Asupra cîntării bisericeşti, pe baza izvoarelor scripturistice, patristice şi canonice

Nicolae Ţurcanu

Cîntecul este rugăciune

Însoţirea rugăciunii cu cîntarea este menţionată încă din vremurile apostolice, fiind rostită de grupuri
de creştini sau chiar individual. Se semnalează bunăoară momentul în care, la miezul nopţii Pavel şi Sila,
rugîndu-se, lăudau pe Domnul în cîntări, iar cei din temniţă ascultau (Fapte 16, 25). Apostolul neamurilor îi
îndeamnă pe efeseni (Ef. 5, 19-20), pe romani (Rom. 15, 9), pe coloseni (Col. 3, 16) să cînte psalmi, să laude
pe Dumnezeu în cîntări duhovniceşti, mulţumind totdeauna, pentru toate. Dar cea mai importantă menţiune a
cîntării în Noul Testament, este cea care succede cuvintele Mîntuitorului, la Cina cea de Taină. Menţiunea
are o dublă semnificaţie. Mai întîi, pentru că Mîntuitorul împreună cu apostolii lasă omenirii creştine
exemplul rugăciunii cîntate în cel mai important moment al slujbei liturgice. Apoi, pentru că prin cîntecele
abordate, se deschide poarta spre preţuirea tradiţiei intonării psalmilor, a laudelor şi a cîntecelor de slavă
către Dumnezeu, practicate de poporul iudeu. Conform precizărilor sfinţilor evanghelişti (Matei 20, 30;
Marcu 14, 26), ritualul a respectat tradiţia cinei pascale iudaice, încheindu-se cu cîntarea psalmilor Aleluia
(Psalmi 113-118 şi 125).
Referirea la tradiţia intonării acestor cîntece, caracteristice poporului lui Israel, ne semnalează
prezenţa unui imens repertoriu care, chiar dacă nu s-a păstrat în exprimarea muzicală autentică, este sugestiv
evocat în scrierile Vechiului Testament1.
Scrierile scripturistice, în ansamblu, ne îngăduie o primă observaţie care frapează. Este vorba de
cantitatea menţiunilor asupra practicii cîntărilor. Noul Testament, care relatează mai mult evenimentele
legate de petrecerea pămînteană a Mîntuitorului, inserează relativ puţine semnalări de cîntare cultică. La cele
amintite în rîndurile de mai sus, se adaugă o formulare pe care o socotim esenţială pentru înţelegerea rostului
cîntării în biserică: „Atunci, ce voi face? Mă voi ruga cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea. Aşa şi voi, de
vreme ce râvniţi după daruri duhovniceşti, căutaţi să prisosiţi în ele, spre zidirea Bisericii“ (I Corinteni 14, 15
şi 12).
Parcurgînd istoria poporului evreu, Vechiul Testament abundă însă în exemple. După trecerea prin
mare a fiilor lui Israel, Moise şi poporul său au cîntat lui Dumnezeu: „Să cântăm Domnului, că cu slavă s-a
proslăvit“ (Ieşirea 15, 1, reluat în Deuteronom 32, 1-43). David şi toţi fiii lui Israel cîntau înaintea Domnului
folosind diferite instrumente muzicale din lemn de chiparos, din harpe, din psaltire, din timpane, din fluiere
şi din chimbale (II Regi 6, 5). „Lăudaţi pe Domnul şi chemaţi numele Lui; vestiţi între neamuri lucrurile Lui“
cînta regele David (I Paralipomena 16, 8). Rînduiala stabilită de David, cînd Solomon a fost făcut rege, este
însoţită de cîntări cu instrumente muzicale, la slujbe şi ceremonii sînt organizate impresionante cete de
cîntăreţi, la sfinţirea templului, la sfinţirea zidului Ierusalimului sînt chemaţi să cînte toţi leviţii (II
Paralipomena, Neemia). Numai în timpul robiei babiloniene muzica de cult este mai puţin auzită, dar cîntecul
răsună din nou pe vremea lui Iuda Macabeul, chiar dacă lipsit de splendoarea de odinioară (I Macabei).
Iudita cîntă cîntecul de biruinţă (Cartea Iudita), Debora şi Barac cîntă Binecuvântaţi pe Domnul (Cartea
Judecătorilor), cei trei tineri în cuptorul din Babilon, într-un singur glas lăudau, măreau şi binecuvîntau pe
Dumnezeu (Cântarea celor trei tineri). Isaia înalţă cîntări de mulţumire către Dumnezeu, prorocul Avacum
cîntă rugăciunea pentru izbăvirea poporului lui Israel. Cîntarea Cîntărilor (incert dacă însoţită de muzică),
dar mai ales Psalmii oferă un sugestiv tablou al practicii cîntărilor de laudă şi preamărire a lui Dumnezeu.

Cum cîntăm Domnului?

Această impresionantă tradiţie de invocare a lui Dumnezeu este preluată de cultul creştin. Sfîntul
evanghelist Luca notează cuvintele Mîntuitorului despre împărăţia lui Dumnezeu: „Împărăţia cerurilor

1
Sebastian Barbu-Bucur, Cîntarea de cult în Sf. Scriptură şi Sf. Scriptură în cîntările Bisericii Ortodoxe, în Studii teologice,
Bucureşti, seria a II-a, anul X, nr. 5, sept.-oct. 1988, pp. 86-104 – un impresionant studiu care extrage aproape în totalitate
menţionările scripturistice asupra cîntării cultice şi preluarea lor în cîntările laudelor din Biserica Ortodoxă.
50 Acta Musicae Byzantinae II

înăuntru vostru este“ (Luca 17, 21). Versetul atestă legătura omului cu Dumnezeu, statuată prin credinţă şi
exprimată în rugăciune.
Este adevărat că manifestarea creştină nu îmbracă forma exterioară a „strigării cu glas tare“ din
Vechiul Testament. Creştinul se roagă în umilinţă şi în smerenie. „Vorbirea voastră să fie totdeauna plăcută,
cu sare dreasă, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia“ spune apostolul creştinilor coloseni (Coloseni
4, 6). Este un mare contrast faţă de relatarea din Isaia: „Şi strigau unul către altul, zicând: „Sfânt, sfânt, sfânt
este Domnul Savaot, plin este tot pământul de mărirea lui. Din pricina acestor strigăte, porţile se zguduiau
din ţâţânile lor, iar templul s-a umplut de fum“ (Isaia 6, 3-4). Chiar dacă aici este vorba de strigătul
heruvimilor, deseori în ceremonialele evocate în Vechiul Testament întîlnim expresii ca: „să vestească cu
glas tare de bucurie“ (I Paralipomena 15, 16). Este imaginabilă sonoritatea pe care puteau să o realizeze
„strigăte de bucurie, strigăte de corn, strigăte de trâmbiţe, de ţimbale şi de harpe“ (I Paralipomena 15, 28),
sau cele două coruri mari, urcate pe zidurile Ierusalimului pentru a aduce cîntări de laudă (Neemia 12, 31)
etc. Interesant este că Apocalipsa reia exprimări care sugerează o asemănătoare vehemenţă în cîntare.
Formularea „striga cu glas mare“ este reluată cu oarecare insistenţă (Apocalipsa 4,2; 6,10; 14,7; 19,1 etc.) şi
contrastează ca senzaţie sonoră cu „ziceau“ (Apocalipsa 4, 8-10).
Dacă ne gîndim la expresivitatea cîntării, intensitatea sonoră capătă un rol preponderent, dar într-o
relaţie inversă. Practica zicerii „în duh“ relevă tocmai participarea interioară a celui ce se roagă cîntînd.
Rugăciunea se spune cu smerenie şi stăruinţă, iar cîntecul accentuează stăruinţa cererilor noastre.
Scrierile patristice abundă în învăţături duhovniceşti privitoare la rugăciune. Noi ne vom limita a ne
referi numai la cele trei trepte ale rugăciunii cuprinse în metoda formulată de Sf. Simeon pe care o aminteşte
părintele D. Stăniloaie2. Abordăm această scriere pentru a observa că însoţirea cîntecului cu rugăciunea este
potrivită primei trepte, în care mintea se concentrează la cuvintele rugăciunii, dar se opreşte înainte de
urcarea la treapta a treia, atunci cînd sufletul ajunge la nepătimirea desăvîrşită, lepădînd toate afecţiunile faţă
de lume.
În lumina acestei metode vom putea înţelege mai uşor referirea Sfîntului Grigorie Palama asupra
rugăciunii curate, ca extaz al tăcerii interioare, sau observaţia Sfîntului Grigorie Sinaitul că prin cîntare
mintea se relaxează, cîntarea fiind potrivită numai cu măsură şi numai atunci cînd „va slăbi mintea să strige,
iar trupul şi inima ta te vor durea de fixarea puternică a chemării dese a lui Iisus Hristos“3.
Sfinţii părinţi precizează că treapta superioară a rugăciunii se realizează în condiţii de linişte
desăvîrşită (isihie). Pentru noi rămîne constatarea că foloasele cîntării bisericeşti au dimensiuni spirituale
diferite. Revenim la textul biblic: „Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi“(Iacov 5, 13). Cîntarea se
împleteşte cu rugăciunea, dar nu ajunge la înălţimea rugăciunii curate. Este un stadiu „de făptuire“, după cum
spune Grigorie Sinaitul. Formularea Sfîntului Apostol Pavel: „să fie totdeauna plăcută, cu sare dreasă…“ se
potriveşte perfect nu numai la vorbire, ci şi la cîntare, căci cîntarea însoţeşte vorbirea, trebuind să exprime
amîndouă acelaşi lucru.
S-ar putea ca acest „ideal al tăcerii“ să fi iscat în vechime destule dispute şi confuzii, legate de
calitatea participării la cîntarea religioasă. Confuzia era amplificată de ereticii arieni care prin cîntece
meşteşugit făcute, atrăgeau mulţi creştini spre cădere. Este cunoscută bunăoară expresia „în inimile voastre“
din Efeseni 5, 19-20: „Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând
Domnului în inimile voastre…“ Aceasta înseamnă că trebuie să se psalmodieze cu inima, deci textul şi
intonaţia trebuiesc trecute prin inimă, nu numai prin glas, cum se practica în arta tragediei greceşti, a cărei
declamaţie avusese o certă înrîurire asupra publicului din antichitate. Numeroşi oponenţi interpretau însă
cuvintele Apostolului în sensul că nu se cade să se cînte în biserică cu glas tare, ci doar „cu inima“.

O estetică a cîntului bisericesc

Sfinţii părinţi manifestă o constantă preocupare pentru cultivarea cîntării liniştite, cucernice, cu
detaşare premeditată de la criteriile execuţiei tehnice şi de virtuozitate, proprii cîntării teatrale. Opinia
Sfîntului Ioan Gură de Aur în Omilia la Psalmul 145 este explicită în această privinţă. Sf. Ambrozie al
Milanului, reformator al cîntului religios, a încercat la rîndul lui să definească în scrierile sale sentimentele
unui creştin pios, ce lega simţul pastoral specific spiritului latin creştin cu frumuseţea şi profunzimile

2
Dumitru Stăniloaie, Teologia morală ortodoxă, vol. III, Editura Inst. Biblic de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1981, p. 218.
3
Sf. Grigorie Palama, Despre liniştire şi despre cele două feluri de rugăciune, în Filocalia, vol. VII, traducere D. Stăniloaie, ed. a
2-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, pp. 181-184.
Nicolae Ţurcanu – Asupra cîntării bisericeşti, pe baza izvoarelor scripturistice, patristice şi canonice 51

teologiei răsăritene4. În aplicarea unei noi mentalităţi în cînt care înlocuia exprimarea triumfală cu spiritul
meditativ şi pios, episcopul Ambrozie a avut atît predecesori cît şi contemporani5, dar meritul său constă nu
numai în numărul imnurilor scrise, ci şi în faptul că a formulat trei scopuri precise ale cîntării imnurilor: de a
apropia pe credincios de Mîntuitor, de a instrui pe creştin prin învăţarea cu plăcere a unui text religios însoţit
de melodie şi de a da o replică suficient de puternică ereticilor arieni, care îşi cîştigau adepţi prin cîntări
păguboase. Fericitul Augustin a preţuit mult cîntările ambroziene, notînd: „Atunci s-a instituit obiceiul ca să
se cînte imnuri şi psalmi după obiceiul părinţilor din Răsărit, pentru ca poporul să nu se nimicească de
neplăcerea tristeţii“. Dar Fericitul Augustin precizează: „Totuşi cînd mi se întîmplă ca să mă mişte mai mult
cîntecul decît ceea ce se cîntă, mărturisesc că păcătuiesc, meritînd pedeapsă şi atunci aş prefera să nu aud pe
cel care cîntă“6.
Secolul IV, care a avut un rol definitoriu în formarea gîndirii creştine, în organizarea cultului creştin,
este un moment crucial şi în răspîndirea cîntării bisericeşti. Într-un şir de remarcabile contribuţii ale sfinţilor
părinţi ai creştinătăţii răsăritene şi apusene, din care nu lipsesc, pe lîngă cei enumeraţi pînă acum, Sf.
Atanasie cel Mare, Sf. Efrem Sirul, Sf. Eusebie de Cesareea, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Ciprian, Sf. Vasile
cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur, vom releva personalitatea Sf. Niceta de Remesiana care, la începutul sec. V,
face referiri de o deosebită importanţă asupra felului cum trebuie să cînte credincioşii în biserică. Mulţumită
studiului deosebit de documentat şi cuprinzător elaborat de părintele profesor Ştefan C. Alexe: Foloasele
cîntării bisericeşti în comun după Sf. Niceta de Remesiana7, cei interesaţi pot lua cunoştinţă de învăţăturile şi
îndemnurile pe care le formulează acest inspirat îndrumător al cîntărilor de cult în lumea creştină. De
psalmodiae bono este un adevărat manual de cîntare bisericească, din care spicuim spre edificare: „Cîntarea
în biserică să fie făcută din inimă curată, avînd ca scop înălţarea sufletului către sferele idealului creştin.
Muzica nu trebuie să fie complicată, ea nu are nevoie de rafinament artistic, ea îşi îndeplineşte misiunea dacă
glasul celui ce cîntă este în concordanţă cu inima. Dacă există un deplin acord între cuget şi cîntare, cîntecul
aduce o bucurie de negrăit. De aceea, cîntăreţii trebuie să fie însufleţiţi de evlavie. În timpul cîntării, toate
gîndurile trebuiesc să fie îndreptate spre păcatele noastre. Aceasta va ajuta cîntării să corespundă evlaviei
simple, iar cîntăreţii să fie cu gîndul permanent la text. Trebuiesc evitate afectările teatrale. Înrîurirea
puternică pe care muzica o are asupra sufletului omenesc îmbie pe mulţi creştini să cadă în mrejile
seducătoare ale muzicii teatrale, ce infuzează dorinţe pătimaşe“.
Una dintre condiţiile esenţiale ale cîntării în biserică este ca toţi credincioşii să-şi integreze vocile
într-un ansamblu cît mai omogen. Sf. Niceta pledează pentru cîntarea tuturor credincioşilor, fără deosebire de
sex, de vîrstă, sau de condiţie socială. Această cîntare trebuie să se execute în deplină concordanţă, fără
anticipări ale atacului unui sunet sau iniţiative în stabilirea mişcării. Cei care cîntă în grup, trebuie să se
încadreze cu umilinţă şi să nu strice echilibrul sonor. Credincioşii să ia exemplu în cîntarea lor de la cei trei
tineri, despre care vorbeşte profetul Daniil: „Atunci aceşti trei cîntau imne într-o singură gură şi slăveau pe
Dumnezeu în cuptor zicînd: Binecuvîntat eşti Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri“ (Daniil 3, 51-52). Cel
ce nu se poate încadra în cîntarea generală e mai bine să se abţină a cînta, sau să psalmodieze în surdină, încît
să nu tulbure pe toţi cu vocea sa. Iată deci că începutul secolului V al erei creştine beneficia deja de o estetică
a cîntului bisericesc.
Marile întîlniri sinodale au luat în discuţie, atunci cînd au socotit oportun, problema cîntării
bisericeşti, din punctul de vedere al păstrării purităţii cultului creştin. Canoanele stabilite de Sinodul local din
Laodiceea (anul 364), cît şi de Sinodul VI ecumenic (din anul 680) vizează în principal stabilirea unei
responsabilităţi autoritare în cîntarea din biserică prin hirotesirea cîntăreţilor, condamnarea modificărilor în
textele bisericeşti fără binecuvîntare sau a introducerii de texte necanonice. Este relevantă formularea
Canonului 75 al Sinodului VI ecumenic, care prevede: „Voim ca cei ce vin în Biserică spre a cînta, să nu
întrebuinţeze nici strigăte necuviincioase, nici să silească firea spre răcnire şi nici să zică ceva ce Bisericii nu
convine. Ci cu mare atenţie şi umilinţă să aducă lui Dumnezeu, privitorul celor ascunse, astfel de cîntări.
Căci cuvîntul sfînt (Sf. Scriptură) au învăţat: „fiilor lui Israel se cuvine să fie cucernici“ (Levitic 15, 31. În
versiunea Bibliei din 1982: „Aşa să feriţi pe fiii lui Israel de necurăţenia lor“). În acelaşi sens se pronunţă
Sinodul trulan (692) care cere „să nu se facă auzite vociferări dezordonate, nici să se schimbe sunetul natural

4
P.F.S. Patriarhul Teoctist, Cuvânt înainte, la Sf. Ambrosie, Scrieri, vol. II, PSB vol. 53, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1994,
p. 5.
5
Corbin Solange, La musique dans le monde chrétien, în Histoire de la musique, Enc. de la Plèiade, vol. I, Librarie Gallimard,
1960, p. 626.
6
Fericitul Augustin, Scrieri alese, partea întîi, în Confessiones, PSB vol. 64, Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1985, cap. XXXIII
(50), p. 230.
7
C. Alexe Ştefan, Foloasele cîntării bisericeşti în comun după Sf. Niceta de Remesiana, în „Biserica Ortodoxă Română“, Buletin
Oficial al Patriarhiei Române, anul LXXV, nr. 1-2, ianuarie-februarie 1957, pp. 165-182.
52 Acta Musicae Byzantinae II

în strigăt…“. Episcopul de Metz, Chrodegang (712-766), în lucrarea Regula canonicorum face o

recomandare foarte potrivită: „Cîntăreţii trebuie să strălucească prin umilinţă, sobrietate, castitate, şi celelalte
virtuţi ce au împodobit pe sfinţi. Cei care cîntă bine nu trebuie să se facă remarcaţi, iar cei care sînt prea
puţin dotaţi pentru muzică trebuie mai degrabă să tacă“.
La aceasta se vor adăuga două lucrări de importanţă capitală pentru dezvoltarea ulterioară a muzicii.
Prima, rod al cercetărilor întreprinse de Fericitul Augustin asupra celor şapte arte liberale „ars liberalis“, între
care se numără şi muzica. De musica trata pe parcursul a şase cărţi teoria ritmului, a metrului, a versului şi
probabil melodia (în Retractări însuşi autorul recunoaşte că ultima carte este pierdută)8.
Un secol mai tîrziu Boetius avea să realizeze în De musica un studiu teoretic asupra construcţiei
modurilor muzicale, de o asemenea importanţă încît peste secole, lucrarea sa va fi considerată „biblia
muzicală a întregului ev mediu“9.
Trecerea timpului a înregistrat modificări ale ponderii şi calităţii participării credincioşilor prin cînt
la oficierea cultului creştin. În general, tendinţa a fost de scădere a participării vocale a creştinilor prezenţi la
slujbele religioase. Lărgirea atribuţiilor cîntăreţilor din secolele VIII-IX, dezvoltarea excesivă a unora dintre
cîntările liturgice, slăbirea disciplinei catehumenatului, practicarea limbilor moarte în cultul creştin, au erodat
treptat rolul activ al credincioşilor în cult. Dar cîntarea în biserică a persistat.

În pragul noului mileniu

Parcursul istoric de peste un mileniu a însemnat o evoluţie motivată a cîntărilor bisericeşti, o amplă
diversificare melodică, consolidarea tehnicilor de înveşmîntare a melodiei şi apariţia a noi principii teoretice.
Cu toate acestea, vederile sfinţilor părinţi cu privire la cîntarea în biserică păstrează o frapantă actualitate.
Să încercăm să desluşim în ce constă încadrarea în prescripţiile tradiţionale şi în ce constă putinţa de
dezvoltare a unei cîntări care cumulează o experienţă componistică milenară, rămînînd consecventă în a
exprima spiritul creştin ortodox al zilelor noastre.
Elementul definitoriu şi peren al cîntării bisericeşti este simbioza cu rugăciunea. În biserică, cîntarea
colectivă polarizează atenţia celor prezenţi la slujbă şi îi face participanţi activi la rugăciune. „Prin
influenţarea auzului s-a constatat că sufletul poate fi predispus mai uşor să primească adevărul cuprins în
textul imnurilor religioase“, constată Sf. Vasile cel Mare (Cuvînt la psalmul 1, Migne PG 29, 211). Cîntarea
colectivă uneşte pe oameni într-un singur mănunchi. Dar această cîntare aici nu este tratată ca o artă.
Noţional, arta este o activitate a omului care are drept scop producerea unor valori estetice. În Biserică,
elementul artistic se subordonează necondiţionat sensului duhovnicesc al textului liturgic. Modalitatea în
care prevalează expresivitatea cuvîntului, face ca cel care cîntă sau cel care conduce cîntarea, să organizeze
accentele tonice şi modelele dinamice în sensul întăririi înţelesului adînc al cuvîntului rostit. Caracterul
cîntării este senin, solemn, dar lipsit de pericolul platitudinii, pentru că fiecare cuvînt trece prin inimă şi este
încălzit prin melodie. De regulă nuanţele au gradaţii simple şi logice, pe principiul suprapunerii mersului
ascendent al pasajului muzical cu creşterea intensităţii sonore şi invers. Această nuanţare nu urmăreşte însă
efectul expresiv în sine, ci contextul cîntării. Chiar în cazul unei compoziţii corale, valoarea ei constă în
găsirea celor mai potrivite soluţii de suprapunere a expresivităţii muzicale pe expresivitatea cuvîntului. V.
Grăjdian se referă chiar la o funcţie gnoseologică a „cuvântului“ din rugăciune, care exprimă lucruri
esenţiale10. Aceasta aminteşte de cuvintele Fericitului Augustin: „Prin cîntare adevărurile esenţiale pătrund în
adîncul inimii“.
Într-o perioadă critică în privinţa participării enoriaşilor la serviciul religios, anul 1950 a însemnat
pentru Biserica Ortodoxă Română un nou impuls menit să revigoreze cîntarea bisericească. Sfîntul Sinod
prezidat de P. F. S. Patriarhul Justinian a dispus generalizarea cîntării omofone în toate bisericile ortodoxe
din România. Cîţiva ani mai tîrziu, în 1967, se nuanţează această dispoziţie, acceptîndu-se păstrarea
specificului local în cîntare, mai cu seamă pentru zonele Banat şi Ardeal. Cîntarea în biserică se ordonează
pe două direcţii: omofonă, pentru popor, şi corală în centrele orăşeneşti şi catedrale11.
Mulţumită unei tradiţii ce dăinuie mai mult în mediul sătesc, dar pe alocuri şi în oraşe, numeroase
sînt bisericile în care credincioşii cîntă o dată cu strana. Cîntarea spontană, lipsită de o minimă preocupare de

8
Mitropolit Nicolae Corneanu, Sfinţii părinţi teoreticieni ai muzicii, în Patristica mirabilia, Editura Mitropoliei Banatului,
Timişoara, 1987, pp. 61-70.
9
Vasile Tomescu, Musica daco-romană, tom II, Editura Muzicală, Bucureşti, 1982, p. 343.
10
Vasile Grăjdian, Simbolul liturgic în cântarea bisericească ortodoxă, în „Revista Teologică“, Serie nouă, anul IV (76), nr. 2,
aprilie-iunie 1994, Editura Mitropoliei Ardealului, Sibiu, pp. 42-51.
11
Nicu Moldovean, Muzica bisericească, în „Biserica Ortodoxă Română“, Buletin Oficial al Patriarhiei Române, anul XLI, nr. 6
iunie 1973, Bucureşti, pp. 650-654.
Nicolae Ţurcanu – Asupra cîntării bisericeşti, pe baza izvoarelor scripturistice, patristice şi canonice 53

unificare, nu poate asigura, din păcate, un cadru propice pentru rugăciune. Grupul amorf de credincioşi poate
fi dispus să accepte tonul pe care îl va sugera o oarecare persoană cu iniţiativă, dar care va fi probabil stabilit
în funcţie de registrul vocal al propunătorului. Participanţii vor cînta tot mai rar, mai dezlînat, datorită
timpului tot mai prelungit necesar să adune glasurile tuturor. Nu vor lipsi încercări din partea unor persoane
de a anticipa începutul unui cuvînt sau al unui salt melodic. Nu se poate realiza o atitudine de rugăciune cu o
astfel de cîntare plată şi deseori stridentă. De aceea este obligatoriu ca strana să-şi asume responsabilitatea
conducerii cîntării fără ostentaţie, dar cu grijă pentru crearea unei atmosfere duhovniceşti. Este esenţial ca
grupul de oameni să fie convins să nu se grăbească în a ataca răspunsul. După sugerarea cît mai discretă dar
fermă a tonului, enoriaşii trebuiesc deprinşi să respire o dată. Acest lucru nu necesită repetiţii, ci numai grijă
din partea conducătorului de la strană. El nu trebuie să se evidenţieze ca sonoritate, deşi cei de faţă cîntă
după modelul său. Soluţia cea mai practică este ca ecteniile, sau în general răspunsurile mai simple, să fie
lăsate a fi cîntate în special de grupul de enoriaşi, strana intervenind cu o oarecare preponderenţă sonoră în
cazul cîntărilor de o mai mare complexitate. În sfîrşit axioanele sau cîntările mai dificile, care se intonează la
anumite sărbători, ar fi de dorit să fie însoţite numai prin ison, întrucît ele prezintă caracteristici melodice
mai dificil de executat în comun. De altfel, cu cît o cîntare este mai ornamentată, cu atît se pretează mai puţin
la cîntarea colectivă. Cîntarea armonică poate aduce un plus de duioşie şi poate fi recomandabilă, cu excepţia
pericolului de a se încerca aplicarea unor principii elementare tonale pe o structură melodică modală sau pe
un glas bisericesc (cel mai frecvent pericol este cel al „secondării“ la terţă a unei melodii, fără a se ţine
seama de structura modală). De asemeni sună rău dublarea la octavă a unei melodii din cauza ambitusului
restrîns sau necultivat.
Există, precum se vede, o grijă care însoţeşte cîntarea, fără a se atenta la atitudinea de smerenie din
biserică. În perimetrul ei se include şi dialogul care se înfiripă între altar şi naos.
Cîntarea antifonică are unele cerinţe nescrise. Răspunsurile credincioşilor trebuie să se integreze
caracterului cîntării preoţilor liturghisitori. Se va păstra, pe cît posibil, acelaşi ton, care va fi corectat numai
în cazul unei intonaţii ce ar putea depăşi în acut ambitusul vocal al cîntăreţilor. Nu sînt de neglijat cadenţele,
care se formează la sfîrşitul principalelor momente ale slujbei.
Deşi în aplicarea acestor cîteva recomandări de ordin practic nu se poate vorbi de o instruire a
grupului de cîntăreţi, prin răbdare şi comunicare între strană şi popor se va îmbunătăţi treptat nivelul
intonaţiei, se vor respecta formulele melodice şi ritmice, se va corecta atacul şi tempo-ul cîntării. Acurateţea
cîntării se poate extinde prin grija de a se evita respiraţiile în interiorul unui cuvînt şi de realizare a unor
opriri expresive, care să sporească caracterul de rugăciune cîntată.
Toate aceste sugestii converg spre ideea că grupul de credincioşi trebuie să fie condus spre o
intonaţie cît mai compactă. Atunci şi gîndurile lor se vor centra spre rugăciune. Să nu uităm că şi acum, ca de
altfel în toate timpurile creştine, biserica şi-a deschis porţile tuturor celor ce vin să „soarbă“ din „izvorul
vieţii“. Cu secole în urmă, Fericitul Augustin spunea: „prin desfătarea urechilor, sufletul prea slab încă, să se
ridice la simţămîntul evlaviei“12.
Acesta este şi astăzi scopul cîntării colective în biserică. El nu se confundă cu cel al monahului
isihast, care se sileşte a ajunge la liniştea cea desăvîrşită a rugăciunii.

Cîntarea corală

Cîntarea corală în biserică este o formă de manifestare a cîntării colective, în care intervine criteriul
estetic. Muzicalizarea şi educaţia vocală despart însă colectivitatea creştină în cîntăreţi şi audienţi. Chiar dacă
audientul nu este o persoană indiferentă, absentă de la actul liturgic, pasivitatea ascultării îl situează pe o
poziţie secundă. Corul este acela care îşi propune să relizeze o ambianţă cît mai hieratică. Uşor detaşat de
mulţimea creştinilor, corul cîntă pentru toţi cei de faţă. Fiecare participant „simte“ rugăciunea, sau o
fredonează discret, deşi nu o rosteşte. Iată o altă ipostază a liniştei, cu totul alta decît cea invocată de sfinţii
părinţi în rugăciune.
În timp, corul şi-a cîştigat o bună apreciere în multe biserici, mai cu seamă în mediul urban,
înlocuind în slujbele duminicale strana. Sînt credincioşi care preferă o anumită biserică pentru corul care dă
răspunsurile liturgice. Dar nu întotdeauna formaţiile corale au capacitatea artistică pentru a realiza cadrul
sonor propice rugăciunii ce pătrunde în inimă. Literatura genului posedă un repertoriu deosebit de vast, ce se
îmbogăţeşte în permanenţă, fiind practic imposibil de cuprins. Dar acest repertoriu este foarte diferit sub
aspectul calităţii muzicale, de la lucrări de certă valoare artistică, pînă la piese tributare nivelului tehnic al
unor modeste coruri, cărora le sînt dedicate. Pentru a corespunde cerinţelor liturgice, cîntarea corală trebuie

12
Fericitul Augustin, Confessiones, cap. XXXIII (50), în PSB vol. 64, Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1985, p. 230.
54 Acta Musicae Byzantinae II

să adere la aceleaşi principii de cucernicie duhovnicească, potrivite cîntării bisericeşti. Responsabilitatea

dirijorului creşte, întrucît el va trebui să canalizeze întregul discurs coral în sensul exprimării rugăciunii
colective. Cînd corul va putea fi exponentul duhului rugăciunii tuturor celor prezenţi în biserică, atunci
cîntarea corală îşi va îndeplini adevărata ei misiune. Pentru aceasta însă dirijorul trebuie, pe lîngă pregătirea
muzicală de specialitate, să cunoască semnificaţiile simbolice, să înţeleagă tipicul slujbei şi să fie el însuşi un
smerit rugător. În aceste condiţii, el va putea să folosească tehnica şi expresivitatea corală în folosul
rugăciunii, va şti să aleagă cel mai potrivit repertoriu, va face corp comun cu masa credincioşilor în
rugăciunea comunitară. Sînt condiţii definitorii în statuarea menirii corului, care în biserică nu susţine un
concert, ci participă cu cuvioşie la săvîrşirea sfintelor taine. Derogarea de la rînduiala serviciului divin prin
modificarea planurilor de referinţă de la cele duhovniceşti către cele estetice, poate deveni o periculoasă
ispită pentru dirijor sau pentru corist. „De obicei un mirean cade în pericolul mândriei în urma unui succes
mai mare sau în urma atingerii unei superiorităţi evidente, cu repercursiuni materiale. Călugărul poate fi
cuprins de mândrie chiar şi numai comparându-se cu un frate care nu poate cânta, sau care cântă mai slab“13,
avertizează unele păreri care menţionează pericolele ce pot apărea în urma cîntării în biserică.
Cîntarea bisericească în colectiv poate şi trebuie să ofere depline satisfacţii duhovniceşti. Să ne
gîndim la încă o recomandare a autorului Confesiunilor: „Cîntă lui Dumnezeu, dar să nu cînţi rău. Cîntă bine,
fratele meu. Tu tremuri atunci cînd ţi se cere să cînţi înaintea unui bun muzician, temîndu-te ca artistul să
nu-ţi reproşeze lipsa ta de cunoştinţe; dar dacă tu cînţi lui Dumnezeu trebuie să-i aduci o cîntare tot atît de
desăvîrşită, ca să nu displacă unor urechi atît de perfecte.“ (Fericitul Augustin, Enarratio in Psalmi,
XXXII, 3).

13
Gheorghe Şoima, Funcţiunile muzicii liturgice, Editura Revistei Teologice, Sibiu, 1945, pp. 70-71.