Tema IV.

Ontologia dreptului
1. Problematica ontologiei juridice.
2. Concepte ontologice fundamentale: existenţa şi domeniile ei; realitatea şi genurile
realităţii.

I. Ontologia dreptului este acea disciplină filosofică care se ocupă cu studiul

fenomenelor existenţei dreptului, cu nivelurile, modurile şi formele esenţiale de
manifestare ale acestuia. În opinia unora (Constantin Stroe) ontologia este căutarea
absolutului şi scopul suprem al oricărei filosofii.
Pentru Aristotel ontologia este „filosofia primă” care are drept scop cercetarea primelor
principii, a fundamentelor existenţei. Adică ontologia cercetează principiile şi cauzele
responsabile de tot ceea ce există, cauze ce se află dincolo de ceea ce percepem nemijlocit
prin simţuri şi care nu pot fi surprinse decît prin forţa gîndirii abstracte. Or, ontologia
dreptului cercetează fundamentul dreptului, adică acea idee care se află la baza lui
(menirea filosofiei dreptului).
Problema ontologiei dreptului este cea mai discutată dintre problemele pe care le
abordează filosofia dreptului. Spre exemplu, pentru adepţii pozitivismului juridic dreptul
este opera legiuitorului, pentru adepţii pozitivismului sociologic dreptul este un produs al
faptelor, pentru curentul istoric – un produs al poporului, pentru cel biologic – al selecţiei
şi eredităţii etc. de aceea, spre a evita arbitrarul legiuitorului, pe de o parte, sau pentru a
înlătura explicaţia ce întemeiază dreptul pe concursul faptelor, pe de altă parte, abordarea
filosofică admite existenţa unui drept a priori ce reiese din raţiunea umană şi care se
impune tuturor. Or, dreptul fiind constituit din norme de conduită trebuie să indice care
sînt normele cele mai potrivite pentru societate în scopul realizării intereselor comune ale
acesteia (interesului general).
II. Concepte ontologice fundamentale: existenţa şi domeniile ei; realitatea şi
genurile realităţii
Obiectul principal al ontologiei îl constituie problema conceptului existenţei. Toate
curentele filosofice din toate timpurile (materialiste şi idealiste, moniste, dualiste sau
pluraliste, teologice şi ateiste etc.) au admis şi au argumentat o existenţă, adică un anumit
conţinut al lumii. Existenţa este alcătuită din totalitatea proceselor materiale şi ideale,
naturale şi sociale ce fiinţează într-o necontenită structurare şi restructurare.
Astfel, putem vorbi despre două domenii fundamentale ale existenţei:
  Existenţa naturală –latura realităţii obiective, materiale care este anterioară omului
şi independentă de el, necondiţionată şi necreată. Ea este primară în raport cu omul şi
societatea, fiind suportul şi originea existenţei umane şi sociale;
 Existenţa socială – a luat naştere ca urmare a dezvoltării existenţei naturale. Pe
măsura constituirii şi dezvoltării sale, societatea îşi dezvoltă tot mai mult însuşirile sale
specifice care o deosebesc de natură. Societatea nu este dată obiectiv de natură, care există
şi va exista întotdeauna, ci este un produs nemijlocit al activităţii umane. Or, societatea nu
se compune din obiecte, ci din indivizi înzestraţi cu voinţă şi conştiinţă şi din ansamblu de
relaţii ce se stabilesc între ei. Existenţa socială este guvernată de legi care, spre deosebire
de cele care acţionează în natură, au un caracter specific deoarece acţiunea lor se
realizează prin intermediul activităţii oamenilor, indivizi ca au interese, îşi propun scopuri
şi militează pentru atingerea lor.
Realitatea este ceea ce există în sine, independent de faptul dacă o gîndeşte cineva.
Distingem realitatea obiectivă şi cea subiectivă.
Realitatea obiectivă cuprinde acele domenii şi nivele ale existenţei care sînt
independente de conştiinţa şi voinţa arbitrară a omului.
Realitatea subiectivă este formată de procesele şi conţinutul conştiinţei umane. Este
derivată din cea obiectivă existînd doar prin activitatea creierului uman, a facultăţilor
cognetiv reflectorii ale omului. Existenţele subiective sînt de natură materială, ideală şi în
conţinutul lor ele reproduc existenţele obiective, dar nu aşa cum există acestea ci aşa cum
le reflectă omul, cum le acordă semnificaţie în funcţie de necesităţile, idealurile şi
aspiraţiile sale.
În afara acestor două genuri de realităţi întîlnim zone ce întrunesc ambele realităţi –
omul (organism biologic şi conştiinţă) şi realitatea juridică care îmbină factori
independenţi de natura omului şi factori ce ţin de natura voluntară a omului. Astfel,
realitatea juridică vizează, în principal, raporturile juridice dintre oameni ce alcătuiesc
fundamentul ontologic al dreptului. În prezent filosofia juridică evidenţiază existenţa a trei
modele ontologice privind explicarea naturii, esenţei şi modalităţii de fiinţare a juridicului:
1. modelul ontologic naturalist ce susţine că normele juridice şi instituţiile juridice
trebuie să fie privite aşa cum sînt privite lucrurile în ştiinţele naturii, accentul fiind pus pe
obiectivitatea şi exterioritatea lor în raport cu subiectivitatea individului;
 2. modelul ontologic imanentist conform căruia natura realităţii juridice nu se află în
lumea exterioară individului ci, dimpotrivă, în interioritatea şi subiectivitatea sa. Prin
urmare normele juridice sînt imanente subiectivităţii umane. Acest model nu poate explica
dreptul ca fiind valabil pentru întreaga comunitate, ci doar pentru o voinţă şi un scop
particular;
3. modelul ontologic ambifactorial – care ia în considerare în explicarea dreptului
interacţiunea factorului obiectiv cu cel subiectiv. Elementele obiective – fapte juridice care
produc efecte juridice, acre pot fi de ordin fizic-geografic (cosmosul, marea, canale),
demografic; evenimentele. Factori subiectivi – acţiunile. Astfel raportul juridic are
întotdeauna un substrat real în lucruri şi persoane. Dreptul nu creează elementele sau
termenii raportului, ci îi găseşte un chip natural. Elementul definitoriu, constructiv,
fundamental al realităţii juridice îl constituie faptul juridic.
Conţinutul realităţii juridice este structurat pe următoarele componente:
 conştiinţa juridică – ca premisă a dreptuluii;
 dreptul pozitiv – ca fenomen normativ;
 ordinea de drept (ordinea juridică pozitivă)– ca totalitate a raporturilor
juridice între oameni ci privesc finalitatea şi eficienţa dreptului.