiar împărtăşindu-le, oamenii de ştiinţă pot face o alegere diferită în aceeaşi situaţie concretă.
Ştiinţa este socialmente organizată şi determinată nu numai în sensul dependenţei ei de
sfera producţiei şi prin aceasta de cea a organizării economice, politice a societăţii, ci şi în sensul
că este produsă de comunitatea ştiinţifică care îşi formează o mentalitate proprie istoriceşte
determinată. Orientarea ştiinţei în fiecare moment al ei depinde de corpul de adevăruri admise
ale timpului încadrat, la rândul său, în sistemul de valori ale societăţii.
Gândirea ştiinţifică este strâns legată de realitatea socială nu numai în sensul că anumite
epoci generează o mentalitate generală specifică, ci şi în sensul că determinarea socială se
exercită şi pe calea influenţei puternice a cadrului cultural al epocii. Determinarea socială a
ştiinţei se manifestă prin intermediul sistemului de valori ale societăţii, care pătrund în procesul
de creaţie ştiinţifică.
Este imposibil de înţeles de ce o teorie şi nu alta a fost acceptată în calitate de sistem
fundamental explicativ dacă ignorăm legătura cu sistemul socio-cultural în care ea a apărut şi s-a
dezvoltat.
Forţa ştiinţei, eficienţa ei este determinată de atingerea înălţimilor cunoaşterii. Dar
bogăţia vieţii umane nu se epuizează la institutul cunoaşterii. Servirea dcezinteresată idealurilor
adevărului ştiinţific poate să se deformeze în mod substanţial sub influenţa factorilor neştiinţifici
sau din afara ştiinţei. Savantul este în mod maximal informat în domeniul investigaţiilor sale, dar
de cele multe ori în afara acestor limite rămâne un om incompetent. Dezvăluirea tainelor fizice a
nucleului atomului a oferit posibilitatea de a crea la început arma atomică, iar apoi cea cu
hidrogen care au devenit nişte mijloace monstruoase de distrugere a vieţii pe Terra. A crea sau
nu arma atomică – este o chestiune ce nu ţine în mod exclusiv de teoriea fizică, dar mai ales de
psihologie, sociologie şi alte ştiinţe umanitare. Printre altele această chestiune a fost suluţionată
nu de învăţaţi, dar de politicieni, care au reuşit să atragă spre realizarea intenţiilor lor un şir de
fizicieni celebri.
Din această cauză în epoca contemporană raportul dintre ştiinţă şi valori se înfăţişează nu
numai din perspectiva inerţiei valorilor în demersul cognitiv propriu-zis, ci şi sub aspectul
interacţiunii dintre ştiinţă şi valorile umane ale societăţii.
Relaţiile dintre oamenii antrenaţi în activitatea de cunoaştere ştiinţifică sunt reglementate
de un anumit sistem de norme etice care determină ce este admisibil, dar şi ce se consideră
inadmisibil pentru savanţi în diferite situaţii.

89
 Normele etice apar şi se dezvoltă în procesul de cunoaştere ştiinţifică ca rezultat al
alegerii şi păstrării acelor reguli care sunt necesare pentru progresul ştiinţei. Astfel au fost
elaborate coduri deontologice şi în sfera cercetării ştiinţifice al cărui obiect are impact explicit
sau implicit asupra vieţii, psihicului sau personalităţii omului. Poate fi recomandată în acest sens
lucrarea lui Robert Page1 în care problema manipulării subiecţilor, precum şi a strategiilor de
către cercetători imuni la aspectele deontologice, este abordată sub aspecte variate, de la
invocaţii asupra moralităţii individuale, la cele asupra finalităţii civice a proiectelor, rezultatelor
şi propunerilor de schimbare. Unele asociaţii sau societăţi de psihologie au elaborat coduri
deontologice mai mult sau mai puţin riguroase, pentru diferite ipostaze ale profesiei de psiholog
(din învăţământ, din cercetare, din asistenţă psihologică etc.).
Astfel, în anul 1961 Societatea franceză de psihologie a elaborat un Cod deoontologic şi
Principii generale de deontologie. Asociaţia americană de psihologie a elaborat, în 1953,
Standardele etice ale psihologului. Asociaţia poloneză de psihologie a elaborat în 1971 un Cod
de etică a psihologului, iar în România, în 1975, Asociaţia psihologilor a publicat în Revista de
psihologie un proiect pentru Codul deontologic al psihologului practician2. Tot în România, la a
treia Conferinţă Naţională a Sociologilor din România (21-22 mai 1993) a fost adoptat Codul
deontologic al sociologilor, cu scopul declarat de a asigura „probitate profesională şi morală în
relaţiile cu persoane, grupuri, organizaţii, comunităţi, în activitatea de cercetare, învăţământ sau
aplicare a cunoştinţelor sociologice”3.
Etica ştiinţei constă din două componente. La prima componentă se referă cerinţele şi
interdicţiile morale general umane, cum ar fi „nu fura”, „nu minţi” etc. Se înţelege că aceste
norme general umane trebuie acomodate la specificul activităţii ştiinţifice unde plagiatul este
apreciat ca un furt.
Persoanele ce scriu, în unele cazuri, descoperă că ideile pe care le promovează le-au
folosit şi alţii. Acest moment se adevereşte în lecturile ulterioare şi, de regulă, întâmplător. În
asemenea cazuri acela care descoperă „plagiatul” trece prin stări sufleteşti diverse şi deloc
plăcute:
- Speranţele în valoarea şi originalitatea unei idei proprii s-au prăbuşit. Ideea s-a dovedit
a fi străină.
- După o perioadă de calmare apare timida încredere în forţele proprii. „Dacă au ajuns şi
alţii la aceleaşi idei la care am ajuns eu - cu neânsemnata dar hotărâta deosebire că ei au făcut
lucrul acesta înaintea mea - înseamnă că capacităţile mele în sfera investigaţiilor ştiinţifice nu
sunt deloc rele”.
- Ceea ce s-a produs, probabil, că nu are nimic comun cu plagiatul. Doar atât că cei care
vor studia ulterior literatura ce se referă la acest subiect ar putea să nu creadă că ideea a fost
formulată de sine stătător.
În acest caz deseori se fac rectificările necesare în text - trimiterile respective - ca şi cum
autorul ar fi ştiut de această idee şi s-ar fi folosit conştient de ea - faptul că n-a ştiut-o nu mai
contează (Ignorantia non est argumentam). Acum doar o ştie. Această situaţie, practic, e
cunoscută multor cercetători. Iată cum comentează nişte cazuri similare Nae Ionescu într-o
scrisoare du 28 august 1925 către Vasile Băncilă:
“Ţi-am primit... manuscrisul... nu am avut încă vreme să-1 citesc.
De valoarea lui nu mă îndoiesc, oricâte greşeli şi lipsuri - pe care ţi le bănuieşti dumneata
- ar avea, eu sunt încredinţat de un lucru: că va fi interesant. Dumneata eşti in om frământat şi
asta e totul în breasla filosoficească.
Permite-mi să te precizez - după punctul meu de vedere - asupra unor scrupule pe care le
ai. Dumneata zici că nu ai citit destul, de unde s-ar putea să rezulte: 1, că anumite idei pe care le
înfăţişezi să se găsească şi aiurea; 2, că anumite aspecte ale chestiunii să-ţi fie încă necunoscute.

1
Page R. Deontologie de la psychologie sociale apliqueé // Traité de psychologie apliqueé, vol. I. Paris: Presses
Universitarea de France, 1971, p. 223.
2
Revista de psihologie, 1975, nr 2, tomul 21, p. 221-223.
3
Revista de cercetări sociale, 1994, nr 1, anul 1, p. 130.

90
Iubite domnule Băncilă, aş vrea să-ţi „infuzez” de-a dreptul experienţa mea, care m-a costat
multă caznă, ca să te feresc de rătăciri inutile (sunt şi alte rătăciri foarte folositoare).
ad 1. Pentru un om care gândeşte personal nu există plagiat sau influenţă. O idee pe care
am găsit-o eu e a mea şi e originală - chiar dacă ar fi gândit-o şi scris-o trei sute de inşi înaintea
mea. Ar fi bine să te convingi că realitatea nu există decât odată şi că nimic din ce a fost nu va
mai fi. Aşa e şi cu ideile. Au gândit şi alţii, dar pornind de la ce date şi, mai ales, în ce complex
de idei? Ar fi copilăresc să ne stricăm noi bunătatea de bucurie a gândului - singura care ne stă la
îndemână - otrăvind-o cu nesiguranţa: dacă o mai fi spus-o şi alţii? Important e: se încadrează în
chip fecund în punctul nou de vedere? Contribuie la închegarea viziunii mele de ansamblu a
existenţei, care îmi asigură echilibrul meu spiritual? Intră în chip organic în această viziune?
Atât! Încolo puţin îmi pasă. Important nu e dacă eu sunt mai deştept şi mai ingenios decât
Descartes şi Schelling. Ci dacă în adevăr izbutesc să mă echilibrez spiritual, câştigându-mi
liniştea de care am nevoie; linişte care nu e posibilă fără o acordare între mine şi existenţă.
ad 2. N-ai citit destul? Să te ferească Dumnezeu să citeşti „destul”. Învaţă să înţelegi că
cititul nu e o operaţie de adunare de material, ci doar o îmbogăţire sufletească a ta. Niciodată nu
vei izbuti să cunoşti toată literatura unei chestiuni. Dar te întreb câtă carte au ştiut Plato sau
Aristotel, sau Augustin, sau Pascal, sau Kant chiar? Opune ăstora pe Wundt şi ai să mă înţelegi.
Să nu citeşti? Ba da, şi foarte mult chiar. Dar nu aşa cum se face astăzi, ci înţelepteşte, pentru
bucuria dumitale personală, pentru lărgirea orizontului dumitale, nu pentru informaţie, ci pentru
reflexie.
Ar mai fi atâtea de spus, dar mă zoresc treburile şi necazurile. Dacă pleci la Paris, treci
pe la mine. Am să-ţi dau un cuvânt către un prieten al meu de acolo, om înţelept în totul: Jacques
Măritain. Cred că-ţi va fi de folos.
Cu toată prietenia, devotatul dumitale Nae Ionescu”1.
Teama de plagiat are ca temei dorinţa de originalitate - atât de firească în creaţia
ştiinţifică - parte componentă şi inegalabilă valoare a disertaţiei. Unii studenţi/
masteranzi/doctoranzi, vrând să fie, mai corectă ar fi expresia să pară, originali, fug în disertaţiile
lor de citate şi referinţe, comiţând dintr-odată 2 greşeli: 1) nu înţeleg că referinţele la alţi autori
nu pot ştirbi din originalitatea ideilor lor, dacă această originalitate o posedă, deoarece sinteza
ideilor străine se datorează „magnetismului” sintetizator al propriei viziuni; 2) lipsa referinţelor
ştirbeşte disertaţia de calitatea de care am vorbit în primul punct, transformând disertaţia într-o
modalitate de conspect, adică în ceva ce nu e lucrare ştiinţifică. Cu atât mai mult că o disertaţie
de tipul tezei de an, licenţă şi magistrat constituie nişte exerciţii de creştere, dezvoltare a
studentului. O gândire originală nu poate apărea în afara acumulărilor valorilor spirituale. În
afara lor în filosofie lipseşte baza, temeiul pentai reflecţii.
Perioadei acumulării materialului i se mai poate spune şi perioadă a ascultării şi
înţelegerii altuia. Doar în asemenea condiţii se poate crea precipitatul, stratul cultural din
conţinutul mintalului despre care vorbea Hegel, N. Ionescu şi alţii. Fără această perioadă nu
urmează, în evoluţia noastră spirituală, cea de-a doua - naşterea propriei viziuni. Iată ce remarcă,
referindu-se la o asemenea ocazie, renumitul psihoanalist C. G. Iung: „Sub impresia
personalităţii lui Freud renunţasem, pe cât posibil, la propria mea judecată şi imi înăbuşisem
critica. Era premisă ca să pot colabora cu el. Îmi spuneam: Freud este mult mai deştept şi mai
experimentat decât mine. Deocamdată asculţi pur şi simplu ce zice şi înveţi de la el”2. Câţi
studenţi se grăbesc, fără să-i fi ascultat până la capăt şi înţeles pe alţii, cu propriile idei care de-
abia se înfiripară şi de aceea pierd şansa de a deveni savanţi chiar la vârsta pe care o au.
C.G.Iung nu s-a grăbit şi aceasta nu i-a fost în daună „...nu 1-a transformat pe Iung într-un castrat
mintal, ci, dimpotrîvă, 1-a ajutat să devină Iung şi să spună mai târziu apăsat tot ce-l despărţea de
„pansexualismul” freudian”3.

1
A se vedea: Manuscriptum. Bucureşti: 1998, nr 3-4 (112-113), p. 249-250.
2
Iung. C.G Amintiri, vise, reflecţii /Trad. Daniela Ştefânescu. Bucureşti: Ed. Humanitas, 1996. p. 173. apud:
Luiceanu, G. Epistolar. Ed. a 2-a. Bucureşti: Ed. Humamtas, 1996. p. 51.
3
Liiceanu, G. Op. cit., p. 51-52.

91
 Originalitatea înrudeşte actul cercetării ştiinţifice cu cel artistic apropiind prin creaţie
ştiinţa, filosofia şi arta. Originalitatea, acest nou, inedit atât de mult dorit implică modalităţi noi
de elaborare, eforturi sporite şi alte momente care nu pot servi în calitate de regulă sau normă
pentru toţi, ci sunt strict individuale şi rămân deci pe contul fiecăruia dintre noi. Un lucru e cert
şi nu trebuie neglijat, cu atât mai mult că a fost plătit cu premiul Nobel - în 1981 Roger Sperry,
de la Institutul Tehnologic din California realizează descoperirea epocală - toţi oamenii normali
de la naştere sunt apţi de a crea1. Şi noi vom insista în această lucrare asupra a două momente:
1) descrierea condiţiilor ce favorizează şi deblochează creaţia originală şi 2) descrierea
metodologiilor, metodelor, tehnicilor, regulilor ce pot fi învăţate şi contribui în mod decisiv
asupra cercetării ştiinţifice prin ceea ce descoperim intuitiv şi implementăm în rezultatele
obţinute pe cale discursivă. Cu atât mai mult că aceste două elemente importante ale gândirii
implicate în cercetarea ştiinţifică, filosofică, tehnico-ştiinţifică - intuitivul şi discursivul - se
condiţionează reciproc în actul gândirii.
Conform opiniei savantului-psiholog Carli Duncker „gândirea este procesul psihic ca
rezultat al căruia prin intermediul înţelegerii situaţiei problematice se ajunge la un răspuns
adecvat”2. Cu cât e mai complicată situaţia problematică şi cu cât e mai profundă înţelegerea, cu
atât e mai originală, e mai mare valoarea gândirii creative în cercetarea ştiinţifică. Căutarea sau
crearea situaţiei problematice e condiţia „angajării” gândirii creative. Atunci când
studentul/masterandul/doctorandul se angajează să atingă un anumit scop şi nu cunoaşte căile de
realizare, adică avem de-a face cu o situaţie problematică, gândirea va fi impusă la acţiuni
creative, netriviale După cum susţine I. Arnold, orice proces creativ este analog celui de
rezolvare a unei probleme, inclusiv, menţionăm noi, chiar în unele cazuri de descoperire a
problemei. În cazul în care se „lucrează cu informaţiile existente, se folosesc experienţele trecute,
după care urmează combinarea acestor experienţe şi informaţii, pentru a le transfera apoi asupra
unor structuri noi (Patterns); acestea vor rezolva, în noua lor configuraţie, o problemă care
satisface o necesitate oarecare a individului”3.
Asemănarea dintre rezolvarea unei probleme şi gândirea creativă constă în faptul că în
ambele cazuri trebuie adoptate moduri de abordare noi, inedite, originale. Efortul gândirii
creative, în diferite situaţii, poate fi diferit. Dacă situaţia problematică se rezolvă prin „încercări
şi erori”, efortul gândirii creative va fi minim. Dacă, în urma înţelegerii problemei sau situaţiei
problematice, se acceptă strategia unui mod organizat conform unui plan de abordare, apoi el va
parcurge mai multe faze.
A doua componentă a eticii ştiinţei o constituie normele morale care contribuie la
susţinerea valorilor specifice, caracteristice pentru ştiinţă. Principală este aici cercetarea şi
apărarea dezinteresată a adevărului. Este bine cunoscută afirmaţia lui Aristotel „Îmi este prieten
Platon, dar mai prieten îmi este adevărul”. Sensul acestei afirmaţii constă în faptul că savantul, în
tendinţa sa spre adevăr, nu trebuie să ţină cont de simpatii şi antipatii ori de alte considerente
subiective, în istoria ştiinţei sunt înscrise multe nume ale oamenilor eminenţi care şi-au jertfit
chiar şi viaţa, dar nu au renunţat la convingerile lor: G. Bruno, N. I. Vavilov etc.
Desigur, de multe ori este foarte greu de stabilit veridicitatea cunoştinţelor obţinute. Etica
ştiinţei ţine cont de aceasta şi cere doar ca rezultatul cercetării să dea cunoştinţe noi şi într-un fel
sau altul (logic sau experimental) fundamentate. Pentru a ţine cont de această cerinţă,
cercetătorul trebuie să cunoască bine nivelul atins de ramura dată, să arate ce rezultate ale
predecesorilor au fost utilizate.

1
A se vedea: Bădulescu, S. - M. Conceptul de creativitate. Strategi dezvoltării potentelor creative // Forum
(Bucureşti), 1995, nr 1-3.
2
Дункер, К. Подходы к исследованию продуктивного мышления //Хрестоматия по общей психологии.
Психология мышления. Москва: Изд-во МГУ, 1981, p.44.
3
Apud Landau, E. Psihologia creativităţii. Ed. a 3-a. Bucureşti, 1979. p. 65.

92
 Normele eticii ştiinţei, de regulă, sunt redate tinerilor cercetători de către precursorii şi
dascălii lor. Dar sunt cunoscute şi încercări de evidenţiere şi de analiză a normelor eticii ştiinţei.
În cadrul filosofiei şi sociologiei ştiinţei o astfel de încercare a întreprins-o cunoscutul cercetător
englez R. Merton. El a introdus noţiunea „etosul ştiinţei” prin care în metodologia ştiinţei se
înţelege totalitatea de norme morale admise de asociaţia ştiinţifică şi care determină conduita
savantului. În anii 40 ai sec. al XX-lea, Merton a propus concepţia etosului normativ al ştiinţei.
Conform acestei concepţii, etosul ştiinţei noi europene este determinat de acţiunea următorilor
trei factori principali: 1) scopul activităţii ştiinţifice, adică lărgirea sistematică a sferei
cunoştinţelor autentice; 2) istoriceşte etosul ştiinţei rezultă din complexul de valori ale
puritanismului din sec. al XVII-lea, care atribuia un rol deosebit imperativelor ca utilitate,
raţionalitate, individualitate, raţionalism, antitradiţionalism şi ascetism; 3) etosul ştiinţei
reprezintă o realizare a standardelor principale de comportare democratică, civilizată. După Mer-
ton, baza etosului ştiinţei se reduce la următoarele norme (imperative): universalitate
(generalitate), dezinteresare, colectivism şi scepticism organizat. Aceste patru valori formează
nucleul în jurul căruia se constituie normele ştiinţei.
Prin universalitate se are în vedere convingerea că toate fenomenele naturii studiate de
ştiinţă decurg pretutindeni la fel şi că veridicitatea afirmaţiilor ştiinţifice trebuie apreciată
independent de vârsta, genul, rasa, autoritatea, titlul celor care le formulează. Această normă
presupune că rezultatele savantului eminent trebuie să fie supuse unei analize şi critice nu mai
puţin severe decât rezultatele unui coleg mai tânăr.
A doua normă a etosului este colectivismul sensul căreia se reduce la faptul că
cunoştinţele ştiinţifice trebuie să devină un bun comun. Publicând rezultatele cercetării, savantul
le deschide pentru utilizarea de mai departe de către colegi.
A treia valoare pe care se bazează etosul ştiinţei este dezinteresarea. Aceasta înseamnă că
stimulul principal în activitatea savantului trebuie să fie obţinerea adevărului, dar nu câştigul
personal. Recunoaşterea şi recompensa trebuie să fie o consecinţă a activităţii ştiinţifice, dar nu
scop în sine.
În fine, al patrulea imperativ al etosului ştiinţei este scepticismul organizat care constă în
directiva de autocritică maximă în aprecierea rezultatelor proprii şi participarea la critica
raţională a cunoştinţelor existente cu scopul de perfecţionare a lor.
Abaterea de la aceste norme duce la degradarea societăţii ştiinţifice şi scăderea calităţii
cunoştinţelor obţinute.
În procesul criticii concepţiei lui Merton despre etosul ştiinţei a fost evidenţiat
comportamentul contradictoriu al savanţilor sub influenţa unor cauze ca prioritatea în
descoperire, sistemul de recompensare, militarizarea ştiinţei etc. Sub influenţa considerentelor
amintite unii savanţi pot face un compromis între normele conţinute în etosul ştiinţei formulat de
Merton şi normele opuse lor, cum ar fi particularismul, aprecierea părtinitoare a rezultatelor,
apărarea dreptului de proprietate în utilizarea rezultatelor, dogmatismul organizat în apărarea
concepţiei acceptate de o grupă anumită de savanţi. Desigur, aceste abateri pot avea loc, dar
practica cercetărilor ştiinţifice ne denotă faptul că într-o atmosferă ştiinţifică normală, etosul
ştiinţei este una din cele mai stabile caracteristici ale activităţii ştiinţifice. La normele etosului
ştiinţific menţionate au fost propuse în procesul discuţiilor şi alte norme: originalitatea,
neutralitatea sentimentală, independenţa şi modestia intelectuală.

4. Specificul şi normele eticii şi deontologiei juridice

Etica juridică este determinată de specificul activităţii profesionale a juristului, de
particularităţile lui morale şi de situaţia ce domină în societate. Particularităţile activităţii
profesionale a juristului sunt atât de originale şi atât de mult afectează drepturilre şi interesele
oamenilor, încât cer niste caracteristici aparte din punctul de vedere a influenţei lor asupra
conţinutului moral al acestei activităţi. Din această cauză în domeniul juridic, Adunarea
Generală a O.N.U. a adoptat la 17 decembrie 1979 Codul de conduită pentru responsabilii cu
aplicarea legilor care prevede că aceste personae îşi vor îndeplini datoria stabilită de lege,

93
servind comunitatea şi apărând toate persoanele împotriva actelor ilegale, în îndeplinirea datoriei
lor, cei care răspund de aplicarea legii trebuie să respecte şi să protegeze demnitatea umană, să
apere şi să protejeze drepturile fundamentale ale oricărei personae.
Marea temă a libertăţii instanţelor de drept, mai ales a celor judecătoreşti, de urmărire
penală constituie în societatea contemporană o problemă cardinală, ce înseamnă libertatea
individuală, independenţa de „puterea banului”, faţă de partide şi alte organizaţii, libertatea de
opinie. Totodată libertatea instanţelor de drept nu poate fi în afară de responsabilitate, de
„codurile morale” specifice ale exponenţilor acestei profesii.
În cadrul eticii juridice există, după opinia noastră, un şir de ramuri care îşi au obiectul
său de studiu şi care se referă la diferite forme de activitate a juriştilor. Printre ele pot fi distinse
destul de clar etica juriştilor ce activează în organele de ocrotire a normelor de drept în general
şi, în mod special, etica judiciară ce îşi are obiectul său propriu de cercetare - studierea moralei
profesionale a lucrătorilor ce înfăptuiesc justiţia sau pregătesc probele preliminare pentru justiţie:
ofiţeri de urmărire penală, procurori, avocaţi, judecători, experţi, translatori, grefieri, martori,
asistenţi, specialişti.
Într-un mod generalizat cerinţele morale înaintate faţă de jurişti sunt:
- atitudinea faţă de om ca o valoare supremă, respectarea şi apărarea drepturilor, libertăţilor şi a
demnităţii umane în conformitate cu normele de drept internaţionale şi naţionale şi cu principiile
morale general-umane;
- profunda înţelegere a importanţei sociale a rolului său şi a profesionalismului înalt, a
responsabilităţii în faţa societăţii şi a statului ca lucrător al sistemului de ocrotire a normelor de
drept, de care, în mare măsură, depinde securitatea socială, apărarea juridică a tuturor oamenilor;
- utilizarea raţională şi umană a drepturilor oferite juristului în strictă conformitate cu
principiile echităţii sociale, a datoriei civice, de serviciu şi morală;
- principialitatea, vitejia, intransigenţa, lupta cu dăruire de sine cu criminalitatea, obiectivitatea
şi imparţialitatea în adoptarea deciziilor;
- caracterul impecabil al comportării personale atât în timpul executării atribuţiilor de serviciu,
cât şi în afara executării atribuţiilor de serviciu, incoruptibilitatea, grija faţă de cinstea personală,
a reputaţiei sociale a juristului;
- disciplină conştientă, punctualitate şi iniţiativă, solidaritate profesională, ajutor reciproc,
susţinere, curaj şi pregătire moral-psihologică faţă de acţiunile în situaţiile dificile, capacitatea de
a risca, dar care trebuie să fie un risc raţional în condiţii extremale;
- perfecţionarea permanentă a măestriei profesionale, a cunoştinţelor în domeniul eticii
profesionale, al etichetei şi tactului, sporirea nivelului culturii generale, lărgirea orizontului
intelectual, însuşirea creatoare a experienţei străine şi autohtone necesare în promovarea
acţiunilor de serviciu,
Cerinţele enumărate ne pot da o reprezentare destul de elocventă despre acele calităţi
morale de care trebuie să dea dovadă un jurist: umanismul, răbdarea, echitatea, simţul datoriei,
curajul, îndrăzneala, cumpătarea, cinstea, patriotismul1.
Juristul trebuie să fie cinstit, fiindcă cinstea este una din cele mai importante cerinţi a
moralităţii. Ea include, veridicitatea, principialitatea, convingerea subiectivă în justeţea cauzei
sale, sinceritatea faţă de sine şi alţi oameni în privinţa motivelor comportării sale.
Juristul trebuie să posede un spirit dezvoltat al conştiinciozităţii. Aceasta înseamnă
capacitatea lui de a efectua un control intern moral, un autocontrol în procesul studierii cauzelor,
şi ce este cel mai important, în procesul aprobării deciziilor.
Totodată, juristul trebuie să fie umanist. Un om dur, ce vede în inculpat, în partea
vătămată în alţi participanţi la examinarea cauzei numai „un mijloc”, dar nu un „scop”, nu este
potrivit pentru munca nobilă în calitate de jurist.

1
Pentru detalii vezi: Capcelea, Valeriu. Etica juridică: man. pentru instit. de învăţ. superior. Ch.: Ed. Sirius SRL,
2004, p. 141-146; 229-232; Deontologia juridică: man. pentru instit. de învăţ. superior. Ch.:Ed. Arc, 2007, p.

94
 5. Libertatea cercetării ştiinţifice şi responsabilitatea socială a savantului
Dezvoltarea multor ramuri ale ştiinţei, în special a ingineriei genetice, obligă să fie
interpretată din nou legătura dialectică dintre libertate şi responsabilitate în activitatea ştiinţifică.
În decurs de secole mulţi savanţi au fost obligaţi să apere principiul libertăţii în cercetările
ştiinţifice contra ignoranţei, prejudecăţilor şi superstiţiilor. Responsabilitatea savantului se
reducea la răspunderea pentru obţinerea şi răspândirea cunoştinţelor controlate şi fundamentate.
În aceste condiţii problema responsabilităţii sociale a savantului capătă o actualitate
deosebită: în ce măsură savanţii trebuie să poartă răspundere pentru consecinţele negative ale
progresului ştiinţifico-tehnic; care sunt posibilităţile lor reale în chestiunea prevenirii acestor
consecinţe şi dacă există deosebiri în această privinţă între reprezentaţii ştiinţelor fundamentale
sau aplicate?1.
Astăzi, principiul libertăţii cercetării ştiinţifice trebuie gândit în contextul consecinţelor
neunivoce ale dezvoltării ştiinţei. În discuţiile actuale privind problemele social-etice ale ştiinţei,
pe lângă apărarea libertăţii nemărginite în cercetare capătă o răspândire din ce în ce mai mare şi
opinia opusă care presupune reglementarea ştiinţei, tot aşa cum se reglementează mişcarea
transportului. Acestea sunt două extreme, dar între ele există o mulţime de opinii despre
posibilitatea reglementării investigaţiilor în aşa fel încât să se ţină cont atât de interesele
cercetătorului şi ale asociaţiei ştiinţifice, cât şi de cele ale societăţii în întregime. Aceste
probleme se discută astăzi înflăcărat. Aici sunt foarte multe lucruri incerte, controversate. Dar se
pare că devine tot mai cert că ideea libertăţii nelimitate a cercetărilor, care timp de secole a
contribuit la dezvoltarea ştiinţei, actualmente nu se mai poate realiza fără a ţine cont de
responsabilitatea socială a savantului.
Bineânţeles, problema responsabilităţii sociale a savantului are origini istorice destul de
profunde. Socrate în antichitate a abordat conexiunea dintre cunoştinţe şi facerea de bine,
menţionând faptul că omul prin esenţa sa tinde spre mai bine si dacă face rău, o face doar pentru
că nu ştie în ce constă esenţa facerii de bine. Cu toate că cunoaşterea este o condiţie necesară a
vieţii bune şi una din componentele principale ale ei. Toată cultura europeană se fundează pe
această înaltă apreciere a cunoaşterii. Este adevărat că aceste dominante ale concepţiei lui
Socrate au fost supuse, de multe ori, îndoielii. Spre exemplu, J.-J. Rousseau afirma că
dezvoltarea ştiinţei nu contribuie la progresul moral al societăţii. În pofida acestei opinii totuşi,
dominantă în istorie a fost concepţia socratiană despre legătura dintre ştiinţă şi etică.
Mai devreme sau mai tîrziu este necesar de a rezolva problema utilizării corecte ale
realizărilor ştiinţei. În acest caz imediat apare problema eticii savantului, a responsabilităţii
sociale a lui, a moralităţii lui. Din păcate nu întotdeauna obţinerea adevărului duce spre bine.
Avea dreptate celebrul filosof francez M. Montaigne care remarca că cel ce nu a cunoscut ştiinţa
binelui, orice ştiinţă îi va aduce numai daune.
Oricine ce se referă în mod serios la ştiinţă, sau personal se ocupă de investigaţii
ştiinţifice, sau utilizează realizările ştiinţei cade în situaţia de a efectua o opţiune certă.
Cercetarea ştiinţifică elaborează la savanţi o anumită atitudine valorică faţă de lume. Savantul
autentic, de regulă, foarte înalt apreciază disciplina logică a raţiunii, capacitatea de a fundamenta
concluziile obţinute, tendinţa spre adevăr, valoarea teoriei şi a experimentului. În virtutea
creşterii continuie a cunoştinţelor ştiinţifice savantul încetul cu încetul se alimentează cu anumiţi
stimulenţi, care îl fac să aibă o atitudine critică faţă de dogme şi a se închina în faţa autorităţii. În
acelaşi timp, nuci o ştiinţă nu ne poate scăpa de dogmatizm şi de omajuil neântemeiat în faţa
autorităţii, dacă savantul nu posedă nişte facultăţi necesare ale caracterului – cumsecădenie,
cinste, vitejie.
Aplicarea cunoştinţelor ştiinţifice, mai ales astăzi, nu este ceva neutru nici din punct de
vedere politic, social, economic, ecologic, nici din punct de vedere moral. Responsabilitatea
pentru aplicarea realizărilor ştiinţei o au în primul rând cei ce crează ştiinţa - savanţii. Nimeni nu
1
A se vedea mai amănunţit: Мамчур, Е. А. О социальной ответственности ученых // Филос. науки, nr. 5,
1990.

95
este în stare să aprecieze mai bine decât savanţii care sunt laturile pozitive sau cele negative ale
implementării rezultatelor cercetărilor ştiinţifice. Progresul ştiinţei nu este un scop în sine pentru
umanitate, el are menirea de a contribui la dezvoltarea multilaterală a omului, de a îmbunătăţi
condiţiile materiale ale existenţei umane. Ştiinţa nu anulează importanţa primordială a unor aşa
valori a vieţii omeneşti ca libertatea, echitatea, fericirea. Ea trebuie să favorizeze dezvoltarea
omului în calitate de personalitate creatoare. Însă, problema dacă va fi în stare ştiinţa să
contribuie la progresul societăţii şi omului sau viceversa, sau va servi forţele reacţiunii – aceasta
depinde de oameni şi de responsabilitatea lor faţă de destinele omenirii.
Astăzi problema responsabilităţii savantului şi aprecierii etico-morale a activităţii lui
capătă o importanţă deosebită în legătură cu dezvoltarea unor aşa ramuri ale ştiinţei ca: ingineria
genetică, biomedicina şi genetica.
În prezent a devenit evident faptul că libertatea nemărginită a savantului în diverse
domenii de cercetare este necesar să fie limitată prin adoptarea unoir legi, deoarece în caz contrar
unii savanţii pot să aducă prin cercetările lor pregudicii enorme umanităţii sau pot să pună în
pericol existenţa societăţii în general. Nu înzădar în ultimul timp sunt interzise prin lege unele
investigaţii ştiinţifice legate de clonare. Codul Penal al Republicii Moldova prevede în art. 144
că crearea fiinţelor umane prin clonare se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 15 ani.

Întrebări pentru autoevaluare

1. Care este deosebirea dintre asociaţia şi şcoala ştiinţifică?
2. Ce instituţii ştiinţifice cunoaşteţi?
3. Ce forme de organizare a vieţii ştiinţifice există în ştiinţa contemporană?
4. Există ştiinţa în afara eticii?
5. Care sunt idealurile ştiinţei?
6. În ce constă specificul eticii juridice?
7. Trebuie oare să fie limitată libertatea cercetărilor ştiinţifice în condiţiile contemporane?
8. În ce constă responsabilitatea savantului la începutul mileniului trei?

96