IV.

Teorii ale modificărilor de sens

OBIECTIVE OPERAŢIONALE:
• asimilarea principalelor teorii privitoare la cauzele care generează evoluţia
semantică a cuvintelor şi a direcţiilor de evoluţie din această perspectivă;
• identificarea direcţiilor de modificare semantică şi a mecanismelor care le
produc.

REZUMAT
Capitolul se ocupă de modificarea sensurilor cuvintelor în privinţa evoluţiile lor
semantice, nu şi a greşelilor de limbă generate la nivelul sensului cuvintelor sau
de asocierile de sens care afectează forma cuvintelor. După o scurtă prezentare a
principalelor teorii legate de acest aspect, se ilustrează direcţiile de evoluţie
semantică atât prin exemple preluate de la autorii teoriilor înfăţişate, cât şi prin
alte exemple.

Identificarea cauzelor, mecanismelor şi efectelor evoluţiilor semantice s-a

constituit într-unul din principalele obiective ale lingviştilor preocupaţi de semantică
încă de la începuturile acestei discipline.

Michel Bréal afirmă (în Un essais de sémantique, 1897) că principala cauză care
produce schimbarea bruscă de sens este metafora (nu metafora poetică, ci asocierile
metaforice de tip catahreză: piciorul mesei, gura râului etc.). Ideea acestor asocieri
populare, „care exprimă geniul lingvistic şi sufletesc al unei naţiuni” era în mare vogă
în epoca dominată de psihologismul lingvistic.

Lazăr Şăineanu consideră (în Încercare asupra semasiologiei limbii române.

Studii istorice despre tranziţiunea sensurilor, 1887) că la baza schimbărilor de sens se
află două cauze: uitarea şi analogia. Aceasta din urmă se realizează prin mecanism
metaforic. De exemplu, pentru cuvântul şugubăţ, sensul „glumeţ, pus pe şotii” se
explică în două faze: 1) uitarea sensului originar („ucigaş, asasin”), 2) saltul metaforic

25
spre sensul actual.
Lazăr Şăineanu este primul lingvist preocupat şi de direcţiile de modificare a
sensului, nu numai de cauze. De pildă, în cuvântul slăbănog, folosit cu sensul „slab”,
dar cu conotaţie peiorativă, lingvistul român vede o lărgire de sens (a celui originar
de „bolnav de paralizia picioarelor”), concomitentă cu o depreciere de sens şi urmată
de uitarea sensului iniţial „paralitic”.

Antoine Meillet identifică (în Cum îşi schimbă cuvintele sensul, 1905) trei tipuri
de cauze: 1) cauze extralingvistice, 2) cauze lingvistice şi 3) cauze sociolingvistice
(Meillet nu foloseşte termenul „sociolingvistice” în mod explicit, însă acesta este
conform cu cele spuse de el la această categorie). Puterea de explicare a modificărilor
semantice din teoria lui Meillet este superioară celei a lui Bréal sau Şăineanu.
În cele de mai jos, oferim exemple pentru fiecare tip de cauză identificat de
Meillet.
1. Cauze extralingvistice: cuvântul galérien (fr.) căpătase încă din vremea
contemporană lui Meillet sensul general de „condamnat”, printr-o extensie a celui
originar de „persoană condamnată la galere”; sensul originar a fost treptat înlocuit
de sensul „închis pe viaţă”. Se observă deja o pierdere a caracteristicii semantice
prin care se specifica tipul pedepsei, realitatea socială respectivă nemaiexistând.
Sensul actual a pierdut orice determinare precisă din sensul originar.
2. Cauze lingvistice: pronumele reflexiv impersonal on din franceză apare în forma
arhaică om (cf. „sicum om per dreit”) încă din Les Serments de Strasbourg 1 .
Forma om a avut acelaşi etimon cu substantivul homme (< lat. homo) şi a apărut
din necesitatea exprimării subiectului, caracteristică a limbii franceze. În acest caz,
avem o dublă evoluţie: una de sens (în direcţia abstractizării lui homo) şi alta
morfologică (vezi trecerea de la clasa substantivului la cea a pronumelor
nedeterminate). Astfel de evoluţii, spune Meillet, reprezintă rezultatul interacţiunii
dintre anumite intenţii de comunicare ale vorbitorilor şi structura gramaticală
implicată de limba în care se exprimă aceste intenţii.
3. Cauze sociolingvistice: se pot identifica în sensurile cu care sunt utilizate anumite
cuvinte. Cuvântul operaţie, de exemplu, are un anume sens pentru un
matematician, altul pentru un chirurg, un altul pentru contabil ş.a.m.d. Tot cauze

1
Jurămintele de la Strasbourg (842), primul document atestat într-o limbă romanică.

26
 socilingvistice se află şi la baza creării unor expresii de tipul: jocuri de culise, a-i
face cuiva o scenă (provenite din jargonul actorilor), în ultimă instanţă, a-i face
cuiva un rechizitoriu (din limbajul juridic) ş.a. – toate intrate, prin lărgire de sens,
în limbajul comun.

Hans Sperber nu foloseşte în explicarea modificărilor semantice concepte ca

analogia sau uitarea, ci apelează la concepte ale psihanalizei. Conceptul central
promovat de Sperber este forţa emoţională. Aceasta ar fi responsabilă de majoritatea
schimbărilor semantice care se realizează pe două căi: expansiune şi magnetism. O
expresie cum este mitrailleuse d’enfants, apărută în timpul războiului în Franţa, se
explică la suprafaţă printr-un mecanism mataforic (vezi transferul semantic al
trăsăturii semantice /foc automat (cartuş după cartuş)/, care caracterizează arma de foc
respectivă, în sememul lui femeie [cu mulţi copii]). În profunzime însă, ceea ce
justifică acest transfer este tocmai forţa emoţională care determină vorbitorii să
asocieze femeia care naşte un copil după altul cu arma în cauză. Magnetismul este cel
care, grefat pe un context social aparte, face ca expresia să se încetăţenească în
limbajul comun. Evident că un important rol, conjugat cu cauzele de ordin psihologic,
îl are în asemenea cazuri şi factorul social, căci este ştiut că în vreme de război, ca o
compensaţie la pierderile de vieţi omeneşti (în special de parte bărbătească), creşte
natalitatea.
Sperber a fost interesat şi de denumirile piezişe (engl. bear, la origine „cafeniu”,
apoi „urs” sau rus. miedvied „urs”, rezultat din mied „miere” şi vied(itĭ) „a vedea”,
dar, la origine, „a mânca”).

Toţi cei amintiţi mai sus se încadrează prin teoriile lor în abordarea de tip atomist.
De-abia odată cu cercetările lui Jost Trier, autorul teoriei câmpurilor lexicale 1 , s-a
trecut la o abordare contextualizantă (o aceeaşi cauză trebuie să aibă un acelaşi efect
indiferent de context).

În încheiere, nu rămâne decât să sintetizăm materia expusă şi să dăm câte un

exemplu pentru fiecare direcţie a modificării de sens menţionate în sinteză.

1
vezi în E. Ionescu, op. cit. p. 40 şi urm.

27
SINTEZĂ
• Cauzele modificărilor semantice pot fi: lingvistice, extralingvistice şi
sociolingvistice.
• Modificarea sensurilor cuvintelor se interpretează (în linii generale) prin
tropi (figuri ce presupun modificări de sens). Cel mai des aduşi în discuţie
sunt: metafora, hiperbola (tropi bazaţi pe asemănare), metonimia şi
sinecdoca (tropi bazaţi pe contiguitate). Schimbările pot fi cantitative
(metonimia şi hiperbola) şi calitative (metafora şi sinecdoca).
• Uitarea şi analogia sunt doi factori care produc modificări de sens.
• Cele două direcţii principale pe care se produce evoluţia semantică sunt
lărgirea (extensia) şi restrângerea de sens. Acestea pot fi secondate uneori de
înnobilarea sau de degradarea (deprecierea) sensului.

EXEMPLE de lărgire, restrângere şi/sau de înnobilare/depreciere de sens:

EXEMPLUL 1

Cuvântul marfă a intrat în circulaţie în limba română în secolul al XVI-lea

cu sensul restrâns „vite” şi cu unul mai general, „avuţie”. S-au propus două
etimologii: < (mgh.) marha („vite”) sau < (sb.-cr.) marva („vite”). Provenienţa
etimonului interesează mai puţin, semnificaţia cuvântului fiind în discuţie.
Extensiei iniţiale, de la „vite” la „avuţie”, i-a urmat o alta care corespunde
sensului actual de „orice produs care întruneşte condiţiile pentru a intra în
circuitul comercial” (nu discutăm aici diversele conotaţii relativ recente ale
cuvântului în limbaj argotic).

28
 EXEMPLUL 2

Verbul a peţi avea în latină, de unde provine (< peto, -ĕre), două sensuri
denotative: 1) „a se repezi”, „a ataca”; 2) „a cere, a solicita” şi unul figurat
(cu diverse nuanţe actualizate de anumite contexte) „a dori, a tinde către
ceva/cineva”. În latină, cu sensul „a cere în căsătorie”, cuvântul se folosea
fără determinantul in matrimonio. În limba română actuală cuvântul a ajuns
să însemne, prin restrângere de sens, numai acest lucru (fără a consemna aici
toate etapele de evoluţie semantică a cuvântului, menţionăm numai sensul „a
cerşi” înregistrat în secolul al XVI-lea relevant pentru direcţia de selecţie a
sensului într-o primă fază).

EXEMPLUL 3

Cuvântul război are etimon slav: boĭ „tâlhărie, jaf, omucidere”. A fost
prefixat pe teren românesc cu răz-, în secolul al XVII-lea încetând să mai
însemne „tâlhărie”. Prin înlăturarea sensului peiorativ, a început să
desemneze „luptă, succesiune de lupte” sau „a se lupta”, pentru verbul
omograf (a se război). Derivarea pe teritoriul limbii române cu -nic (sufix tot
de origine slavă ca şi rădăcina) a dus la apariţia unui nou cuvânt, războinic.
Acesta nu numai că a beneficiat de evoluţia anterioară de sens, ci, prin
înnobilarea semnificaţiei desemnează un „luptător, ostaş care ia parte la un
conflict armat”, sens adesea asociat cu „brav, curajos, viteaz” (dar şi cu
„bătăios”, sens nedeterminat sub aspectul conotaţiei pozitive).

29
 EXEMPLUL 4

Cuvântul mişel, are azi, prin degradare de sens, o încărcătură peiorativă

evidenţiată de sinonimele: (om) de nimic, netrebnic, ticălos, nemernic, josnic,
laş, fricos. Evoluţia în sensul deprecierii este clară, căci sensul originar al
cuvântului (< lat. misellus) este „slab, sărac, nenorocit” şi chiar „infirm”.

REPERE BIBLIOGRAFICE

*** – Antologie de semantică, Bucureşti, 1976

Ionescu, Emil – Manual de lingvistică generală, ed. a II-a revizuită, Ed. All,
Bucureşti, 1997

TEMĂ DE AUTOEVALUARE

Date:
Se dă următorul caz de modificare semantică: cuvântul mahalagiu (mahala + suf.
-giu; mahala < tc. mahalle) desemnează „locuitorul unei mahalale, periferii”, dar,
relativ recent, a început să mai însemne şi „persoană vulgară”, intrând astfel în
sinonimie cu „ţopârlan, bădăran etc.”.
Cerinţă:
Să se precizeze pe ce direcţie şi/sau prin ce trop s-a produs evoluţia semantică
descrisă. (Vezi Anexa 1)

30