LECTOR UNIV. DRD.

MARIAN BRATIŞ

INTRODUCERE IN DREPT

CURS UNIVERSITAR

TITLUL I

ELEMENTE DE STUDIU
PENTRU
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

1
 26

CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE DESPRE ŞTIINŢA DREPTULUI

SECŢIUNEA I
ŞTIINŢA DREPTULUI

1. Conceptul general de ştiinţă

Ştiinţa este un sistem de cunoştinţe despre natură, societate, gândire,

cunoştinţe obţinute prin metode specifice care sunt exprimate mai apoi prin
concepte, categorii, principii şi noţiuni. Ca fenomen social distinct şi ca
formă specifică de activitate ştiinţa trebuie privită atât ca un sistem de idei,
reprezentări şi teorii , cât şi ca sistem care se dezvoltă perpetu şi produce noi
cunoştinţe şi valori spirituale.
Sistemul ştiinţei se divide în următoarele subsisteme:
a) ştiinţe ale naturii ;
b) ştiinţe despre societate ;
c) ştiinţe despre gândire.
Prin conţinutul şi obiectul său, ştiinţa dreptului aparţine ştiinţelor
despre societate deoarece acestea din urmă se preocupă de legile generale ale
societăţii, legi care se manifestă în însăşi activitatea umană privită atât prin
perspectiva organizării şi existenţei societăţii umane cât şi prin aceea a
modalităţilor specifice de manifestare a diverselor componente ale realităţii
socio-umane (de exemplu: politic, juridic, etic, etc.).

2. Locul ştiinţei dreptului în sistemul ştiinţelor sociale

Ca ştiinţă despre societate ,dreptul este totodată o ştiinţă social-

umană, iar ştiinţa dreptului studiază juridicul în toate formele sale de
manifestare, dimensionând astfel existenţa umană în funcţie de anumite
condiţii social-istorice.

2
 Ştiinţa dreptului aparţine ştiinţelor juridice, studiază legile existenţei
şi dezvoltarea statului şi dreptului, instituţiile politice şi cele juridice,
formele lor de evoluţie în trecut şi în prezent, influenţând societatea şi
activitatea umană.
Dreptul, ca fenomen normativ, reprezintă încercarea de disciplinare şi
coordonare a raporturilor sociale. Dreptul nu acţionează însă în mod arbitrar,
în afara intenţiilor manifestate de activitatea umană, ci în mod subordonat
scopului de a promova valori larg receptate (de exemplu: proprietatea,
protecţia drepturilor şi libertăţilor individuale, protecţia societăţii civile). În
acest mod ştiinţa dreptului formează principii generale în baza cărora dreptul
îşi structurează un mecanism adecvat de influenţare a comportamentului
uman pe temeiul unor necesităţi valorice.
Ca şi ştiinţă explicativă, ştiinţa dreptului studiază natura juridicului,
legile interne ale sistemului juridic, cum ar fi corelaţiile dintre diferite
ramuri ale dreptului. Astfel, dreptul în sens de ştiinţă, reprezintă, ca şi
celelalte ştiinţe sociale, o generalizare a experienţei umane într-un anumit
domeniu – cel juridic – şi conţine un complex de noţiuni, categorii, concepte
şi principii teoretice, dar şi o metodă aparte pe baza căreia se pot investiga
fenomene cuprinse în sfera sa de cercetare.
În concluzie, ştiinţa dreptului are un statut specific întrucât analizează
un anumit domeniu al relaţiilor sociale şi anume domeniul participării
oamenilor la circuitul juridic ca purtători de drepturi şi obligaţii juridice.
Intervenţia dreptului în acest domeniu are menirea de a conduce şi dirija
comportamente umane impunându-le reguli normative, dar şi programând un
anumit tip de acţiuni cu respectarea formelor de manifestare individuală şi
colectivă.
Ştiinţa dreptului nu se limitează doar la studiul normei juridice,
jurisprudenţei, a contractului, ci obiectul său este supus unui amplu proces
explicativ, colaborând în acest sens cu alte ştiinţe – economice, politice,
istorice, etice.

3. Sistemul ştiinţei dreptului

În evoluţia sa milenară, ştiinţa dreptului a înregistrat un permanent

proces de specializare, proces în care s-a cristalizat un ansamblu de valori ce
constituie obiectul specific de cercetare al acestei ştiinţe.
În acest mod s-a putut defini sistemul ştiinţei dreptului alcătuit din
următoarele componente:

3
- teoria generala a dreptului;
- ştiinţele juridice de ramură;
- ştiinţele juridice istorice;
- ştiinţele participative.
Ştiinţele juridice de ramură studiază fenomene juridice particulare şi
o anumită ramură a dreptului cum sunt:
- ştiinţa dreptului constituţional;
- ştiinţa dreptului civil;
- ştiinţa dreptului penal etc.
Criteriul de departajare al acestor ramuri îl constituie obiectul de
reglementare şi metoda specifică de reglementare.
Dreptul unui stat este alcătuit din numeroase norme şi instituţii
juridice. Ansamblul acestora formează sistemul unitar al dreptului
aparţinând statului respectiv. Acest sistem există şi se manifestă prin
diversitatea ramurilor care îl compun . Fiecare ramură este alcătuită din
grupe de norme juridice, organic legate ce reglementează o anumită
categorie de relaţii sociale pe baza aceleiaşi metode şi în temeiul unor
principii comune.
Ştiinţele juridice istorice cercetează istoria dreptului dintr-o anumită
ţară sau ca fenomen juridic de ansamblu, în sens istoric. Cercetarea istoriei
dreptului evidenţiază vechile instituţii juridice şi evoluţia acestora,
subliniind ideea de progres juridic. De asemenea, ştiinţele istorice se
preocupă de studiul doctrinei juridice, a marilor curente şi şcoli de drept.
Ştiinţele participative (ajutătoare) sunt: criminalistica, medicina
legală etc. Aceste ştiinţe fac parte din sistemul dreptului în măsura în care
unele ramuri de drept apelează la cunoştinţele de ordin criminalistic,
medico-legal, statistic, etc, pentru a obţine o anumită finalitate, respectiv
rezolvarea unui raport juridic.

CAPITOLUL II
INTRODUCERE ÎN TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

SECŢIUNEA I
IMPORTANŢA STUDIERII DREPTULUI

4
 Noţiunea de drept semnifică un ansamblu de reguli de conduită
obligatorie ce consfinţesc drepturi, obligaţii şi libertăţi ale oamenilor în
relaţiile lor reciproce a căror respectare este asigurată la nevoie de către forţa
publică a statului.
Se poate concluziona astfel că societatea umană încă de la primele
colectivităţi a simţit nevoia unei organizări, a unei discipline fără de care
convieţuirea ar fi imposibilă.
În acest mod s-au format reguli, norme, obiceiuri a căror respectare a
fost necesară colectivităţii şi care la început a fost asigurată de o autoritate
recunoscută de membrii colectivităţii, cum ar fi şeful de familie, şeful de trib
şi apoi organismul special creat în acest sens. Acest organism întruchipa
puterea publică şi s-a constituit ca Republică sau Imperiu, iar azi ca
autoritate de stat.
Evoluţia societăţii a confirmat dictonul latin conform căruia « ubi
societas ibi ius » (unde este societate este şi drept). Omul însuşi este o fiinţă
politică (zoon politikon), cum l-a caracterizat Aristotel, întrucât trăieşte în
societate şi participă la viaţa acesteia, existând astfel, o anumită legătură
între societate şi politică, sau drept şi viaţa politică a unei entităţi umane.
În sânul colectivităţii, omul este obligat să se supună unei puteri
publice, având totodată anumite drepturi în raport cu ceilalţi membrii ai
colectivităţii şi el se formează în funcţie de normele de conduită ce i-au fost
impuse. Din cele mai vechi timpuri au fost edictate (adoptate) astfel de
norme juridice, unele din ele constituind adevărate monumente legislative,
spre ex.: Legile lui Manu în India, Codul lui Hamurabi în Mesopotamia,
Legea celor 12 table la romani, ş.a.
Ulterior, în epoca modernă, legislaţia a cunoscut o extindere amplă
cerută de evoluţia şi transformările produse în viaţa socială ajungându-se în
epoca contemporană la o anumită inflaţie legislativă în numeroase ţări.
Apariţia şi dezvoltarea dreptului se produce în funcţie de epoca
istorică, dar şi de condiţiile economice, sociale, politice sau naţionale ale
fiecărei ţări.
Importanţa studierii dreptului rezultă din necesitatea de ai determina
orientările de dezvoltare, de a-i cunoaşte normele şi modalităţile de aplicare,
asigurându-se respectarea lui, iar prin aceasta a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale membrilor societăţii.
Conceptul care desemnează realizarea unui asemenea deziderat este
dat de statul de drept apărut ca o replică la abuzul de putere manifestat în
statul absolutist, ierarhizat pe privilegii de avere sau de grup social,
transformare produsă ca urmare a unor revoluţii politice, revoluţii care au

5
contribuit la evocarea a ceea ce numim azi Declaraţia Universală a
Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului.
Conceptul de stat de drept urmăreşte să înlăture arbitrarul şi
fărădelegea, însă cu toată puterea sa dreptul ar rămâne fără eficienţă dacă nu
ar fi însuşit de organizarea societăţii pe temeiul statului de drept. El
semnifică o reconsiderare fundamentală atât a rolului dreptului cât şi a
statului în societate, căutând să impună siguranţa juridică a cetăţeanului,
garanţia domniei legii, astfel încât fiecare cetăţean să fie conştient că
demnitatea sa, drepturile şi libertăţile sale sunt asigurate prin lege, iar în caz
de încălcare a acestor atribute de către o autoritate publică, de un funcţionar
sau de un alt cetăţean, justiţia va interveni, îl va apăra şi repune în drepturi.
Fundamentul constituirii statului de drept îl reprezintă Constituţia,
care este legea fundamentală a statului, întrucât consacră principiile esenţiale
ale organizării de stat, forma de guvernare, drepturile şi libertăţile
fundamentale ale cetăţenilor. Totodată, Constituţiei îi sunt subordonate toate
celelalte legi şi acte normative adoptate înainte sau după intrarea în vigoare a
legii fundamentale. Pe de altă parte, membrii colectivităţii, consideraţi
individual sau în grup, iau parte la numeroase raporturi sociale care sunt
reglementate prin norme juridice, participând astfel la viaţa juridică a
comunităţii. Aceasta semnifică nu numai nevoia de reglementare riguroasă a
raporturilor juridice, cât şi necesitatea cunoaşterii unor asemenea
reglementări. Însuşirea şi apoi conştientizarea normelor de reglementare se
realizează în primul rând prin studierea dreptului şi, după caz, prin aplicarea
lui.

SECŢIUNEA a II-a
PRINCIPIILE DREPTULUI

Principiile dreptului sunt idei generale sau percepte directoare care

stau la baza întregului sistem de drept dintr-o ţară, orientând reglementarea
juridică şi aplicarea dreptului. Principiile dreptului au semnificaţia unor
norme superioare, generale , ce pot fi exprimate sau formulate în textele
actelor normative, de regulă în Constituţie, sau dacă nu sunt formulate
expres sunt deduse în lumina unor valori sociale general acceptate. Unele
dintre ele sunt expresii sub forma unor adagii latine, având originea în
vechiul drept roman, (spre ex.: “nemo censetur ignorare legem”, care

6
exprimă faptul că nimeni nu se poate prevala de necunoaşterea legii).Un alt
exemplu de principiu, prevăzut de această dată în Constituţie este acela că
“nimeni nu este mai presus de lege”.
Sub aspectul conţinutului lor, principiile pot fi de inspiraţie filosofică,
politică, socială (de ex.: principiul separaţiei puterilor în stat; principiul
pluralismului politic), sau să aibă un caracter exclusiv juridic (cum ar fi:
principiul legalităţii incriminării şi pedepsei; principiul autorităţii de lucru
judecat sau principiul conform căruia legea specială derogă de la cea
generală).
În clasificarea principiilor se are în vedere că între ele există o
ierarhizare sau un raport de la general la particular. Cele mai importante şi
mai cuprinzătoare principii sunt definite ca principii generale, fundamentale
sau constituţionale, cum sunt spre exemplu democratismul politic,
garantarea drepturilor omului sau independenţa judecătorilor. Alături de
principiile generale se disting şi anumite principii proprii uneia sau câtorva
ramuri de drept, conţinute în coduri sau alte legi, spre exemplu principiul
oralităţii şi publicităţii şedinţei de judecată; principiul legalităţii pedepsei
penale, principiul conform căruia nu se poate deroga prin convenţii sau
dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele
moravuri.
Fiecare disciplină juridică (drept constituţional, penal, financiar, civil
etc.) studiază anumite principii conform ramurii de drept de care se ocupă.
Astfel se cunosc principii generale de drept privat, iar în cadrul acestora ,
principii care guvernează asupra raporturilor civile sau asupra raporturilor
comerciale, respectiv principii de drept public, iar în cadrul acestora,
principii aplicabile în raporturile de drept constituţional, de drept financiar
sau de drept penal.
Clasificarea principiilor dreptului nu înseamnă ca acestea se aplică
independent unele de altele, ci dimpotrivă, că ele primesc aplicare prin
raportare unele la altele şi prin întrepătrundere, astfel încât să se sprijine
reciproc. Spre exemplu, principiul ocrotirii proprietăţii, regăsit în art.480
Cod civ., se raportează la dispoziţia ce se referă la garantarea dreptului de
proprietate conţinută în Constituţia României. Se observă aşadar că un
principiu specific raporturilor de drept privat având ca obiect proprietatea se
raportează la un principiu general sau fundamental, statornicit de Constituţie.
Principiile dreptului s-au impus şi în dreptul internaţional ceea ce
rezultă din evoluţia relaţiilor internaţionale. Astfel, dreptul public
internaţional conţine o seamă de principii care se regăsesc în tratatele sau
convenţiile încheiate între diferite state sau comunităţi de state de pe
mapamond. De exemplu, principiul respectării tratatelor fără rezerve,

7
principiul bunei vecinătăţi sau principiul soluţionării diferendelor
internaţionale pe cale paşnică sau principiul reciprocităţii.

SECŢIUNEA a III-a
DEFINIREA CONCEPTULUI DE DREPT

Cuvântul drept derivă din latinescul “directus” care evocă sensul

direct sau o regulă de conduită rectilinie. În limba română termenul de drept
este folosit, în sens juridic, sub două aspecte: de drept obiectiv, cuprinzând
reguli juridice de conduită în societate şi de drept subiectiv, atunci când se
referă la prerogativa, facultatea sau îndreptăţirea ce aparţine unei persoane
fizice sau juridice în temeiul unei norme juridice.
Dreptul obiectiv exprimă voinţa şi interesele societăţii, obiectivate în
normele juridice conţinute în legi şi alte acte normative apărate de puterea
publică.
Ansamblul normelor juridice de-a lungul istoriei României formează
dreptul românesc, iar ansamblul normelor juridice aflate în prezent în
vigoare formează dreptul pozitiv sau dreptul pozitiv în vigoare.
Dacă avem în vedere doar dreptul unei persoane fizice sau juridice (ca
drept de proprietate asupra casei, firmei comerciale sau dreptul de vot) se
ajunge la conceptul de drept subiectiv pe care titularul îl foloseşte sau
exercită în mod nemijlocit.
Drepturile subiective sunt legate organic de dreptul obiectiv deoarece
nu pot fi concepute fără să fie prevăzute în normele juridice. Pe de altă parte,
dreptul obiectiv ar rămâne fără sens dacă nu s-ar putea realiza prin
intermediul drepturilor subiective.
Un alt termen care evocă domeniul dreptului este adjectivul juridic,
derivat din latinescul “jus” şi desemnând ipostaze ale existenţei şi
manifestării dreptului în viaţa socială (spre ex : act juridic, raport juridic,
normă juridică etc).
Dreptul este sistemul normelor de conduită elaborate sau recunoscute
de puterea de stat, care orientează comportamentul uman în conformitate cu
valorile sociale ale societăţii respective, stabilind drepturi şi obligaţii
juridice a căror respectare obligatorie este asigurată la nevoie de forţa
coercitivă a puterii publice

8
 SECŢIUNEA a IV-a
SISTEMUL DREPTULUI

1. Definiţia sistemului dreptului

Ansamblul normelor juridice aflate în vigoare la un moment dat

având un conţinut logic şi coerent formează sistemul de drept.
Caracteristica de sistem indică faptul că ansamblul normelor juridice
cuprinde relaţiile fundamentale, structurale şi de principiu pentru
normativitatea juridică, că are o coerenţă internă ce îi asigură
funcţionalitatea, aplicabilitatea şi că exprimă interdependenţe multiple între
normele juridice.
În consecinţă, dreptul unui stat nu se înfăţişează ca o sumă aritmetică
de norme juridice, legi şi coduri, ci ca un ansamblu al acestora, organizat,
structurat într-un sistem pe baza unor principii ce urmăresc o anumită
finalitate.

2.Componentele sistemului dreptului

Aceste componente se stabilesc în funcţie de anumite criterii, cum

sunt: obiectul reglementării juridice şi metoda de reglementare.
În raport de aceste criterii se disting ramuri de drept şi instituţii
juridice.
Ramura de drept este definită ca fiind un ansamblu distinct de norme
juridice legate organic între ele, care reglementează raporturi sociale ce au
acelaşi specific, folosesc aceeaşi metodă de reglementare şi sunt arondate
unui mănunchi de legi sau alte acte normative.
Ramura de drept semnifică unitatea mai multor instituţii juridice
legate strâns între ele prin obiectul lor şi prin anumite principii şi metode de
reglementare. De exemplu, ramura drept civil cuprinde instituţiile juridice
referitoare la persoanele fizice şi juridice, obligaţiile civile, contractele
civile, drepturile reale ş.a. Toate aceste instituţii regăsite în ramura dreptului
civil se află într-o strânsă legătură dată de natura privată a tuturor

9
raporturilor juridice pe care le reglementează, iar sub aspectul metodei de
reglementare în toate aceste raporturi, reglementarea se întemeiază pe
principiul egalităţii juridice a participanţilor la aceste raporturi.
Instituţia juridică cuprinde norme juridice care reglementează o
anumită grupă unitară de relaţii sociale instaurând astfel o categorie aparte
de raporturi juridice. De exemplu, în materia dreptului comercial se regăsesc
instituţiile juridice referitoare la societăţile comerciale, actele şi faptele de
comerţ, persoanele comerciante, ş.a.
Complexitatea ramurii de drept se manifestă şi prin faptul că în cadrul
unora dintre ele mai multe instituţii juridice se pot grupa în subramuri care
pot face obiectul unei anumite reglementări distincte, spre exemplu
subramura dreptului funciar în ramura dreptului civil sau subramura
dreptului societar în materie comercială.
Pentru analiza conceptuală a sistemului dreptului, a
interdependenţelor sale şi a evidenţierii variantelor de configuraţie în care
apar normele juridice trebuie să facem distincţie între categorie juridică şi
ordine juridică.
Categoria juridică se aplică asupra unui obiect determinat pentru a
putea exprima ansamblul de persoane, de drepturi sau de fapte pe care
înţelegem să le grupăm într-o asemenea categorie. Celula de baza a
categoriei juridice este conceptul. Astfel, dacă prin definirea conceptelor se
formează categorii juridice, acestea din urmă permit determinarea
fenomenelor juridice şi stabilirea relaţiilor dintre ele. Unele din aceste
categorii juridice compun conţinutul unor instituţii juridice, iar altele rămân
în afara sistemului dreptului, având doar un rol pur explicativ. Spre exemplu,
categoriile juridice referitoarea la persoanele salarizate şi contractele de
muncă formează ramura dreptului muncii.
Ordinea juridică este formată dintr-un ansamblu de instituţii juridice,
iar după criteriul de referinţă se pot distinge mai multe forme sau variante de
ordine juridică, astfel:
- după materia pe care o reglementează există: ordine juridică de drept
penal, ordine juridică de drept constituţional etc.;
- după teritoriul pe care îl avem în vedere: ordine juridică de drept
naţional, de drept internaţional, etc.;
- după segmentul de persoane cărora li se adresează o reglementare,
putem discuta de: ordinea juridică a grupărilor de societăţi, ordinea juridică a
organizaţiilor corporative sau ordinea juridică a organizaţiilor economice;
- după sursa sau izvorul din care se naşte ordinea juridică, vorbim de:
ordinea dreptului legislativ, ordinea jurisprudenţială (a practicii judiciare),
etc.

10
 3. Diviziunile generale ale sistemului dreptului românesc

Prin divizarea dreptului se denotă împărţirea sau fracţionarea unui

sistem de drept naţional sau de drept internaţional în anumite grupe, pe baza
unor principii şi norme juridice distincte, care au incidenţă asupra tuturor
raporturilor juridice dintr-un anumit domeniu al vieţii sociale.
Cea mai importantă divizare a sistemului de drept este aceea care
împarte dreptul în drept public şi drept privat. Totodată în funcţie de
conectarea componentelor dreptului la un sistem sau altul facem distincţie
între drept naţional şi drept internaţional.
Pornind de la aceste două mari diviziuni putem spune că fiecărui
sistem naţional sau internaţional de drept îi corespund totodată diviziunile
în drept public şi drept privat.
Existenţa acestor diviziuni nu semnifică faptul că una sau alta dintre
componente are o importanţă mai mare sau că domină în raport cu
diviziunea comparată.
a. Diviziunea dreptului public
Diviziunea dreptului public este formată din totalitatea principiilor şi
normelor juridice care au ca obiect de reglementare raporturile juridice cu
caracter oficial.
Din diviziunea drept public fac parte următoarele ramuri de drept:
- dreptul constituţional cuprinde ansamblul normelor juridice ce stabilesc
principiile fundamentale ale structurii social-economice şi ale organizării de
stat, sistemul, principiile de organizare şi de funcţionare a organelor statului,
precum şi drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor ;
- dreptul administrativ cuprinde ansamblul reglementărilor având ca
obiect raporturile juridice ce se stabilesc între organele administraţiei de stat,
între acestea, pe de o parte, şi alte organe ale statului, organizaţii sociale,
economice sau cetăţeni, pe de altă parte ;
- dreptul financiar cuprinde ansamblul normelor juridice având ca obiect
de reglementare raporturile juridice ce se nasc în legătură cu bugetul statului,
bugetul organelor administraţiilor locale, impozitele, taxele şi alte datorii la
aceste bugete ;
- dreptul penal conţine totalitatea normelor juridice ce reglementează
faptele considerate infracţiuni, pedepsele aplicabile în cazul săvârşirii unor
asemenea fapte, regimul executării sancţiunilor penale ;

11
 - dreptul procesual penal cuprinde totalitatea reglementărilor referitoare
la descoperirea infracţiunilor, urmărirea penală a făptuitorilor şi procedura
judiciară a soluţionării cauzelor penale ;
- dreptul procesual civil cuprinde ansamblul reglementărilor referitoare la
procedura de judecată a cauzelor civile şi executarea silită a hotărârilor
judecătoreşti definitive şi altor titluri executorii.
b. Diviziunea dreptului privat cuprinde, în principal, următoarele ramuri de
drept :
- dreptul civil conţine totalitatea principiilor şi normelor juridice ce
reglementează raporturile juridice cu caracter patrimonial sau personal
nepatrimonial care se încheie între persoanele fizice, între acestea şi
persoanele juridice, respectiv între persoanele juridice ;
- dreptul comercial cuprinde ansamblul reglementărilor aplicabile
raporturilor juridice referitoare la persoana comercianţilor, actele şi faptele
de comerţ, falimentul comercial ;
- dreptul familiei cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează
raporturile de familie, tutela, curatela şi drepturile copilului ;
- dreptul muncii conţine ansamblul reglementărilor prevăzute în legi şi
alte acte normative referitoare la salariaţi, raporturile de muncă ale acestora
şi protecţia socială a salariaţilor.
În prezent au apărut noi ramuri de drept privat cum ar fi: dreptul
transporturilor, dreptul asigurărilor, dreptul societar, dreptul funciar, etc. Se
impun însă câteva observaţii. Operaţiunile de transport şi de asigurare au
făcut parte dintotdeauna din actele şi faptele de comerţ astfel că numai în
măsura în care aceste domenii vor avea principii proprii şi o metodă proprie
de reglementare vor putea fi considerate ramuri distincte, în prezent ele
putând constitui cel mult subramuri ale dreptului comercial.

SECŢIUNEA a V-a
REALIZAREA DREPTULUI

1. Noţiuni introductive

Realizarea dreptului, a conţinutului actelor normative, semnifică

traducerea în viaţă a drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de normele juridice,
respectarea acestor norme de către destinatarii lor.
Realizarea dreptului este un proces complex care dispune de factori
macrosociali, cum sunt: tipul sistemului social, natura relaţiilor politice, a

12
organizării de stat, tipul de relaţii economice, gradul de cultură şi civilizaţie
al unui popor, condiţiile naţionale şi internaţionale în care se află acest
proces la un moment dat.
În acelaşi timp, realizarea dreptului implică personalitatea fiecărui
individ al cărui comportament este reglementat de norma juridică, libertatea
umană raportându-se la modul de respectare a legii. Pentru a caracteriza o
faptă ca fiind dreaptă sau dimpotrivă nedreaptă, licită sau ilicită, trebuie să
se cerceteze gradul de libertate al individului care a ajuns în contact cu
legea. Acolo unde dispare noţiunea de libertate dispare şi realizarea liberă a
dreptului.
2.Formele realizării dreptului

În funcţie de normele juridice a căror respectare este cerută, cât şi de

acţiunea subiecţilor implicaţi în transpunerea în viaţă a normelor de drept ,
distingem trei forme de realizare a dreptului: realizarea normelor juridice
prohibitive (de interzicere); realizarea normelor juridice onerative şi
permisive; aplicarea normelor juridice de către autorităţile competente ale
statului.
Realizarea normelor juridice prohibitive (de interzicere) este întâlnită
în mai multe ramuri de drept (penal, administrativ, financiar) şi are loc prin
simpla abţinere a subiecţilor de la săvârşirea unor anumite fapte interzise şi
astfel prohibiţia sau interdicţia stabilită de legiuitor este atinsă.
Această activitate nu presupune operaţiuni juridice sau încheierea de
acte juridice, nici măcar naşterea unui raport juridic concret.
Pe lângă modalitatea tăcută a realizării acestor norme juridice trebuie
subliniate şi alte modalităţi cum ar fi forma de realizare a normelor de drept
prohibitive prin naşterea raportului juridic conflictual. Se are în vedere
ipoteza încălcării de către subiect a dispoziţiei normei prohibitive şi aceasta
are loc prin săvârşirea faptei interzise. În acest mod se declanşează
mecanismele constrângerii individuale, a anulării unor acte juridice sau a
suportării unor daune.
Realizarea normelor juridice onerative şi permisive are loc în situaţia
în care subiecţilor, prin însăşi prevederile normei juridice, li se permite să ia
iniţiativa în desfăşurarea unor activităţi, dând naştere la raporturi juridice
fără a fi nevoie de intervenţia unor organe de stat sau de încheierea unor acte
juridice oficiale. Aceste norme se regăsesc în special în ramurile dreptului
privat unde într-adevăr subiecţii au o anumită libertate de a da naştere, a
modifica sau a stinge raporturi juridice patrimoniale sau cu caracter personal
nepatrimoniale. Astfel de raporturi juridice pot presupune operaţiuni juridice
de fapt sau operaţiuni juridice cu înscrisuri.

13
 Fac parte din prima categorie (operaţiuni juridice de fapt)
consimţământul soţilor la administrarea propriului patrimoniu, legea
prevăzând mandatul tacit reciproc între soţi.
Din cea de-a doua categorie (operaţiuni juridice cu înscrisuri) fac
parte : contractele civile şi comerciale de orice fel, actul juridic de încheiere
a căsătoriei, testamentul, etc.
Aplicarea normelor juridice de către autorităţile competente ale
statului are o procedură oficială şi se concretizează în emiterea unor acte de
aplicare, aceste acte constituind temeiul apariţiei unor raporturi juridice.
Aplicarea dreptului este un concept mai restrâns decât realizarea
dreptului , deoarece are un caracter concret, individual şi se referă la o
anumită stare de fapt. Actul de aplicare a dreptului nu se confundă cu norma
juridică întrucât, în timp ce actul de aplicare are un caracter individual,
norma juridică are un caracter general şi impersonal. Mai mult, actele de
aplicare a dreptului constituie modalitatea de transpunere în viaţă a unei sau
a mai multor norme juridice. Actele de aplicare sunt temeiul apariţiei
modificării sau stingerii unor raporturi juridice, de aceea ele nu se confundă
nici cu activitatea de elaborare a unor acte normative emise în aplicarea
legii.
Actele de aplicare a dreptului pot fi făcute de către cele trei categorii
de organe ale statului : Parlament, Guvern, autorităţi judiciare.

3. Fazele principale ale aplicării dreptului

Principalele etape sau faze ale aplicării dreptului sunt următoarele:

a. Stabilirea stării de fapt presupune cercetarea şi cunoaşterea situaţiei
de fapt concrete, a împrejurărilor, a cauzelor aflate în soluţionare de către
organul sau autoritatea de aplicare a dreptului.
Potrivit competenţelor stabilite prin legi şi alte acte normative se face
distincţie între autorităţi ale statului şi organe de stat cu atribuţii
jurisdicţionale, fiecare dintre acestea având obligativitatea de a soluţiona
anumite cauze de ordin penal, administrativ, civil, de dreptul muncii sau de
drept financiar.
În ipoteza sesizării unei astfel de autorităţi sau organ al statului cu
soluţionarea unei cauze, primul pas este cel al cunoaşterii stării de fapt
dedusă soluţionării.

14
 O asemenea stare de fapt nu se rezumă doar la conţinutul sesizării, ci
impune cercetarea şi identificarea persoanelor implicate în cauză, a
drepturilor şi obligaţiilor acestora, a cauzelor care au condus la ivirea stării
de fapt, a oricărei împrejurări de care depinde justa soluţionare a cauzei.
Pentru a cunoaşte în concret starea de fapt organul poate recurge la luarea
unor declaraţii, cercetarea unor documente, efectuarea unor expertize etc.
b. Alegerea normei de drept aplicabile cauzei concrete. Această
activitate constă în calificarea juridică a situaţiei de fapt supusă analizei,
activitate care are loc prin determinarea precisă a textului normei juridice în
care se regăseşte starea de fapt, verificarea autenticităţii textului legal, dacă
acesta se aplică sub aspectul acţiunii în timp (dacă este în vigoare), în spaţiu
(pentru a determina competenţa teritorială) şi cu privire la persoane (dacă
subiectul cercetat intră sub incidenţa textului de lege respectiv). Tot în
această fază se verifică corelaţia dintre normele juridice aplicabile care dau
încadrarea sau calificarea juridică şi alte norme juridice cu forţă juridică
superioară sau inferioară, precum şi eventualele coliziuni cu alte norme
juridice care se referă la acelaşi caz.
c.Interpretarea normei juridice este activitatea la care organul de
aplicare recurge pentru a stabili înţelesul exact, adevărat şi deplin al normei
juridice utilizând în acest scop metode şi procedee specifice tehnicii de
interpretare a dreptului cum ar fi: interpretarea gramaticală, sistematică sau
logică.
d. Elaborarea actului de aplicare constituie faza finală a procesului
de aplicare şi constă în elaborarea deciziei juridice care va avea consecinţe
asupra raportului juridic dedus soluţionării, asupra drepturilor şi obligaţiilor
cu privire la care organul de aplicare a emis decizia sa.
Actul final de aplicare a dreptului se supune unor condiţii de formă şi
de fond, condiţii în afara cărora este lovit de nulitate absolută sau relativă,
după caz.
Sunt acte de aplicare a dreptului hotărârile judecătoreşti, procesele
verbale de contravenţie sau de control, deciziile emise de unele organe sau
persoane cu atribuţii jurisdicţionale.
După elaborare, actul de aplicare se redactează în forma şi având
conţinutul prevăzute de normele de drept specifice ramurii de drept,
instituţiei sau categoriei juridice din care face parte.
După redactare, actul de aplicare este adus la cunoştinţa celor
interesaţi în forma specifică cerută de actul normativ care reglementează
activitatea de publicare sau de informare a destinatarilor acestuia.

15
 4. Aplicarea dreptului prin analogie

Necesitatea recurgerii la analogie este dată de acele situaţii în care

organul de aplicare a dreptului, sesizat fiind cu soluţionarea juridică a unei
speţe, nu găseşte o normă juridică în care să se încadreze situaţia de fapt
constatată. Rezolvarea acestei probleme este dată de instituţia analogiei care
are două forme:
a.analogia legii are loc atunci când, constatându-se lipsa normei juridice
în care să poată fi încadrat cazul ce urmează a fi soluţionat, organul de
aplicare găseşte totuşi norme juridice care se referă la o situaţie
asemănătoare pe care le aplică, demonstrând analogia cazului judecat cu
cazul prevăzut, lacuna legii şi necesitatea aplicării normelor juridice
existente;
b.analogia dreptului constituie acea formă a analogiei la care se recurge
atunci când în soluţionarea unei cauze se constată că lipseşte norma juridică
referitoare la acea cauză şi nu pot fi găsite nici norme de drept care să
reglementeze cauze asemănătoare, situaţie în care organul de aplicare va
asigura soluţionarea juridică a cauzei recurgând la principiile generale ale
dreptului.
Aplicarea dreptului prin analogie necesită prudenţă, folosirea
modalităţilor analogiei numai în cazuri strict necesare şi numai acolo unde
legea permite acest procedeu. Astfel analogia dreptului nu este permisă în
materia dreptului penal, a dreptului procesual penal, a dreptului
contravenţional, etc.

SECŢIUNEA a VI-a
LEGEA ŞI CELELALTE ACTE NORMATIVE

1. Definiţia şi clasificarea legilor

Legea şi actele normative sunt categoria cea mai importantă de

izvoare formale ale dreptului.
Legea desemnează actul normativ ca forţă juridică superioară adoptat
de organul suprem al puterii de stat.

16
 În funcţie de forţa lor juridică legile se divid în următoarele categorii:
constituţia şi legile de revizuire a constituţiei, legi organice, legi ordinare şi
coduri.
a. Constituţia are ca obiect reglementarea principiilor fundamentale ale
organizării sociale şi de stat, sistemul organelor şi separaţiei puterilor în stat,
drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. Constituţia
ocupă poziţia cea mai înaltă în ierarhia legilor întrucât dispune de o forţă
juridică superioară faţă de toate celelalte legi sau acte normative. Această
poziţie dominantă a constituţiei (inclusiv a legilor de modificare sau
revizuire a constituţiei) este asigurată de principiile supremaţiei constituţiei
şi constituţionalităţii legilor.
b.Legile organice sunt acele legi care reglementează organizarea,
funcţionarea şi structura diferitelor organe ale statului sau diferite domenii
ale vieţii sociale cu titlul de drept comun. Sub aspectul forţei juridice, legile
organice se situează între constituţie şi legile ordinare. Astfel Constituţia
României prevede că Parlamentul adoptă trei categorii de legi: constituţia,
legi organice şi legi ordinare.
c.Legile ordinare conţin reglementări de sine stătătoare a unor categorii
de raporturi sociale, constituind cea mai mare parte a legilor aflate în
vigoare.
După criteriul dimensiunilor sau sferei de aplicare, legile se clasifică
astfel: legi generale, legi speciale şi legi excepţionale:
a.Legile generale constituie dreptul comun într-o anumită materie, adică
dreptul general aplicabil într-un domeniu dat al vieţii sociale. Spre exemplu,
Codul civil în materia raporturilor juridice civile, Codul familiei în domeniul
raporturilor juridice de
b.Legile speciale sunt acele legi care reglementează într-o expresie
distinctă, particulară sau specifică una sau mai multe categorii de raporturi
juridice. Legea specială se aplică doar materiei pe care o reglementează, ea
se aplică cu prioritate faţă de legea generală şi totodată este de strictă
interpretare, în sensul că acolo unde legea specială nu dispune altfel se aplică
legea generală.
c.Legile excepţionale sunt reglementări cu caracter excepţional care se
adoptă în situaţii juridice, economice, politice, sociale sau naturale deosebite
(revoluţii, lovituri de stat, război, calamităţi naturale).
Acte normative cu putere de lege sunt de asemenea şi unele acte ale
guvernului date, în temeiul delegării de legiferare, în competenţa acestuia de
către Parlament prin lege, cum sunt ordonanţele guvernului şi ordonanţele
de urgenţă ale guvernului. Aceste acte normative sunt permise doar în
situaţiile special prevăzute de Constituţie şi au un caracter provizoriu după

17
cum sunt sau nu sunt aprobate de Parlament. În orice caz asemenea
ordonanţe nu se pot emite în domeniul legii organice.
Aceeaşi forţă juridică pe care o are legea se consideră că o posedă şi
tratatul sau convenţia internaţională la care România este parte semnatară.
Urmare a creări Uniunii Europene, statele membre au iniţiat şi dezvoltat aşa
numitul drept comunitar care are în prezent prioritate faţă de ansamblul
dreptului naţional al fiecărui stat din cadrul uniunii. Fac parte din dreptul
comunitar tratatele internaţionale de înfiinţare, organizare şi lărgire a
Uniunii Europene, normele juridice elaborate de instituţiile comunitare
(regulamente, decizii, recomandări) precum şi deciziile interpretative emise
de Curtea de Justiţie a Comunităţilor europene date asupra tratatului şi
protocoalelor adiţionale la acesta.

2. Actele normative subordonate legii

Necesitatea emiterii unor asemenea acte normative este strâns legată

de realizarea şi aplicarea legilor, acestea din urmă neavând posibilitatea de a
reglementa în amănunt toate aspectele pe care le vizează. Totodată actele
normative subordonate legii pot avea ca obiect de reglementare realizarea
atribuţiilor diferitelor organe ale statului potrivit competenţei lor legale, dar
întotdeauna pe baza şi în aplicarea legii.
Indiferent de denumirea pe care o poartă sau de sfera de cuprindere,
actele normative subordonate legii trebuie să se conformeze următoarelor
principii:
- să fie conforme cu Constituţia şi celelalte legi cu care intră în contact;
- ele nu pot conţine reglementări primare sau în domenii a căror
reglementare este dată în competenţa legii;
- să se înscrie în limitele competenţei materiale şi teritoriale ale
organului de stat de la care emană;
- să fie date în forma şi cu procedura prevăzute de lege pentru fiecare
dintre ele.
Actele normative subordonate legii au denumiri şi forme diferite, putând
fi grupate astfel: acte ale şefului statului (decrete), acte ale organelor
centrale executive (hotărâri, ordonanţe, regulamente, ordine, instrucţiuni,
decizii), acte ale ministerelor şi altor organe centrale de stat, acte ale
organelor locale (hotărâri, dispoziţii), acte ale miniştrilor şi a celorlalţi
conducători ale organelor administraţiei de stat (instrucţiuni, ordine), acte
ale primarului sau prefectului (dispoziţii, decizii).

18
 SECŢIUNEA a VII-a
TEHNICA ELABORĂRII ACTELOR NORMATIVE

Tehnica elaborării actelor normative are două componente, şi anume:

tehnica legislativă şi tehnica juridică.

1.Tehnica legislativă

Tehnica legislativă cuprinde totalitatea principiilor, metodelor şi

procedurilor folosite în procesul de elaborare a legilor şi celorlalte acte
normative.
Elaborarea actelor normative are loc, în principal, prin activitatea
normativă a organelor de stat, Parlament şi Guvern. În acest fel activitatea
normativă este una din modalităţile de realizare şi executare a activităţii de
stat, o activitate creatoare de drept potrivit nevoilor dictate de evoluţia
societăţii.
Activitatea normativă a organelor statului se desfăşoară în
conformitate cu atributele, competenţele pe care aceste organe le au conform
constituţiei şi legilor.
Întreaga activitate de elaborare a legilor şi a celorlalte acte normative
trebuie să se facă cu respectarea unor proceduri şi metode, precum şi a unor
principii care să răspundă cât mai exact unei reglementări ştiinţifice, clare,
coerente.

2. Tehnica juridică

Tehnica juridică este un concept complex care desemnează anumite

reguli, principii, metode, procedee, operaţii folosite pentru elaborarea,
realizarea, aplicarea şi interpretarea normelor juridice conţinute într-un act
normativ. Tehnica juridică constituie un domeniu al ştiinţei juridice întrucât,
deşi se ocupă de procedee de elaborare a actelor normative, de forma
acestora, de modalităţile de realizare, aplicare sau interpretare, presupune o
creaţie teoretică, o activitate ştiinţifică. Ea se transformă în reglementare

19
juridică doar în măsura în care organele de stat legiuitoare adoptă sau îşi
însuşesc regulile impuse de tehnica juridică.

3. Principiile procesului de legiferare

Procesul de elaborare a actelor normative este o activitate complexă

care trebuie să ţină seama, alături de factorii politici, economici, sociali,
morali, naturali, istorici, naţionali, internaţionali şi de anumite principii cum
sunt:
a.Fundamentarea ştiinţifică a activităţii de elaborare a legilor, a oricăror
norme juridice, ceea ce înseamnă că pentru a da o reglementare cât mai
apropiată de situaţia de fapt a unor raporturi sociale este necesar un demers
ştiinţific, anterior elaborării actului normativ la care participă date ale
ştiinţelor sociologie, economiei, psihologiei, informaticii, etc.
b.Respectarea unităţii de sistem a dreptului. În conformitate cu acest
principiu orice proiect de act normativ trebuie să respecte supremaţia
Constituţiei şi a celorlalte legi cu putere juridică superioară, să se coreleze cu
celelalte acte normative cu care va intra în aplicare, astfel încât să se evite
contradicţiile normative.
c.Principiul accesibilităţilor actelor normative are în vedere că normele
juridice trebuie să transmită destinatarilor lor, persoane fizice sau persoane
juridice, un mesaj clar, pe înţelesul tuturor, astfel încât să se evite stările
juridice confuze, controversate şi tendinţa de eludare, care pun în pericol
însăşi aplicarea actului normativ.

4. Etapele procesului de legiferare

Elaborarea actelor normative presupune, în general, parcurgerea

următoarelor etape:
- iniţierea proiectului de act normativ. Adoptarea unei reglementări
juridice trebuie să fie iniţiată, de regulă de un organ al statului care are
dreptul de iniţiativă, potrivit legii. În cazul legii, dreptul de iniţiativă
legislativă aparţine Parlamentului, Guvernului şi unui număr de cetăţeni cu
drept de vot, în condiţiile prevăzute de Constituţia României.
- dezbaterea proiectului de act normativ are loc în formele stabilite de

20
Constituţie şi de Regulamentul de organizare şi funcţionare al Parlamentului.
Dezbaterea pe articole, în cazul legii, începe cu o expunere de motive şi cu
raportul comisiei permanente care a analizat proiectul.
- votarea şi adoptarea proiectului de act normativ. După dezbaterea pe
articole a proiectului de act normativ în fiecare Cameră a parlamentului se
trece, tot astfel, la votarea actului normativ potrivit cvorumului de vot
specific pentru proiectul de act normativ respectiv. Constituţia României
precizează că legile organice şi hotărârile privind regulamentele Camerelor
Parlamentului se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.
Legile ordinare şi hotărârile Camerelor se adoptă cu votul majorităţii
membrilor prezenţi în fiecare Cameră. Proiectele de legi adoptate de una din
camere se trimit celeilalte Camere a Parlamentului. În măsura în care fiecare
Cameră votează întregul proiect, cu sau fără amendamente, actul normativ
trece din stadiul de proiect în cel de act normativ adoptat.
- promulgarea legii este o activitate dată de Constituţie în competenţa
Preşedintelui României. Promulgarea nu semnifică un vot nou, ci este un act
prin care se acordă recunoaşterea conţinutului autentic al textului care a fost
votat de Parlament şi totodată, se dă dispoziţie de publicare a legii în
publicaţia oficială.
- publicarea legii se asigură prin Monitorul Oficial al Românei, ParteaI.
Publicarea are două semnificaţii: aducerea la cunoştinţă publică a
actului normativ adoptat şi punerea în aplicare a acestuia conform datei de
intrare în vigoare. Legea intră în vigoare, potrivit Constituţiei, în trei zile de
la data publicării sale în Monitorul Oficial sau de la data prevăzută în textul
legii.

5. Părţile constitutive şi structura internă a actelor normative

În general, proiectele de legi au următoarele părţi constitutive: titlul,

preambulul, dispoziţii generale, dispoziţii de conţinut, dispoziţii finale,
dispoziţii tranzitorii.
- titlul actului normativ este elementul de identificare a acestuia. Titlul
trebuie să fie concis şi să exprime cu claritate obiectul reglementării
respective;
- preambulul actului normativ reprezintă o succintă introducere, unde se
arată considerentele de natură socială, economică, politică, juridică avute în
vedere la elaborarea actului. Preambulul nu conţine norme juridice, având
semnificaţia de justificare a noii reglementări;
- dispoziţiile generale reprezintă prima parte a reglementărilor din actul

21
normativ în care sunt stabilite principiile generale sau dispoziţiile cu caracter
general, ce privesc actul normativ în totalitatea sa;
- dispoziţiile de conţinut sunt cele care prevăd reglementarea în obiect a
domeniului vizat de actul normativ. Aceste dispoziţii, în funcţie de
dimensiunea lor, pot fi împărţite pe subdiviziuni;
- dispoziţiile finale se referă, de regulă, la data intrării în vigoare a
actului normativ;
- dispoziţiile tranzitorii conţin reglementări cu privire la modul de
tranziţie de la vechea la noua reglementare precum şi, după caz, referiri la
actul sau actele normative pe care le abrogă noua reglementare.
Elementul structural de bază al actului normativ îl constituie
articolul. Acesta cuprinde, de regulă, o dispoziţie de sine stătătoare.
Articolul poate fi alcătuit din unul sau mai multe alineate, atunci când
dispoziţia pe care o conţine este exprimată prin mai multe propoziţii sau
reglementează mai multe probleme. În cazul în care articolul cuprinde o
enumerare, acesta este numerotat prin cifre sau litere. Articolele pot fi
grupate pe titluri, capitole, secţiuni sau paragrafe.
Modificarea unui act normativ este guvernată de regula conform
căreia un act normativ poate fi modificat de un alt act normativ de aceeaşi
valoare şi aceeaşi forţă juridică. Astfel, o lege poate fi modificată numai
printr-o lege. În principiu un act normativ de valoare superioară poate să
modifice un act normativ de valoare inferioară. Modificarea trebuie să se
facă printr-un act normativ emis expres în acest scop însă în practica
elaborării actelor normative sunt numeroase situaţiile în care modificarea
actului normativ are loc în mod implicit. Modificarea unui act normativ
poate fi parţială sau majoritară. Atunci când prin intervenirea unui nou act
normativ, vechea reglementare nu îşi mai găseşte aplicare, nu se mai poate
vorbi despre modificare ci despre abrogare.

SECŢIUNEA a VIII-a
ACŢIUNEA ACTELOR NORMATIVE ÎN TIMP, ÎN SPAŢIU ŞI
ASUPRA PERSOANELOR

1. Acţiunea actelor normative în timp

Sub acest aspect este importantă stabilirea datei exacte a intrării în

vigoare şi a încetării sau a ieşirii din vigoare a actului normativ.
a.Data intrării în vigoare a actului normativ. Stabilirea acestei date
este legată în special de necesitatea aducerii actului normativ la cunoştiinţa

22
publică a cetăţenilor, a organismelor statului şi a tuturor celor chemaţi să-l
respecte. Aceasta se face, de regulă, prin publicarea legilor şi actelor
normative adoptate sau emise de organele centrale ale statului într-o
publicaţie oficială, cum este Monitorul Oficial al României. Stabilirea cu
precizie a datei de intrare în vigoare a actului normativ este, pe de altă parte,
hotărâtoare pentru determinarea momentului din care încep să curgă toate
efectele juridice prevăzute de actul normativ.
Modalităţile de stabilire a datei de intrare în vigoare a actelor
normative sunt diferite, astfel:
- legea sau actul normativ prevede în chiar conţinutul său printr-un
articol, de regulă în final, momentul intrării sale în vigoare;
- în cazul în care legea sau actul normativ nu prevede o asemenea dată se
aplică regula de principiu prevăzută în Constituţia României conform căreia
legea intră în vigoare după trei zile de la data publicării sale în Monitorul
Oficial al României.
Un principiu fundamental al acţiunii actelor normative în timp este cel
al neretroactivităţii lor ceea ce semnifică împrejurarea că legea dispune
numai pentru viitor, că ea se aplică persoanelor şi raporturilor sociale pe care
le vizează, de la data intrării sale în vigoare, statul neputând pretinde
cetăţenilor şi în general destinatarilor unei legi să se supună unor
reglementări pe care nu le cunosc.
De la acest principiu se cunosc câteva excepţii legale cum ar fi: legea
penală mai favorabilă şi legile interpretative.
a.Ieşirea din vigoare a actului normativ semnifică încetarea acţiunii în
timp a legilor sau altor acte normative. De regulă actul normativ se adoptă
pe o perioadă nedeterminată de timp, excepţie făcând doar legile temporare a
căror acţiune în timp este de la început prestabilită.
Modalităţile de ieşire din vigoare a actelor normative sunt
următoarele:
- ajungerea la termen, în cazul legilor sau altor acte normative
temporare;
- abrogarea legii sau actului normativ. Abrogarea poate fi expresă, care,
la rândul ei, are două forme – directă, atunci când noul act normativ prevede
în mod expres ceea ce abrogă, sau indirectă, atunci când noul act normativ
se limitează să prevadă că se abrogă toate dispoziţiile contrare prevederilor
sale, fără a le indica. De asemenea abrogarea poate fi tacită sau implicită
atunci când noul act normativ nu conţine nici o dispoziţie expresă de
abrogare, dar reglementarea pe care o cuprinde se deosebeşte net de
reglementările vechi, astfel încât acestea din urmă nu se mai pot aplica.
Abrogarea se deosebeşte de derogare, această ultimă noţiune neseminficând

23
încetarea aplicării unei reglementări ci doar o abatere sau o excepţie de la
reglementarea existentă;
- căderea în desuetudine este acea formă de încetare a acţiunii în timp a
actului normativ care intervine cu privire la reglementările total depăşite de
evoluţia relaţiilor sociale, de schimbările politice, economice, petrecute în
societate, astfel că acţiunea lor nu îşi mai are nici o justificare fiind depăşită
ne noile realităţi ale vieţii.
Principiul încetării acţiunii actelor normative prin abrogare sau
ajungere la termen cunoaşte două excepţii de ultraactivitate, când
prevederile actului normativ abrogat sau ajuns la termen, pot fi totuşi
ulterior, aplicate. Aceste excepţii sunt legea penală mai favorabilă, în cazul
succesiuni legilor penale, şi legea temporară ale cărei prevederi se aplică şi
după împlinirea termenului de acţiune pentru faptele săvârşite în timpul când
se afla în vigoare.

2. Acţiunea actelor normative în spaţiu şi asupra persoanelor

Aceste modalităţi de acţiune a actelor normative sunt organic legate

de principiul suveranităţii puterii de stat manifestată sub aspectul
suveranităţii teritoriale şi, respectiv, al legăturii dintre stat şi persoane prin
cetăţenie.
În temeiul principiul suveranităţii statului, legile şi celelalte acte
normative sunt obligatorii pentru toţi cetăţenii statului respectiv şi pentru
toate organismele, instituţiile, persoanele fizice şi persoanele juridice care se
află pe teritoriul său. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că pe teritoriul unui
stat acţionează dreptul statului respectiv, care determină conduita
persoanelor aflate pe teritoriul său iar, pe de altă parte, că este exclusă
acţiunea pe acest teritoriu şi asupra persoanelor aflate pe el, a legilor altor
state străine.
Acţiunea actelor normative în spaţiu este condiţionată de competenţa
teritorială a organului de stat emitent, astfel:
- legile şi celelalte acte normative adoptate sau emise de organele
centrale ale puterii sau administraţiei de stat acţionează, în principiu, pe
întreg teritoriul statului. Prin teritoriul statului, în sens juridic, se înţelege
întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul
aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian al
acesteia;

24
 - actele normative ale organelor şi autorităţilor locale acţionează doar
în unitatea administrativ-teritorială respectivă – judeţ, municipiu, oraş sau
comună.
Deosebit de complexă este acţiune actelor normative în spaţiu şi cu
privire la persoane sub aspect internaţional. Această problematică face
obiectul reglementării dreptului internaţional public şi dreptului
internaţional privat. Analiza distinctă a acţiunii actelor normative sub aspect
internaţional este dată de necesitatea cunoaşterii modului de soluţionare a
raporturilor juridice cu element de extraneitate şi a raporturilor juridice
izvorând din tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este parte
semnatară.
De la principiul teritorialităţii acţiunii actelor normative se cunosc
unele abateri, definite ca fiind excepţii de extrateritorialitate, şi anume:
neaplicarea legii naţionale asupra unor locuri şi aplicarea legii străine asupra
unor părţi din teritoriul naţional (reprezentanţe diplomatice, ambasade, nave
străine); neaplicarea legii naţionale asupra unor persoane (reprezentanţii
misiunilor diplomatice sau militare aflaţi pe teritoriul naţional); neaplicarea
legii naţionale asupra unor fapte săvârşite pe teritoriul naţional (imunitatea
de jurisdicţie cu privire la faptele săvârşite pe teritoriul României de către
preşedintele ţării, membrii parlamentului, reprezentanţii statelor străine sau a
organizaţiilor internaţionale); aplicarea legii străine pe teritoriul altui stat
(cum ar fi recunoaşterea efectului juridic al unor fapte săvârşite pe teritoriul
unui alt stat sau aplicarea legii penale unor fapte penale săvârşite în
străinătate).

SECŢIUNEA a IX- a
NORMA JURIDICĂ

1. Definiţia şi trăsăturile normei juridice

Norma juridică este un element constitutiv al dreptului, o regulă de

conduită instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei
respectare este asigurată la nevoie de forţa de constrângere a statului.
Prin intermediul normei juridice se ordonează şi se reglementează în
forme specifice dreptului, relaţiile interumane în conformitate cu valorile
sociale ocrotite de societatea respectivă.

25
 Norma juridică are un caracter prescriptiv întrucât stabileşte o
anumită conduită constând dintr-o acţiune sau inacţiune umană îndreptată
într-o anumită direcţie pentru realizarea unui anumit scop.
Ansamblul normelor juridice în vigoare la un moment dat într-o
societate alcătuiesc dreptul pozitiv al societăţii respective.
Prin natura sa norma juridică are un caracter general şi impersonal.
De aici decurge constatarea că regula de conduită prescrisă de norma
juridică este o regulă tipică, menită să se aplice la un număr nedeterminat de
cazuri şi persoane. Conduita tipică prescrisă de norma juridică stabileşte
drepturi şi obligaţii ale participanţilor la viaţa juridică, ale subiecţilor
raportului juridic în mod generic. Astfel, norma juridică este un criteriu unic
de îndrumare şi apreciere a conduitei umane, un etalon în funcţie de care o
anumită conduită este definită ca fiind licită sau ilicită.
Norma juridică este obligatorie întrucât este destinată să stabilească
în societate o anumită ordine de drept. Normele de drept conţin percepte de
conduită, ordine şi comandamente impuse de puterea publică, a căror
respectare este obligatorie, normele de drept fiind prescriptive şi nu
descriptive. Pentru a concluziona astfel se are în vedere trăsătura esenţială a
normei juridice, neafectată de faptul că în anumite situaţii însăşi legiuitorul
înţelege ca regula sau dispoziţia de drept să aibă un caracter supletiv sau de
recomandare.
Pornind de la caracterul prescriptiv se disting următoarele genuri
specifice de norme juridice: norme-principii conţinute în constituţie, legi
organice şi coduri; norme-definiţii care definesc anumite concepte pe care
legea le conţine în formularea unor norme de drept (spre ex. Codul familiei
defineşte rudenia, iar Codul Penal defineşte infracţiunea); norme-sarcini prin
care se stabilesc competenţe, atribuţii sau sarcini ale unor organe de stat.
Alături de actul juridic cu caracter normativ sau general, expus mai
sus, este cunoscut şi actul juridic cu caracter individual sau concret. Spre
deosebire de norma juridică cu caracter general şi impersonal, norma
juridică individuală se referă la conduita unei anumite persoane fizice sau
juridice identificată şi nominalizată, într-o situaţie dată (spre ex : hotărârea
judecătorească, actul de numire în funcţie a unei persoane, actul de emitere a
autorizaţiei de construcţie, etc.). Este necesar a menţiona că actele juridice
concrete sau individuale sunt date în baza şi în executarea actelor normative.

2. Structura normei juridice

Structura normei juridice are două aspecte: structura internă sau

logico-juridică şi structura externă sau tehnico-juridică.

26
 2.1. Structura logico-juridică a normei se compune din trei elemente:
ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
a.Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile,
împrejurările sau faptele în prezenţa cărora se cere o anumită conduită,
precum şi categoria subiecţilor la care se referă prevederile dispoziţiei.
Ipotezele pot fi de diferite feluri în funcţie de gradul de precizie al formulării
pe care o conţin, astfel:
- ipoteze strict determinate, sunt cele care stabilesc exact condiţiile şi
persoanele cărora li se aplică prevederile dispoziţiei;
- ipoteze relativ determinate, sunt cele care nu stabilesc în toate detaliile
împrejurările de aplicare a dispoziţiei;
- ipoteze complexe, sunt cele care au în vedere o multitudine de
împrejurări în care toate sau fiecare în parte din acestea pot să determine
aplicarea dispoziţiei;
- ipoteze simple, sunt cele care au în vedere o singură împrejurare în
care se aplică dispoziţia.
b.Dispoziţia este acel element al normei juridice care prevede
conduita ce trebuie urmată în prezenţa ipotezei date, respectiv, care sunt
drepturile şi obligaţiile subiecţilor vizaţi de norma juridică respectivă.
Dispoziţia poate să prevadă săvârşirea unei acţiuni sau abţinerea de la o
anumită faptă. Tot astfel, dispoziţia poate să impună o anumită conduită (de
a face sau de a da), ori să interzică o anumită conduită (de a nu face). De
asemenea, sunt dispoziţii care lasă la aprecierea subiectului alegerea unui
anumit comportament (dispoziţiile permisive).
În funcţie de modul cum este formulată dispoziţia, aceasta poate fi:
- strict determinată – cea care stabileşte precis şi categoric drepturile şi
obligaţiile subiecţilor vizaţi fără nici o posibilitate de abatere;
- relativ determinată – cea care are în vedere variante sau limite ale
conduitei urmând ca subiecţii să opţioneze pentru una dintre ele sau să-şi
exercite drepturile în cadrul acelor limite.
c.Sancţiunea este acea parte a normei juridice care indică urmările
nerespectării dispoziţiei juridice într-o ipoteză dată, aceste urmări fiind
măsurile luate împotriva persoanelor care au încălcat legea, măsuri ce sunt
aduse la îndeplinire, la nevoie cu ajutorul puterii de stat.
În funcţie de natura raporturilor sociale reglementate, de importanţa
valorilor sociale apărate, de pericolul social pe care îl prezintă actele de
încălcare a dispoziţiei, sancţiunile se clasifică în mai multe categorii:
sancţiuni penale, administrative, disciplinare şi civile. Acestea la rândul lor
se subdivid în cadrul fiecărei categorii după gradul de constrângere prevăzut

27
de normele sancţionatoare specifice fiecărei ramuri sau instituţii de drept ce
reglementează răspunderea juridică.
După scopul urmărit prin sancţiune se cunosc următoarele categorii de
sancţiuni:
- sancţiuni care urmăresc anularea unui act juridic, restabilirea situaţiei
anterioare săvârşirii faptei, repararea prejudiciului cauzat;
- sancţiuni care urmăresc aplicarea unei măsuri de constrângere asupra
libertăţii persoanei sau altor drepturi ale acesteia.
După gradul de determinare sancţiunile pot fi:
- absolut determinate – acelea unde sancţiunea este precis stabilită, fără
posibilitatea de interpretare sau abatere de la ea;
- relativ- determinate – acelea unde sancţiunea se alege şi se aplică
dintr-un cadru mai larg de sancţiuni;
- sancţiuni alternative – sunt acele sancţiuni unde organul de aplicare
are de ales între mai multe sancţiuni;
- sancţiuni cumulative – sunt acele sancţiuni în cadrul cărora organul
de aplicare trebuie să aplice două sau mai multe sancţiuni.
2.2. Structura tehnico-juridică
Structura externă sau tehnico-juridică se referă la forma de exprimare
sau de prezentare a normei juridice, la redactarea ei, care trebuie să fie clară
şi concisă.
Normele juridice sunt elaborate şi apar în fiecare act normativ, iar
acesta din urmă se poate prezenta sub formă de lege, ordonanţă a guvernului,
hotărâre a guvernului, hotărâre a organului administraţiei locale, dispoziţie a
primarului, etc. Indiferent de denumirea actului normativ, forma exterioară a
acestuia conţine capitole, secţiuni, articole, în funcţie de dimensiunile
obiectului de reglementare.
Articolul este elementul structural de bază al actului normativ care
conţine, de regulă, prevederi de sine stătătoare. Dar nu orice articol de lege
sau alt act normativ coincide cu o regulă de conduită sau cu o normă juridică
completă sub aspect logico- juridic. Astfel, un articol poate cuprinde mai
multe norme juridice, numai o normă juridică sau o normă juridică
incompletă. Pentru a stabili conţinutul normei juridice cu toate elementele
logico-juridice ( ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea) uneori este necesar să fie
coroborate texte din articole şi chiar din acte normative diferite.

3. Clasificarea normelor juridice

Normele juridice se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii, astfel:

28
 a.După obiectul pe care îl reglementează sau categoriile de raporturi
sociale supuse reglementării la care se referă normele juridice, se disting,
norme de drept constituţional, de drept penal, de drept civil, de drept
comercial, etc.
b.După forţa juridică pe care o au normele juridice ţinând seama de
ierarhia şi forma de exprimare a actelor normative distingem norme din legi,
norme din ordonanţe ale guvernului, norme din hotărâri ale administraţiei
publice locale, etc.
c.După sfera de aplicare şi gradul de generalitate se constată norme
juridice generale, norme speciale şi norme de excepţie.
d.După modul în care sunt redactate normele distingem norme juridice
complete şi norme juridice incomplete.
e.După natura conduitei pe care o prescriu normele juridice se clasifică
în următoarele categorii:
- norme juridice onerative – sunt cele care prescriu în mod expres
obligaţia de a face ceva, de a întreprinde o anumită acţiune;
- norme prohibitive – sunt cele care interzic săvârşirea unei acţiuni sau
a unei fapte;
- norme permisive – sunt cele care fără a obliga sau a interzice în mod
categoric o conduită, prevăd ca subiectul să-şi aleagă singur conduita după
aprecierea sa.
Normele permisive sunt de mai multe feluri, după nuanţa pe care o
îmbracă regula de conduită, astfel: norme supletive (sunt cele care se aplică
în măsura în care persoana nu a ales singură conduita în limita stabilită de
lege); norme de stimulare (sunt cele de atribuire de premii, decoraţii, titluri,
etc.); norme de recomandare (sunt prevederi neobligatorii adresate unor
organizaţii sociale autonome pentru a urma o anumită conduită).
Normele onerative şi cele prohibitive poartă denumirea şi de norme
imperative sau categorice, deoarece nu admit nici o derogare în realizarea
lor, iar normele permisive sunt denumite în ştiinţa juridică şi norme
dispozitive.
Reglementarea juridică cu caracter dispozitiv-supletiv este
caracteristică dreptului privat pe câtă vreme reglementarea imperativă,
categorică este specifică dreptului public.
a.După sfera de cuprindere şi natura reglementării, normele juridice se
mai clasifică în norme generale, norme speciale şi norme de excepţie.
Normele generale alcătuiesc dreptul comun, aplicându-se tuturor
relaţiilor sociale din ramura respectivă a dreptului.
Normele speciale au o sferă restrânsă de aplicare la anumite relaţii
sociale sau asupra unor instituţii juridice determinate. Normele de excepţie

29
sunt acele norme care se abat de la reglementarea generală în sensul ca admit
o reglementare diferită faţă de dreptul comun şi chiar faţă de normele
speciale.
4. Interpretarea normelor juridice

4.1. Noţiunea interpretării

Interpretarea normei juridice desemnează procesul intelectual de
stabilire a sensului exact al normei juridice în vederea aplicării şi realizării
dreptului.
4.2. Formele interpretării
În funcţie de subiecţii care participă la activitatea de interpretare a
normelor juridice se cunosc două forme de interpretare a dreptului, şi
anume: interpretarea oficială şi interpretarea neoficială.
a.Interpretarea oficială (obligatorie) provine de la un organ de stat
competent şi poate fi generală sau concretă (cauzală, judiciară).
Interpretarea generală este realizată de stat printr-un act normativ
special de interpretare care intervine atunci când o dispoziţie dintr-un act
normativ apare neclară sau confuză. Actul normativ de interpretare face corp
comun cu actul interpretat, având caracterul unei norme general-obligatorii.
Interpretarea oficială concretă este cea făcută de organele de aplicare a
dreptului cu prilejul soluţionării unei cauze determinate şi are caracter
obligatoriu numai pentru acea cauză. Subiectele acestei interpretări sunt
toate organele de stat investite cu aplicarea dreptului deoarece o asemenea
activitate face necesară lămurirea sensului normei juridice ce urmează a fi
aplicată, iar rezultatul interpretării este cuprins în conţinutul actului de
soluţionare a cauzei respective.
a.Interpretarea neoficială (facultativă) reprezintă opiniile unor persoane
neoficiale asupra modului cum trebuie să fie înţeles conţinutul unor norme
juridice (spre ex. interpretarea doctrinară sau ştiinţifică). O asemenea
interpretare nu are caracter obligatoriu şi nu se concretizează în conţinutul
unor acte juridice normative.
4.3. Metodologia interpretării
În procesul interpretării normelor juridice interpretul recurge la o
metodologie conţinând concepţii, tehnici şi principii, toate subordonate
finalităţii de a dezvălui voinţa legiuitorului.
Regulile după care se desfăşoară metodologia interpretării sunt, în
principiu, următoarele:
- să se respecte natura acestei activităţi care este întotdeauna
subsumată aplicării normelor juridice;
- să existe unitate între litera şi spiritul legii;

30
 - să se aibă în vedere voinţa legiuitorului;
-interpretarea unui text de lege trebuie făcută prin raportare la întreg
conţinutul acelei legi pentru ca interpretarea să respecte spiritul şi scopul
legii;
- unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să facă distincţie;
- excepţia este de strictă interpretare şi aplicare, iar norma specială derogă
de la norma generală;
- să se ţină seama de sistematicitatea normelor juridice aplicând mai întâi
normele cu o valoare juridică superioară şi mai apoi cele care ocupă opoziţie
normativă inferioară.
Metodele de interpretare în literatura juridică sunt următoarele:
- interpetarea gramaticală constă în folosirea procedeelor de analiză
morfologică şi sintactică a textului actelor normative, pornindu-se de la
înţelesul cuvintelor folosite, de la construcţia frazelor, etc. Această
interpretare necesită şi clarificarea problemei terminologiei juridice întrucât
înţelesul unor termeni şi expresii în formularea normei de drept poate fi
identic cu cel din limbajul obişnuit sau poate avea un sens juridic specific.
Uneori legiuitorul, pentru a asigura înţelegerea corectă şi uniformă a unor
termeni folosiţi, recurge la explicitarea sensului acestor termeni. Atunci când
semnificaţia unor cuvinte nu este explicată sau definită prin texte normative,
organele de aplicare a dreptului folosesc interpretarea dată de practica
judiciară sau în doctrină;
- interpretarea sistemică constă în lămurirea sensului unei norme
juridice, a unui text normativ, prin coroborarea acestei norme sau a textului
cu alte dispoziţii normative aparţinând aceleiaşi instituţii juridice sau ramuri
de drept şi chiar unor ramuri de drept diferite. Nici o normă de drept nu
poate fi înţeleasă dacă este desprinsă în mod arbitrar de alte norme cu care se
completează şi interacţionează;
- interpretarea istorică constă în stabilirea sensului devolutiv al
normelor juridice recurgându-se la cercetarea condiţiilor istorice, social-
politice sau de altă natură care au determinat adoptarea unui act normativ şi
apoi determinarea scopurilor urmărite de acest act normativ;
- interpretarea logică se bazează pe analiza textului normativ prin
aplicarea legilor logicii formale. Printre procedeele logice frecvent utilizate
pot fi exemplificate raţionamentele: „a pari” (permite deducerea unor
consecinţe logice în urma analogiei logice care se face între două situaţii
juridice asemănătoare); „per a contrario” deduce din opoziţia unei ipoteze,
opoziţia unor consecinţe); „a fortiortiri” (are la bază postulatul că „cine
poate mai mult, poate şi mai puţin”); „ad absurdum” (demonstrează
imposibiltatea logică a unei situaţii şi exclusivitatea unei anumite soluţii);

31
 - interpretarea teleologică sau după scop, urmăreşte aflarea sensului
actului normativ prin evidenţierea finalităţilor actului interpretat.
Metodele interpretării normelor juridice trebuie aplicate
complementar şi interferent deoarece aceste metode se intercondiţionează şi
numai împreună pot conduce la rezultatele adecvate interpretării.
În urma interpretării normelor juridice se poate ajunge la următoarele
rezultate:
- textul legal descrie exact sfera cazurilor la care se referă norma
juridică, nefiind motive de a recurge la extensiuni sau restrângeri ale
aplicării dispoziţiei în cauză (interpretarea ad literam);
- textul normei juridice urmează să fie aplicat în mod extensiv, deoarece
interpretul ajunge la concluzia că sfera cazurilor la care se referă norma
interpretată este mai largă decât rezultă din modul de redactare al acesteia;
- textul normei juridice urmează să fie aplicat în mod restrictiv întrucât
rezultă că sfera cazurilor la care se referă este mai restrânsă decât rezultă din
formularea normei juridice.

SECŢIUNEA a X- a
RAPORTUL JURIDIC

1. Definiţia şi trăsăturile raportului juridic

Norma juridică, subiectele de drept şi faptele juridice constituie

premisele fundamentale ale raportului juridic.
Raportul juridic poate fi definit ca fiind un raport social, concret-
istoric voliţional reglementat de norma juridică în cadrul căruia
participanţii se manifestă ca titulari de drepturi şi obligaţii prin exercitarea
cărora se realizează finalitatea normei juridice.
Trăsăturile definitorii ale raportului juridic sunt următoarele:
- raportul juridic este un raport social, deoarece se stabileşte de fiecare
dată între oameni. Chiar şi atunci când în obiectul raportului juridic se
exercită drepturi şi se asumă obligaţii cu privire la bunuri, relaţiile se
stabilesc tot între oameni cu privire la bunurile ce fac obiectul raportului;
- raportul juridic este un raport de voinţă întrucât, pe de o parte, într-un
asemenea raport intervine voinţa statului prin reglementare, iar pe de altă
parte voinţa subiecţilor participanţi la raportul juridic, în sensul naşterii
modificării sau stingerii unui asemenea raport;

32
 - o altă trăsătură a raportului juridic este istoricitatea, avându-se în
vedere că fizionomia acestuia este marcată de istoria societăţii, sub toate
elementele constitutive – subiecţi, conţinut şi cu privire la faptele cărora li se
acordă semnificaţie juridică într-o epocă sau alta a dezvoltării sociale;
- raportul juridic are un caracter normativ deoarece instituie o normă
generală pe baza căreia se stabilesc drepturile şi obligaţiile părţilor
raportului, iar acestea sunt asigurate la nevoie prin intervenţia sancţiunii
juridice.

2. Subiectele raportului juridic

Subiecte ale raportului juridic sunt oamenii, fie în mod individual, ca

persoane fizice, fie organizaţi în grupuri, ca subiect colectiv de drept.
Pentru a fi subiect de drept, persoana fizică trebuie să aibă capacitate
juridică. Capacitatea juridică este definită ca fiind aptitudinea generală şi
abstractă a persoanei de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul raportului
juridic. Aceasta poate fi generală, când nu vizează un anumit domeniu şi
specială când priveşte un anumit domeniu, ramură sau instituţie.
În ramura dreptului civil se disting două forme ale capacităţii juridice:
capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Capacitatea de folosinţă
este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, aceasta începând la naşterea
persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia. Capacitatea de exerciţiu
este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi a-şi asuma obligaţiile
prin săvârşirea de acte juridice. Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la
data când persoana devine majoră. Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani
are capacitatea de exerciţiu restrânsă. Nu au capacitate de exerciţiu: minorul
care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi persoana pusă sub interdicţie.
Subiectele colective de drept sunt diversele organizaţii (societăţi
comerciale, instituţiile publice, asociaţiile, etc.) inclusiv statul, fără a lua în
considerare dacă au sau nu personalitate juridică.

3. Conţinutul raportului juridic

Conţinutul raportului juridic este format din drepturile şi obligaţiile

subiecţilor între care se desfăşoară o relaţie socială. Aceste drepturi şi
obligaţii sunt prevăzute de norma juridică.
În cadrul raportului juridic, dreptul subiectiv apare ca o posibilitatea
conferită de norma juridică titularului dreptului de a pretinde subiectului

33
pasiv să facă sau să nu facă ceva, realizarea acestei posibilităţi fiind
garantată de forţa de constrângere a statului, în caz de nevoie.
Drepturile subiective pot fi clasificate în funcţie de anumite criterii
astfel:
a. după criteriul provenienţei lor drepturile subiective se clasifică în trei
categorii: drepturi fundamentale care derivă din apartenenţa la societatea
umană a fiecărui individ (dreptul la viaţă, libertate, etc.); drepturi care
decurg din statutul individului în viaţa socială (dreptul la nume, la
domiciliu, etc.); drepturi care derivă din însăşi voinţa indivizilor (dreptul de
asociere, de a încheia contracte);
b.după gradul de opozabilitate al drepturilor distingem: drepturi
absolute cărora le corespunde obligaţia tuturor subiecţilor de ale respecta
(dreptul la viaţă); drepturi relative, opozabile unei anumite persoane;
c.după conţinutul lor drepturile subiective se împart în: drepturi
patrimoniale, care au un caracter economic şi drepturi nepatrimoniale fără
un asemenea conţinut. La rândul lor drepturile patrimoniale se împart în
drepturi reale (în virtutea cărora titularul îşi poate exercita prerogativele
asupra unui bun fără concursul altcuiva) şi drepturi de creanţă (în temeiul
cărora subiectul activ poate pretinde subiectului pasiv să dea, să facă sau să
nu facă ceva). Drepturile nepatrimoniale se împart în drepturi care privesc
existenţa şi integritatea persoanei, drepturi care privesc identificarea
persoanei şi drepturi care privesc creaţia intelectuală.
Al doilea element corelativ al raportului juridic este obligaţia juridică
ce poate fi definită ca îndatorire a subiectului pasiv din cadrul raportului
juridic dat, de a avea o anumită conduită (de a da, a face sau a nu face)
pretinsă de subiectul activ, conduită care poate fi impusă, în caz de
necesitate, la cererea subiectului activ, prin forţa coercitivă a statului.
Drepturile şi obligaţiile ce formează conţinutul raportului juridic nu
sunt rupte unele de altele ci se presupun şi condiţionează reciproc, în sensul
că ceea ce poate pretinde subiectul activ este exact ceea ce constituie
îndatorirea subiectului pasiv.

4. Obiectul raportului juridic

Obiectul raportului juridic îl constituie conduita umană ce se

realizează de către subiecţii raportului ca urmare a exercitării drepturilor şi
îndeplinirii obligaţiilor lor corelative.

34
 În raporturile juridice în care intervine un lucru material acesta
formează obiectul extern al raportului, obiectul definitoriu al raportului
juridic fiind conduita participanţilor la acest raport.

5. Faptele juridice

Între regulile de drept şi faptele sociale există relaţii complexe.

Dreptul se naşte într-o anumită măsură din fapte şi totodată se aplică
acestora. Este necesar însă ca o normă juridică să atribuie unui fapt săvârşit
o anumită semnificaţie având consecinţe juridice.
Prin fapte juridice înţelegem acele împrejurări care potrivit normelor
juridice atrag după sine apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi
juridice şi produc prin aceasta anumite consecinţe juridice.
Având în vedere criteriul voliţional, faptele juridice se clasifică în
evenimente şi acţiuni.
Evenimentele sunt fapte juridice care se petrec indiferent de voinţa
oamenilor.
Acţiunile umane sunt manifestări de voinţă ale oamenilor care nasc,
modifică sau sting raporturi juridice. Aceste acţiuni ca fapte juridice pot fi
licite atunci când respectă normele de drept sau ilicite atunci când la încalcă.

SECŢIUNEA a XI-a
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

1.Conceptul răspunderii juridice

Dreptul ca fenomen social are finalităţi complexe la nivel micro şi

macro-social, cu privire la asigurarea coerenţei, funcţionalităţii şi
autoreglării sistemului social, în soluţionarea conflictelor ce intervin în
relaţiile interumane, în apărarea şi promovarea valorilor sociale, a drepturilor
şi libertăţii fundamentale. Astfel, normele juridice orientează şi determină
comportamentele umane, iar intervenţia acestor norme are o natură
imperativă, fiind asigurată la nevoie prin constrângerea forţei publice.
Nu orice conduită umană are relevanţă sub aspect juridic ci numai
aceea care cade sub incidenţa normei juridice. Conduita umană poate să fie
conform normelor juridice şi atunci conduita este licită sau legală, ori

35
dimpotrivă să contravină acestora, caz în care conduita este caracterizată
ilicită sau ilegală.
Conduita licită se exprimă în acţiuni sau în abţinerea de la săvârşirea
anumitor acţiuni, prin care subiectele de drept folosesc în limitele prescrise
de normele juridice drepturile lor subiective şi îşi îndeplinesc obligaţiile
juridice impuse prin aceleaşi norme.
Conduita nelicită constă în acţiuni sau inacţiuni contrare prevederilor
normelor juridice, săvârşite de o persoană care are capacitatea de a răspunde
pentru faptele sale. În principiu, încălcarea normei juridice atrage
răspunderea juridică a persoanei vinovate.
Indiferent de forma conduitei, are valoare juridică numai
comportamentul conştient, responsabil.
Răspunderea juridică este, într-un sens larg expresia specifică a ideii
de responsabilitate socială în conformitate cu care fiecare membrul al
societăţii trebuie să îşi asume şi să suporte consecinţele faptelor sale.
Supunerea la astfel de consecinţe este similară cu dreptul comunităţii, al
societăţii de a sancţiona comportamentul nelicit, ilegal sau deviant prin
tragerea la răspundere a persoanei vinovate. Această răspundere poate fi
politică, morală, religioasă sau juridică.
În concluzie răspunderea juridică poate fi definită ca un raport
statornicit de lege între autorul încălcării normei juridice şi stat, reprezentat
prin agenţii publici ai autorităţii de stat (instanţe judecătoreşti, funcţionari,
alţi agenţi). Conţinutul acestui raport este format din dreptul statului, ca
reprezentant al societăţii, de a aplica sancţiunile prevăzute de lege
persoanelor care încalcă dispoziţiile normei juridice şi obligaţia acestei
persoane de a se supune sancţiunilor legale în vederea restabilirii ordinii de
drept.
Între răspunderea juridică şi sancţiunea juridică există relaţii
interdependente, astfel:
- sancţiunea juridică este premisa instituţiei răspunderii juridice deoarece
răspunderea juridică intervine odată cu încălcarea normei juridice, aceasta
din urmă fiind dotată cu sancţiune juridică;
- răspunderea juridică apare ca fiind cadrul juridic de realizare a
sancţiunii juridice;
- sancţiunea juridică constituie obiectul răspunderii juridice şi totodată
scopul sau finalitatea răspunderii juridice.
Sancţiunea juridică poate consta în restituirea unui lucru, anularea
unui act juridic, repararea unei pagube sau aplicarea unei pedepse. Deşi
fiecare din speciile de sancţiuni juridice pot beneficia de intervenţia statului
pentru a se obţine aplicarea ei, pedeapsa este singura dintre sancţiuni care

36
implică prin chiar prevederea ei în norma de incriminare, dreptul statului de
a exercita nemijlocit constrângerea asupra persoanei şi a atributelor sale
esenţiale.

2. Formele răspunderii juridice

În funcţie de valorile sociale lezate, de tipul normelor juridice

încălcate, de gradul de pericol social al faptei ilicite, de vinovăţia
făptuitorului se pot distinge mai multe forme ale răspunderii juridice. De
asemenea, în domeniul fiecărei ramuri de drept s-au conturat forme specifice
ale răspunderii juridice, după cum urmează:
a. Răspunderea penală este definită ca fiind raportul juridic penal de
constrângere născut ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, între stat, pe de o
parte, şi infractor, pe de altă parte, raport al cărui conţinut îl formează
dreptul statului ca reprezentant al societăţii de a trage la răspundere pe
infractor prin aplicarea unei infracţiuni penale şi obligarea la executarea
acesteia, respectiv obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de
a se supune sancţiunii aplicate.
b.Răspunderea civilă conţine două forme: răspunderea civilă delictuală şi
răspunderea civilă contractuală. Răspunderea civilă delictuală constă în
obligaţia civilă de a repara prejudiciul cauzat printr-o faptă ilicită.
Răspunderea civilă contractuală are faţă de răspunderea civilă delictuală,
dreptul comun al răspunderii civile, un caracter special, derogator.
Răspunderea civilă contractuală intervine ca urmare a încălcării de către o
parte contractantă a unei obligaţii concrete rezultând dintr-un contract legal
încheiat, în scopul reparării prejudiciului cauzat.
c.Răspunderea contravenţională este atrasă în cazul săvârşirii unei fapte
contravenţionale, definită ca fiind fapta ce prezintă un pericol social mai
redus decât infracţiunea, este prevăzută de lege şi este sancţionată ca atare
printr-un act normativ.
b. Răspunderea disciplinară, aparţine dreptului muncii şi constă într-un
ansamblu de norme legale şi contractuale privind sancţionarea faptelor de
încălcare cu vinovăţie de către orice persoană salariată a obligaţiilor asumate
prin contractul individual de muncă. Aceste fapte sunt abateri disciplinare şi
atrag sancţiuni ca mustrarea, avertismentul, reduceri de salariu, desfacerea
contractului de muncă.

3. Condiţiile răspunderii juridice

37
 Condiţiile generale ale răspunderii juridice sunt următoarele: conduita
ilicită, rezultatul vătămător cauzat printr-o asemenea conduită, legătura de
cauzalitate între conduita ilicită şi rezultatul produs, vinovăţia făptuitorului,
absenţa acelor împrejurări sau cauze care înlătură răspunderea juridică.
a.Conduita ilicită este definită ca fiind acţiunea sau inacţiunea care
contravine prevederilor normei juridice. Acţiunile sunt manifestări
exterioare ale persoanei umane prin care se aduc transformări ale realităţii
înconjurătoare. Inacţiunea îmbracă atitudinea abţinerii, reţinerii sau
omisiunii în a întreprinde o anumită activitate. Inacţiunea este considerată
ilicită numai atunci când persoana are obligaţia juridică sa acţioneze într-un
anumit fel şi nu a acţionat, contravenind astfel normei juridice.
b.Rezultatul conduitei ilicite poate fi definit ca fiind atingerea adusă
valorilor apărate de ordinea de drept sau numai periclitarea acestor valori.
Astfel, rezultatul poate provoca daune societăţii sau personal unui individ.
De asemenea rezultatul conduitei ilicite poate fi considerat în mod abstract,
când nu îmbracă o formă materială, dar pune în pericol valorile sociale sau
în mod concret sub aspectul urmărilor materiale sau modificărilor materiale
pe care le produce cu privire la o valoare socială determinată.
c.Raportul de cauzalitate între conduita ilicită şi rezultatul produs este
legătura ce se evidenţiază, în fiecare context în parte, de la cauză la efect,
stabilindu-se toate faptele, împrejurările şi condiţiile care au concurat la
producerea urmărilor vătămătoare. Raportul de cauzalitate se impune a fi
identificat doar în situaţiile în care s-a produs un rezultat material concret. În
privinţa periclitării unor valori sociale, demonstraţia raportului de cauzalitate
nu este necesară întrucât urmarea periculoasă este prevăzută de chiar norma
juridică.
d.Vinovăţia este atitudinea psihică a unei persoane faţă de fapta
socialmente periculoasă săvârşită de ea precum şi faţă de consecinţele
acestei fapte. Vinovăţia se exprimă sub forma intenţiei sau culpei. Există
intenţie când făptuitorul a cunoscut caracterul ilicit al acţiunii sau inacţiunii
sale, a prevăzut consecinţele ei, le-a dorit sau le-a admis. Când aceste
consecinţe ilicite au fost urmărite de persoana care le-a provocat, intenţia
este directă, iar când producerea consecinţelor a fost numai admisă şi
acceptată, intenţia este indirectă. Culpa este o formă mai puţin gravă a
vinovăţiei deoarece persoana prevede rezultatul faptei sale dar nu-l acceptă
(culpa cu previziune) sau nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi
putea să-l vadă (culpa fără previziune).
e. Absenţa unor cauze care înlătură răspunderea juridică, se referă la
neintervenirea unor împrejurări prevăzute de lege care au ca efect extragerea
faptei de sub arealul vinovăţiei juridice. Aceste cauze sau împrejurări sunt

38
diferite de la o ramură de drept la alta. În materia dreptului penal sunt
asemenea cauze: legitima apărare, minoritatea făptuitorului, starea de
necesitate. În materia dreptului civil pot constitui cauze de înlăturare a
răspunderii juridice forţa majoră, eroarea de fapt,etc.
De asemenea, alături de cauzele care exclud vinovăţia şi implicit
răspunderea juridică se constată împrejurări care înlătură chiar şi în prezenţa
vinovăţiei o asemenea răspundere, cum sunt: amnistia, prescripţia executării
pedepsei, etc.

TITLUL II

ELEMENTE GENERALE
DE DREPT PUBLIC

39
 CAPITOLUL I
DREPT CONSTITUŢIONAL

SECŢIUNEA I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. Definiţia dreptului constituţional

Dreptul constituţional poate fi definit ca fiind acea ramură a

sistemului dreptului românesc formată din normele juridice care
reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării puterii de stat.

2. Raporturile de drept constituţional

Obiectul dreptului constituţional cuprinde două categorii de relaţii şi

anume:
a.relaţii cu o dublă natură juridică, adică acele relaţii care fiind
reglementate şi de alte ramuri de drept sunt reglementate în acelaşi timp şi
de către constituţie, devenind implicit şi raporturi de drept constituţional;
b.relaţii specifice de drept constituţional, care formează obiectul de
reglementare numai pentru normele de drept constituţional. Ceea ce este
comun tuturor acestor relaţii este faptul că se nasc în procesul complex de
instaurare, menţinere şi exercitare a puterii.

3. Izvoarele formale ale dreptului constituţional

40
 Cele mai importante izvoare formale ale dreptului constituţional
român sunt: Constituţia şi legile de modificare a constituţiei, legea ca act
juridic al Parlamentului, regulamentele Parlamentului, ordonanţele
Guvernului, tratatele internaţionale.
Constituţia este izvorul principal al dreptului constituţional deoarece
toate normele cuprinse în Constituţie sunt norme de drept constituţional,
Constituţia este în totalitate izvor al dreptului constituţional. Aceleaşi
constatări sunt valabile şi pentru legile de modificare a Constituţiei.
Imediat după constituţie, izvor al dreptului constituţional este legea,
înţeleasă în acţiunea sa restrânsă de act juridic al Parlamentului. Vom
observa că nu toate legile sunt izvoare ale dreptului constituţional, ci numai
unele dintre ele, în timp ce celelalte sunt izvoare ale altor ramuri de drept.
Astfel, de exemplu, codul civil este izvor de drept pentru dreptul civil, codul
muncii pentru dreptul muncii, etc.
Legile ordinare sunt izvoare ale dreptului constituţional, cu condiţia
să reglementeze relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării puterii. Sunt izvoare ale dreptului constituţional,
printre altele, legea privind cetăţenia română, legile electorale, etc.
Regulamentele Parlamentului sunt izvoare de drept constituţional
pentru că reglementează relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul
instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. În sistemul nostru parlamentar
există trei categorii de regulamente şi anume: Regulamentul Camerei
Deputaţilor, Regulamentul Senatului şi Regulamentul şedinţelor comune ale
Camerei Deputaţilor şi Senatului.
Ordonanţele Guvernului pot fi izvoare ale dreptului constituţional
dacă îndeplinesc condiţia de a reglementa relaţii sociale fundamentale
privind instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. Cât priveşte cealaltă
condiţie ea se consideră îndeplinită ca urmare a delegării legislative date de
Parlament.
Un alt izvor de drept constituţional este tratatul internaţional. Pentru
ca un tratat internaţional să fie izvor al dreptului constituţional trebuie să fie
de aplicaţie directă, nemijlocită, să fie ratificat conform dispoziţiilor
constituţionale şi să cuprindă reglementări ale relaţiilor specifice dreptului
constituţional.

4. Noţiunea de constituţie

În stabilirea conceptului de constituţie s-au conturat în timp o serie de

elemente definitorii, de conţinut şi de formă, elemente ce trebuie să apară

41
explicit sau implicit într-o definiţie. Mai întâi se impune caracterul de lege
al constituţiei, deoarece constituţia este o lege, conţine norme juridice, reguli
de conduită, iar aceste norme exprimă de fapt voinţa celor care deţin puterea.
Dar constituţia este legea fundamentală, trăsătură ce o identifică în
ansamblul legilor. Caracterul de lege fundamentală rezultă din conţinutul şi
calitatea reglementărilor.
Constituţia stă la temelia organizării statale şi este baza juridică a
întregii legislaţii. Totodată reglementările constituţionale privesc cu
precădere puterea de stat. Relaţiile sociale ce formează obiectul acestor
reglementări sunt relaţii sociale fundamentale, esenţiale pentru instaurarea,
menţinerea şi exercitarea puterii statale.
Definitoriu pentru constituţie este şi forţa sa juridică. În acest sens se
constată că ea are o forţă juridică supremă, ceea ce situează constituţia în
vârful ierarhiei izvoarelor dreptului şi impune regula conformităţii întregului
drept cu dispoziţiile din constituţie.
În concluzie constituţia se defineşte ca fiind legea fundamentală a
unui stat, constituită din norme juridice, investite cu forţă juridică supremă,
reglementând acele relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru
instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii în stat.

SECŢIUNEA a II-a
CETĂŢENIA ROMÂNĂ

1. Noţiunea şi principiile cetăţeniei

Cetăţenia română este definită ca fiind statutul persoanei fizice ce

exprimă relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice dintre
persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind
persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor şi
îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi de legile României.
Principiile care stau la baza cetăţeniei române sunt următoarele:
- numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de
Constituţie şi legi;
- numai cetăţenii românii sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile stabilite
prin constituţie şi legile ţării;
- cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără deosebiri de
rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă
politică, de avere sau origine socială şi indiferent de modul în care au
dobândit cetăţenia;

42
 - cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat;
- căsătoria nu produce nici un efect juridic asupra cetăţeniei soţilor;
- schimbarea cetăţeniei unuia din soţi nu produce nici un efect asupra
cetăţeniei române a celuilalt soţ.

2. Dobândirea şi pierderea cetăţeniei

2.1. Modurile de dobândire a cetăţeniei române.

Legea cetăţeniei române stabileşte patru moduri de dobândire a
cetăţeniei române.
Dobândirea cetăţeniei române prin naştere. Este cetăţean român
copilul care se naşte din părinţi cetăţeni români, precum şi copilul născut
dintr-un părinte cetăţean român şi un părinte străin sau fără cetăţenie.
Dobândirea cetăţeniei române prin repatriere. Prin acest mod de
dobândire a cetăţeniei române, persoana care a pierdut cetăţenia română o
redobândeşte ca efect al repatrierii.
Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie. Cetăţenia română se
dobândeşte de către copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie, prin adopţie,
dacă adoptatorii sunt cetăţeni români sau, atunci când adopţia se face de o
singură persoană, dacă aceasta este cetăţean român, iar în toate cazurile, cel
adoptat nu a împlinit vârsta de 18 ani.
Dobândirea (acordarea) cetăţeniei române la cerere. Priveşte pe
cetăţenii străini sau persoanele fără cetăţenie care îşi manifestă dorinţa de a
se integra în societatea românească.
Cetăţenia copilului găsit pe teritoriul României. Copilul găsit pe
teritoriul român este cetăţean român dacă nici unul din părinţi nu este
cunoscut.
2.2. Modurile de pierdere a cetăţeniei române.
Cetăţenia română se poate pierde în următoarele modalităţi: retragerea
cetăţeniei cu titlul de sancţiune, renunţarea la cetăţenie, adopţia unui copil
cetăţean român, stabilirea filiaţiei faţă de copilul găsit pe teritoriul României,
nulitatea sau desfacerea adopţiei unui minor de către cetăţeni români.
Cetăţenia română se poate retrage persoanei care:
a.aflându-se în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care
vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul României;
b.aflându-se în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu
care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război;
c.a obţinut cetăţenia română în mod fraudulos.
Retragerea cetăţeniei române se pronunţă de către Guvern, prin
hotărâre, la propunerea Ministerului Justiţiei. Cetăţenia română în aceste

43
cazuri se pierde pe data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii de
retragere.
Renunţarea la cetăţenia română poate fi aprobată numai cetăţeanului
român care a împlinit vârsta de 18 ani şi numai pentru motive temeinice.
Poate cere renunţarea la cetăţenia română numai cel care:
a.nu este învinuit sau inculpat într-o cauză penală ori nu are de executat o
pedeapsă penală;
b.nu este urmărit pentru debite către stat sau faţă de persoane juridice ori
fizice din ţară sau, având asemenea debite le achită ori prezintă garanţii
corespunzătoare pentru achitarea lor;
c.a dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altă cetăţenie.
Aprobarea cererii de renunţare la cetăţenia română – cerere care trebuie
să fie individuală – revine Guvernului la propunerea ministrului justiţiei.
Depunerea şi rezolvarea cererii sunt supuse aceloraşi reguli ca cele stabilite
pentru cererile de dobândire a cetăţeniei române.
Cetăţenia se pierde în acest caz pe data publicării în Monitorul Oficial
a hotărârii de aprobare a renunţării la cetăţenia română.
Adopţia unui copil minor, cetăţean român de către cetăţeni străini se
referă la cazul în care un copil minor cetăţean român este adoptat de un
cetăţean străin. Minorul cetăţean român pierde această cetăţenie dacă
adoptatorul solicită aceasta în mod expres şi dacă adoptatul este considerat,
potrivit legii străine, că a dobândit cetăţenia străină.
Stabilirea filiaţiei copilului găsit pe teritoriul României duce, de
asemenea, la pierderea cetăţeniei române, dacă părinţi sunt cetăţeni străini.
Anularea, declararea nulităţii sau desfacerea adopţiei unui minor de
către cetăţeni români. Dacă un copil străin a fost adoptat de cetăţeni străini,
iar această adopţie a fost anulată sau declarată nulă, copilul adoptat pierde şi
cetăţenia română pe care o dobândise ca efect al adopţiei sale. Situaţia se
prezintă identic şi în cazul desfacerii adopţiei.

SECŢIUNEA a III-a
DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE
FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR

1. Noţiunea de drepturi şi îndatoriri fundamentale

Drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetăţenilor,

esenţiale pentru viaţă, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru
libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi
garantate prin Constituţie şi legi.

44
 Îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii ale cetăţenilor,
considerate esenţiale de către popor pentru realizarea intereselor generale,
înscrise în Constituţie şi asigurate în realizarea lor prin convingere sau la
nevoie prin forţa de constrângere a statului.

2. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi

îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor români

Regulile fundamentale aplicabile tuturor drepturilor, libertăţilor şi

îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor rezultă din prevederile Constituţiei
şi sunt analizate cu titlul de principii constituţionale. Acestea sunt
următoarele:
- Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale.
Constituţia prevede că „cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile
consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de
acestea”. Astfel, universalitatea drepturilor şi libertăţilor se referă atât la
sfera propriu-zisă a drepturilor cât şi la titularii acestora. Totodată
universalitatea drepturilor implică şi universalitatea îndatoririlor.
- Neretroactivarea legii. Semnifică acea regulă fundamentală conform
căreia o lege odată adoptată produce efecte juridice numai pentru viitor.
- Egalitatea în drepturi a cetăţenilor este principiul constituţional potrivit
căruia, cetăţenii români fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică,
limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă politică, avere sau origine socială,
se pot folosi în mod egal, de toate drepturile prevăzute în Constituţie şi legi,
pot participa în egală măsură la viaţa politică, economică, socială şi
culturală, fără privilegii şi fără discriminări, sunt trataţi în mod egal atât de
către autorităţile publice cât şi de către ceilalţi cetăţeni.
- Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au
numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară.
- Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor este
principiul ce exprimă faptul că cetăţenia română este legătura politică şi
juridică dintre cetăţean şi stat, care, prin efectele sale, determină statutul
juridic al persoanei, oriunde s-ar afla ea, atât în interiorul cât şi în afara
frontierelor. În temeiul acesteia cetăţenii români care se află în străinătate au
dreptul să apeleze la protecţia autorităţilor române, iar acestea, au obligaţia
constituţională de a le acorda protecţia necesară.
- Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de protecţie juridică,
în sensul că aceste categorii de persoane dacă se află pe teritoriul României
se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de
Constituţie şi de alte legi. Tot astfel, dreptul de azil se acordă şi se retrage în

45
condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi convenţiilor internaţionale la care
România este parte.
- Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România. Pot fi
extrădaţi sau expulzaţi numai cetăţenii străini sau apatrizii şi numai pe baza
unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. Expulzarea sau
extrădarea se hotărăşte de către justiţie.
Extrădarea este instituţia juridică ce permite unui stat de a cere altui
stat pe teritoriul căruia s-a refugiat unul din cetăţenii săi să i-l predea.
Expulzarea este instituţia juridică ce permite autorităţilor publice
dintr-un stat să oblige o persoană (cetăţean străin sau apatrid) să părăsească
ţara, punând astfel capăt, în mod silit, şederii acestei persoane pe teritoriul
său.
- Prioritatea reglementărilor internaţionale dezvăluie două reguli
prevăzute de Constituţie.
Prima regulă este în sensul interpretării şi aplicării dispoziţiilor
privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti în concordanţă cu prevederile
tratatelor internaţionale la care România este parte.
A doua regulă acordă prioritate reglementărilor internaţionale
cuprinse în tratatele ratificate de România, în situaţia în care s-ar ivi anumite
nepotriviri, neconcordanţe între ele şi reglementările interne.
- Accesul liber la justiţie. Potrivit acestui principiu orice persoană are
acces la justiţie, indiferent că este cetăţean român, cetăţean străin sau
apatrid. El permite accesul la justiţie pentru apărarea oricărui drept sau
libertate şi a oricărui interes legitim, fără deosebire dacă acesta rezultă din
Constituţie sau din alte legi.
- Caracterul de excepţie al restrângerii executării exerciţiului unor
drepturi sau a altor libertăţi. Constituţia României permite restrângerea
exerciţiului unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, dar numai ca excepţie.
Restrângerea se poate înfăptui numai prin lege şi numai dacă se impune
după caz, pentru apărarea siguranţei naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii
ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, desfăşurarea
instrucţiei penale, prevenirea unei calamităţi naturale ori ale unui eveniment
deosebit de grav.

3. Inviolabilităţile

Fac parte din această categorie următoarele drepturi şi libertăţi:

- Dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică şi dreptul la integritate
psihică

46
 Dreptul la viaţă, sub aspectul reglementării Constituţiei, priveşte viaţa
persoanei în sensul fizic, întrucât interzicând pedeapsa cu moartea,
Constituţia are în vedere ocrotirea vieţii umane sub aspectul existenţei fizice.
Dreptul la integritate fizică este definit prin chiar formularea
constituţională. Respectul integrităţii fizice este garantat prin obligaţia
autorităţilor publice de a o asigura. Orice atingere adusă integrităţii fizice
persoanei va trebui sancţionată de către lege, iar dacă ea se impune, totuşi,
din considerente de ordin social, ea se poate face numai prin lege.
Dreptul la integritate psihică este ocrotit şi considerat de valoare
constituţională, omul fiind conceput – sub aspect juridic – ca un complex de
elemente în care fizicul şi psihicul nu pot fi despărţite.
Respectul vieţii, integrităţii fizice şi integrităţii psihice implică
interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.
- Libertatea individuală priveşte libertatea fizică a persoanei, dreptul său
de a se putea comporta şi mişca liber, de a nu fi ţinut în sclavie sau în orice
altă servitute, de a nu fi reţinut, arestat sau deţinut decât în cazurile şi după
formele expres prevăzute de Constituţie şi legi.
- Dreptul la apărare, într-o accepţie largă, cuprinde totalitatea drepturilor
şi regulilor procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra
împotriva acuzaţiilor ce i se aduc, să conteste învinuirile, să scoată la iveală
nevinovăţia sa. În procesele civile, comerciale, de muncă, de contencios
administrativ, dreptul la apărare ca totalitate de drepturi şi reguli procedurale
oferă părţilor posibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile sau de a dovedi
netemeinicia pretenţiilor adversarului. În această accepţie largă se include şi
posibilitatea folosirii unui avocat. În accepţiune restrânsă, dreptul la apărare
se referă la acele situaţii în care asistenţa din partea unui avocat este
obligatorie deoarece legea obligă autoritatea publică competentă să
desemneze un avocat care să apere persoana în cauză.
- Dreptul la libera circulaţie este un drept care asigură libertatea de
mişcare a cetăţeanului. Constituţia reglementează ambele aspecte care
formează conţinutul dreptului la liberă circulaţie şi anume: libera circulaţie
pe teritoriul României şi libera circulaţie în afara teritoriului.
Libera circulaţie pe teritoriul României asigură posibilitatea pentru
orice cetăţean de a circula nestânjenit pe teritoriul statului nostru şi de a-şi
stabili reşedinţa sau domiciliul în orice localitate.
Cât priveşte libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate ea este
de asemenea garantată prin permiterea emigrării şi revenirii în ţară.
- Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private. Constituţia
obligă autorităţile publice la respectul vieţii intime, familiale şi private şi la

47
ocrotirea împotriva oricăror atentate din partea oricărui subiect de drept (om
sau autoritate, grup, etc.).
Intră în dimensiunile vieţii intime, familiale şi private, dreptul
exclusiv al persoanei la propria imagine, dreptul persoanei de a dispune de
ea însăşi şi dreptul persoanei la protecţia legii împotriva oricăror imixtiuni
arbitrare sau ilegale în viaţa sa privată, în familia sa, în domiciliul sau
corespondenţa sa sau atingerilor ilegale în onoarea şi reputaţia sa.
- Inviolabilitatea domiciliului cuprinde două aspecte şi anume
inviolabilitatea şi libera alegere, schimbare sau folosire a domiciliului.
Inviolabilitatea domiciliului exprimă juridic interdicţia pătrunderii în
domiciliul unei persoane. În dreptul constituţional prin domiciliul se înţelege
locul (locuinţa) de fapt unde trăieşte o persoană şi familia sa. El cuprinde nu
numai camera în care doarme, camerele unde trăieşte persoana fizică ci şi
dependinţele, curtea, grădina, garajul sau orice loc împrejmuit ţinând de ele.
Prin lege se poate deroga de la principiul constituţional de bază în
sensul căruia nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau
reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia (percheziţiile domiciliare,
arestarea unei persoane, executarea silită a hotărârilor judecătoreşti, luarea
măsurilor asigurătorii).

4. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale

Drepturile şi libertăţile cu caracter social-economic şi cultural

prevăzute de Constituţia României sunt următoarele:
- Dreptul la învăţătură este o parte a dreptului la educaţie, la care orice
om are vocaţie, precum şi mijlocul principal de formare şi perfecţionare a
forţei de muncă.
- Dreptul la ocrotirea sănătăţii stabileşte obligaţii corelative în sarcina
statului de a lua măsurile ce se impun pentru asigurarea igienei şi sănătăţii
publice. Prin Constituţie se impune autorităţii legislative misiunea de a
reglementa principalele domenii şi aspecte precum: asistenţa medicală,
asigurările sociale, alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale. Tot
legea reglementează controlul exercitării profesiilor medicale şi a
activităţilor paramedicale.
- Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii. Dreptul la muncă este
dreptul fiinţei umane de a trăi procurându-şi resursele necesare vieţii prin
munca sa. Într-o asemenea viziune, dreptul la muncă este un drept inerent
fiinţei umane, natural şi imprescriptibil.

48
 Conceput ca un drept cu un conţinut complex, dreptul la muncă
include: libertatea alegerii profesiei, libertatea alegerii locului de muncă,
protecţia socială a muncii, retribuţia muncii depuse, dreptul la negocieri
colective.
- Dreptul la grevă aparţine numai salariaţilor. Ca atare nu beneficiază de
regimul juridic al grevelor diverse manifestări organizate de persoane care
nu au calitatea de salariaţi. Scopul grevei constă în apărarea intereselor
profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor.
- Dreptul la proprietate. În conţinutul acestui drept cuprindem dreptul
persoanei fizice de a dobândi o proprietate, de a se folosi şi a dispune liber în
legătură cu proprietatea sa şi de a putea transmite dreptul său altuia.
Realizarea dreptului de proprietate presupune obligaţia statului de a garanta
şi apăra proprietatea obţinută pe căi licite.
Constituţia României garantează dreptul de proprietate precum şi
creanţele asupra statului, ocrotind în mod egal proprietatea privată,
indiferent de proprietar. Constituţia conţine reglementări privitoare la
expropriere şi la folosirea subsolului unei proprietăţi imobiliare de către
autorităţile publice. Exproprierea este trecere silită în proprietatea statului a
terenurilor şi construcţiilor. Constituţia stabileşte două condiţii cumulative
pentru ca o expropriere să fie efectuată prin lege şi plata unei prealabile şi
drepte despăgubiri. Cât priveşte folosirea subsolului unei proprietăţi
imobiliare de către autorităţile publice, pentru lucrări de interes general, ea
creează obligaţia constituţională pentru acestea de a despăgubi proprietarul.
Despăgubirile, atât pentru expropriere cât şi pentru daunele produse,
se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin
justiţie.
Se interzice confiscarea averii dobândite licit. Dreptul de proprietate
obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei
vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau
obiceiului, revin proprietarului.
- Dreptul la moştenire este acel drept în temeiul căruia o persoană poate
dobândi pe cale succesorală, în condiţiile legii, orice bun.
- Dreptul la un nivel de trai decent. Acest drept include dreptul
cetăţeanului la condiţii rezonabile de viaţă care să-i asigure lui şi familiei, un
trai civilizat, decent. El cuprinde îndeosebi: dreptul la condiţii rezonabile de
existenţă şi la ameliorarea lor continuă; dreptul la hrană, îmbrăcăminte şi
locuinţă satisfăcătoare. Constituţia obligă statul la luarea măsurilor de
dezvoltare economică şi protecţie socială corespunzătoare şi nominalizează
anumite domenii în care cetăţenii au drepturi de natură a complini conceptul
de nivel de trai decent: dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la

49
asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi alte
forme de asistenţă socială prevăzute de lege.
- Dreptul la căsătorie exprimă garantarea libertăţii căsătoriei, precum şi a
unei căsătorii liber consimţite, egalitatea soţilor şi obligaţia constituţională a
părinţilor de a asigura creşterea, educarea şi instruirea copiilor.
- Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă semnifică, în
primul rând stabilirea prin Constituţie, a unor obligaţii în sarcina statului
având ca obiect acordarea unor alocaţii de stat pentru copii şi ajutoare pentru
îngrijirea copilului bolnav ori handicapat, interdicţia angajării ca salariaţi a
tinerilor sub vârsta de 15 ani, stabilirea unui regim special de protecţie şi
asistenţă pentru minori. Se interzice exploatarea minorilor, folosirea copiilor
şi minorilor în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau le-ar pune
în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală.
Statul are, de asemenea, obligaţia de a contribui la asigurarea
condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială,
economică, culturală şi sportivă a ţării.
- Dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială. Constituţia
obligă statul la o politică naţională care să asigure protecţia persoanelor cu
handicap în mod real.

5. Drepturile exclusiv politice

În această categorie se încadrează drepturile electorale ale cetăţenilor:

dreptul la vot şi dreptul de a fi ales.

6. Drepturile şi libertăţile social-politice

Au caracter social-politic următoarele drepturi şi libertăţi:

- Libertatea conştiinţei este posibilitatea cetăţeanului de a avea şi de a
exprima public o concepţie a sa despre lumea înconjurătoare.
- Libertatea de exprimare este posibilitatea omului de a-şi exprima prin
viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de
comunicare în mod public, gândurile, opiniile, credinţele religioase şi
creaţiile spirituale de orice fel.
- Dreptul la informaţie cuprinde: dreptul persoanei de a fi informată
prompt, corect şi clar cu privire la măsurile preconizate şi mai ales luate de
autorităţile publice; accesul liber la sursele de informaţie publică, ştiinţifică
şi tehnică, socială, culturală, sportivă etc.; posibilitatea persoanei de a
recepţiona direct şi în mod normal emisiunile de radio şi televiziune;

50
obligaţia autorităţilor guvernamentale de a crea condiţiile materiale şi
juridice pentru difuzarea liberă şi amplă a informaţiei de orice natură.
- Libertatea întrunirilor constă în posibilitatea oamenilor de a se întruni
în reuniuni private sau publice pentru a-şi exprima gândurile, opiniile,
credinţele.
Această libertate se poate exercita prin mai multe forme şi mijloace.
Dintre acestea Constituţia enumeră mitingurile, demonstraţiile şi
procesiunile.
- Dreptul de asociere cuprinde posibilitatea cetăţenilor români de a se
asocia, în mod liber, în partide sau formaţiuni politic, în sindicate sau alte
forme şi tipuri de organizaţii, ligi şi uniuni, cu scopul de a participa la viaţa
politică, ştiinţifică socială şi culturală pentru a-şi realiza o serie de interese
legitime comune.
- Secretul corespondenţei urmăreşte să protejeze posibilitatea persoanei
fizice de a-şi comunica prin scris, telefon sau prin alte mijloace de
comunicare gândurile şi opiniile sale, fără ai fi cunoscute de alţii, cenzurate
sau făcute publice, ceea ce se exprimă prin inviolabilitatea corespondenţei.
Exerciţiul acestei libertăţii comportă o restrângere necesară în interesul
justiţiei, mai exact în interesul descoperirii infracţiunilor şi infractorilor,
restrângerea fiind reglementată strict de lege.

7. Drepturile garanţii

Se consideră drepturi garanţii următoarele:

- Dreptul de petiţionare. Exercitarea acestui drept de petiţionare este o
modalitate eficientă de rezolvare a unor probleme personale sau care privesc
o colectivitate. El este, totodată o garanţie juridică generală pentru celelalte
drepturi şi libertăţi. Corelativ dreptului cetăţeanului de a petiţiona,
Constituţia prevede obligaţia autorităţilor publice de a examina şi răspunde
la petiţii în termenele şi condiţiile stabilite de lege.
- Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică este temeiul
constituţional al răspunderii autorităţilor publice pentru vătămările produse
cetăţenilor prin încălcarea sau nesocotirea drepturilor şi libertăţilor acestora.
Răspunderea autorităţilor publice intervine în situaţii clar definite şi
anume: când emit un act administrativ prin care vatămă o persoană; când
prin erori judiciare săvârşite în procese penale se produc prejudicii.

8. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor

51
 În afară de drepturi fundamentale, cetăţenii români au şi o serie de
îndatoriri fundamentale, şi anume:
- îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile;
- îndatorirea de fidelitate faţă de ţară;
- îndatorirea de apărare a patriei;
- îndatorirea de a satisface serviciul militar;
- îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice;
- îndatorirea de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor
şi de a respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi.

SECŢIUNEA a IV-a
STATUL

1. Definiţia şi funcţiile statului

Din perspectiva dreptului constituţional statul este definit drept o

modalitate de organizare a puterii politice. El reprezintă o ordine juridică.
Funcţiile statului au fost clasificate în doctrină după mai multe
criterii. După cum ele se referă la realizarea puterii în cadrul societăţii
organizate în stat sau în raporturile aceleiaşi entităţi cu similarele sale,
funcţiile statului sunt interne şi externe. Cea internă se referă la realizarea
politicii statale în interiorul său, cea externă vizează politica sa în raport cu
alte state.
În raport de conţinutul concret al activităţii statale desfăşurată în
vederea realizării unui anumit scop se disting funcţii economice (constând în
măsurile ce le ia statul în domeniul comercial, vamal, etc.), culturale
(manifestate prin intenţia statului în domeniul educaţiei naţionale), sociale
(acţiuni specifice dezvoltând statul mai ales în materie de protecţie şi
asistenţă socială), represive.
Cea mai cunoscută clasificare a funcţiilor statului este următoarea:
funcţiile legislativă, executivă şi judecătorească. Funcţia legislativă
corespunde acelei activităţi umane prin care se stabilesc în formă legislativă
reguli de conduită pentru toţi cetăţenii statului. Funcţia executivă dă expresie
necesităţii punerii în aplicare a regulilor stabilite, prin desfăşurarea unei
activităţi de organizare a executării şi de executare în concret a legilor.
Funcţia judecătorească exprimă acea activitate prin care se soluţionează

52
eventualele conflicte apărute între cetăţeni în legătură cu orice aspect al
vieţii lor în cadrul statului.

2. Elementele statului

Statul, în sens larg, el este analizat ca fiind suma a trei elemente:

teritoriu, populaţie şi suveranitate.
a. Populaţia
Ceea ce este definitoriu pentru acesta din punctul de vedere al dreptului
constituţional este elementul cetăţeniei. Populaţia regrupează toţi cetăţenii
unui stat, adică toţi acei indivizi care au o legătură cu puterea
instituţionalizată în acel stat, legătură sancţionată la nivel juridic şi în baza
căreia ei beneficiază de un statut, diferit de cel al străinilor şi al apatrizilor.
b. Teritoriul
Delimitează cadrul geografic în interiorul căruia se exercită puterea
instituţionalizată statal. El reprezintă elementul material care permite
situarea în spaţiu a statului şi delimitarea lui de alte state.
c. Suveranitatea
În stabilirea conceptului de suveranitate trebuie explicate şi alte două
noţiuni, şi anume suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională.
Suveranitatea poporului reprezintă dreptul poporului de a decide asupra
sorţii sale, de a stabili linia politică a statului şi alcătuirea organelor lui,
precum şi de a controla activitatea acestora. În mod ideal, în societatea în
care puterea de stat aparţine în mod real întregului popor, suveranitatea
poporului se identifică cu suveranitatea de stat.
Suveranitatea naţională se fundamentează pe ideea sociologică de
naţiune considerată ca persoană morală (juridică) ce dispune de o voinţă
proprie, distinctă de cea a persoanelor care o impun temporar la timpul
prezent, voinţă care însă se exprimă prin reprezentanţii naţiunii desemnaţi
conform unor proceduri asupra cărora membrii naţiunii au convenit de
comun acord.
Suveranitatea este o trăsătură generală a puterii de stat, astfel că titular
al suveranităţii de stat şi a puterii în stat este poporul.
Suveranitatea de stat este considerată a fi acea caracteristică a puterii
de a fi supremă pe teritoriul statului şi independentă faţă de orice putere
străină, caracteristică exprimată în dreptul statului de a-şi rezolva liber
treburile interne şi externe, cu excluderea oricărui amestec al altor state şi cu
respectarea drepturilor corespunzătoare ale acestora şi regulilor general
admise ale dreptului internaţional.

53
 3. Structura de stat

Sub aspectul structurii de stat, România se prezintă ca un stat unitar.

Astfel, pe teritoriul României este organizată o singură formaţiune statală, de
unde rezultă existenţa unui singur rând de autorităţi publice centrale. Astfel,
în ţara noastră există un singur Parlament. De asemenea, există un singur
guvern şi un singur for judecătoresc suprem.
Cetăţenii au o singură cetăţenie, cetăţenia română. Teritoriul ţării este
organizat în unităţi administrativ-teritoriale (judeţe, oraşe şi comune), iar
autorităţile publice din aceste unităţi sunt subordonate uniform, faţă de cele
centrale.
Forma de guvernământ a statului român este republica.

SECŢIUNEA a V-a
PARLAMENTUL

1. Noţiunea şi funcţiile Parlamentului

Parlamentul apare ca o instituţie politică şi juridică formată din una

sau mai multe corpuri, adunări sau „camere”, fiecare alcătuită dintr-un
număr de membri (deputaţi, senatori), dispunând, într-o măsură mai mare
sau mai mică, de putere de decizie.
Parlamentul are următoarele funcţii: legislativă (adoptarea legilor);
stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-economice, culturale,
statale şi juridice; alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau
revocarea unor autorităţi statale; controlul parlamentar; conducerea în
politica externă; organizarea şi funcţionarea proprie.
a. Funcţia legislativă a parlamentului înseamnă adoptarea de norme
juridice, obligatorii pentru executiv, iar în caz de litigii şi pentru puterea
jurisdicţională. În această accepţie adoptarea legilor aparţine numai
parlamentului. Parlamentul poate adopta trei categorii de legi şi anume: legi
constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei, iar legile
organice se adoptă pentru: sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea
partidelor politice; organizarea şi desfăşurarea referendumului; organizarea
Guvernului şi Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; regimul stării de
asediu şi al celei de urgenţă; infracţiunile, pedepsele, şi regimul executării
acestora; acordarea amnistiei sau a graţierii colective; organizarea şi
funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor

54
judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi, statutul
funcţionarilor publici; contenciosul administrativ, regimul juridic general al
proprietăţii şi al moştenirii; regimul general privind raporturile de muncă,
sindicatele şi protecţia socială; organizarea generală a învăţământului;
regimul general al cultelor, organizarea administraţiei locale, a teritoriului,
precum şi regimul general privind autonomia locală; modul de stabilire a
zonei economice exclusive; reglementarea celorlalte domenii pentru care, în
Constituţie, se prevede adoptarea de legi organice. Rămân în sfera legilor
ordinare celelalte relaţii sociale, asupra cărora legislativul poate hotărî.
b. Stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-economice,
culturale, statale şi juridice.
În acest domeniu parlamentul are următoarele atribuţii: adoptarea
bugetului, aprobarea programului guvernului, declararea mobilizării
generale sau parţiale, reglementarea organizării şi desfăşurării
referendumului, funcţionarea organelor de stat precum şi a partidelor
politice; organizarea forţelor armate şi a apărării naţionale; stabilirea
regimului juridic al stării de asediu şi a celei de urgenţă; stabilirea
infracţiunilor şi pedepselor; acordarea amnistiei; reglementarea cetăţeniei;
stabilirea sistemului general al impozitelor şi a taxelor, emisiunea de
monedă, stabilirea regimului proprietăţii şi al moştenirii; stabilirea regulilor
generale privind raporturile de muncă, sindicatele şi securitatea socială;
organizarea învăţământului; organizarea administrativă a teritoriului;
stabilirea statutului funcţionarilor publici.
c. Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea
unor autorităţi statale.
Această funcţie exprimă un anumit drept al Parlamentului cu privire la
instituţionalizarea celorlalte autorităţi ale statului.
Astfel, Parlamentul României, potrivit Constituţiei, poate suspenda
din funcţie Preşedintele României, acordă votul de încredere Programului şi
întregii liste a Guvernului, se poate retrage încrederea acordată Guvernului.
Senatul României numeşte Avocatul Poporului şi trei judecători la Curtea
Constituţională. De asemenea, Camera Deputaţilor numeşte trei judecători la
Curtea Constituţională.
d. Controlul parlamentar
Cuprinde activităţi, organe de stat, acte normative, etc., controlul
exercitându-se direct de către întregul parlament sau de una din camerele
sale, fie prin alte mijloace şi forme de control. Constituţia României conţine
mai multe dispoziţii în acest sens, printre care menţionăm: obligaţia
Avocatului Poporului de a prezenta celor două Camere ale Parlamentului
rapoarte, răspunderea politică a Guvernului, obligaţia Guvernului de a

55
prezenta în cadrul controlului parlamentar informaţiile şi documentele
cerute.
Formele şi mijloacele specifice prin care se exercită controlul
parlamentar pot fi sistematizate astfel: controlul exercitat prin dări de seamă,
mesaje, rapoarte, programe prezentate parlamentului; controlul exercitat prin
comisiile parlamentare; controlul exercitat prin întrebări şi interpelări;
dreptul deputaţilor de a cere şi obţine informaţii necesare; controlul exercitat
prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor; controlul exercitat prin avocatul
poporului.
e. Conducerea în politica externă. Cele mai importante atribuţii în
acest domeniu sunt: ratificarea şi denunţarea tratatelor internaţionale;
declararea stării de război; decizia de suspendare sau încetare a ostilităţilor
militare.
f. Atribuţiile parlamentului privind organizarea internă şi
funcţionarea sa. În cadrul acestor atribuţiuni menţionăm: validarea sau
anularea alegerii parlamentarilor; adoptarea regulamentului de funcţionare;
alegerea organelor interne de lucru, aprobarea bugetului propriu; unele
atribuţii privind statutul parlamentarilor.

2. Actele Parlamentului

Din Constituţie rezultă că Parlamentul adoptă următoarele acte

juridice: legile, regulamentele Camerelor, hotărârile şi moţiunile.
Legea, ca act juridic al parlamentului, în accepţiunea sa restrânsă,
este actul juridic al parlamentului, elaborat în conformitate cu Constituţia,
potrivit unei proceduri prestabilite şi care reglementează relaţiile sociale
cele mai generale şi mai importante.
Regulamentele parlamentare. Fiecare Cameră a Parlamentului îşi
adoptă un regulament propriu de organizare şi funcţionare. Regulamentul
este act normativ, supus obligaţiei de publicare în Monitorul Oficial sub
semnătura preşedintelui Camerei sau a ambilor preşedinţi în cazul
regulamentului şedinţelor comune.
Hotărârea, ca act juridic al parlamentului poate avea atât caracter
normativ cât şi caracter nenormativ. În sistemul parlamentar bicameral,
hotărârile pot fi emise şi de o singură cameră. Camerele parlamentare au
adoptat hotărâri privind: componenţa grupurilor parlamentare; modificarea
regulamentelor; alegerea vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor;
modificarea structurii organizatorice a aparatului funcţionăresc; demisia
parlamentarilor; validarea mandatelor; ridicarea imunităţii parlamentare.
Parlamentul a adoptat şi el hotărâri privind: aprobarea statutului Grupului

56
Român al Uniunii Interparlamentare; privind constituirea grupurilor
parlamentare de prietenie; de aprobare a unor delegaţii ale parlamentului.
Moţiunile reprezintă modalitatea specifică de exprimare a atitudinii
Parlamentului într-o problemă concretă. Când sunt acte juridice, moţiunile
privesc în cele mai multe cazuri poziţia faţă de guvern, în cadrul raporturilor
parlament – guvern şi a dreptului parlamentului de a controla activitatea
guvernului.
Actele structurilor parlamentare. Structurile interne ale camerelor
emit acte juridice în realizarea atribuţiilor ce le revin. Astfel, preşedinţii
Camerelor emit decizii pentru convocarea în sesiune a Camerelor, comisiile
permanente emit avize sau rapoarte, etc.

SECŢIUNEA a VI-a
PUTEREA EXECUTIVĂ

Această putere este nominalizată în ştiinţă şi legislaţie fie prin

expresia „puterea executivă” fie prin cea de „autoritate administrativă”, fie
prin cea de „administraţie de stat”. Toate aceste denumiri exprimă unul şi
acelaşi lucru şi anume funcţia şi organele de stat (autorităţile) care implică
executarea legilor, în ordinea firească a activităţilor statale.
Pentru dreptul constituţional prezintă interes următoarele structuri
executive: şeful de stat; guvernul; ministerele şi celelalte organe centrale ale
administraţiei publice; organele locale ale administraţiei publice.

SECŢIUNEA a VII-a
ŞEFUL DE STAT

1. Noţiunea şi atribuţiile şefului de stat

Prin Decretul-Lege nr. 92/1990 privind alegerea Parlamentului şi a

Preşedintelui României, funcţia de şef de stat a fost încredinţată
Preşedintelui României, ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat. Această soluţie este consacrată şi în prezent prin Constituţia
României.

57
 Din Constituţie se desprinde următoarea caracterizare a Preşedintelui
României:
- reprezintă statul român. Aceasta înseamnă că în relaţiile interne şi
internaţionale, statul este reprezentat de şeful de stat;
- este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii
teritoriale a ţării. Această trăsătură fundamentează unele atribuţii ale
Preşedintelui României, precum cele în domeniul apărării;
- veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a
autorităţilor publice. Această caracterizare are un conţinut complex în
semnificaţii juridice, Constituţia adăugând că în acest scop Preşedintele
exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi
societate.
De asemenea, Preşedintele României este comandantul forţelor armate
şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a
Ţării.
Potrivit Constituţiei, Preşedintele României îndeplineşte atribuţiile
următoare:
- atribuţii privind legiferarea;
- atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice;
- atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau
revocarea unor autorităţi publice;
- atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice;
- atribuţii în domeniul politicii externe;
- alte atribuţii.

2. Actele şefului de stat

Actele prin care şeful statului îşi exercită atribuţiile sunt de regulă
denumite decrete. Ele pot fi cu caracter normativ sau caracter individual.
Decretele trebuie contrasemnate de către primul ministru.
Decretele Preşedintelui României se publică în Monitorul Oficial al
României, nepublicarea atrăgând inexistenţa decretului.
De observat că actele juridice emise de Preşedintele României sunt
susceptibile de a fi atacate în justiţie potrivit legii contenciosului
administrativ.

SECŢIUNEA a VIII-a
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

58
 1. Controlul constituţionalităţii şi Curtea Constituţională

Controlul constituţionalităţii îşi găseşte reglementarea în Constituţie,

precum şi în Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale.
Constituţia României încredinţează controlul constituţionalităţii unei
autorităţi publice denumite Curtea Constituţională. Aceasta este formată din
9 judecători numiţi pentru o perioadă de 9 ani, fără posibilitatea de
prelungire sau reînnoire a mandatului, trei de către Camera Deputaţilor, trei
de către Senat, trei de către Preşedintele României. Preşedintele Curţii
Constituţionale este ales, dintre judecătorii Curţii, de către aceştia, prin vot
secret, pentru o durată de trei ani.
Membrii Curţii Constituţionale, se reînnoiesc, la fiecare trei ani cu câte
o treime.
În activitatea lor judecătorii Curţii Constituţionale sunt independenţi,
iar pe durata mandatului sunt, totodată, inamovibili.
Activitatea Curţii Constituţionale priveşte controlul atât a
constituţionalităţii legilor, cât şi a altor domenii în strânsă legătură cu
aplicarea şi respectarea Constituţiei. Curtea Constituţională este unica
autoritate jurisdicţională constituţională din România, bucurându-se de
independenţă faţă de orice altă autoritate publică.

2. Actele supuse controlului constituţionalităţii

Intră în sfera controlului de constituţionalitate următoarele acte: legile

ca acte juridice ale Parlamentului; iniţiativele de revizuire a Constituţiei;
regulamentele Parlamentului; ordonanţele Guvernului; iniţiativele legislative
populare.
Legile. Se disting două situaţii exprimate printr-un control prealabil şi
printr-un control posterior.
Controlul prealabil se exercită asupra legilor votate de către
Parlament, dar înaintea promulgării lor de către Preşedintele României.
Curtea Constituţională poate proceda la control dar numai la sesizarea uneia
dintre autorităţile publice prevăzute de către Constituţie şi anume:
Preşedintele României, preşedinţii celor două Camere, Guvernul, Curtea
Supremă de Justiţie, cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori. Ca
atare este exclus controlul din oficiu.
Controlul posterior priveşte legile intrate în vigoare iar acest control
se realizează pe calea excepţiei de neconstituţionalitate. Potrivit Legii

59
privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu pot face
obiectul excepţiei prevederile legale a căror constituţionalitate a fost stabilită
pe calea controlului prealabil sau prevederile constatate ca fiind
neconstituţionale, printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Excepţia de neconstituţionalitate este un procedeu juridic ce permite accesul
cetăţenilor la Curtea Constituţională şi această cale are o deosebită
importanţă.
Regulamentele Parlamentului sunt supuse controlului
constituţionalităţii la sesizarea unuia din preşedinţii celor două Camere, a
unui grup parlamentar sau a unui grup de cel puţin 50 de deputaţi sau cel
puţin 25 de senatori.
Ordonanţele Guvernului, întrucât conţin norme cu putere de lege, sunt
supuse controlului de constituţionalitate, aceasta realizându-se însă prin
procedeul excepţiei de neconstituţionalitate.
Iniţiativele legislative populare. Întrucât pot avea iniţiativă legislativă
cetăţenii cu drept de vot în număr de cel puţin 100.000, cu respectarea
dispoziţiilor constituţionale, este necesară verificarea respectării acestor
reguli de către Curtea Constituţională.
În afara controlului constituţionalităţii legilor, regulamentelor,
ordonanţelor, Curţii Constituţionale îi revin şi alte atribuţii cum sunt: de a
veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi
de confirmare a rezultatelor sufragiului; constatarea existenţei împrejurărilor
care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi
comunicarea celor constatate Parlamentului şi Guvernului; avizarea
propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României;
supravegherea respectării procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului şi de a confirma rezultatele acestuia; rezolvarea
contestaţiilor având ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.

2. Actele Curţii Constituţionale

Actele Curţii Constituţionale sunt deciziile, hotărârile şi avizele.

Curtea Constituţională procedează prin emiterea de decizii atunci când
se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, iniţiativelor de revizuire a
Constituţiei, ordonanţelor, precum şi când soluţionează contestaţiile care au
ca obiect constituţionalitatea unui partid politic. Curtea Constituţională
procedează prin emiterea de hotărâri în cazurile în care veghează la
respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă
rezultatele sufragiului, constată existenţa împrejurărilor care justifică
interimatul în exercitare funcţiei de Preşedinte al României, verifică

60
îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către
cetăţeni. În fine, Curtea Constituţională procedează prin emiterea de avize
consultative în cazul propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui
României.

SECŢIUNEA a IX-a
AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ

1. Noţiunea de autoritate judecătorească şi principiile fundamentale în

temeiul cărora se realizează justiţia

Denumirea de autoritate judecătorească evocă foarte clar justiţia, ca

funcţie distinctă de celelalte funcţii ale puterii de stat (legislativă şi
executivă) şi ca sistem distinct în raport de celelalte sisteme ale vieţii sociale
(economic, politic, social, etc.).
Termenul justiţie are două sensuri. Într-un sens, prin justiţie înţelegem
sistemul organelor judecătoreşti, iar într-un al doilea sens înţelegem
activitatea de soluţionare a proceselor civile, administrative, comerciale,
penale, de muncă, etc., de aplicare de sancţiuni, de restabilire a drepturilor şi
intereselor legitime încălcate.
Principiile fundamentale în temeiul cărora se realizează justiţia sunt
următoarele:
a.Principiul legalităţii are aplicabilitate în domeniul justiţiei sub două
mari aspecte: legalitatea instanţelor judecătoreşti şi legalitatea infracţiunilor
şi a pedepselor. Cu privire la primul aspect se constată că pot îndeplini
funcţii jurisdicţionale numai acele autorităţi ale statului cărora Constituţia şi
legile le recunosc asemenea calităţi. Instanţele judecătoreşti pot rezolva
procese numai în limita competenţei conferite de lege iar procedura de
rezolvare a litigiilor este numai cea prevăzută de lege. Referitor la cel de-al
doilea aspect, constatăm incidenţa principiului constituţional conform căruia
nu există infracţiune decât dacă este prevăzută de lege şi că nu există
pedeapsă decât dacă este prevăzută de lege.

61
 b.Justiţia este unică şi egală pentru toţi. Acest principiu fundamental
semnifică necesitatea ca pentru toţi cetăţenii să existe o singură justiţie iar
aceştia să fie judecaţi de aceleaşi instanţe în procese similare.
c.Folosirea limbii oficiale şi a limbii materne în justiţie. Procedura
judiciară se desfăşoară în limba oficială a statului. Persoanelor care nu
înţeleg limba oficială trebuie să li se asigure comunicarea pieselor dosarului
şi a tuturor actelor procedurale în limba pe care o cunosc.
d.Dreptul la apărare este nu numai un drept fundamental cetăţenesc, ci şi
un principiu fundamental al justiţiei.
e.Prezumţia de nevinovăţie este un principiu constituţional potrivit căruia
o persoană este considerată nevinovată atâta timp cât nu s-a pronunţat o
hotărâre judecătorească definitivă de condamnare.
f.Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii. Potrivit acestui
principiu, în activitatea sa judecătorul se supune numai legii şi conştiinţei
sale. În rezolvarea litigiilor judecătorul nu poate primi nici un fel de ordine,
instrucţiuni, indicaţii, sugestii sau alte asemenea impulsuri privind soluţia pe
care trebuie să o dea. Regulile constituţionale cuprind garanţii ale
independenţei judecătorilor printre care condiţiile de recrutare,
inamovibilitatea, avansarea şi controlul prezintă un interes aparte. Potrivit
Constituţiei judecătorii sunt numiţi de Preşedintele României la propunerea
Consiliului Suprem al Magistraturii.
Inamovibilitatea este o puternică garanţie a independenţei
judecătorului, fiind o măsură de protecţie a acestuia. Potrivit acestui
principiu judecătorul nu poate nici revocat, nici retrogradat, nici transferat pe
un post echivalent, nici avansat fără consimţământul său.
Promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor pot fi dispuse
numai de Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile legii.
Un rol important în asigurarea independenţei judecătorilor îl are
controlul hotărârilor judecătoreşti. Acest control trebuie efectuat numai de
instanţe judecătoreşti şi numai după proceduri jurisdicţionale.

2. Sistemul autorităţilor judiciare

Justiţia este înfăptuită de către autorităţile judiciare, denumite şi

instanţe judecătoreşti.
Sistemul autorităţii judiciare este format în general de judecătorii,
tribunale, curţi de apel şi curţi supreme. Organizarea şi funcţionarea
instanţelor judecătoreşti sunt stabilite prin lege.
Constituţia României, sub titlul „Autoritatea Judecătorească”,
reglementează, în ordine, următoarele componente ale autorităţii judiciare

62
din România: instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul
Superior al Magistraturii.
Instanţele judecătoreşti, sunt potrivit Constituţiei, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Legea de
organizare judecătorească stabileşte următoarele instanţe judecătoreşti:
judecătoriile, tribunalele, curţile de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
De asemenea, în limitele stabilite prin lege funcţionează şi tribunalele
militare.
Ministerul public, cuprinde procurorii, constituiţi în parchete, care în
mod generic intră în categoria magistraţilor. Ei lucrează sub autoritatea
ministerului justiţiei. Rolul Ministerului Public este de a reprezenta, în
activitatea judiciară, interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de
drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Consiliul Superior al Magistraturii este autoritatea creată în vederea
exercitării următoarelor funcţii, şi anume: propune Preşedintelui României
numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor; este colegiul de
disciplină al judecătorilor şi procurorilor; propune Ministerului de Justiţie
proiectul bugetului de venituri şi cheltuieli pentru toate instanţele şi
parchetele; organizează activitatea de evidenţă, promovare, transferare,
detaşare a resurselor umane; împreună cu Institutul Naţional al Magistraturii
organizează activităţi de perfecţionare profesională a magistraţilor.
Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din magistraţi aleşi din
rândul judecătorilor şi procurorilor fiind condus de un aparat tehnic format
din un preşedinte şi doi secretari generali.

63
 CAPITOLUL II
DREPT ADMINISTRATIV

SECŢIUNEA I
DEFINIŢIA ŞI TRĂSĂTURILE DREPTULUI ADMINISTRATIV

Dreptul administrativ este acea ramură a dreptului public român care

cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează organizarea şi
activitatea organelor de stat înfiinţate pentru realizarea sarcinilor puterii
executive, raporturile dintre aceste organe şi particulari (persoane fizice şi
juridice), precum şi răspunderea şi sancţiunile aplicabile pentru
nerespectarea acestor norme.
Trăsăturile dreptului administrativ sunt următoarele:
- Dreptul administrativ ca ramură distinctă a dreptului public, este tânăr
în comparaţie cu dreptul civil sau penal.
- El reglementează o mare varietate de domenii, de la economie la
sănătate şi de la armată la învăţământ.
- Din această trăsătură decurge o alta şi anume că el nu poate fie
codificat.
- Dreptul administrativ, prin sfera largă a domeniilor pe care le
reglementează şi cărora trebuie să li se aducă reglementări de perfecţionare,
are un pronunţat caracter de mobilitate, constând în faptul că normele de
drept administrativ se înlocuiesc sau se modifică destul de repede după
adoptarea lor
- Dreptul administrativ conţine norme ce se bazează, de regulă, pe
principiul inegalităţii subiectelor raportului juridic administrativ fie că astfel
de raporturi se stabilesc între organele administraţiei publice, fie că acestea
se stabilesc între organele administraţiei publice şi particulari (persoane
fizice sau juridice). Astfel, organele inferioare ale administraţiei publice sunt

64
subordonate organelor lor ierarhic superioare, iar particularii sunt supuşi
dispoziţiilor organelor administraţiei publice.
- Actele şi faptele de drept administrativ, forma de activitate a organelor
administraţiei publice, sunt supuse controlului exercitat de organele
administrative ierarhic superioare precum şi celui desfăşurat de puterea
judecătorească.

SECŢIUNEA a II-a
IZVOARELE DREPTULUI ADMINISTRATIV

Izvoarele dreptului administrativ român sunt:

- Principalul izvor al dreptului administrativ este Constituţia României,
care în Capitolele III „Guvernul” şi V „Administraţia publică” ale Titlului
III, reglementează formarea, organizarea şi atribuţiile organelor
administraţiei publice centrale şi locale.
- Legea constituie privită din punctul de vedere al ierarhiei actelor
normative al doilea izvor de drept administrativ. Se au în vedere legile care
conţin norme de drept administrativ şi nu legile în general, pentru executarea
şi în limitele cărora se adoptă ori se emit toate actele juridice care conţin
norme de drept administrativ.
- Decretele Preşedintelui României. În exercitarea atribuţiilor sale,
Preşedintele României emite decrete. De regulă, decretele preşedintelui nu
sunt acte normative – adică acte juridice cu caracter general şi impersonal.
Sunt cazuri în care şi decretele emise de Preşedinte au caracter de acte
normative cum sunt cele prin care Preşedintele declară mobilizarea generală
sau parţială a armatei sau de luare a unor măsuri pentru respingerea unei
agresiuni armate îndreptată împotriva ţării.
- Hotărârile Guvernului sunt, în marea lor majoritate, izvoare de drept
administrativ. Prin hotărâri ale Guvernului se organizează ministere,
secretariate de stat, precum şi domenii de activitate cum ar fi învăţământul,
sănătatea, apărarea, etc.
- În afară de hotărâri, Guvernul adoptă ordonanţe şi ordonanţe de
urgenţă, ambele constituind izvoare formale ale dreptului administrativ.
- Ordinele şi instrucţiunile emise de miniştri, care pot fi ale unui ministru
sau comune, normative ori individuale, constituie izvor de drept
administrativ.
- Actele juridice emise de servicii publice descentralizate ale
ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice

65
centrale, organizate în unităţile administrativ teritorial care nasc, modifică
ori sting raporturi juridice de drept administrativ.
- Actele juridice adoptate sau emise de organele administraţiei publice
locale, şi anume: hotărârile consiliilor locale şi ale celor judeţene;
dispoziţiile primarilor şi ale preşedinţilor consiliilor judeţene; actele juridice
emise de serviciile publice locale.
- Ordinele prefecţilor
- Actele internaţionale – tratate, convenţii, acorduri – sunt izvoare
formale ale dreptului administrativ în măsura în care prin ratificare sunt
integrate legislaţiei interne şi cuprind norme de drept administrativ.

SECŢINUNEA a III-a
NORMELE DE DREPT ADMINISTRATIV

Normele de drept administrativ sunt cuprinse, atât în acte normative

ori individuale adoptate sau emise de organele administraţiei publice, cât şi
în actele adoptate de organele legislative.
Indiferent de forma actului în care sunt cuprinse normele de drept
administrativ, acestea pot reglementa, atât raporturi sociale apărute între
două organe ale administraţiei publice, cât şi raporturi sociale apărute între
organele administraţiei publice şi particulari (persoane fizice şi juridice).

1. Trăsăturile normelor de drept administrativ

Trăsăturile normelor de drept administrativ sunt:

- Normele de drept administrativ reglementează raporturile sociale care
apar între organele administraţiei publice în realizarea sarcinilor puterii
executive, precum şi între aceste organe şi particulari (persoane fizice şi
juridice).
- Determinat de faptul că puterea executivă priveşte cvasitotalitatea
raporturilor sociale ce apar între organele administraţiei publice şi particulari
constatăm că aceste norme sunt, după obiectul lor de reglementare, foarte
variate, de la probleme de învăţământ, sănătate, până la armată şi paza
graniţelor ţării.
- Normele de drept administrativ au un grad diferit de generalitate.
Astfel, unele sunt obligatorii pentru toţi cetăţenii, cum ar fi cele
cuprinse în actul normativ ce reglementează asigurarea ordinii publice; altele
la o largă categorie de cetăţeni, de ex. elevi şi studenţi; altele la o categorie

66
mai mică de persoane, de ex. normele privind personalul Gărzii Financiare;
în sfârşit, sunt norme de drept administrativ care se referă la 2-3 persoane
sau chiar la o singură persoană, cum ar fi deciziile primului-ministru de
numire a conducătorilor organelor de specialitate ale administraţiei publice
centrale care funcţionează pe lângă Guvern.
- Normele de drept administrativ – cu excepţia celor cuprinse în
Constituţie şi în legi – se emit în baza şi în vederea executării legii.

2. Categoriile de norme de drept administrativ

Normele de drept administrativ pot fi împărţite în mai multe categorii,

având la bază următoarele două criterii: a) obiectul reglementării şi b) sfera
de cuprindere a normelor. Astfel,
a.După obiectul reglementării, normele dreptului administrativ se împart
în:
- norme organice, cele care reglementează înfiinţarea, organizarea şi
desfăşurarea unor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;
- norme de drept material, acele norme de drept administrativ care
reglementează drepturile şi obligaţiile unor organe de stat – organe ale
administraţiei publice – şi/sau ale unor categorii de particulari (persoane
fizice şi juridice);
- norme de drept procesual, adică normele de drept administrativ ce au ca
obiect reglementarea unor norme procesuale după care îşi desfăşoară
activitatea unele organe ale administraţiei publice.
b.După sfera de cuprindere a normelor, deosebim trei categorii de norme
de drept administrativ şi anume:
- norme generale care au o sferă largă de reglementare;
- norme speciale, acele norme ce reglementează o anumită grupă de
raporturi sociale;
- norme excepţionale sunt normele de drept adoptate în cazuri de
excepţie pentru a reglementa situaţia apărută în mod excepţional. Spre ex.
Hotărârea Guvernului nr.527/1991 privind unele măsură pentru înlăturarea
efectelor seismului, care a avut loc în judeţul Timiş în luna iulie 1991.

SECŢIUNEA a IV-a
RAPORTUL JURIDIC DE DREPT ADMINISTRATIV

1. Definiţia şi elementele raportului juridic administrativ

67
 Raportul juridic de drept administrativ este acel raport social ce
apare în realizarea sarcinilor puterilor executive fiind reglementat de
normele juridice de drept administrativ.
Elementele raportului juridic administrativ sunt subiectele şi obiectul
acestuia. Un subiect al raporturilor juridice administrative este în toate
cazurile, un organ al administraţiei publice sau numai un funcţionar al
acestor organe. Avem în vedere, în acest din urmă caz, raporturile juridice
administrative născute din faptele materiale săvârşite de funcţionarii publici.
Al doilea subiect al raportului juridic va fi, după caz: un organ al
administraţiei publice; un organ de stat, altul decât al puterii executive; un
particular (persoană fizică sau juridică).
Obiectul raportului juridic administrativ este desemnat de sfera
relaţiilor sociale pe care le reglementează normele de drept administrativ.
Obiect al raportului juridic administrativ îl poate constitui diversitatea
relaţiilor sociale apărute în activitatea de realizare a sarcinilor puterii
executive, de la apărarea ţării până la educaţie, sănătate şi asigurarea
condiţiilor pentru o viaţă decentă tuturor locuitorilor ţării. Trăsătura generală
a obiectului acestui raport juridic este aceea că obiectul cuprinde drepturile
şi obligaţiile subiecţilor într-un raport juridic dat.

2. Trăsăturile specifice

Trăsăturile specifice ale raportului juridic de drept administrativ sunt:

- Cel puţin unul din subiecţii raportului juridic administrativ este un
organ al administraţiei publice sau, în anumite cazuri, un funcţionar public.
- Obiectul raportului juridic administrativ este determinat de obiectul
activităţii organelor administraţiei publice, de formele de realizare a
sarcinilor puterii executive.
- De regulă, raporturile juridice de drept administrativ se nasc, modifică
sau se sting pe baza unei manifestări unilaterale de voinţă, cu precizarea că
această voinţă unilaterală se manifestă din oficiu sau la cerere.
- Raporturile juridice administrative se pot naşte şi din producerea unor
evenimente ale naturii sau din săvârşirea unor fapte materiale.
- Încălcarea obligaţiilor ce izvorăsc din raportul juridic administrativ
atrage angajarea răspunderii administrative.
- Conflictele juridice apărute din nerespectarea obligaţiilor ce revin
părţilor din acest raport se soluţionează, de regulă, de organele
administraţiei publice. De la această regulă fac excepţie acele conflicte

68
pentru care legea prevede o altă cale de soluţionare şi anume, calea
instanţelor de contencios administrativ.

SECŢIUNEA a v-a
Organizarea administrativă a României

1. Statul şi componentele sale

Elementele statului, din punct de vederea al dreptului administrativ,

sunt: populaţia, teritoriul, puterea publică şi personalitatea juridică a statului.
Populaţia este constituită din toate persoanele fizice care locuiesc pe
teritoriul ţării noastre. Populaţia este alcătuită din toţi cetăţenii români
indiferent că sunt de naţionalitate română sau aparţin unor minorităţi
naţionale.
Teritoriul României este cel definit de Constituţie şi asupra căruia îşi
exercită suveranitatea poporul român.
Prin puterea publică sau suveranitate se înţelege puterea pe care statul
o are de a comanda tuturor indivizilor ce intră în compunerea populaţiei sale,
unită cu aceea de a nu recunoaşte pe teritoriul său nici o altă voinţă venită
din afară. Puterea publică se exercită asupra primelor două elemente ale
statului - populaţia şi teritoriul – fără nici un amestec din afară.
Suveranitatea statului nostru se caracterizează prin aceea că este
indivizibilă, inalienabilă şi imprescriptibilă.
Suveranitatea este indivizibilă întrucât nu se pot concepe mai multe
suveranităţi într-un singur stat.
Este inalienabilă, pentru că ea nu poate fi înstrăinată, nici în parte şi
nici în întregime.
Este imprescriptibilă, pentru că ea nu poate fi uzucapată de nimeni prin
trecerea timpului.

2. Statul – persoană juridică

69
 Ţinând seama de faptul că statul are o populaţie şi un teritoriu, organe
de conducere şi un patrimoniu propriu, necesare realizării activităţii sale,
vom constata că statul este o persoană juridică.
Cea mai importantă deosebire dintre stat ca persoană juridică şi
respectiv subdiviziunile sale administrativ-teritoriale, pe de o parte şi
celelalte persoane juridice, pe de altă parte este aceea că statul în calitatea
analizată are un ansamblu de atribuţii ce se împart în două mari categorii:
atribuţii de drept public şi atribuţii de drept privat.
În exercitarea atribuţiilor de drept public, statul, ca persoană juridică,
are dreptul de comandă asupra tuturor organelor statului pe care el le
înfiinţează, precum şi asupra tuturor persoanelor fizice sau juridice care au
domiciliul ori sediul pe teritoriul statului sau care, sub diferite forme, se află
pe teritoriul acestuia.
Cât priveşte atribuţiile de drept privat, vom constata că deşi sub acest
aspect statul ca persoană juridică se aseamănă cu persoanele juridice de
drept privat, există, totuşi unele deosebiri determinate de finalitatea
existenţei statului – apărarea integrităţii teritoriale a ţării, a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor, precum şi satisfacerea intereselor generale ale
societăţii.

3. Patrimoniul statului

Ca persoană juridică, statul deţine un patrimoniu. Cel mai important

element al patrimoniului statului, comunei sau judeţului este desemnat prin
noţiunea de domeniu. Prin domeniu se înţelege totalitatea bunurilor mobile şi
imobile, aparţinând statului, judeţului sau comunei, întrebuinţate pentru
satisfacerea intereselor generale. Domeniul statului are la rândul său două
componente: domeniul public şi domeniul privat.
Elementele de distincţie dintre cele două componente ale domeniului
statului sunt următoarele:
- după modul de administrare, bunurile ce alcătuiesc domeniul public al
statului, comunei sau judeţului sunt administrate de regii autonome, de
instituţii publice sau chiar de organe ale statului ori sunt concesionate sau
închiriate unor particulari, în timp ce bunurile ce alcătuiesc domeniul privat
al statului, comunei sau judeţului vor fi administrate – ca orice bun
proprietate privată – de societăţi comerciale ori vor fi închiriate sau date în
locaţie de gestiune;
- după destinaţia gestionării lor, bunurile care alcătuiesc domeniul public
al statului, comunei sau judeţului sunt utilizate în interes public, astfel încât

70
oricine are dreptul să le folosească fie gratuit, fie cu plată. Ele sunt utilizate
în scopul satisfacerii intereselor generale ale societăţii şi nu al realizării unui
profit. Bunurile care alcătuiesc domeniul privat al statului deşi urmăresc
satisfacerea intereselor generale ale comunităţii, sunt exploatate în scopul
realizării de profit;
- după modul de dobândire, bunurile ce alcătuiesc domeniul public al
statului, judeţului sau comunei pot fi dobândite, potrivit legii, prin hotărâri
ale Guvernului sau ale consiliilor judeţene ori locale, după caz, ca urmare a
unor investiţii din fondurile statului, a unităţilor administrativ teritoriale, a
regiilor autonome care le administrează, precum şi prin expropriere.
Bunurile ce fac parte din domeniul privat al statului, judeţului ori comunei
pot fi dobândite potrivit regulilor de drept civil (cumpărare, schimb, donaţie,
etc.).
Domeniul public al statului, comunei sau judeţului se poate dobândi şi
prin achiziţionarea de bunuri, precum şi prin realizarea de obiective de
investiţii de natura celor care fac parte din proprietatea publică. Astfel, se
contractează, în condiţiile legii, construirea unei căi ferate ori a unei clădiri
destinate satisfacerii unor interese publice, etc.
Domeniul public al statului se mai poate dobândi şi pe calea
rechiziţiilor şi a confiscărilor.
Rechiziţiile sunt operaţiuni de putere publică, prin care bunuri mobile
şi imobile se iau de la particulari pentru satisfacerea nevoilor armatei în caz
de mobilizare sau de război.
Confiscarea constă în trecerea, în condiţiile legii, ca urmare a aplicării
unei sancţiuni penale sau contravenţionale a unor bunuri destinate, folosite
sau rezultate din infracţiuni sau contravenţii în domeniul public al statului.
- după modul de înstrăinare bunurile ce alcătuiesc domeniul public
al statului, comunei sau judeţului sunt inalienabile. După o anumită perioadă
de folosire, exploatare ori în alte împrejurări ele pot fi, în condiţiile legii,
dezafectate. Bunurile care fac parte din domeniul privat al statului, comunei
sau judeţului pot fi înstrăinate, în condiţiile legii, contra cost sau chiar
gratuit.

4. Unităţile administrativ teritoriale

Potrivit art. 3 (3) din Constituţia României „Teritoriul este organizat,

sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele
oraşe sunt declarate municipii”.
Prin comună înţelegem circumscripţia administrativ-teritorială de
bază, delimitată prin lege, totodată cu personalitate juridică şi formată din

71
unul sau mai multe sate. Comuna are buget de venituri şi cheltuieli proprii şi
este condusă de organe proprii – consiliul local şi primar – alese potrivit
legii.
Oraşul, ca unitate administrativ-teritorială, este acea localitate din
mediul urban, delimitată prin lege şi totodată cu personalitate juridică.
Oraşul are buget propriu de venituri şi cheltuieli şi este condus de organe
proprii – consiliul local şi primar – alese potrivit legii.
Potrivit Constituţiei , în condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate
municipii, de regulă capitalele judeţelor, dar şi alte oraşe. În rândul acestora
se include şi municipiul Bucureşti care, din punctul de vedere al dreptului
administrativ, are aceeaşi poziţie juridică ca şi a unui oraş.
Judeţul este unitatea administrativ-teritorială ce cuprinde mai multe
comune şi oraşe, prevăzute în lege, care au personalitate juridică, buget
propriu de venituri şi cheltuieli şi organe proprii de conducere – consiliul
judeţean şi preşedintele acestuia – potrivit legii.

SECŢIUNEA a VI-a
ORGANELE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

1. Noţiune şi clasificare

Puterea executivă se exercită prin organe proprii, acestea fiind

Preşedintele României, Guvernul, ministerele şi alte organe de specialitate
ale administraţiei publice centrale şi organele administraţiei publice locale,
la nivelul judeţelor şi municipiului Bucureşti, municipiilor, oraşelor şi
comunelor.
În consecinţă, organele administraţiei publice sunt organele de stat
care înfăptuiesc, în concret, activitatea puterii executive.
Organele administraţiei publice se clasifică după anumite criterii
astfel:
- după modul lor de formare, sunt două feluri de organe administrative:
organe ale administraţiei publice alese (consiliile locale şi judeţene, precum
şi primarii); organe ale administraţiei publice numite (miniştri, prefecţii,
conducătorii organelor de specialitate ale administraţiei de stat, etc.);
- după natura lor organele administrative se împart în: organe colegiale
(guvernul, consiliile locale şi judeţene) şi individuale (miniştrii, ceilalţi
conducători ai organelor administrative centrale sau locale);
- după criteriul competenţei, teritorială sau materială, organele
administraţiei publice se împart în organe centrale (având o competenţă

72
generală pe întreg teritoriul ţării) şi locale (a căror competenţă se exercită în
limitele unei unităţi administrativ-teritoriale); organe cu competenţă
materială generală (guvernul, consiliile locale sau judeţene); organe cu
competenţă de specialitate (ministerele, organele de specialitate din
subordine guvernului, serviciile descentralizate ale ministerelor, precum şi
ale celorlalte organe ale administraţiei publice şi locale specializate).

2. Guvernul României

Potrivit prevederilor Constituţiei, Guvernul asigură realizarea politicii

interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei
publice, potrivit programului de guvernare acceptat de Parlament.
Guvernul este şeful puterii executive pe care o exercită prin membrii
săi, care sunt, în acelaşi timp şi miniştrii, adică conducătorii acelor servicii
publice administrative ce sunt grupate într-un minister, subordonat
Guvernului.
Activitatea Guvernului se înfăptuieşte sub control parlamentar, şi atât
Guvernul cât şi fiecare membru al acestuia răspunde politic, solidar pentru
activitatea desfăşurată şi actele săvârşite.
Guvernul este un organ numit. Potrivit prevederilor art. 85 (1) şi 102
(1) din Constituţie, Preşedintele României desemnează un candidat la funcţia
de prim-ministru. Candidatul se desemnează dintre persoanele recomandate
de formaţiunea politică care deţine majoritatea în Parlament. Dacă nu există
o asemenea formaţiune politică, candidatul se desemnează dintre persoanele
recomandate de formaţiunile politice care pot asigura o asemenea majoritate
în Parlament.
Persoana desemnată de preşedintele României pentru a candida la
funcţia de prim-ministru, întocmeşte lista Guvernului, pe care o supune
Parlamentului pentru a obţine votul de încredere. Astfel, după obţinerea
votului de încredere şi numirea – prin decret emis de Preşedintele României
- primul-ministru, miniştrii şi ceilalţi membrii ai Guvernului vor depune,
individual, în faţa Preşedintelui României, jurământul prevăzut la art. 82 (2)
din Constituţie.
Dacă aşa se formează un Guvern, să vedem cum îşi încetează acesta
activitatea.
De regulă, Guvernul îşi exercită mandatul până la data validării
alegerilor parlamentare generale, iar Guvernul al cărui mandat a încetat,
îndeplineşte numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice,
până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern.

73
 Guvernul este un organ colegial alcătuit din primul-ministru, miniştrii
şi alţi membrii stabiliţi prin lege organică.
Caracterul de organ colegial al Guvernului nu rezultă numai din
componenţa sa, ci şi din modul de lucru – el lucrează numai întrunit în
şedinţă – precum şi din modul de adoptare a actelor de competenţa sa.
Guvernul este un organ de competenţă generală. Determinat de
poziţia deosebită, de şef al puterii executive, Guvernul asigură realizarea
politicii interne şi externe a ţării, potrivit programului său de guvernare
acceptat de Parlament şi exercită conducerea generală a administraţiei
publice.
Guvernul are următoarele atribuţii:
- exercită conducerea generală a administraţiei publice;
- asigură executarea, de către organele administraţiei publice, a legilor şi
celorlalte dispoziţii normative date în aplicarea acestora;
- conduce şi controlează activitatea ministerelor şi a celorlalte organe
centrale şi locale ale administraţiei publice;
- elaborează proiecte de lege şi le supune spre adoptare Parlamentului;
dezbate propunerile legislative care privesc activitatea executivă, primite din
partea Parlamentului;
- elaborează sistemul de impozite şi taxe cuvenite bugetului centralizat al
statului şi le supune spre adoptare Parlamentului;
- asigură, prin luarea şi aplicarea măsurilor necesare, apărarea ordinii de
drept şi liniştii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, în condiţiile
prevăzute de lege;
- ia măsuri cu privire la negocierea de tratate, acorduri şi convenţii
internaţionale care angajează statul român şi le înaintează Preşedintelui
României; aprobă acordurile interguvernamentale care se vor putea semna
numai din împuternicirea primului-ministru.
Modul de lucru al Guvernului. Guvernul lucrează în şedinţe, în
prezenţa a jumătate plus unu din membrii săi. Hotărârile şi ordonanţele se
adoptă cu acordul primului-ministru, prin votul deschis al majorităţii simple
a celor prezenţi, dar nu mai puţin de o treime din numărul total al membrilor
Guvernului.
Guvernul se întruneşte de două ori pe lună sau ori de câte ori este
nevoie, la convocarea primului-ministru sau a unui ministru de stat desemnat
de acesta.
Biroul executiv al Guvernului. Pentru rezolvarea operativă a
problemelor curente şi urmărirea aducerii la îndeplinire a măsurilor dispuse
de Guvern, acesta îşi constituie un birou executiv.

74
 Biroul executiv este format din primul-ministru, miniştrii de stat,
ministrul finanţelor, ministrul justiţiei, ministrul de interne şi ministrul
apărării naţionale.
Secretariatul General al guvernului. Am arătat că Guvernul, fiind un
organ colegial, îşi desfăşoară activitatea numai în şedinţele acestuia, dar,
pentru a putea fi ţinute aceste şedinţe şi pentru transmiterea către organele
administraţiei publice şi către particulari (persoane fizice şi juridice) a celor
hotărâte în şedinţele de Guvern, acesta are un aparat propriu, numit
Secretariat General.
Secretariatul General al Guvernului este compus din specialişti din
cele mai diferite profesii şi este condus de un secretar general ce are rang de
ministru, care participă la şedinţele acestuia, precum şi la şedinţele biroului
executiv.
Fiind aparatul de specialitate al guvernului, structura organizatorică,
atribuţiile şi normele de funcţionare ale Secretariatului General al
Guvernului se aprobă de către Guvern.
În îndeplinirea atribuţiilor sale, Guvernul adoptă acte juridice
administrative, prevăzute de Constituţie şi legile de abilitare normativă.
Aceste acte juridice sunt: hotărâri şi ordonanţe.
Hotărârile se adoptă, potrivit art. 108 (2) din Constituţie, pentru
organizarea executarea legilor.
Ordonanţele se adoptă, potrivit art.108 (3) din Constituţie, în temeiul
unei legi temporare de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de
aceasta.
Cât priveşte ordonanţele, reglementate de art. 115 din Constituţie,
prezentarea lor implică o abordare mai amplă, determinată de caracterul lor
specific de acte administrative de autoritate adoptate în baza unei delegări
legislative, acordate de Parlament şi, în anumite condiţii, fără abilitarea
prealabilă a Parlamentului.
Potrivit art. 115 (1) din Constituţie, Parlamentul poate adopta o lege
specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii, care
nu fac obiectul legilor organice. În continuare alin. (2) al aceluiaşi articol
prevede că legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data
până la care se pot emite ordonanţe, iar în alin.(3) se arată că, dacă legea de
abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit
procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare.
Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei.
Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă. Aceasta intră în vigoare
numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. Dacă Parlamentul nu
se află în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu.

75
 Primul ministru al Guvernului are o poziţie juridică deosebită, poziţie
desprinsă din modul de desemnare, de înlocuire şi din atribuţiile pe care le
are.
Primul-ministru, semnează hotărârile şi ordonanţele adoptate de
guvern şi contrasemnează unele decrete emise de Preşedintele României.
Pentru realizarea atribuţiilor sale, primul-ministru emite decizii cu
caracter individual sau privind organizarea internă a Guvernului.
Dintre atribuţiile primului-ministru menţionăm:
- formează Guvernul, prezentând lista acestuia în şedinţa comună a
Camerei Deputaţilor şi a Senatului;
- prezintă, odată cu lista Guvernului, programul de guvernare;
- conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia,
respectând atribuţiile ce le revin;
- prezintă Camerei deputaţilor şi Senatului rapoarte şi declaraţii cu
privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate;
- convoacă membrii Guvernului în şedinţe ordinare şi extraordinare;
- conduce şedinţele Guvernului, în afară de acele la care, în condiţiile
prevederilor Constituţiei, participă Preşedintele României;
- conduce şedinţele biroului executiv al Guvernului;
- semnează hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern;
- contrasemnează decretele emise de Preşedintele României.

3. Organele de specialitate ale administraţiei publice centrale

Ministerele sunt organe de specialitate ale administraţiei publice

centrale ce funcţionează în subordinea Guvernului şi care sunt constituite
dintr-o sumă de servicii publice administrative create pentru a satisface
categoriile de interese generale ale societăţii , care fac parte din ramura sau
domeniul de activitate al ministerului.
Ministerele au o structură organizatorică proprie, care cuprinde, în
funcţie de importanţa, volumul, complexitatea şi specificul activităţii
desfăşurate, următoarele compartimente: birouri, servicii, direcţii, direcţii
generale şi departamente. În unele ministere, determinat de specificul
activităţii, se pot organiza inspectorate de stat, asimilate direcţiilor sau, după
caz, direcţiilor generale, precum şi comisiei naţionale, asimilate
departamentelor.
Aceste compartimente sunt de două feluri: funcţionale, care le găsim
la orice ministere – secretariat, administrativ, resurse umane, etc. – şi de

76
specialitate - de specificul fiecărui minister, de ex. Direcţia de licenţe şi
politică vamală din cadrul Ministerului şi Comerţului, etc.
De regulă, compartimentele ministerelor îşi desfăşoară activitatea în
cadrul ministerului, dar, în funcţie de natura activităţii lor, unele ministere
pot avea compartimente şi în ţară, iar altele chiar în străinătate; de ex. ,
Ministerul Afacerilor Externe are şi unele compartimente ce îşi desfăşoară
activitatea în străinătate, misiunile diplomatice şi servicii consulare.
Personalul din ministere se împarte în următoarele categorii: personal
de conducere (şef birou, şef serviciu, director, director general – şi adjuncţii
acestora); personal de execuţie de specialitate (economişti, ingineri, jurişti,
profesori, medici, etc.); personal de deservire (arhivari, magazioneri, etc.).
Atribuţiile personalului din ministere se stabilesc prin regulamentele
de organizare şi funcţionare ale ministerelor, aprobate de ministru.
Conducerea ministerelor se execută de către ministru. Pe lângă
ministru funcţionează, ca organ consultativ, colegiul ministerului, compus
din: secretari de stat; subsecretari de stat; directori generali; directori; şeful
compartimentului economic; şefi de compartimente independente; şeful
compartimentului juridic.
Alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale sunt
acele organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, altele decât
ministerele, care sunt înfiinţate să funcţioneze, fie în subordinea Guvernului,
fie în subordinea ministerelor. Aceste organe sunt ca şi ministerele, o
totalitate de servicii publice administrative organizate pentru a realiza
conducerea centrală a unor ramuri sau domenii de activitate pentru a căror
conducere nu este necesară organizarea unui minister, ca organ de
specialitate al administraţiei publice centrale.
Din categoria altor organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale fac parte: secretariate; subsecretariate; agenţii; oficii; comisii;
comitete; administraţii; inspecţii; birouri; institute.

4. Serviciile publice descentralizate din unităţile administrativ-teritoriale

Ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei

publice centrale sunt alcătuite, în vederea realizării atribuţiilor proprii, din
mai multe servicii publice din care unele îşi desfăşoară activitatea în
teritoriul ţării, în unităţile administrativ teritoriale.
Din această categorie fac parte cele mai multe ministere şi unele din
celelalte organe centrale. Astfel, Ministerul Finanţelor are ca servicii publice
descentralizate în unităţile administrativ teritoriale, direcţiile generale ale

77
finanţelor publice din judeţe şi municipiul Bucureşti, în subordinea cărora
funcţionează administraţiile financiare.
Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale îşi
desfăşoară activitatea pe principiul autonomiei locale şi al descentralizării
serviciilor publice.
Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local fiind numit de
acesta, desfăşurându-şi activitatea în teritoriu, în reşedinţele de judeţ şi în
municipiul Bucureşti.

5. Administraţia publică locală

Organele administraţiei publice locale îşi exercită activitatea prin

intermediul următoarelor autorităţi:
Autoritatea administraţiei publice judeţene aparţine consiliul judeţean
care înfăptuieşte coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în
vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean. Consiliul judeţean
este ales şi funcţionează în condiţiile legii.
Consiliile judeţene sunt formate dintr-un număr de consilieri aleşi prin
votul locuitorilor judeţului, în condiţiile legii, şi sunt conduse de un
preşedinte care împreună cu consiliul răspunde de buna funcţionare a
administraţiei judeţului.
Autorităţile administraţiei publice locale sunt consiliile locale
comunale, orăşeneşti şi municipale, conduse de primari, iar în municipiul
Bucureşti, de un primar general, ajutat de 1-2 viceprimari.
Consiliile locale sunt formate din consilieri aleşi prin votul
locuitorilor cu drept de vot din unitatea administrativ-locală. Administraţia
consiliului local este condusă de către primar.
Primarii şi primarul general al capitalei sunt şefi ai administraţiei
publice locale, reprezentând comuna sau oraşul în relaţiile cu terţii precum şi
în justiţie.
În subordinea consiliilor judeţene şi locale se află secretarul
consiliului, funcţionar public numit de către puterea executivă, precum şi
diferite organe de specialitate organizate pe principalele domenii, în funcţie
de nevoile locale.

78
 SECŢIUNEA a VII-a
ACTELE ADMINISTRATIVE

Actele juridice adoptate sau emise de serviciile publice administrative

se împart în: acte administrative de autoritate, acte administrative de
gestiune şi acte administrative cu caracter jurisdicţional.
a.Actele administrative de autoritate sunt acte juridice adoptate sau emise
de un serviciu public, în mod unilateral, în baza şi în vederea executării legii,
pentru naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice.
b.Actele administrative de gestiune sunt acte juridice încheiate de
serviciile publice administrative pentru exploatarea şi dezvoltarea
proprietăţii publice (domeniul public) a statului, judeţului sau comunei, cu
particularii (persoane fizice sau juridice, române ori străine). Statul, judeţul
şi comuna, având conducerea propriilor patrimonii, fac, în această calitate,
acte patrimoniale, bilaterale.
c. Actele administrative cu caracter jurisdicţional sunt acte emise de
organele de jurisdicţie ce funcţionează în cadrul organelor administraţiei
publice, competente, potrivit legii, să soluţioneze anumite conflicte apărute
între organele administraţiei publice (servicii publice) şi particulari. Aceste
acte juridice, după organul care le emite, sunt acte administrative, iar după
efectele pe care le produc, sunt acte de jurisdicţie.

1. Acte administrative de autoritate

Noţiunea de act administrativ de autoritate este determinată de cele

trei părţi (elemente) pe care le cuprinde aceasta, şi anume: act juridic;
administrativ şi de autoritate.
Această noţiune conţine următoarele semnificaţii:
- suntem în prezenţa unui act juridic, adoptat sau emis pentru a produce
efecte juridice, pentru a naşte, modifica sau stinge raporturi juridice, de
regulă, de drept administrativ;
- aceste acte juridice sunt administrative pentru că ele sunt adoptate sau
emise de servicii publice administrative, în scopul realizării atribuţiilor ce
revin acestora pentru înfăptuirea sarcinilor puterii executive de satisfacere a
intereselor generale ale societăţii;

79
 - sunt acte de autoritate pentru că ele sunt adoptate sau emise de servicii
publice administrative, în calitatea lor de deţinători ai unor părţi din
suveranitatea naţională, din puterea publică a statului.
Ţinând seama de aceste elemente, definim actul administrativ de
autoritate ca fiind actul juridic adoptat sau emis de un serviciu public
administrativ, în mod unilateral, în baza şi în vederea executării legii,
pentru naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice, de
regulă, de drept administrativ.
Actul administrativ de autoritate are anumite trăsături caracteristice:
- actele administrative de autoritate sunt adoptate sau emise de servicii
publice administrative – organe ale administraţiei publice, instituţii publice
şi regii autonome de interes public – competente, potrivit legii, să adopte ori
să emită astfel de acte. Asemenea acte, însă, pot fi adoptate sau emise şi de
organele legislative, de Preşedintele României, precum şi de organele puterii
judecătoreşti, dacă legea le recunoaşte acest drept;
- actele administrative de autoritate cuprind o dispoziţie, un ordin pe care
serviciul public care l-a adoptat sau emis îl dă serviciilor publice în
subordine sau particularilor (persoane fizice sau juridice);
- unele au caracter normativ, iar altele individual, adică unele produc
efecte juridice cu caracter general, impersonal, iar altele numai asupra
serviciului public sau a particularilor pentru care a fost adoptat sau emis;
- spre deosebire de actul legislativ care creează, pentru prima dată, o
reglementare juridică – conţine norme juridice primare – actul administrativ
de autoritate este adoptat sau emis pentru aplicarea, pentru executarea unei
legi existente;
- actele administrative de autoritate fiind adoptate sau emise pe baza şi în
vederea executării legii, nu pot avea caracter retroactiv, ele produc efecte
numai pentru viitor;
- executarea actelor administrative de autoritate este asigurată de puterea
publică, aceasta aplicând sancţiunile stabilite, potrivit legii.
Actele administrative de autoritate se emit în formă scrisă.
Forma scrisă a actului administrativ de autoritate este cerută pentru a
se putea cunoaşte conţinutul lui în vederea aducerii la îndeplinire a
prevederilor acestuia. De asemenea, forma scrisă mai este necesară pentru a
se putea verifica legalitatea lui, iar în caz de litigiu, născut în legătură cu
conţinutul acestuia ori ca urmare a executării lui, să se poată face proba
actului şi a cuprinsului său.
Formal, orice act administrativ de autoritate trebuie să cuprindă:
denumirea serviciului public administrativ care l-a adoptat sau emis; data la
care a fost adoptat sau emis; data, viitoare la care intră în vigoare, dacă

80
aceasta este alta decât data publicării, în cazul celor normative – a aducerii la
cunoştiinţa celor interesaţi – în cazul celor individuale; sigiliul (ştampila)
serviciului public administrativ care l-a adoptat sau emis; semnătura
conducătorului serviciului public administrativ care l-a adoptat sau emis ori
a locţiitorului acestuia; numărul sub care a fost adoptat sau emis.
Lipsa unuia din aceste elemente duce la inexistenţa sau la nulitatea
actului.
Procedura de adoptare sau emitere a actelor administrative de
autoritate conţine trei faze şi anume: procedura prealabilă; procedura
concomitentă şi procedura posterioară.
- Procedura prealabilă adoptării sau emiterii actelor administrative de
autoritate cuprinde: întocmirea unor acte pregătitoare şi săvârşirea unor
operaţiuni tehnico-materiale de către funcţionarii publici ai organului care
adoptă ori emite actul administrativ de autoritate sau de către funcţionarii
publici ai altor organe ale administraţiei publice. Aceste acte pregătitoare şi
operaţiuni tehnico-materiale deşi nu produc efecte juridice prin ele însele,
fără întocmirea şi, respectiv, săvârşirea lor nu s-ar putea adopta ori emite
acte administrative de autoritate.
Actele pregătitoare din această categorie sunt: propunerile, referatele,
analizele, schiţele, avizele, acordurile şi altele asemenea, pe baza cărora se
întocmeşte proiectul de act administrativ de autoritate care se supune spre
adoptare ori emitere organului competent.
Unele din aceste acte pregătitoare sunt cerute de lege, iar actul
administrativ de autoritate adoptat sau emis în lipsa acestora este lovit de
nulitate, altele, însă sunt inerente acestei faze a procedurii de adoptare sau
emitere a actelor administrative de autoritate, cum ar fi întocmirea
proiectului.
- Procedura concomitentă constă în deliberarea conducerii colegiale
a organului care îl adoptă şi în adoptarea lui, precum şi în luarea deciziei
conducătorului serviciului care îl emite. După adoptare sau emitere, actul
administrativ de autoritate se semnează de către conducătorul organului care
l-a adoptat sau emis.
După semnare, actul administrativ de autoritate, fără deosebire de
faptul că este adoptat sau emis, trebuie să fie ştampilat, dat un număr de
ordine şi menţionată ziua, luna şi anul.
- Procedura posterioară adoptării sau emiterii actelor administrative de
autoritate constă în îndeplinirea formelor de aducere la cunoştiinţa generală,
a celor cu caracter normativ şi celor interesaţi, în cazul celor individuale.
Hotărârile Guvernului, fără deosebire că sunt normative sau individuale, se

81
publică în Monitorul Oficial iar cele cu caracter militar se comunică numai
instituţiilor interesate.
Actele administrative de autoritate individuale ale celorlalte servicii
publice administrative se transmit, direct sau prin poştă, persoanelor
interesate.
Condiţiile de validitate ale actelor administrative de autoritate sunt
următoarele:
- actul administrativ de autoritate trebuie să fie adoptat sau emis de
organul competent cu luarea în considerare, atât a competenţei teritoriale,
cât şi a celei materiale;
- actul administrativ de autoritate trebuie adoptat sau emis – deci a doua
condiţie de validitate - pe baza şi în vederea executării legii;
- să fie emis de funcţionarul competent să-l emită. Îndeplinesc această
condiţie de validitate şi actele emise de locţiitorul de drept, în cazul în care
titularul lipseşte, ori de funcţionarul public delegat pentru a îndeplini unele
atribuţii pe timpul cât acesta lipseşte;
- actul administrativ de autoritate produce efecte numai pentru viitor, el
nu poate retroactiva;
- actul administrativ de autoritate trebuie să fie emis în formă scrisă.
Această condiţie este cerută, atât pentru validitatea actului, cât şi pentru
proba emiterii lui, precum şi pentru cunoaşterea, în vederea aplicării, a
conţinutului său. Nerespectarea acestei condiţii conduce la inexistenţa
actelor;
- actul administrativ de autoritate emis în formă scrisă trebuie să
cuprindă elementele de formă care să probeze că actul a fost adoptat sau
emis de organul competent, semnat de funcţionatul public care are dreptul,
potrivit legii, să semneze actul respectiv, la data şi sub numărul de ordine
cronologic, precum şi că s-a aplicat sigiliul organului emitent;
- contrasemnarea actului administrativ, atunci când legea o cere.
Nerespectarea acestei condiţii este sancţionată cu nulitatea actului
administrativ de autoritate;
- pentru unele acte administrative de autoritate normative este necesară
respectarea condiţiei cvorumului cerut de lege pentru adoptarea actului.
Nerespectarea acestei condiţii duce la nulitatea actului administrativ;
- ultima condiţie de validitate este publicarea sau aducerea actului
administrativ la cunoştiinţa celor interesaţi.

2. Actele administrative de gestiune

82
 Actul administrativ de gestiune este actul juridic încheiat, pe de o
parte, de un serviciu public, iar pe de altă parte, de un particular (persoană
fizică sau persoană juridică) ce are ca obiect vânzarea-cumpărarea de
produse, executarea de lucrări şi prestarea de servicii, precum şi
concesionarea şi închirierea unor bunuri mobile şi imobile, aparţinând
proprietăţii publice a statului, judeţului sau comunei.
Din partea serviciilor publice administrative, actele administrative de
gestiune se încheie de miniştri şi conducătorii celorlalte organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale (pentru actele administrative
care privesc domeniul public al statului), preşedinţii consiliilor judeţene
(pentru actele care privesc domeniul public al judeţului), primarii comunelor
şi oraşelor (pentru actele administrative de gestiune care privesc proprietatea
publică a comunelor şi oraşelor), conducătorii instituţiilor publice, directorii
generali ai regiilor autonome de interes public (pentru actele administrative,
de gestiune ce revin în competenţa acestora).
Obiectul actului administrativ de gestiune îl poate constitui:
concesionarea de servicii publice, unităţi de producţie ale unor regii
autonome sau terenuri; achiziţii guvernamentale; executarea de lucrări de
construcţii publice; prestări de servicii; împrumutul de stat public.

3. Actul administrativ cu caracter jurisdicţional

Actul administrativ cu caracter jurisdicţional este actul juridic

pronunţat sau emis de un organ cu atribuţii jurisdicţionale ce funcţionează
în cadrul unui organ al administraţiei publice pentru a soluţiona, potrivit
legii, după o anumită procedură, un conflict juridic, în care una din părţi
este un serviciu public administrativ.
Actele administrative cu caracter jurisdicţional sunt emise după o
procedură stabilită de lege care se deosebeşte de procedura de adoptare sau
emitere a actelor administrative de autoritate, dar se aseamănă cu procedura
de pronunţare a hotărârilor judecătoreşti. Aceste acte administrative conţin
soluţia dată de organul de jurisdicţie (care funcţionează în cadrul Curţii de
Conturi, Ministerului de Interne, etc.), pronunţată într-un conflict juridic dat
spre rezolvare de lege în competenţa acestor organe. Odată pronunţate
soluţiile conţinute în actele administrative cu caracter jurisdicţional au
autoritate de lucru judecat, astfel încât, conflictul juridic soluţionat nu mai
poate fi rejudecat decât dacă a fost desfiinţată soluţia pe una din căile legale.
Asemenea acte administrative sunt prevăzute cu căi de atac pentru

83
garantarea drepturilor părţilor aflate în conflict, însă odată rămase definitive
au asigurată executarea prin forţa de constrângere a puterii publice.

SECŢIUNEA a VIII-a
CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV

1. Noţiunea şi categoriile contenciosului administrativ

Contenciosul administrativ este reglementat în prezent de Legea nr.

554 din 2 decembrie 2004.
Prin contencios administrativ se desemnează activitatea de
soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente,
potrivit legii, a conflictelor juridice în care cel puţin una din părţi este un
serviciu public administrativ, conflictul juridic fiind născut din adoptarea
sau emiterea unui act administrativ de autoritate nelegal ori din refuzul de a
rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.
Contenciosul administrativ se împarte în două categorii şi anume:
contencios administrativ de anulare şi contencios administrativ de plină
jurisdicţie.
- Contenciosul administrativ de anulare este acela în care instanţa de
contencios administrativ este competentă să anuleze sau să modifice un act
administrativ de autoritate adoptat sau emis cu nerespectarea legii sau să
oblige serviciul public administrativ să rezolve o cerere referitoare la un
drept recunoscut de lege. În cadrul acestui contencios administrativ, instanţa
de contencios nu este competentă să rezolve şi problema reparării daunelor,
acest aspect urmând a fi soluţionat pe calea dreptului comun.
- Contenciosul administrativ de plină jurisdicţie este acela în care
instanţa de contencios administrativ este competentă, potrivit legii, să
anuleze ori să modifice actul administrativ de autoritate atacat, să oblige
serviciul public administrativ să rezolve o cerere referitoare la un drept
recunoscut de lege şi să acorde daunele cauzate, de serviciul public
administrativ, particularului (persoană fizică sau juridică), prin actul
administrativ de autoritate adoptat sau emis ori prin refuzul de a rezolva o
cerere referitoare la un drept recunoscut de lege. Cererea pentru despăgubiri
se poate formula fie în cadrul acţiunii iniţiale, fie separat, după cum, la data
introducerii în acţiune este sau nu cunoscută paguba şi întinderea ei.

2. Părţile şi obiectul litigiului de contencios administrativ

84
 Părţile participante în litigiile de contencios administrativ sunt
reclamantul şi pârâtul.
- Calitatea de reclamant o poate avea orice persoană fizică sau juridică,
dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un
act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative
de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege. Mai pot
avea calitatea de reclamant prefectul, Agenţia Naţională a Funcţionarilor
Publici, Ministerul Public, Avocatul Poporului, inclusiv autoritatea publică
emitentă a unui act administrativ nelegal, în situaţia în care actul nu mai
poate fi revocat întrucât a produs efecte juridice civile.
- Calitatea de pârât revine autorităţii administrative. Prin autoritate
administrativă se desemnează serviciile publice administrative, care
realizează sarcinile puterii executive de satisfacere a intereselor generale ale
societăţii.
Acţiunile în justiţie vor putea fi formulate şi personal împotriva
funcţionarului autorităţii pârâte, care a elaborat actul sau care se face
vinovat de refuzul rezolvării cererii, dacă se solicită plata unor despăgubiri
pentru prejudiciul cauzat prin actul emis sau prin întârziere. Funcţionarii
publici pot deveni pârâţi numai în cazurile în care, prin cerere, se solicită şi
plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat.
La rândul său, funcţionarul public acţionat astfel în justiţie, poate
chema în garanţie pe superiorul său sau ierarhic de la care a primit ordin
scris să semneze actul, a cărui legalitate este supusă judecăţii.
Obiectul acţiunii în contencios administrativ îl poate constitui
anularea unui act administrativ sau obligarea unei autorităţi administrative
care refuză de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege, la
rezolvarea cererii, precum şi la repararea pagubei ce i-a fost cauzată prin
actul administrativ ilegal sau refuzul nejustificat.
Actul administrativ ce poate forma obiectul unei acţiunii în contencios
administrativ trebuie să fie un act administrativ de autoritate. Actele
administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu
Parlamentul şi actele de comandament cu caracter militar nu pot fi atacate pe
calea contenciosului administrativ, în privinţa acestora fiind prevăzute alte
remedii jurisdicţionale.
Refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a rezolva o
cerere referitoare la un drept recunoscut de lege constă în manifestarea
exprimată, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea.
În cadrul acestui obiect, acţiunea în contencios administrativ trebuie
să cuprindă cererea ca instanţa de contencios să oblige autoritatea
administrativă să emită un act administrativ, să elibereze un certificat, o

85
adeverinţă sau orice alt înscris şi faptul de a nu rezolva aceste cereri în
termen de 30 de zile de la înregistrarea lor.
Repararea pagubelor materiale şi morale ce i-au fost cauzate
reclamantului, fie printr-un act administrativ de autoritate emis ilegal, fie
prin refuzul autorităţii administrative de a rezolva o cerere referitoare la un
drept recunoscut prin lege, precum şi faptul de a nu se răspunde
petiţionarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii respective.
Repararea pagubelor materiale şi morale poate fi solicitată, atât prin
acţiunea în care se cere anularea unui act administrativ de autoritate emis
ilegal, cât şi printr-o acţiune separată. În cazurile în care întinderea pagubei
nu este cunoscută la data introducerii acţiunii în anulare a actului
administrativ, cel păgubit o va putea introduce ulterior, cu respectarea
termenului de prescripţie prevăzut prin lege pentru cererile de despăgubiri
care începe să curgă de la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit să
cunoască întinderea pagubei.

3. Actele administrative exceptate de la controlul egalităţii efectuat de

către instanţele de contencios administrativ

Conform art. 5 din Legea nr. 554 /2004 nu pot fi atacate la instanţele
de contencios administrativ următoarele acte administrative:
- actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile
acestora cu Parlamentul cum sunt: actele care privesc raporturile dintre
Parlament sau Preşedintele României şi Guvern; actele administrative de
autoritate şi actele de gestiune ale organelor de conducere din cadrul
Parlamentului;
- actele de comandament cu caracter militar;
- actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se
prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară;
- actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război,
al stării de asediu sau al celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi
securitatea naţională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice precum
şi pentru înlăturarea consecinţelor calamităţilor naturale, epidemiilor şi
epizootiilor.

4. Instanţele de contencios administrativ

86
 Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de
autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi
impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, de până la 5
miliarde lei, se soluţionează, în fond, de tribunalele administrativ-fiscale, iar
cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice
centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii
vamale şi accesorii ale acestora mai mari de 5 miliarde lei, se soluţionează,
în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale Curţilor de apel,
dacă prin lege specială nu se prevede altfel.
Recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele administrativ-
fiscale se judecă de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor
de apel, iar recursul împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de
contencios ale curţilor de apel se judecă de Secţia de contencios
administrativ şi fiscal a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege
specială nu se prevede altfel.
Reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de
la domiciliul pârâtului.

5. Procedura contenciosului administrativ

Procedura contenciosului administrativ trebuie privită sub două faze şi

anume: etapa prealabilă sesizării instanţei competente şi etapa în faţa
instanţei de contencios administrativ.
5.1. Etapa prealabilă este reglementată de art. 7 din Legea nr.
554/2004, conform căruia, înainte de a sesiza instanţa competentă, persoana
care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim,
printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorităţii publice
emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în
tot sau în parte, a acestuia. Plângerea se poate adresa în egală măsură
organului ierarhic superior, dacă acesta există.
Este îndreptăţită să introducă plângere prealabilă şi persoana vătămată
într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu
caracter individual adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat
cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa acestuia, în limitele termenului de 6
luni.
Plângerea prealabilă astfel formulată se soluţionează în termen de 30
de zile de la înregistrarea acesteia.
În cazul acţiunilor introduse de prefect, Ministerul Public, Agenţia
Naţională a Funcţionarilor Publici sau a celor care privesc cererile celor
vătămaţi prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe, precum şi pentru

87
cererile formulate pe cale incidentală în orice proces de către părţi ,
procedura prealabilă nu este obligatorie.
Plângerea prealabilă în cazul acţiunilor care au ca obiect contractele
administrative are semnificaţia concilierii în cazul litigiilor comerciale,
dispoziţiile din codul de procedură civilă fiind aplicabile în mod
corespunzător.
Plângerea prealabilă în cadrul actelor administrative unilaterale se
poate introduce, pentru motive temeinice şi peste termenul de 30 de zile, dar
nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Termenul de 6 luni este
termen de prescripţie.
5.2. Etapa judiciară în faţa instanţei de contencios administrativ este
reglementată în cadrul articolelor 8 –21 din Legea nr. 554/2004.
Astfel, persoana vătămată printr-un act administrativ unilateral
nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă adresată autorităţii
publice emitente sau dacă nu a primit nici un răspuns în termen de 30 de
zile, poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a
solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate şi ,
eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea , se poate adresa
instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un
drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluţionarea în termen sau prin
refuzul nejustificat de soluţionare a cererii.
Instanţa de contencios administrativ este competentă să soluţioneze
litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract
administrativ, precum şi orice litigii legate de aplicarea şi executarea
contractului administrativ.
Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin
ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe introduce acţiune la instanţa de
contencios administrativ însoţită de excepţia de neconstituţionalitate.
Instanţa de contencios administrativ, dacă apreciază că excepţia îndeplineşte
condiţiile prevăzute de art.29 alin. 1 şi 3 din legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale sesizează , prin încheiere
motivată Curtea Constituţională şi suspendă soluţionarea cauzei pe fond.
După pronunţarea Curţii Constituţionale are loc repunerea cauzei pe rol de
către instanţa de contencios administrativ şi procedează astfel : a). acordă
termen cu citarea părţilor dacă ordonanţa sau o dispoziţie a acesteia a fost
declarată neconstituţională ; b). în caz contrar, respinge acţiunea ca
inadmisibilă pe fond.
Instanţele competente în materia contenciosului administrativ sunt
următoarele : a) tribunalele administrativ fiscale pentru litigiile care privesc
actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi

88
judeţene, precum şi cele care privesc taxe, impozite, contribuţii, datorii
vamele şi accesorii ale acestora de până la 5 miliarde lei; b) secţiile de
contencios administrativ şi fiscal ale Curţilor de Apel, pentru litigiile privind
actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale,
precum şi cele care privesc taxe, impozite , contribuţii, datorii vamale şi
accesorii ale acestora mai mari de 5 miliarde lei. Prin lege se pot prevedea şi
alte competenţe ale instanţelor de contencios administrativ.
Recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele administrativ
fiscale se judecă de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale Curţilor
de Apel, iar recursul împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de
contencios ale Curţilor de Apel se judecă de secţia de contencios
administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege
specială nu se prevede altfel.
Reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de
la domiciliul pârâtului.
Termenul de introducere a acţiunii având ca obiect anularea unui act
administrativ individual sau recunoaşterea dreptului pretins şi repararea
pagubei cauzate este de 6 luni care se calculează în mod diferit, după cum
urmează : a). de la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau, după
caz, de la data comunicării refuzului, considerat nejustificat, de soluţionare a
cererii ; b) de la data expirării termenului legal de soluţionare a cererii fără a
depăşi termenul de un an de la data emiterii actului atacat; c) de la data
încheierii procesului verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul
contractelor administrative.
Ordonanţele sau dispoziţiile din ordonanţe care se consideră
neconstituţionale, precum şi actele administrative cu caracter normativ
considerate nelegale pot fi atacate oricând.
Termenul de 6 luni este termen de prescripţie, iar termenul de un an
este termen de decădere.
Cererile adresate instanţei se judecă de urgenţă şi cu precădere în
şedinţă publică, iar hotărârile pronunţate de către instanţă vor fi redactate şi
motivate tot astfel, în cel mult 10 zile de la pronunţare.
Soluţiile pe care le poate da instanţa de contencios administrativ
diferă în funcţie de obiectul acţiunii formulate. Astfel instanţa admiţând
acţiunea formulată poate , după caz, să anuleze , în tot sau în parte, actul
administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ ori
să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris. Instanţa este
competentă să se pronunţe asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor
administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii. Totodată

89
instanţa va hotărâ şi asupra despăgubirilorpentru daunele materiale şi morale
cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.
Atunci când obiectul acţiunii în contencios administrativ îl formează
un contract amdinistrativ, în funcţie de starea de fapt instanţa poate : a)
dispune anularea acestuia, în tot sau în parte ; b) obligă autoritatea publică să
încheie contractul la care reclamantul este îndreptăţit; c) impune uneia dintre
părţi îndeplinirea unei anumite obligaţii ; d) suplineşte consimţământul unei
părţi , când interesul public o cere ; e) obligă la plata unor despăgubiri
pentru daunele materiale şi morale .
Hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care s-au admis
acţiunile formulate potrivit dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 constituie titluri
executorii. Tot astfel, aceste hotărâri prin care s-au anulat acte administrative
cu caracter normativ, sunt general obligatorii , au putere numai pentru viitpr
şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau, după caz, în
monitoarele oficiale ale judeţele ori al municipiului Bucureşti.
Căile extraordinare de atac împotriva hotărârilor de contencios
administrativ rămase definitive sunt următoarele:
a. contestaţie în anulare;
b. revizuirea hotărârii;
c. recursul în interesul legii;

SECŢIUNEA a VIII-a
RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIVĂ

Răspunderea administrativă cuprinde totalitatea normelor ce

reglementează răspunderea juridică a celor care încalcă normele de drept
administrativ.

1. Abaterea administrativă

Abaterea administrativă constă în săvârşirea unui fapt administrativ

ilicit, care poate consta într-o acţiune sau inacţiune, pe care legea, hotărârea
sau ordonanţa Guvernului ori hotărârile consiliilor judeţene şi a celor locale
îl prevăd şi îl sancţionează.
Pentru a fi în prezenţa unei abateri administrative, este necesar ca
actul normativ să reglementeze:

90
 - obligaţia ce revine unui serviciu public administrativ, funcţionar public
sau unui particular (persoană fizică sau juridică);
- sancţiunea aplicabilă celui care încalcă – prin acţiune sau inacţiune –
obligaţia ce-i revine din actul normativ respectiv;
- organul competent să constate abaterea şi să aplice sancţiunea
administrativă;
- căile de atac şi organele competente a le soluţiona, în cazul în care cel
care comite abaterea administrativă se consideră nedreptăţit de sancţiunea
aplicată.

3. Sancţiunile administrative

Sancţiunile administrative sunt, în genere, următoarele:

- Avertismentul constă în atragerea verbală a atenţiei celui care a comis
o abatere administrativă, asupra încălcării unei norme de drept pentru care
legea prevede o sancţiune. Avertismentul se aplică având în vedere
gravitatea abaterii administrative săvârşite, a persoanei făptuitorului, precum
şi condiţiile în care abaterea a fost săvârşită. Avertismentul poate fi aplicat
sub formă de mustrare sau mustrare cu avertisment.
- Amenda constituie obligarea celui care a săvârşit o abatere
administrativă, la plata unei sume de bani, diferenţiată în funcţie de
gravitatea abaterii şi de actul normativ care stabileşte abaterea administrativă
şi acţiunea aplicabilă.
- Confiscarea se aplică numai în cazul în care este prevăzută expres în
actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei şi poate fi aplicată
numai alături de o altă sancţiune administrativă.
- Despăgubirea constă în obligarea statului, a autorităţilor
administrative, a funcţionarilor publici şi a particularilor (persoane fizice sau
juridice) la plata unor sume de bani care să acopere prejudiciile cauzate
domeniului statului, judeţului sau comunei ori serviciilor publice
administrative sau particularilor.
- Retragerea autorizaţiei de funcţionare constă în interdicţia impusă
organul care a constatat abaterea administrativă, de a continua activitatea
care se exercită numai în baza unei autorizaţii emise de organele
competente.
- Oprirea funcţionării unor instalaţii, secţii sau chiar unităţi economice,
ca urmare a săvârşirii unor abateri specifice, cum ar fi poluarea mediului
înconjurător.

91
 - Oprirea executării lucrărilor sau desfiinţarea construcţiilor realizate
în cazurile în care acestea se execută fără autorizaţia prevăzută de lege sau
cu depăşirea prevederilor acesteia.
- Reţinerea, suspendarea sau anularea permisului de conducere auto
sunt sancţiuni care se aplică de organele de poliţie.
Reţinerea şi anularea permisului de conducere sunt două sancţiuni
administrative care se aplică în anumite condiţii: reţinerea, în cazul în care
persoana căreia i se aplică această sancţiune administrativă a fost sancţionată
în mod repetat pentru săvârşirea unor contravenţii, iar anularea, în cazul în
care persoana căreia i se aplică această sancţiune administrativă a fost
condamnată printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru săvârşirea
unor infracţiuni.

3. Subiecţii răspunderii administrative

Statul, ca subiect al răspunderii administrative, trebuie să răspundă de

activitatea desfăşurată de două din cele trei puteri şi anume puterea
legislativă şi pentru aceea a organelor puterii judecătoreşti.
În ipoteza în care Curtea Constituţională declară ca neconstituţională
o lege care, până la acea dată, prin aplicarea ei, a cauzat pagube
particularilor, statul va răspunde pentru repararea acestor pagube.
Statul răspunde pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare
săvârşite în procesele penale. Orice persoană care a fost condamnată are
dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării
cauzei s-a stabilit, prin hotărâre definitivă, că nu a săvârşit fapta imputată ori
că acea faptă nu există precum şi persoana care a fost arestată iar mai apoi a
fost scoasă de sub urmărire penală ori achitată pentru aceleaşi motive arătate
mai sus.
Autorităţile publice administrative răspund în cazurile în care prin
activitatea ce o desfăşoară încalcă legea şi vatămă drepturile recunoscute de
lege.
Art. 52 (1) din Constituţie prevede că persoana vătămată într-un drept
al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act
administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri este
îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului
legitim, anularea actului şi repararea pagubei.

92
 Funcţionarii publici răspund, atât faţă de particulari, cât şi faţă de
serviciile publice administrative în care sunt încadraţi, în cazul săvârşirii
unor abateri administrative pentru care legea prevede angajarea răspunderii
administrative.
Particularii (persoane fizice sau juridice) răspund în toate cazurile în
care aceştia încalcă acele dispoziţii legale pentru care este prevăzută
aplicarea de sancţiuni administrative.
Instanţele judecătoreşti aplică sancţiuni administrative în situaţiile în
care, prin lege, li s-a stabilit dreptul ca în cazul angajării răspunderii
administrative să stabilească întinderea acesteia.

CAPITOLUL III

DREPT FINANCIAR ŞI DREPT FISCAL

SECŢIUNEA I

NOŢIUNEA ŞI OBIECTUL DREPTULUI FINANCIAR

Dreptul financiar poate fi definit ca ansamblul unitar de norme

juridice care reglementează relaţiile financiare, ca relaţii sociale, în formă
economică, de formare, administrare, întrebuinţare şi control al resurselor
financiare publice, aparţinând statului, colectivităţilor locale şi instituţiilor
publice.
Dreptul financiar, ca ramură a sistemului dreptului, grupează toate
normele juridice care reglementează relaţiile financiare şi are, la rândul său,
mai multe subramuri.
Astfel, normele juridice care privesc bugetul public şi procedura
elaborării, adoptării, executării şi încheierii executării bugetului pot fi
grupate în subramura dreptului bugetar.
De asemenea, dreptul fiscal reprezintă o subramură a dreptului
financiar care înmănunchează normele juridice privind impozitele, taxele şi

93
celelalte venituri ale bugetului public, precum şi cele referitoare la procedura
fiscală.
In cuprinsul dreptului financiar identificăm norme juridice relative la
constituirea fondurilor şi contribuţiilor cuvenite bugetului public, la
reglementarea cheltuielilor bugetare, la relaţiile dintre stat şi autorităţile
colectivităţilor locale, pe de o parte, şi persoanele fizice sau juridice, pe de
alta, relaţii care derivă din aplicarea acestor norme.

SECŢIUNEA a II-a
IZVOARELE DREPTULUI FINANCIAR

Izvoarele dreptului financiar sunt acte juridice normative, având forţă

juridică diferită, în funcţie de tipul actului şi autoritatea emitentă.
Astfel, Constituţia, ca lege fundamentală a statului, cuprinde şi
reglementări în materia relaţiilor financiare, cum sunt cele din Titlul IV
intitulat „ Economia şi finanţele publice”.
Dispoziţiile Constituţiei sunt dezvoltate prin sistemul legilor organice
şi ordinare, al ordonanţelor Guvernului (simple sau de urgenţă), al
hotărârilor Guvernului României, de punere în aplicare a legilor,
instrucţiunile şi normele metodologice ale ministerelor.
Legea, care cuprinde norme generale şi abstracte pe termen îndeobşte
determinat, este unul dintre principalele izvoare formale ale dreptului
financiar, prin faptul că ea determină întinderea obligaţiilor bugetare ale
cetăţenilor şi autorizează titularii bugetului să efectueze cheltuielile publice.
Principiul legalităţii impune ca activităţile financiare să se întemeieze pe
dispoziţiile legii, impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului public
putând fi stabilite numai prin lege.
De asemenea, în sistemul izvoarelor dreptului financiar se cuprind şi
hotărârile consiliilor judeţene, municipale, orăşeneşti sau comunale care
cuprind reglementări în materia finanţelor publice locale.

SECŢIUNEA a III-a
STRUCTURA SISTEMULUI FINANCIAR

Prin structura sistemului financiar înţelegem felul în care se

organizează realizarea finanţelor publice ca activitate.

94
 Sistemul financiar este astfel construit pentru a se realiza atât activităţi
care interesează colectivitatea socială în ansamblu, cât şi activităţi care
privesc colectivităţile sociale constituite în unităţile administrativ teritoriale.
In structura sistemului financiar găsim instituţii publice ( organe) cu
competenţă generală în domeniul finanţelor publice, cât şi altele cu
competenţă materială specială.
In cadrul administraţiei publice statale centrale, un organism cu
competenţă generală în domeniul finanţelor publice este Guvernul României,
cel care, iniţiază proiectele principalelor acte normative din domeniul
finanţelor publice, şi adoptă, în virtutea delegării legislative, acte de forţa
juridică a legii în această materie sau emite hotărâri pentru organizarea
executării legilor financiare.
Curtea de Conturi, ca autoritate administrativă autonomă, exercită
controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a
resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, exercitând, în
condiţiile legii, şi atribuţii jurisdicţionale.
Ministerul Finanţelor este organ al administraţiei publice centrale
( a statului ) de specialitate.
Conducerea Ministerului Finanţelor se exercită exclusiv de către
ministrul finanţelor, membru al guvernului, numit ca şi secretarii de stat
după criterii politice.
In directa subordonare a ministerului finanţelor funcţionează Garda
Financiară şi Direcţia Generală a Vămilor.
Structurile deconcentrate în teritoriu ale Ministerului Finanţelor, aflate
în relaţii de subordonare faţă de administraţia centrală, sunt :
- la nivel de judeţ – direcţiile generale judeţene şi a municipiului
Bucureşti, ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat ;
- la nivel de municipiu şi sectoare ale municipiului Bucureşti –
administraţii financiare ;
- la nivel de oraşe – circumscripţiile financiare ;
- la nivel de comune – percepţiile rurale.

SECŢIUNEA a IV-a

BUGETUL PUBLIC NAŢIONAL

1.Noţiune şi trăsături

95
 Bugetul public reprezintă actul juridic necesar pentru stabilirea şi
autorizarea prealabilă a veniturilor şi cheltuielilor publice.
Resursele financiare publice se constituie şi se gestionează printr-un
sistem unitar de bugete : bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat,
bugetele locale, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului şi
bugetele altor instituţii publice cu caracter autonom, în condiţiile asigurării
echilibrului financiar.
Trăsăturile bugetului public sunt următoarele :
- bugetul este un act previzional, el prezentându-se sub forma unui
tablou evaluativ şi comparativ de venituri publice, indicând veniturile
băneşti ale statului şi destinaţia acestora exprimată în cheltuieli bugetare ;
- este un act de autorizare prin care puterea legislativă împuterniceşte
executivul să cheltuiască şi să perceapă venituri în acord cu prevederile
legale ;
- este un act anual, anul bugetar, ca exerciţiu financiar fiind cel mai
potrivit interval pentru care se poate efectua programarea şi se poate urmări
execuţia veniturilor şi cheltuielilor ;
- bugetul public reprezintă un sistem de fluxuri financiare privind
formarea resurselor băneşti publice, gestionarea, utilizarea şi controlul
folosirii acestora;
- bugetul public este şi un instrument de politică a statului în domeniul
fiscalităţii. Pe baza opţiunilor politice, economice, sociale, bugetul public
reflectă politica financiară propriu- zisă a statului.
Subliniem faptul că bugetele care compun bugetul public naţional sunt
autonome, având venituri şi cheltuieli distincte, se elaborează şi se aprobă
separat, iar titularii acestora sunt în relaţii de autonomie.
Din raţiuni didactice vom clasifica componentele bugetului public
naţional în trei categorii :
- bugetele centrale – bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de
stat, împreună cu fondurile speciale constituite pe lângă acestea;
- bugetele locale – bugete judeţene, municipale, orăşeneşti şi
comunale ;
- bugetele instituţiilor publice.

2.Bugetul de stat

Guvernul României, cel care exercită conducerea generală a activităţii

executive în domeniul finanţelor publice, elaborează anual proiectul

96
bugetului de stat şi cel al asigurărilor sociale de stat, pe care le supune
separat aprobării Parlamentului.
Lucrările de întocmire a bugetului de stat şi a celorlalte bugete se
fundamentează pe strategia dezvoltării unor ramuri şi sectoare publice, pe
analize în execuţie şi prognoze ale stadiilor de evoluţie a echilibrului
financiar, monetar şi valutar, a nivelului datoriei publice interne şi externe,
în vederea stabilirii direcţiei de folosire a instrumentelor financiare pentru
determinarea dezvoltării economico- sociale. In acest scop, Ministerul
Finanţelor foloseşte, în condiţiile legii, proiectele şi execuţiile privind :
balanţa de plăţi externe, balanţa de venituri şi cheltuieli băneşti ale
populaţiei şi a masei monetare, balanţa creanţelor şi angajamentelor externe
pe ţări.
Operaţiunile de elaborare a proiectului bugetelor centrale se
desfăşoară sub coordonarea Ministerului Finanţelor, pe baza programelor
ordonatorilor principali de credite. Acesta, prin Direcţia generală a
bugetului, centralizează propunerile primite, sub forma bugetelor
ministerelor şi ale celorlalte organe centrale ale administraţiei publice.
Veniturile şi cheltuielile care se înscriu în buget se grupează pe baza
clasificaţiei bugetare elaborate de Ministerul Finanţelor.
Bugetele şi legile de adoptare se adoptă de către Parlament, pe
ansamblu, pe capitole, pe articole şi pe ordonatorii principali de credite,
teoretic, înainte de expirarea exerciţiului bugetar, astfel bugetul anului în
curs ultraactivează.
Un principiu fundamental pentru asigurarea disciplinei financiare în
distribuirea banului public , a cărei importanţă este subliniată şi de înscrierea
sa în Constituţia României , care statuează faptul că nici o cheltuială
bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei financiare.
Aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat
se realizează de către Camera Deputaţilor şi Senat în şedinţă comună.
Bugetele se aprobă de Parlament pe ansamblu, pe capitole, pe articole
şi pe ordonatorii principali de credite.
Din momentul adoptării sale de către camerele reunite ale
Parlamentului, proiectul legii bugetului de stat devine lege.
Instituţiile care au competenţa legală pe linia execuţiei bugetului de
stat sunt :
- Guvernul – exercită conducerea generală a execuţiei bugetelor
centrale.
- Ministerul Finanţelor - ia măsurile necesare pentru asigurarea
echilibrului bugetar şi aplicarea politicii financiare a statului, cheltuirea cu
eficienţă a resurselor financiare.

97
 - Ordonatorii de credite sunt conducătorii instituţiilor publice care
primesc credite bugetare prin legea bugetului de stat.
Ordonatorii de credite sunt de trei grade :
- Ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat, bugetului
asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale sunt conducătorii
autorităţilor publice, miniştrii şi conducătorii celorlalte organe de specialitate
ale administraţiei publice centrale.
Ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare,
aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele
fondurilor speciale, pe unităţile ierarhic inferioare, în raport cu sarcinile
acestora cuprinse în bugetele respective şi aprobă efectuarea cheltuielilor din
bugetul propriu, cu respectarea dispoziţiilor legale.
- Ordonatorii secundari de credite sunt conducători ai instituţiilor
publice cu personalitate juridică din subordinea ordonatorilor principali de
credite care aprobă efectuarea cheltuielilor din bugete proprii şi a celor din
bugetele fondurilor speciale, cu respectarea dispoziţiilor legale şi
repartizează creditele bugetare aprobate de unităţile ierarhic inferioare, ai
căror conducători sunt ordonatori terţiari de credite.
- Ordonatorii terţiari de credite sunt conducători de instituţii publice
cu personalitate juridică din subordinea ordonatorilor principali sau
secundari de credite, care utilizează creditele bugetare ce le-au fost
repartizate numai pentru nevoile unităţilor pe care le conduc, potrivit
prevederilor din bugetele aprobate şi în condiţiile stabilite prin dispoziţiile
legale.

3.Bugetul asigurărilor sociale de stat

Prin conţinutul său reflectă constituirea şi utilizarea fondurilor băneşti

necesare acoperirii pensiilor de asigurare socială de stat, pensiilor pentru
agricultori, a indemnizaţiilor pentru incapacitate de muncă, pentru plata
biletelor de tratament şi odihnă etc.
Bugetul asigurărilor sociale de stat se întocmeşte distinct de bugetul
de stat, dar după o procedură asemănătoare cu a acestuia din urmă.
Bugetul asigurărilor sociale de stat se elaborează şi se administrează
de către Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale. Proiectul bugetului se
depune, cu avizul Ministerului Finanţelor la Guvern, care, după dezbateri se
pronunţă asupra adoptării proiectului de lege şi transmiterii acestuia la
Parlament.

98
 După aprobare, veniturile şi cheltuielile bugetului asigurărilor sociale
de stat se repartizează pe trimestre şi pe unităţile teritoriale ale Ministerului
Muncii şi Protecţiei Sociale.

4.Finanţele publice locale

În virtutea autonomiei locale şi a prevederilor legale, autorităţilor

administraţiei publice locale le sunt recunoscute următoarele competenţe şi
răspunderi în materia finanţelor publice locale :
- elaborarea şi probarea bugetelor locale la termenele stabilite ;
- stabilirea, constatarea, controlul, urmărirea şi încasarea impozitelor
şi taxelor locale, precum şi a altor venituri, ale unităţilor administrativ-
teritoriale prin compartimente proprii de specialitate, în condiţiile legii ;
- urmărirea execuţiei bugetelor locale şi rectificarea acestora, pe
parcursul anului bugetar, în condiţii de echilibru bugetar;
- stabilirea şi urmărirea modului de prestare a serviciilor publice
locale, inclusiv opţiunea trecerii sau nu a acestor servicii în răspunderea unor
agenţi economici specializaţi sau servicii publice locale, urmărindu-se
eficientizarea acestora în beneficiul cetăţenilor;
- administrarea eficientă a bunurilor din proprietatea publică sau
privată a unităţilor administrativ- teritoriale;
- asigurarea de împrumuturi pe termen scurt, mediu şi lung şi
urmărirea achitării la scadenţă a obligaţiilor de plată rezultate din acestea;
- administrarea resurselor financiare pe parcursul execuţiei bugetare,
în condiţii de eficienţă;
- stabilirea opţiunilor şi a priorităţilor în aprobarea şi în executarea
cheltuielilor publice locale;
- elaborarea, aprobarea, modificarea şi urmărirea realizării
programelor de dezvoltare în perspectivă a unităţilor administrativ teritoriale
ca bază a gestionării bugetelor locale anuale;
- organizarea şi urmărirea efectuării controlului financiar de gestiune
asupra gestiunilor proprii, gestiunilor instituţiilor şi serviciilor publice din
subordinea consiliilor locale, consiliilor judeţene şi a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti.

99
 In bugetele colectivităţilor locale veniturile şi cheltuielile publice
locale se grupează pe subdiviziunile clasificaţiei bugetare, elaborată de către
Ministerul Finanţelor.
Veniturile bugetelor locale se formează din venituri proprii, ca :
impozite, taxe, alte venituri cu destinaţie specială, precum şi din cote şi
sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, cote adiţionale la
unele venituri ale bugetului de stat şi ale bugetelor locale şi din transferuri cu
destinaţie specială de la bugetul de stat.
Impozitele şi taxele locale se stabilesc de către consiliile locale,
judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, în limitele
şi în condiţiile legii.
Prin bugetele locale se înţeleg bugetele de venituri şi cheltuieli, ca
instrumente de conducere a finanţelor publice, ale colectivităţilor constituite
în unităţile administrativ- teritoriale.
Fiecare comună, oraş, municipiu, sector al municipiului Bucureşti,
judeţ, respectiv municipiul Bucureşti, întocmeşte propriul buget local, în
condiţii de autonomie, fără ca între aceste bugete să existe relaţii de
subordonare.
Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale sunt preşedinţii
consiliilor judeţene, primarul general al municipiului Bucureşti, primarii
celorlalte unităţi administrativ- teritoriale.
Ordonatorii principali de credite au competenţa de a aproba efectuarea
cheltuielilor din bugetele proprii, cu respectarea dispoziţiilor legale, precum
şi de a repartiza creditele bugetare, aprobate prin bugetele locale, pe unităţile
ierarhic inferioare, în raport cu sarcinile acestora, cuprinse în bugetele
respective.
Conducătorii instituţiilor sau serviciilor publice cu personalitate
juridică din subordinea fiecărui consiliu local, judeţean şi a Consiliului
General al Municipiului Bucureşti, sunt, după caz, ordonatori secundari sau
terţiari de credite.
Proiectele bugetelor locale se prezintă spre aprobare consiliilor locale,
judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, în termen
de maximum 30 de zile de la intrarea în vigoare a legii bugetului de stat.
Proiectul bugetului local este supus aprobării consiliului local,
judeţean şi Consiliului General al Municipiului Bucureşti, după caz.
Şi în materia bugetelor locale îşi găseşte aplicarea principiul
constituţional potrivit cu care nu se pot înscrie şi nu se pot aproba cheltuieli
în bugetele publice fără asigurarea resurselor financiare corespunzătoare.

100
 5.Bugetele instituţiilor publice

Instituţiile publice sunt :

- instituţii ale statului de drept, care desfăşoară activitate politică sau
executivă, reprezentând puterea şi administraţia de stat în societate;
- instituţii de stat care îşi desfăşoară activitatea în strânsă legătură cu
bugetul public, privind resursele financiare constituite în cadrul acestuia, la
nivel central, local sau prin fonduri speciale, pentru acoperirea cheltuielilor,
pe destinaţii specifice stabilite prin clasificaţie bugetară.
Denumim instituţii publice statale acele instituţii care aparţin statului
şi nu colectivităţilor locale, având legături cu bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat sau bugetele fondurilor speciale.
Instituţiile publice statale pot fi finanţate integral din bugetul de stat,
bugetul asigurărilor sociale de stat sau bugetele fondurilor speciale, parţial
din aceste bugete şi parţial din veniturile extrabugetare sau integral din
venituri extrabugetare.
Competenţele de aprobare a bugetelor instituţiilor publice statale
diferă în funcţie de modul lor de finanţare.
Astfel, bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din
bugetul statului, bugetul asigurărilor sociale de stat sau bugetele fondurilor
speciale se aprobă de către organul ierarhic al acestora, dacă legea nu
prevede altfel.
In cazul Preşedinţiei României, Guvernului şi altor instituţii publice
care nu au organe ierarhic superioare, bugetele lor se prevăd distinct în
bugetul de stat şi se aprobă de către Parlament.
Camera Deputaţilor şi Senatul, cu consultarea Guvernului, îşi aprobă
bugetele proprii înaintea dezbaterii bugetului de stat şi le înaintează
Guvernului în vederea includerii lor în bugetul de stat.
Bugetele instituţiilor publice, care se finanţează integral din venituri
extrabugetare, se aprobă de către organul de conducere al instituţiei publice
respective, cu avizul organului ierarhic superior.
Finanţarea cheltuielilor curente şi de capital ale instituţiilor şi
serviciilor publice de interes local se asigură astfel :
- integral din bugetul local, în funcţie de subordonare ;
- din venituri extrabugetare şi din subvenţii acordate de la bugetul
local, în funcţie de subordonare ;
- integral din venituri extrabugetare.

101
 Competenţa de aprobare a bugetelor instituţiilor şi serviciilor publice
locale diferă, în funcţie de modul de finanţare a acestora:
- bugetele instituţiilor şi serviciilor publice, finanţate integral sau
parţial din bugetele locale se aprobă de către consiliile judeţene, municipale,
orăşeneşti sau comunale, în funcţie de subordonarea acestora;
- bugetele instituţiilor şi serviciilor publice, finanţate integral din
venituri extrabugetare, se aprobă de către organul de conducere al acestora,
cu avizul ordonatorului principal de credite.

SECŢIUNEA a V-a
RESURSELE FINANCIARE PUBLICE

1. Noţiuni şi caracteristici

În ţara noastră constituirea resurselor financiare publice se face pe

baza impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi veniturilor nefiscale, prelevate de
la persoane juridice şi fizice.
Printre elementele esenţiale, caracteristice resurselor fiscale,
remarcăm :
- reprezintă, în general, plăţi fără echivalent, fără o contraprestare
directă şi imediată din partea autorităţii beneficiare.
Impozitele, taxele, contribuţiile vărsate la bugetul public se
„ depersonalizează” , intră în masa comună a veniturilor publice, din care se
finanţează cheltuielile publice, fără a se stabili o legătură directă între o
categorie de venit fiscal şi o anumită cheltuială.
- îmbracă forma bănească
- sunt instituite prin acte juridice unilaterale.
Statul instituie impozitele, taxele, contribuţiile prin voinţa puterii
legiuitoare, dându-li-se astfel caracter şi putere de lege, care se aplică, în
mod unitar, indiferent de contribuabil.
Statul poate recunoaşte colectivităţilor locale competenţa de a institui
impozite şi taxe cu caracter local, deci aplicabile pe teritoriul unităţii
administrative respective.
- caracterul obligatoriu.
Instituirea resurselor fiscale prin acte de putere, determină şi
obligativitatea plăţii acestora la termenele şi în condiţiile stabilite de
autoritatea publică.

102
 Statul şi colectivităţile locale au posibilitatea folosirii procedurii
executării silite atunci când contribuabilii nu îşi execută de bună voie
obligaţiile fiscale instituite unilateral de puterea publică.

2. Impozitele şi taxele

Impozitul este considerat a fi o contribuţie bănească legală, datorată

bugetului public, în mod obligatoriu şi cu titlu nerambursabil, de către
persoanele fizice şi juridice pentru veniturile pe care le obţin, bunurile pe
care le posedă precum şi pentru unele fapte de consum.
Veniturile, ca materie impozabilă pot cuprinde venitul global al
persoanelor fizice, salariile, dividendele, profitul etc.
In cazul averii, materia impozabilă poate îmbrăca forme diverse ca :
valoarea bunurilor mobile sau imobile ale contribuabilului, circulaţia
acestora etc.
Faptele de consum alcătuiesc o categorie modernă de impozite,
pornind de la impozitele incluse în preţurile de vânzare a bunurilor de
consum diferite – impozit pe cifra de afaceri, pe circulaţia mărfurilor, accize
etc.
Taxele sunt plăţi efectuate bugetului de către contribuabilii persoane
fizice şi juridice, cu ocazia şi în legătură cu prestarea unui serviciu public.
Taxele au un caracter ante-factum, fiind datorate şi achitate în
momentul solicitării serviciilor sau lucrărilor care urmează a fi efectuate de
către instituţiile publice.
In materia acestei resurse fiscale putem identifica taxe datorate
bugetului statului şi taxe datorate bugetelor locale ale comunelor, oraşelor,
municipiilor şi judeţelor.

SECŢIUNEA a VI-a
CREANŢA BUGETARĂ

1. Noţiunea de creanţă

Noţiunea de creanţă împreună cu cea de obligaţie reprezintă elemente

de conţinut ale raportului juridic obligaţional.
Lato sensu, termenul de obligaţie se foloseşte pentru a desemna
raportul juridic obligaţional cu cele două laturi ale sale ( activă, creanţa
creditorului şi pasivă, datoria debitorului ).
Stricto sensu, i se conferă numai semnificaţia de datorie a debitorului.

103
 In virtutea raportului juridic de obligaţie, creditorul dobândeşte un
drept de creanţă, iar debitorul se îndatorează la o prestaţie corelativă numită
generic datorie.
Dreptul financiar operează cu noţiunea de creanţă bugetară , constând
în impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte sume, care reprezintă resurse
financiare publice.
Impozitele, taxele, contribuţiile, amenzile şi alte sume, care reprezintă
creanţe bugetare se realizează printr-o succesiune de acte juridice şi
operaţiuni administrativ- financiare care alcătuiesc procedura bugetară.

2. Titlul de creanţă

Titlul de creanţă este actul juridic prin care se stabileşte întinderea

obligaţiei bugetare ce revine persoanei fizice sau juridice care are calitatea
de contribuabil.
Categoriile de titluri de creanţă determinate în funcţie de natura
obligaţiilor bugetare pe care le individualizează şi de procedeele de
percepere a acestora sunt următoarele:
- pentru obligaţiile bugetare provenite din impozite şi taxe, care se
determină de către organele de specialitate pe baza declaraţiilor de impunere,
titlul de creanţă îl constituie procesul- verbal de impunere sau, după caz,
actul declarativ al contribuabilului;
- în cazul obligaţiilor bugetare care se stabilesc, potrivit legii, de către
plătitor, titlul de creanţă îl reprezintă documentul de evidenţă întocmit de
acesta. Pe baza acestor evidente, plătitorul întocmeşte deconturile sau
declaraţiile fiscale, după caz, care se depun la organul de specialitate,
potrivit legii;
- pentru diferenţele constatate între obligaţiile de plată determinate de
plătitor şi cele legal datorate, inclusiv majorările de întârziere pentru neplata
la termen a impozitelor, a taxelor şi a altor venituri, stabilite cu ocazia
verificărilor ulterioare, efectuate de organele abilitate de lege în acest scop,
titlul de creanţă este documentul care cuprinde rezultatele verificării sau
constatării ;
- pentru obligaţiile de plată în vamă, titlul de creanţă îl constituie
declaraţia vamală;
- pentru obligaţiile bugetare care se percep prin plata directă,
reprezentând taxe pentru prestarea unor servicii sau taxe de timbru, titlul de
creanţă îl reprezintă documentul de plată sau actul pe care s-au anulat,
conform legii, timbre mobile fiscale;

104
 - pentru obligaţiile privind plata amenzilor, titlul de creanţă este
procesul- verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a amenzii,
întocmit de organul prevăzut de lege;
- în cazul amenzilor, al cheltuielilor judiciare şi al altor creanţe
bugetare stabilite, potrivit legii, de procuror sau de instanţa judecătorească,
titlul de creanţă este, după caz, ordonanţa procurorului, încheierea sau
dispozitivul hotărârii instanţei judecătoreşti, ori un extras, certificat, întocmit
în baza acestor acte;
- pentru obligaţiile bugetare provenind din majorări, titlul de creanţă îl
constituie actul prin care se constată şi se individualizează suma de plată;
- în cazul în care asupra unei obligaţii de plată privind creanţele
bugetare, s-a pronunţat o instanţă judecătorească, suma datorată este cea
stabilită prin hotărâre judecătorească, definitivă şi irevocabilă, iar în cazul
unei contestaţii sau cereri de revizuire adresate organului competent potrivit
legii, suma datorată este cea prevăzută în decizia emisă de acesta;
- alte documente emise de organele competente, prin care se constată
şi se individualizează creanţe bugetare.
Titlurile de creanţă bugetară prezintă unele caractere specifice, după
cum urmează:
- sunt acte juridice de drept financiar, supuse normelor juridice care
reglementează finanţele publice;
- reprezintă acte juridice declarative de drepturi şi obligaţii;
- titlurile de creanţă sunt întocmite întotdeauna în formă scrisă, ca o
condiţie procedurală impusă de normele dreptului public;
- au caracterul de titlu executoriu. Titlul de creanţă este executoriu de
drept, fără a fi nevoie de o investire specială cu formula executorie, ca titlul
de drept civil.
Realizarea obligaţiei bugetare, care presupune şi stingerea raportului
juridic obligaţional în conţinutul căruia acesta s-a născut, cunoaşte
următoarele modalităţi:
- plată;
- executare silită;
- compensare;
- scădere pentru cauze de insolvabilitate;
- anulare.

SECŢIUNEA a VII-a
CONTROLUL FINANCIAR

Principalele forme de control financiar organizate în ţara noastră sunt:

105
 - controlul intern;
- controlul financiar preventiv;
- controlul financiar de stat;
- controlul fiscal;
- controlul financiar exercitat de către Curtea de Conturi.

1. Controlul intern

Controlul intern reprezintă ansamblul de măsuri întreprinse la nivelul

unei instituţii publice cu privire la structurile organizatorice, metodele,
procedurile şi sistemele de control şi de evaluare instituite în scopul
asigurării unei activităţi eficiente şi legale.
Supravegherea controlului intern este supusă auditului intern,
activitate organizată independent în structura unei instituţii publice şi în
directa subordonare a conducătorului acesteia, care constă în efectuarea de
verifică, inspecţii şi analize ale sistemului propriu de control intern, în
scopul evaluării obiective a măsurii în care acesta asigură îndeplinirea
obiectivelor instituţiei publice şi utilizarea resurselor în mod economic,
eficace, eficient şi pentru a raporta conducerii constatările făcute şi măsurile
propuse de corectare a deficienţelor şi de ameliorare a performanţelor
sistemului de control intern.

2.Controlul financiar preventiv

Controlul financiar preventiv are rolul de a interveni operativ pentru

împiedicarea operaţiunilor neeconomicoase sau nelegale, reprezentând o
activitate prin care se verifică legalitatea şi regularitatea operaţiunilor
efectuate pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public, înainte de
aprobarea acestora.
Fac obiectul controlului financiar preventiv, orice documente prin
care se urmăreşte efectuarea unei operaţiuni, în forma pregătită în vederea
aprobării acestora de către autoritatea competentă, care vizează :
- angajamente legale şi bugetare;

106
 - deschiderea şi repartizarea de credite bugetare;
- modificarea repartizării pe trimestre şi pe subdiviziuni ale
clasificaţiei
bugetare a creditelor aprobate, inclusiv prin virări de credite;
- efectuarea de plăţi din fonduri publice;
- efectuarea de încasări în numerar;
- vânzarea, gajarea, concesionarea sau închirierea de bunuri din
domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ- teritoriale;
- concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul public al
statului sau al unităţilor administrativ- teritoriale;
- alte tipuri de operaţiuni, stabilite prin ordin al ministrului
finanţelor.
Controlul financiar preventiv se poate organiza în următoarele forme:
- controlul financiar preventiv propriu;
- controlul financiar preventiv delegat, prin controlori delegaţi ai
Ministerului Finanţelor.

3. Controlul financiar de stat

Controlul financiar al statului se organizează şi funcţionează în

Ministerul Finanţelor şi se realizează prin :
- Direcţia generală a controlului financiar de stat;
- Garda Financiară.
In judeţe şi în municipiul Bucureşti sunt organizate structuri
deconcentrate ale Ministerului Finanţelor sub forma direcţiilor sau direcţiilor
generale ale controlului financiar de stat, care au în structură secţii ale
Gărzii Financiare.
Procedura controlului financiar al statului prevede că un agent
economic poate face obiectul unui singur control al contabilităţii, pentru
sinceritatea bilanţurilor şi determinarea sumelor datorate cu orice titlu
statului; este supusă controlului întreaga perioadă scursă de la precedenta
verificare de aceeaşi natură şi cu aceleaşi obiective, care, potrivit legii, nu s-
a prescris.
Excepţii de la această regulă fac verificările reclamanţilor privind
încălcări ale legilor financiare care se efectuează ori de câte ori este cazul,
precum şi verificările cu scop de analiză şi documentare care se pot efectua
numai după notificarea şi obţinerea acordului agentului economic.

107
 4. Controlul fiscal

Controlul fiscal, cuprinde ansamblul activităţilor care au ca scop

verificarea realităţii declaraţiilor, precum şi verificarea corectitudinii şi
exactităţii îndeplinirii, conform legii, a obligaţiilor fiscale de către
contribuabili.
Obligaţiile fiscale cuprind :
- obligaţia de a declara bunurile şi veniturile impozabile sau, după caz,
impozitele datorate;
- obligaţia de a calcula şi de a înregistra în evidenţele contabile şi de
plată, la termenele legale, impozitele;
- obligaţia de a calcula şi de a înregistra în evidenţele contabile şi de
plată, la termenele legale, impozitele care se realizează prin stopaj la sursă;
- orice alte obligaţii legale care revin contribuabililor, persoane fizice
sau juridice, în aplicarea legilor fiscale.
Competenţa exercitării controlului fiscal revine Ministerului
Finanţelor şi unităţilor sale teritoriale, prin aparatul fiscal şi prin organele de
control financiar abilitate de lege, precum şi serviciilor de specialitate ale
autorităţilor administraţiei publice locale.
Contribuabilii sunt obligaţi să pună la dispoziţia organului de control
fiscal al statului sau al administraţiei locale toate documentele tehnico-
operative, contabile şi orice alte documente legale justificative care stau la
baza calculării corecte şi în cuantumul legal a impozitelor datorate.
Controlul fiscal de desfăşoară la sediul, domiciliul sau reşedinţa
contribuabilului sau la sediul organului de control fiscal ori, după caz, la
sediul serviciilor de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale.
Controlul fiscal la sediul, domiciliul sau reşedinţa contribuabilului sau
la sediul organului de control fiscal ori, după caz, la sediul serviciilor de
specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale, se efectuează o
singură dată pentru fiecare impozit şi pentru fiecare perioadă supusă
impozitării.
Rezultatele controlului fiscal se consemnează obligatoriu în procese-
verbale de control, în note de constatare sau în procese- verbale de
constatare a contravenţiilor, după ca

108
109
 CAPITOLUL VI
DREPT PENAL

SECŢIUNEA I
NOŢIUNEA, OBIECTUL ŞI SCOPUL DREPTULUI PENAL

Dreptul penal (legislaţia penală), ca ramură a sistemului de drept

român, este format din totalitatea normelor juridice cu ajutorul cărora se
apără, împotriva infracţiunilor şi faptelor prevăzute de legea penală,
România şi întreaga ordine de drept, prin aplicarea pedepselor şi a altor
măsuri penale persoanelor care au săvârşit infracţiuni sau care au comis
fapte prevăzute de legea penală chiar fără vinovăţie.
Obiectul dreptului penal este format din acele raporturi sociale care
reglementează lupta împotriva infracţiunilor sau a unor fapte penale, ce se
nasc între stat şi infractor sau făptuitor, ca urmare a comiterii unei infracţiuni
sau a unei fapte prevăzute de legea penală, în vederea tragerii la răspundere
penală a acestuia din urmă prin aplicarea pedepselor sau a celorlalte măsuri
penale.
Scopul dreptului penal constă în apărarea României, a suveranităţii,
independenţei şi unităţii statului, a proprietăţii publice, a persoanei şi
drepturilor acesteia, precum şi a întregii ordini de drept împotriva
infracţiunilor.

SECŢIUNEA a II-a
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE
DREPTULUI PENAL

Principiile exprimă ideile fundamentale cu privire la dreptul penal şi

care sunt reflectate în instituţiile sale de bază (infracţiunea, sancţiunile şi
răspunderea penală).
Principiul legalităţii răspunderii se desprinde din dispoziţiile art. 17
alin. 2 din Codul Penal în care se prevede că, infracţiunea este singurul temei
al răspunderii penale. Dacă fapta, chiar prevăzută de legea penală, nu
întruneşte trăsăturile unei infracţiuni, nu va exista nici răspundere penală.

110
 Principiul legalităţii incriminărilor şi al pedepselor, potrivit căruia
legea prevede ce fapte constituie infracţiuni, pedepse ce se aplică
infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte.
Principiul caracterului personal al răspunderii penale înseamnă că
numai infractorul poate fi tras la răspundere penală, deoarece, în dreptul
nostru penal nimeni nu poate răspunde pentru fapta altuia.
Principiul individualizării răspunderii penale – individualizarea este
legală, judiciară şi administrativă.
Individualizarea legală se realizează de către legiuitori prin fixarea în
norma de incriminarea speciei şi limitelor speciale ale pedepsei, precum şi
măsurilor penale pentru fiecare infracţiune, în funcţie de gradul de pericol
social abstract (genetic) al acesteia. De asemenea, şi prin dispoziţiile privind
sancţionarea recidivei, a concursului de infracţiuni, etc.
Individualizarea judiciară constă în stabilirea şi aplicarea cuantumului
pedepsei concrete de către instanţă, în cadrul limitelor legale, ţinând seama
de pericolul social concret al faptei săvârşite, de persoana făptuitorului şi de
împrejurările care atenuează sau agravează pedeapsa, precum şi de
contribuţia fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii.
Individualizarea administrativă a pedepsei are loc în cursul executării
acesteia, însă tot în conformitate cu legea.

SECŢIUNEA a III-a
LEGEA PENALĂ

Prin lege penală se înţelege orice dispoziţie penală care se află într-o
lege, iar prin legislaţie penală (dreptul penal), totalitatea dispoziţiilor
penale, indiferent de sediul lor (Codul Penal sau legea specială penală sau
nepenală dar cu dispoziţii penale). Deci, numai legea este izvor de drept
penal.
Legile penale se clasifică potrivit mei multor criterii, întindere sau
domeniu de aplicare, durată şi caracter.
A. Criteriul domeniului de aplicare
Potrivit acestui criteriu, legile penale pot fi generale şi speciale.
Codul penal este legea de bază în materie penală, sau legea penală
generală ordinară deoarece cuprinde, în mod unitar şi sistematizat,
majoritatea normelor de drept penal cu caracter general şi special.
În afară de cod, mai există şi alte norme cu caracter penal, cuprinse în
legile penale speciale sau legi speciale nepenale care conţin şi dispoziţii
penale.

111
 B. Criteriul duratei de aplicare
Potrivit acestui criteriu, legile penale sunt nedeterminate în timp, când
în cuprinsul lor nu se arată data până la care vor fi în vigoare.
Legile penale cu durată determinată sau temporară au o aplicabilitate
limitate în timp, arătată printr-o dispoziţie cuprinsă chiar în corpul lor.
C. Criteriul caracterului legilor
Legile penale sunt ordinare şi excepţionale. Sunt ordinare când au fost
adoptate în condiţii social-economice şi politice normale, obişnuite, iar
excepţionale când au fost adoptate în condiţii speciale, cum ar fi războiul,
calamităţile naturale sau alte împrejurări deosebite.

SECŢIUNEA a IV-a
RAPORTUL JURIDIC PENAL

1. Definiţia raportului juridic penal

Raportul penal constă legătura dintre stat şi făptuitor, născută în urma

săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, în care aceştia au drepturi şi
obligaţii corelative cu privire la răspunderea penală a făptuitorului, constând
în aplicarea şi suportarea sancţiunilor penale, în scopul apărării ordinii de
drept.

2. Elementele raportului juridic penal

A. Subiecţii raportului penal

Subiecţii sunt participanţii la raport şi aceştia vor fi întotdeauna statul,
reprezentat prin organele sale judiciare, de cercetare, de parchet şi justiţie şi
persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală.
Statul este titularul dreptului de a pedepsi persoana care a săvârşit
fapta prevăzută în norma incriminatoare, indiferent de calitatea concretă pe
care acesta o are (autor, instigator).
Chiar şi atunci când punerea în mişcare a acţiunii penale este
condiţionată de plângerea prealabilă din partea persoanei vătămate, subiecţii
rămân aceiaşi, statul şi infractorul.
B. Conţinutul raportului penal
Conţinutul raportului penal este format din drepturile şi obligaţiile
corelative ale subiecţilor , în sensul că dreptul unui subiect îi corespunde o
obligaţie a celuilalt subiect. Astfel, dreptul statului de a trage la răspundere
penală îi corespunde obligaţia infractorului de a suporta consecinţele faptei
(pedeapsa ori alte măsuri penale).

112
 C. Obiectul raportului penal
Este format din pedeapsă şi celelalte măsuri prevăzute de lege, ca
urmare a săvârşirii fapte respective.

SECŢIUNEA a V-a
INFRACŢIUNEA

1.Definiţia şi trăsăturile infracţiunii

Noţiunea infracţiunii este definită în Codul penal ca o faptă care

prezintă pericol social săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.
Trăsăturile esenţiale … „fapta care prezintă pericolul social în
înţelesul legii penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce
atingere uneia dintre valorile arătate de art.1 şi pentru sancţionarea căreia
este necesară aplicarea unei pedepse sau aplicarea unei măsuri educative.
Pericolul social este legal (generic, abstract) stabilit prin lege şi
exprimat în sancţiunea legală specială stabilită pentru aceasta ca specie şi
limită.
Pericolul social al infracţiunii este şi concret , determinat de fapta
concretă, de persoana concretă a făptuitorului şi de împrejurările în care s-a
comis. Pericolul social concret se stabileşte de către instanţa de judecată.
Pericolul social caracterizează deci infracţiunea în ansamblul ei, nu
doar unul din elementele sale
Cu toate că o faptă este prevăzută de legea penală, când nu prezintă în
concret pericolul social al unei infracţiuni, nu este considerată ca atare. Fapta
nu prezintă un asemenea pericol dacă sunt întrunite următoarele condiţii: să
aducă o atingere minimă valorii apărate de legea penală, iar prin conţinutul
ei concret să fie în mod vădit lipsită de importanţă.
Fapta să fie săvârşită cu vinovăţie – vinovăţia exprimă o anumită
atitudine psihică (de conştiinţă) a făptuitorului (aspectul moral-subiectiv)
faţă de acţiunea (inacţiunea sa), în sensul cunoaşterii împrejurării că aceasta
este prevăzută de legea penală, că produce anumite urmări socialmente
periculoase, de asemenea prevăzute de legea penală, pe care le doreşte sau le
acceptă, ori manifestă o atitudine de uşurinţă sau nepăsare faţă de aceasta ori
nu prevede urmările deşi trebuia şi putea într-o asemenea situaţie suntem în
prezenţa unei fapte pentru care poate fi tras la răspundere penală.
Fapta să fie prevăzută de legea penală – fapta de pericol social este
prevăzută atât în partea generală a Codului Penal – în care se defineşte
noţiunea generală a infracţiunii, se arată pedepsele şi celelalte măsuri,

113
precum şi limitele lor generale – cât şi în partea specială a acesteia şi în
legile speciale, unde se defineşte fiecare infracţiune în parte şi se indică
specia pedepsei şi celelalte măsuri penale, precum şi limitele lor speciale.

2. Structura infracţiunii

Infracţiunea are patru elemente: obiect, latură obiectivă, subiect şi

latură subiectivă, care sunt obligatorii pentru existenţa acesteia.
Obiectul infracţiunii – pentru ca acţiunea sau inacţiunea omului să fie
considerată socialmente periculoasă trebuie să vătămeze sau să se încerce
vătămarea uneia din valorile ocrotite prin normele dreptului penal şi arătate
în art. 1 Cod Penal.
Menţionăm că ori de câte ori se foloseşte expresia „obiect al
infracţiunii” fără nici un atribut se are în vedere obiectul ei juridic.
A. Obiectul juridic este format din valorile sociale prevăzute în
normele din partea specială a Codului penal şi în cele din legile speciale,
care sunt lezate prin diverse acţiuni (inacţiuni) socialmente periculoase.
Categoriile obiectului juridic sunt: obiectul general (comun),
obiectul generic (de grup) şi obiectul specific sau mijlocit.
1.Obiectul juridic general (comun) este format din totalitatea
valorilor sociale ocrotite de dreptul penal.
2.Obiectul juridic generic (de grup) este format din „mănunchiul
valorilor sociale de aceeaşi natură” ocrotite de dreptul penal şi care pot fi
lezate numai prin anumite acţiuni (inacţiuni).
3.Obiectul juridic specific (nemijlocit) constă din valoarea socială
contra căreia se îndreaptă nemijlocit acţiunea (inacţiunea) infracţională,
valoare caracterizată prin anumite trăsături proprii din cadrul aceleiaşi grupe,
specifice care servesc la individualizarea infracţiunii din cadrul aceleiaşi
grupe de infracţiuni.
B. Obiectul material sau fizic acesta este constituit din lucrul sau
fiinţa care incorporează unele valori sociale ocrotite prin legea penală şi
asupra căruia se îndreaptă acţiunea (inacţiunea) prevăzută de această lege.
Acesta este întâlnit numai la infracţiunile materiale (de rezultat, de daună).
În cadrul acestor infracţiuni , zise formale, de pericol (insultă,
calomnie, etc.) nu există obiect material, ci doar obiect juridic.

114
 3. Formele infracţiunii intenţionate

Formele infracţiunii sunt: luarea hotărârii, a pregătirii, a executării

(tentativa) şi forma consumată. Desigur unele din acestea au relevanţă
juridică numai când infracţiunea nu s-a consumat, deoarece în forma
consumată sunt absorbite toate celelalte forme anterioare.
Luarea hotărâri sau forma internă
Orice activitate infracţională presupune o aptitudine psihică a
făptuitorului, care precede şi însoţeşte acţiunea (inacţiunea) prevăzută de
legea penală. La infracţiunile intenţionate, această atitudine psihică parcurge
mai multe momente: încolţirea sau conceperea ideii infracţionale,
deliberarea (lupta motivelor) şi luarea hotărârii (rezoluţia) de a săvârşi
acţiunea (inacţiunea) infracţională.
Desfăşurarea externă a infracţiunii intenţionate
3.1. Actele de pregătire (preparatorii) constau în procurarea de către
autor, de coautor sau de către complice a unor mijloace materiale, date,
informaţii cu privire la timpul, locul, modul şi mijlocul cel mai potrivit
pentru executarea acţiunii. Acestea pot fi de natură materială sau
intelectuală.
Pregătirea infracţiunii, chiar dacă este posibilă, nu se realizează în
concret la orice infracţiune, iar când există ea poate diferi de la o infracţiune
la alta. La unele infracţiuni actele de pregătire nu sunt posibile.
Actul de pregătire, indiferent de natura sa, nu face parte din latura
obiectivă şi nici din cea subiectivă prevăzute în conţinutul legal al
infracţiunii.
Actul pregătitor are loc înainte de începerea executării acţiunii, la un
interval de timp mai lung sau mai scurt după luarea hotărârii infracţionale.
În legislaţia noastră penală actele de pregătire nu sunt incriminate,
deoarece ele nu pun în pericol nemijlocit valorile ocrotite de ea.

3.2. Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşii

infracţiunea, adică începerea acţiunii (subelement al laturii obiective), care
să fie întreruptă ori să nu-şi fi produs efectul (urmarea) prevăzut de lege, pe
care făptuitorul l-a urmărit sau acceptat.
Tentativa există şi când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă,
deoarece mijlocul folosit a fost insuficient sau defectuos, ori fiindcă în
timpul când actele de executare s-au comis a lipsit obiectul de la locul unde
a crezut că se află (art. 20 cod penal).

115
 În raport cu infracţiunea consumată, şi numai cu aceasta, tentativa
apare ca o infracţiune imperfectă, nedesăvârşită, deoarece nu s-a produs
urmarea prevăzută şi dorită sau acceptată de făptuitor.
A. Condiţiile tentativei sunt:
1.Să existe intenţia de a săvârşi acţiunea, deoarece tentativa constă în
punerea în executare a hotărârii.
2.Să existe un început de executare a acţiunii, constând în acte
concrete îndreptate nemijlocit împotriva valorii ocrotite prin legea penală,
acte care fac parte din conţinutul legal al infracţiunii.
3.Acţiunea, a cărei executare a început, să se întrerupă fie din motive
independente de făptuitor, fie datorită iniţiativei lui - sau cu toate că a fost
dusă până la capăt, terminată, să nu producă efectul.
În partea specială a codului penal sau în legi speciale se prevede
întotdeauna expres infracţiunile a căror tentativă se pedepseşte , ceea ce
înseamnă că la aceasta ea este şi posibilă. La celelalte infracţiuni ea nu este
posibilă, ori deşi este posibilă nu este incriminată.
B. Formele tentativei
În raport cu gradul de realizare a acţiunii şi cauzelor care fac să nu se
producă urmarea prevăzută de legea penală pentru ca fapta să nu se consume
există două forme ale tentativei: tentativa întreruptă (nedeterminată,
imperfectă) şi tentativa fără efect (terminată, perfectă, neizbutită).
Tentativa întreruptă (neterminată) există când executarea (acţiunea)a
început dar nu este dusă până la capăt, fie din motive independente de
făptuitor, fie din iniţiativa proprie a acestuia.
Tentativa terminată (perfectă) există când a început executarea
acţiunii prevăzută în conţinutul legal al infracţiunii şi a fost dusă până la
capăt, dar nu s-a produs urmarea prevăzută şi dorită sau acceptată de
făptuitor.
Datorită insuficienţei mijloacelor folosite sau defectuozităţii mijloacelor
folosite ori lipsei obiectului de la locul unde făptuitorul credea că se află în
momentul săvârşirii actelor de executare.
3.3. Infracţiunea consumată
Infracţiunea se consumă când se realizează în întregime (inacţiunea)
în cazul infracţiunilor formale, ori când acţiunea (inacţiunea) a produs o
anumită urmare prevăzută în norma incriminatori în cazul infracţiunilor de
rezultat. Deci, conţinutul legal al infracţiunii consumate se realizează în
întregime şi nu doar parţial ca în cazul tentativei.
Ca regulă în legislaţia penală se incriminează forma consumată a
diverselor infracţiuni, formă care există fie că executarea se realizează prin
acţiune, fie prin inacţiune.

116
 Când nu se mai pot produce nici un fel de urmări, fapta se epuizează.
Cunoaşterea momentului consumării infracţiunii prezintă mare interes
practic, fiindcă toate formele anterioare sunt absorbite de forma consumată.
De asemenea, de momentul consumării (epuizării) infracţiunii depinde
aplicarea dispoziţiilor penale privitoare la: prescripţia răspunderii penale,
amnistie şi graţiere, aplicarea legii penale în timp, deoarece primele trei se
aplică numai faptelor rămase în forma tentativei pedepsibile ori s-au
consumat până în momentul intervenirii lor, iar legea penală nouă numai
faptelor tentate sau consumate după ce a intrat în vigoare.

4. Unitatea de infracţiune

Prin unitatea de infracţiune se înţelege acea situaţie în acre

făptuitorul prin activitatea sa a realizat conţinutul unei singure infracţiuni.
Unitatea de infracţiune este de două feluri: naturală şi legală.
4.1. Unitatea naturală de infracţiune, există atunci când o singură
acţiune sau inacţiune izvorâtă dintr-o poziţie subiectivă unică şi unită cu
rezultatul unic produs realizează conţinutul unei singure infracţiuni.
În cazul unităţii naturale de infracţiune se pot distinge trei forme şi
anume:
- infracţiunea simplă, este acea formă ce constă, sub aspect obiectiv, într-
o acţiune (inacţiune) care nu trebuie să dureze în timp pentru realizarea
conţinutului infracţiunii respective. Rezultatul socialmente periculos este, de
regulă, unic;
- infracţiunea continuă se caracterizează prin aceea că elementul său
material constând într-o acţiune sau inacţiune, se prelungeşte în timp în mod
natural, până la încetarea activităţii infracţionale, care se poate datora
intervenţiei făptuitorului, altor persoane, ori organelor competente. Specific
pentru infracţiunea continuă este prelungirea elementului material peste
momentul consumării faptei până la un moment denumit epuizarea
infracţiunii;
- infracţiunea deviată se caracterizează prin aceea că făptuitorul, prin
activitatea sa lezează o altă valoare socială ori fapta este îndreptată împotriva
altei persoane decât celei vizate, fie datorită defectuozităţii sau greşitei
manipulări a instrumentelor folosite, fie datorită erorii cu privire la victimă.
Rezultatul acţiunii deviate este unul singur, şi anume vătămarea reală
produsă.

117
 4.2. Unitatea legală de infracţiune, există atunci când două sau mai multe
acţiuni ori inacţiuni sau două ori mai multe urmări socialmente periculoase,
care ar putea constitui, fiecare în parte, elementul material ori rezultatul unei
infracţiuni distincte sunt reunite, prin voinţa legiuitorului, în conţinutul unei
singure infracţiuni, care dobândeşte astfel un caracter complex.
Există patru forme ale unităţii infracţionalităţii legale: infracţiunea
continuată, infracţiunea complexă, infracţiunea de obicei şi infracţiunea
progresivă.
- Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite
intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni
care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Ceea ce
caracterizează infracţiunea continuată este existenţa unui singur făptuitor şi a
unei pluralităţi de fapte care, fiecare în parte, ar putea constitui tot atâtea
infracţiuni autonome, însă împreună alcătuiesc, prin voinţa legiuitorului,
datorită unui element subiectiv comun, aflat la baza tuturor faptelor, o
singură infracţiune cu un conţinut unic.
- Infracţiunea complexă este acea infracţiune în conţinutul căreia intră, ca
element sau ca circumstanţă agravantă, o acţiune sau inacţiune care
constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Specific
infracţiunii complexe este absorbţia în conţinutul său, prin voinţa
legiuitorului, a unei sau mai multor fapte distincte, care prezintă, fiecare în
parte, elementele unei infracţiuni dar care, ca efect al absorbţiei, îşi pierd
caracterul de fapte penale autonome, devenind fie un element constitutiv în
conţinutul de bază al infracţiunii complexe, fie un element circumstanţial al
conţinutului agravat al acesteia.
- Infracţiunea progresivă poate fi definită ca fiind o formă de unitate
infracţională în care conţinutul obiectiv se amplifică sub aspectul
rezultatului, în aşa mod încât trecerea de la conţinutul de bază al infracţiunii
la conţinutul amplificat al acesteia atrage o schimbare a încadrării juridice,
fie într-o infracţiune mai gravă, fie într-o variantă agravată a aceleiaşi
infracţiuni. Amplificarea rezultatului sau a urmării socialmente periculoase
constituie caracteristica esenţială a infracţiunilor progresive.
- Infracţiunea de obicei este acea infracţiune ce se săvârşeşte prin
repetarea faptei incriminate de un număr suficient de mare pentru ca, prin
această repetare, să rezulte că făptuitorul desfăşoară activitatea infracţională
respectivă de obicei, din obişnuinţă sau ca îndeletnicire.

118
 5. Pluralitatea de infracţiune

Pluralitatea de infracţiune poate fi definită ca fiind acea situaţie în

care o persoană a săvârşit două sau mai multe infracţiuni înainte de a fi fost
condamnată definitiv pentru vreuna din ele sau a săvârşit o nouă infracţiune
după ce fost condamnată definitiv pentru o altă faptă comisă anterior.
Formele pluralităţii de infracţiune sunt: concursul de infracţiuni,
recidiva şi pluralitatea intermediară.
5.1. Concursul de infracţiuni este acea formă a pluralităţii de
infracţiuni ce constă în existenţa a două sau mai multor infracţiuni, săvârşite
de aceeaşi persoană, mai înainte de a fi intervenit o condamnare definitivă
pentru vreuna dintre ele şi dacă acestea sunt susceptibile de a fi supuse
judecăţii.
Concursul de infracţiuni se prezintă sub două forme:
- concursul real de infracţiuni, pluralitate care există atunci când două
sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană înainte de a fi
condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, chiar dacă una dintre
infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altor infracţiuni.
Ceea ce caracterizează concursul real este împrejurarea că cele două sau mai
multe infracţiuni care îl alcătuiesc sunt săvârşite prin două sau mai multe
acţiuni ori inacţiuni distincte, care prezintă fiecare în parte, conţinutul unei
infracţiuni de sine stătătoare.;
- concursul ideal de infracţiuni există ori de câte ori prin acţiunea sau
inacţiunea săvârşită de o persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc
şi urmărilor pe care le-a produs, sunt realizate elementele constitutive a două
sau mai multe infracţiuni. Ceea ce caracterizează concursul ideal este faptul
că, cele două sau mai multe infracţiuni care-l compun se realizează prin
săvârşirea unei acţiuni sau inacţiuni unice.
5.2. Recidiva este acea formă a pluralităţii de infracţiuni care există
atunci când după o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de
6 luni sau după cel puţin trei condamnări de până la 6 luni, executate sau nu,
condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie într-un anumit timp
determinat, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an.
Condiţiile de existenţă a recidivei sunt următoarele:
- existenţa unei condamnări definitive la pedeapsa închisorii mai mari
de 6 luni sau cel puţin trei asemenea condamnări pe până la 6 luni inclusiv
(primul termen al recidivei);
- după pronunţarea condamnărilor definitive persoana condamnată să
recurgă la săvârşirea unei noi infracţiuni, pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii mai mare de 1 an (al doilea termen al recidivei);

119
 - atât faptele conţinute în primul termen al recidivei, cât şi cele din al
doilea termen al recidivei să facă parte din categoria infracţiunilor săvârşite
cu intenţie;
- atât condamnarea anterioară, cât şi noua infracţiune, să privească
acelaşi făptuitor;
- infracţiunile să nu fi fost săvârşite în timpul minorităţii ori din culpă
sau să nu fi fost amnistiate sau dezincriminate.
Modalităţile recidivei sunt următoarele:
- recidiva post-condamnatorie există atunci când după rămânerea
definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mari de
6 luni, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, înainte de
începerea executării pedepsei, în timpul executării pedepsei sau în stare de
evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este
închisoarea mai mare de 1 an;
- recidiva post-executorie există atunci când după executarea unei
pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni, după graţierea totală sau a
restului de pedeapsă, ori după împlinirea termenului de prescripţie a
executării unei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o
infracţiune cu intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai
mare de 1 an;
- mica recidivă există atunci când, după condamnarea la cel puţin trei
pedepse cu închisoare până la 6 luni sau după executare, după graţierea
totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescrierea executării unor
asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu
intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an.
5.3. Pluralitatea intermediară. Există o asemenea pluralitate de
infracţiuni în cazul în care, după condamnarea definitivă pentru o infracţiune
săvârşită anterior, infractorul săvârşeşte din nou o faptă penală, înainte de
începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de
evadare şi nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru existenţa
concursului de infracţiuni sau a stării de recidivă.

120
 SECŢIUNEA a VI-a
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL
AL FAPTEI

Cauzele de înlăturare a caracterului penal al faptei sunt definite ca

fiind acele stări, împrejurări sau situaţii a căror existenţă în timpul
săvârşirii fapte, face potrivit legii, ca realizarea vreuneia din trăsăturile
esenţiale ale infracţiunii să devină imposibilă.
Existenţa unor asemenea cauze împiedică punerea în mişcare sau
exercitarea acţiunii penale şi poate fi invocată în orice stadiu al procesului
penal. Constatarea unei cauze ce înlătură caracterul penal al faptei are ca
efect, totodată, înlăturarea răspunderii penale. Toate cauzele de înlăturare a
caracterului penal al faptei sunt prevăzute expres de legea penală, fie în
cadrul normelor generale, fie în conţinutul celor speciale.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei prevăzute de Codul
penal român sunt următoarele:
- legitima apărare există atunci când o faptă este săvârşită din
necesitatea de a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptată
împotriva făptuitorului, a altei persoane sau împotriva unui interes public,
care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat, ori interesul
public. Există legitimă apărare şi atunci când, fapta se săvârşeşte pentru a
respinge pătrunderea fără drept a unei persoane, prin violenţă, vicleni,
efracţie sau prin alte asemenea mijloace într-o locuinţă, încăpere, dependinţă
sau loc împrejmuit ţinând de acestea. În fine, este în legitimă apărare şi acela
care, din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări
proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs
atacul;
- starea de necesitate. Este în stare de necesitate persoana care
săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi
înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un
bun important al său ori al altuia sau în interes public;
- constrângerea fizică este acea cauză de înlăturare a caracterului
penal al faptei conform căreia nu constituie infracţiune fapta penală săvârşită
din cauza unei constrângeri fizice, căreia făptuitorul nu i-a putut rezista;
- constrângerea morală există atunci când o persoană săvârşeşte o faptă
prevăzută de legea penală datorită unei ameninţări cu un pericol grav pentru
persoana sa, ori a alteia, pericol care nu putea fi înlăturat în alt mod;

121
 - cazul fortuit este acea împrejurare de neprevăzut care are drept
consecinţă producerea unui rezultat sau a unei urmări periculoase în
contextul săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală;
- iresponsabilitatea este acea cauză de înlăturare a caracterului penal
al faptei care semnifică absenţa factorilor intelectivi şi volitivi ai
făptuitorului în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţii mintale, fie
din alte cauze, astfel încât, făptuitorul nu putea să-şi dea seama de acţiunile
sau inacţiunile sale, ori nu pute fi stăpân pe ele;
- beţia face ca fapta prevăzută de legea penală să nu fie infracţiune
dacă făptuitorul în momentul săvârşirii faptei, se găsea, datorită unor
împrejurări independente de voinţa sa, în stare de beţie completă, produsă de
alcool sau alte substanţe;
- minoritatea. Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală,
săvârşită de un minor care, la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile
legale pentru a răspunde penal. Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani
nu răspunde penal, iar minorul care are vârsta între 14-16 ani răspunde penal
numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ;
- eroarea de fapt este definită ca necunoaşterea sau cunoaşterea
greşită de către cel care săvârşeşte o faptă penală în momentul comiterii
acesteia, a unei stări, situaţii sau împrejurări, esenţială pentru corecta
caracterizare juridică sub aspect penal al faptei. Necunoaşterea sau
cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei.

SECŢIUNEA a VII-a
INFRACTORUL

1. Noţiune şi clasificare

Prin infractor se are în vedere persoana care a săvârşit o infracţiune

şi este subiect al răspunderii penale. Codul penal mai foloseşte, în acelaşi
sens, termenul de făptuitor, desemnând orice persoană care a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală.
Infractorii pot fi clasificaţi după mai multe criterii. Astfel, din punct
de vedere al vârstei se face distincţie între infractori majori, şi anume cei
care au împlinit vârsta de 18 ani, şi infractori minori, adică persoanele având
vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani.
Din punctul de vedere al numărului de infracţiuni pentru care a
intervenit condamnarea definitivă, distingem între infractor primar (care

122
este la prima infracţiune) şi infractor recidivist (persoana care a săvârşit
două sau mai multe infracţiuni).

2. Pluralitatea de infractori

Pluralitatea de infractori poate fi definită ca fiind situaţia în care un

număr de două sau mia multe persoane au săvârşit, prin eforturi conjugate
aceiaşi infracţiune.
Formele pluralităţii de infractori sunt următoarele: pluralitatea
naturală (necesară), pluralitatea constituită (legală) şi pluralitatea ocazională.
Pluralitatea naturală există în cazul unor infracţiuni care prin natura
lor nu pot fi săvârşite decât de mai multe persoane. Ceea ce caracterizează
această pluralitate este faptul că fiecare participant la săvârşirea faptei este
privit ca autor al infracţiunii, alături de ceilalţi făptuitori şi răspunde în
această calitate.
Pluralitatea constituită constă în simplul fapt, incriminat prin lege, de
a alcătui, de a forma o grupare de persoane, în vederea săvârşirii de
infracţiuni. Această pluralitate este creată prin voinţa legiuitorului.
Pluralitatea ocazională există, atunci când, o infracţiune, prin
conţinutul ei legal, se poate săvârşi de o singură persoană, dar se comite în
concret şi ocazional de mai multe persoane, fiecare contribuind cu acte care
pot fi de natură diferită (complicitatea sau instigarea) sau de aceeaşi natură.

3. Participaţia penală
Considerăm că există participaţie atunci când mai multe persoane,
între care s-a stabilit o legătură subiectivă (coeziune psihică), cooperează cu
acte materiale sau intelectuale la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, cooperare
care nu este cerută de conţinutul legal al acesteia.
Participanţii sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală în calitate de autori, instigatori sau complici.
Doctrina şi practica judiciară admite şi existenţa coautorilor.

3.1. Autoratul

Autoratul – în Codul penal se consideră autor persoana care săvârşeşte

în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală. Spre deosebire de
instigator şi complice cărora li se pretinde şi condiţia subiectivă de a acţiona
cu intenţie, în definiţia legală dată autorului nu se cere o astfel de condiţie,
deoarece autor este cel care săvârşeşte acţiunea (inacţiunea) în mod

123
nemijlocit, indiferent de starea psihică pe care a avut-o când a acţionat
(intenţie, culpă – dacă fapta se pedepseşte când este comisă din culpă – cu
praeterintenţie, sau chiar fără vinovăţie).
Când prin norma de incriminare se prevede unele condiţii referitoare
la vârstă, vinovăţie, profesiune (funcţionar, militar, etc.) sau relaţiile
existente între autor şi victimă (ascendent, soţ, etc.) aceste condiţii trebuie să
le îndeplinească autorul în momentul săvârşirii acţiunii (inacţiunii), fără a
lua în considerare dobândirea sau pierderea lor după comiterea ei.
Fără executarea nemijlocită a acţiunii (inacţiunii) din partea autorului
nu se poate vorbi de săvârşirea faptei, fiindcă nu se poate realiza conţinutul
acesteia.
Coautoratul sunt persoanele care au cooperat ocazional şi în baza unei
legături subiective, cu acte de executare, la comiterea în comun a aceleiaşi
fapte prevăzute de legea penală.
Legătura subiectivă se realizează când cel puţin un coautor prevede,
pe lângă cele necesare realizării intenţiei ca autor, şi că acţiunea sa
principală se adaugă la acţiune, de asemenea principală a altui coautor.
Acţiunea trebuie comisă împreună sau în comun, adică persoanele
respective să săvârşească nemijlocit acţiunea care face parte din conţinutul
infracţiunii.

3.2. Instigarea

Instigator este persoana care, cu intenţie, determină pe o altă persoană

să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.
Condiţiile instigării:
1 Existenţa legăturii subiective între instigator şi instigat. Această
legătură se realizează când primul concepe comiterea unei fapte prevăzută
de legea penală şi hotărăşte să determine o altă persoană ca să o săvârşească.
Se instigă deci cu intenţie.
2 Să existe o activitate de instigare care să constea în îndemn şi care
să aibă ca rezultat determinarea.
3 Acţiunea de determinare să fie anterioară începerii executării
acţiunii şi să se refere la o anumită infracţiune care să fie săvârşită într-un
anumit timp.
4 instigatorul să înceapă săvârşirea acţiunii la care a fost instigat sau
să fie abţinut să îndeplinească acţiunea cerută de lege.

124
3.3. Complicitatea

Complice este persoana care, cu intenţie, săvârşeşte sau ajută în orice

mod la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, precum şi acea care
promite înainte sau în timpul săvârşirii faptei că va tăinui bunurile provenite
din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei
promisiunea nu este îndeplinită.
Condiţiile complicităţii:
1. Să existe intenţie – aceasta constă din prevederea de către complice a
acţiunii (inacţiunii) ce urmează să o execute autorul, urmările ei
socialmente periculoase şi că actul său se alătură acţiunii (inacţiunii)
autorului. De asemenea, el doreşte sau acceptă să se producă urmările
prevăzute. Intenţia poate să fie directă sau indirectă.
2. Contribuţia efectivă a complicelui la comiterea faptei, prevăzută de
legea penală, de către altă persoană. Adesea poate consta în
„înlesnire” sau „ajutorare”, care poate fi de natură materială sau
intelectuală. Unii autori sunt de părere că „înlesnirea” se referă la acte
anterioare executării, iar „ajutarea” la acte concomitente cu executare.
a. Complicitatea este intelectuală când se contribuie la întărirea
sau menţinerea hotărârii infracţionale a autorului care era deja
luată. Mijloacele utilizate pentru întărirea sau menţinerea
hotărârii infracţionale a autorului pot fi variate. Din acestea face
parte şi promisiunea că va tăinui sau v favoriza. Întărirea sau
menţinerea hotărârii poate avea loc în mod deschis (explicit)
sau în ascuns. Tot o formă a complicităţii intelectuale este şi
promisiunea făcută autorului (coautorului) înainte de comiterea
faptei, că nu va denunţa infracţiunea care are ca efect întărirea
hotărârii deja luată.
b. Complicitatea materială poate consta în punerea la dispoziţia
autorului (coautorului) a mijloacelor care vor servi la săvârşirea
acţiunii infracţionale. Se va considera că o persoană a procurat
mijloacele numai atunci când le-a pus efectiv la dispoziţia
autorului (coautorului), prin predarea lor, indiferent că o face
personal ori prin intermediul altei persoane. Complicele trebuie
să ştie că aceste mijloace sunt apte în concret, prin natura lor,
de a servi la săvârşirea acţiunii. De asemenea, aceasta să fie
folosită efectiv de către autor (coautor), astfel contribuţia
respectivă nu se încadrează în raportul de cauzalitatea a faptei
executate de către autor (coautor).

125
 3. Săvârşirea unei acţiuni (inacţiuni), prevăzute de legea penală, de către
o altă persoană, la care complicele îşi aduce aportul. Complicitatea
este posibilă atât la infracţiunea consumată, cât şi la tentativă, când
aceasta este incriminată.

4. Participaţia improprie

Denumirea acestei participaţii arată că este vorba de o situaţie

distinctă de aceea a participaţiei proprii (propriu-zisă), fiindcă deşi există o
cooperare materială a persoanelor, la comiterea faptelor lipseşte legătura
subiectivă dintre ele. Într-un asemenea caz unele cooperează fără intenţie sau
fără vinovăţie la producerea urmărilor prevăzute de celelalte. Desigur, cu
ocazia săvârşirii faptei, unele persoane au putut participa cu intenţie, altele
din culpă, iar altele fără vinovăţie.
Participaţia improprie se poate prezenta în două modalităţi:
modalitatea intenţiei şi culpă cu neprevedere şi modalitatea intenţiei şi lipsă
de vinovăţie.
Modalitatea intenţiei şi culpă cu neprevedere există când instigatorul
şi complicele acţionează cu intenţie, iar autorul din culpă cu neprevedere.
Aşadar, atât instigatorul cât şi complicele prevede acţiunea sa şi a autorului,
precum şi urmarea a cărei producere o doreşte, pe când autorul nu prevede
urmarea acţiunii sale, deşi trebuia şi putea s-o prevadă. Fapta este deci una
singură, însă participanţii au cooptat cu forme de vinovăţie diferită.
Instigatorii şi complicii vor fi sancţionaţi pentru fapta intenţionată, iar
autorul pentru fapta din culpă, când sunt incriminate atât faptele intenţionate,
cât şi cele din culpă. Când fapta din culpă nu este incriminată, autorul nu va
fi tras la răspundere penală, pe când instigatorul şi complicele vor fi
sancţionaţi pentru infracţiunea intenţionată.
Modalitatea intenţiei şi lipsa de vinovăţie – în această modalitate au
determinat, înlesnit sau ajutat cu intenţie şi persoane care au executat fapta
fără vinovăţie.
Lipsa de vinovăţie a autorului trebuie să existe în momentul realizării
actelor de executare şi nu după aceea.
Persoanele care au acţionat cu vinovăţie vor fi sancţionate cu
sancţiunea prevăzută pentru fapta săvârşită de cel care a sancţionat fără
vinovăţie (în forma consumată sau tentativa pedepsibilă)dacă toţi sunt fie
majori, fie minori responsabili din punct de vedere penal.

126
 SECŢIUNEA a VIII-a
RĂSPUNDEREA PENALĂ

1. Noţiunea şi principiile răspunderii penale

Răspunderea penală este una din formele răspunderii juridice, alături de

răspunderea civilă, răspunderea administrativă, etc.
În sens restrâns, prin răspundere penală înţelegem obligaţia unei
persoane de a suporta o sancţiune penală datorită faptului că a săvârşit o
infracţiune. Aşa cum s-a spus, răspunderea penală „nu este un element al
infracţiunii, ea este efectul, consecinţa infracţiunii”.
În sens larg, prin răspundere penală se înţelege nu numai obligaţia
celui care a săvârşit o infracţiune de a suporta o sancţiune, ci şi dreptul de a
aplica o sancţiune penală, drept ce aparţine statului care-l exercită prin
organele sale specializate.
Putem defini răspunderea penală ca un ansamblu de drepturi şi
obligaţii corelative ale subiectelor raportului juridic penal, care se
realizează în principal prin constrângerea exercitată de stat faţă de
infractor, în condiţiile şi formele prevăzut de lege, în scopul restabilirii
ordinii de drept şi a resocializării infractorului.
Principiile răspunderii penale sunt următoarele: infracţiunea este
singurul temei al răspunderii penale, legalitatea răspunderii penale, fără
vinovăţie nu există răspundere penală, legalitatea răspunderii penale,
unicitatea răspunderii penale („non bis in idem”), individualizarea
răspunderii penale şi promptitudinea răspunderii penale.

2. Formele răspunderii penale

2.1. Pedepsele
Acestea sunt sancţiuni proprii dreptului penal şi ocupă principalul loc
în cadrul sistemului. Ele se aplică numai persoanelor care au săvârşit
infracţiuni şi vizează libertatea, bunurile şi drepturile cetăţeneşti ale acestora.
Trăsături specifice ale pedepsei:
a. Pedeapsa, ca sancţiune juridică, este o măsură de constrângere şi
reeducare, adică o măsură cu un dublu caracter – unul coercitiv şi altul
corectiv.

127
 Ca măsură de constrângere, pedeapsa produce asupra condamnatului
anumite restrângeri în libertatea sa (ex. este internat într-un penitenciar, i se
interzic anumite drepturi, etc.) sau este obligat să desfăşoare o activitate utilă
sau este pus, în mod silit, să plătească o sumă de bani ca amendă.
Această caracteristică este inerentă oricărei pedepse dar trebuie reţinut
faptul că exercitarea constrângerii asupra condamnatului nu are un scop în
sine, ci se face pentru influenţarea şi chiar schimbarea mentalităţii sale.
Pedeapsa este deci şi o măsură corectivă, infractorul fiind ajutat să se
îndrepte şi făcut să înţeleagă ca trebuie să respecte legile şi normele de
convieţuire socială.
b. Pedeapsa, ca sancţiune cu caracter penal este instituită şi folosită
numai de către stat.
c. Pedeapsa este o sancţiune prevăzută de lege. Această cerinţă şi
caracteristică a pedepsei e consacrată de legea penală, fiindcă în
Codul penal se arată atât sistemul pedepselor, cât şi pedeapsa pentru
fiecare infracţiune în parte.
d. Pedeapsa se aplică numai de către instanţa de judecată. Nici un alt
organ al statului nu poate şi nu are dreptul să aplice pedepse.
e. Pedeapsa este o măsură care se aplică numai persoanei care a săvârşit
o infracţiune, adică infractorului. Dată fiind severitatea acestei
sancţiuni penale în comparaţie cu alte sancţiuni, ea se poate aplica
numai acelor persoane care au săvârşit fapte grave, periculoase pentru
cele mai importante relaţii sociale.
După felul cum se aplică şi pe baza importanţei care se atribuie
pedepsei sub raport funcţional, pedepsele se clasifică astfel :
a). pedepse principale;
b) pedepse complimentare;
c) pedeapsa accesorie.
Pedepsele principale sunt:
a). detenţiunea pe viaţă;
b ). închisoarea de la 15 zile la 30 de ani;
c). amenda penală.
Pedepsele complimentare sunt:
a). interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani;
b). degradarea militară.
Pedeapsa accesorie constă în interzicerea unor drepturi anume
prevăzute de lege, pe durata executării pedepselor cu închisoarea şi a
detenţiunii pe viaţă.

128
 Prin pedeapsă principală se înţelege pedeapsa pe care instanţa
judecătorească o poate aplica singură, ca unică sancţiune pentru fapta
penală săvârşită.
Pedepsele complimentare trebuie să însoţească o pedeapsă
principală, ele neputând fi niciodată aplicate singure, de sine stătător.
Pedeapsa complimentară presupune interzicerea unuia sau unora din
următoarele drepturi:
- dreptul de a alege şi de a fi ales în organele puterii de stat şi în funcţii
elective de stat sau publice;
- dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;
- dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura
aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii:
- drepturi părinteşti;
- dreptul de a fi tutore sau curator.
O a doua pedeapsă complimentară este degradarea militară care constă
în pierderea gradului şi a dreptului de a purta uniforma cu consecinţele de
rigoare care decurg din pierderea acestor drepturi.

2.2. Măsurile educative

Măsurile educative sunt sancţiuni de drept penal speciale pentru
minori care sunt menite să asigure educarea şi reeducarea acestora prin
instruire şcolară şi profesională, prin cultivarea în conştiinţa acestora a
respectului faţă de valorile sociale.
Măsurile educative care se pot lua împotriva infractorilor minori,
prevăzute în codul penal sunt: a. mustrarea; b. libertatea supravegheată; c.
internarea într-un centru de reeducare; d. internarea într-un institut medical-
educativ.
a).Mustrarea este măsura educativă pe care o ia instanţa de judecată
împotriva minorului care a săvârşit o infracţiune şi constă în dojenirea
acestuia, în arătarea pericolului social al faptei săvârşite, sfătuindu-l să aibă
să aibă o conduită bună în viitor, dovedind că s-a îndreptat, atrăgându-i
totodată atenţia că dacă va săvârşi o nouă infracţiune se va lua faţă de el o
măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă.
b).Libertatea supravegheată este măsura educativă ce constă în
punerea minorului, care a săvârşit o infracţiune, sub supraveghere deosebită
pe timp de 1 an. Supravegherea este încredinţată părinţilor, celui care l-a
adoptat, ori tutorelui, iar dacă aceştia nu pot asigura supravegherea în
condiţii satisfăcătoare, instanţa poate dispune încredinţarea supravegherii
minorului, pe aceiaşi perioadă de 1 an, unei persoane de încredere, de

129
preferinţă unei rude apropiate la cererea acesteia, ori unei instituţii legal
însărcinate cu supravegherea minorilor.
Instanţa poate impune minorului respectarea uneia sau mai multor
obligaţii:
- să nu frecventeze anumite locuri stabilite;
- să nu intre în legătură cu anumite persoane;
- să presteze o activitate nerenumerată într-o instituţie de interes public
fixată de instanţă.
c). Internarea într-un centru de reeducare este măsura educativă ce
constă în internarea minorului infractor într-un centru de reeducare – din
subordinea Ministerului de Justiţie – în scopul reeducări minorului, căruia i
se asigură posibilitatea de a dobândi învăţătura necesară şi o pregătire
profesională potrivit cu aptitudinile sale.
d). Internarea într-un institut medical-educativ este măsura educativă ce
constă în internarea minorului infractor care din cauza stării sale fizice sau
psihice are nevoie de un tratament medical şi totodată de un regim special de
reeducare. Măsura se i-a pe un timp nedeterminat şi durează până la
împlinirea vârstei de 18 ani, iar dacă starea psihotică a minorului care a
determinat luarea măsurii a încetat mai înainte, măsura trebuie ridicată de
îndată, de către instanţa de judecată.
2.3. Măsurile de siguranţă
Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal, preventive,
prevăzute de lege, care se i-au de instanţa de judecată împotriva persoanelor
care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală pentru a înlătura o stare de
pericol generatoare de noi fapte prevăzute de legea penală.
După natura lor măsurile de siguranţă se pot împărţi în:
- măsuri cu caracter medical (obligarea la tratament medical şi
internarea medicală);
- măsuri restrictive de drepturi (interzicerea unei funcţii sau profesii,
interzicerea de a se afla în anumite localităţi şi expulzarea);
- măsuri private de bunuri (confiscarea specială).
Obligarea la tratament medical este o măsură de siguranţă cu caracter
medical şi constă în obligarea făptuitorului, care din cauza intoxicării
cronice prin alcool, stupefiante, ori alte asemenea substanţe, prezintă pericol
pentru societate, de a se prezenta în mod regulat la tratament medical până la
însănătoşire.
Internarea medicală este măsura de siguranţă ce constă în internarea
făptuitorului, care este bolnav mintal sau toxicoman şi care se află într-o
stare care prezintă pericol pentru societate, într-o instituţie medicală de
specialitate până la însănătoşire.

130
 Interzicerea unei funcţii sau profesii este măsura de siguranţă ce se
poate lua faţă de făptuitorul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală
datorită incapacităţii nepregătirii sau altor cauze – care îl fac impropriu
pentru ocuparea unei anumite funcţii, ori pentru exercitarea unei profesii,
meserii sau alte ocupaţii, pentru a împiedica săvârşirea altor asemenea fapte
în viitor.
Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii se
deosebeşte de pedeapsa complimentară, atât prin natura ei juridică cât şi prin
finalitate.
Condiţiile în care se poate lua măsura de siguranţă:
- interzicerea unei funcţii sau profesii, meserii sau ocupaţii se poate lua
numai împotriva persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;
- fapta prevăzută de legea penală să fi fost săvârşită în exercitarea
funcţiei sau profesiei, meseriei sau ocupaţiei făptuitorului;
- săvârşirea faptei să se datoreze incapacităţii, nepregătirii ori altor
cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei funcţii, exercitarea unei
profesii, meserii sau ocupaţii;
- existenţa acestor cauze, care îl fac impropriu pentru exercitarea
funcţiei, profesiei, meseriei, ocupaţiei pentru făptuitor, creează o stare de
pericol prin posibilitatea comiterii altor fapte în viitor;
- instanţa să aprecieze că înlăturarea stării de pericol şi prevenirea
săvârşirii de noi infracţiuni se poate realiza prin luarea măsurii de siguranţă .
Expulzarea este măsura de siguranţă ce constă în scoaterea în afara
teritoriului ţării a cetăţeanului ori a persoanei fără cetăţenie care nu
domiciliază în România, dacă a săvârşit o infracţiune şi se apreciază că
rămânerea acestuia pe teritoriul României prezintă pericol social.
Confiscarea specială constă în trecerea silită şi gratuită în proprietatea
statului a anumitor lucruri ce aparţin persoanei care a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală, a căror detenţie de către făptuitor – datorită
naturii lor ori datorită legăturii acestora cu săvârşirea faptei – prezintă
pericolul săvârşirii unor noi fapte prevăzute de legea penală.

3. Individualizarea răspunderii penale

Operaţia prin care pedeapsa este adaptată nevoilor de apărare socială,

în raport cu gravitatea abstractă sau concretă a infracţiunii cât şi cu
periculozitatea infractorului, pentru a asigura îndeplinirea funcţiilor şi
scopurilor acesteia, poartă denumirea de individualizare a pedepsei.
A. Individualizarea legală a pedepselor se realizează de către legiuitor
în faza de elaborare a legii şi constituie totodată o materializarea a

131
principiilor legalităţii şi individualizării pedepselor. Individualizarea făcută
de legiuitor se materializează în:
a. stabilirea cadrului general al pedepselor, a naturii şi limitelor generale
ale fiecărei pedepse în concordanţă cu principiile stabilirii sancţiunilor
penale;
b. stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune în funcţie de gradul de
pericol social generic al acesteia;
c. stabilirea cadrului şi mijloacelor legale în care se vor realiza celelalte
forme de individualizare, judiciară şi administrativă;
B. Individualizarea judiciară sau judecătorească a pedepsei o realizează
instanţa de judecată şi se materializează prin aplicarea pedepsei concrete
infractorului pentru fapta comisă, în funcţie de gradul concret de pericol
social al faptei, de periculozitatea infractorului, de împrejurările concrete
atenuante ori agravante în care s-a săvârşit infracţiunea sau care
caracterizează persoana infractorului.
Individualizarea judiciară a pedepsei se înscrie în coordonatele
individualizării legale.
Spre deosebire de individualizarea legală care realizează numai
prevenirea generală, individualizarea judiciară, realizează atât prevenirea
generală cât şi prevenirea specială prin constrângerea şi reeducarea pe care
pedeapsa concretă o are asupra infractorului.
C. Individualizarea administrativă este denumită astfel după organele
administrative care o realizează în faza de executare a pedepsei închisorii.
Individualizarea administrativă a pedepsei închisorii se realizează în cadrul
oferit de individualizarea legală şi cea judiciară, în funcţie de gravitatea
pedepsei aplicate, de starea de recidivă, de conduita condamnatului la locul
de detenţie.
Individualizarea administrativă nu se rezumă doar la regimul de
executare ci priveşte şi durata executării efective a pedepsei care poate fi
modificată la propunerea organelor administrative prin acordarea graţierii ori
a libertăţii condiţionate.

SECŢIUNEA a IX-a
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ

Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt anumite stări, situaţii,

împrejurări, posterioare săvârşirii infracţiunii, reglementate de lege, în
prezenţa cărora se stinge raportul juridic penal de conflict, se şterge dreptul

132
statului de a aplica o sancţiune infractorului şi obligaţia acestuia de a executa
această sancţiune.
În materia dreptului penal se face distincţie între cauzele generale care
înlătură răspunderea penală şi cauzele speciale.
a).Cauzele generale sunt situate în partea generală a codului penal şi
privesc orice infracţiune, sunt incidente cu alte cuvinte pentru orice
infracţiune. Aceste sunt: amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa
plângerii prealabile şi împăcarea părţilor. Aceste cauze înlătură efectul
săvârşirii unei infracţiuni, adică răspunderea penală. Fapta a fost, este şi
rămâne infracţiune, dar consecinţa ei – răspunderea penală este înlăturată
datorită intervenţiei ulterioare a unei astfel de cauze. Prin această
caracteristică se deosebesc cauzele care înlătură răspunderea penală de
cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, când în aceste cazuri fapta nu
mai este infracţiune şi răspunderea penală nu va mai interveni pentru acest
considerent.
b).Cauzele speciale care înlătură răspunderea penală se mai numesc şi
cauze de nepedepsire ori cauze de impunitate şi se găsesc reglementate atât
în partea generală cât şi în partea specială a codului penal. Aceste cauze
speciale de nepedepsire sunt subiective, au în vedere condiţia făptuitorului în
timpul săvârşirii infracţiunii.
Cauzele speciale de nepedepsire prevăzute în partea generală au o
sferă întinsă de incidenţă şi sunt: desistarea şi împiedicarea producerii
rezultatului şi implicarea consumării faptei de către participant.
Spre deosebire de acestea, cauzele de impunitate prevăzute în partea
specială sunt mult mai numeroase şi sunt prevăzute în legătură cu anumite
infracţiuni. Şi aceste cauze sunt subiective, legate de conduita făptuitorului
după comiterea faptei sunt cauze speciale de nepedepsire de ex. denunţarea
faptei de către mituitor; retragerea mărturiei mincinoase, etc.

1. Amnistia

Este actul de clemenţă al Parlamentului României prin care, din

considerente de politică penală este înlăturată răspunderea penală pentru
infracţiuni comise până la data apariţiei legii de amnistie.
Prin amnistie se înlătură răspunderea penală pentru infracţiunile
comise până la data adoptării legii sau decretului de amnistie.
Amnistia este o cauză care înlătură răspunderea penală pentru fapta
săvârşită, înlătură consecinţa săvârşirii unei infracţiuni – aplicarea şi
executarea pedepsei.
Felurile amnistiei:

133
 a).După aria de cuprindere, de întindere, amnistia poate fi generală
când priveşte orice infracţiune indiferent de gravitate, natură sau sediul de
incriminare al faptei (codul penal sau legi speciale) şi specială când prevede
anumite infracţiuni, particularizate prin cuantumul pedepsei, natura lor, ori
calitatea infractorilor (minori, femei gravide, bătrâni etc.).
b).După condiţiile în care amnistia devine incidentă se disting:
- amnistia necondiţionată numită pură şi simplă;
- amnistie condiţionată
c).După stadiul procesului în care se găseşte infracţiunea amnistiată.
- amnistia intervenită înainte de pronunţarea unei hotărâri de
condamnare;
- amnistia intervenită după condamnarea definitivă.

2. Prescripţia răspunderii penale

Prescripţia răspunderii penale constă în stingerea raportului juridic

penal de conflict, născut prin săvârşirea unei infracţiuni, ca urmare a
nerealizării lui într-un anumit termen prevăzut de lege.
Prin prescripţie se stinge răspunderea penală, adică se sting dreptul
statului de a stabili răspunderea penală şi de a aplica pedeapsa ori măsura
educativă prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă şi se stinge totodată
obligaţia infractorului de a mai suporta consecinţele săvârşirii infracţiunii
(răspunderea penală).

3. Lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia

Plângerea prealabilă lipseşte atunci când persoana vătămată deşi

cunoaşte fapta şi pe făptuitor nu face o astfel de plângere, ori nu face în
temeiul prevăzut de lege.
Plângerea prealabilă se consideră inexistentă când este făcută de altă
persoană decât cea vătămată, fără a avea din partea acesteia un mandat
special.
În cazul persoanelor lipsite de capacitatea de exerciţiu ori cu
capacitatea de exerciţiu restrânsă, lipsa plângerii prealabile nu conduce la
înlăturarea răspunderii penale deoarece acţiunea penală poate fi pusă în
mişcare şi din oficiu.
În cazul în care prin infracţiune s-au adus vătămări la mai multe
persoane (indivizibilitate activă) ca şi în cazul în care la săvârşirea unei
infracţiuni au participat mai multe persoane (indivizibilitate pasivă)

134
înlăturarea răspunderii penale ca urmare a lipsei plângerii prealabile este
posibilă numai dacă nici una din persoanele vătămate nu a făcut plângere şi
respectiv, nu s-a făcut plângere. Faţă de nici unul din participanţi.
Retragerea plângerii prealabile reprezintă manifestarea de voinţă a
persoanei vătămate printr-o infracţiune, care după ce a introdus plângerea
prealabilă necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, revine şi
renunţă, în condiţiile legii, la plângerea făcută mai înainte de soluţionarea
cauzei printr-o hotărâre definitivă.
Retragerea plângerii prealabile conduce la înlăturarea răspunderii
penale dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a.retragerea plângerii prealabile să reprezinte o manifestare expresă a
voinţei persoanei vătămate de a renunţa la plângerea făcută;
b.retragerea plângerii prealabile trebuie să fie totală şi necondiţionată,
adică să privească atât latura civilă cât şi cea penală a procesului.

4. Împăcarea părţilor

Împăcarea părţilor reprezintă actul bilateral între înţelegerea

infractorilor şi victima infracţiunii – în cazurile prevăzute de lege de a pune
capăt conflictului născut şi consecinţele civile ale faptei.
Împăcarea părţilor pentru a conduce la înlăturarea răspunderii penale
trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să intervină pentru cazurile
prevăzute de lege, să fie personală, definitivă totală, necondiţionată şi să
intervină până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
a. împăcarea părţilor este posibilă numai în cazul infracţiunilor pentru
care legea prevede această modalitate;
b. împăcarea părţilor reprezintă un act bilateral, adică intervine între
două părţi.
Subliniem această caracteristică spre a o deosebi de retragerea plângerii
prealabile sau iertare, care reprezintă acte unilaterale şi care emană de la
persoana vătămată prin infracţiune. Împăcarea intervine între persoana
vătămată şi inculpat nefiind relevant cui aparţine iniţiativa;
c. împăcarea este personală;
d. împăcarea trebuie să fie totală;
e. împăcarea părţilor trebuie să fie definitivă;
f. împăcarea părţilor trebuie să fie necondiţionată. În faţa instanţei
împăcarea nu poate fi condiţionată, iar dacă se impune repararea
prejudiciului cauzat, instanţa poate acorda un termen, în care
infractorul să repare prejudiciul;

135
 g. împăcarea părţilor poate interveni oricând, dar nu mai târziu de
momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti;
h. împăcarea părţilor trebuie să fie expresă.

SECŢIUNEA a X-a
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ

Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepselor şi a altor

sancţiuni penale se deosebesc însă de cauzele care înlătură răspunderea
penală. Ele nu afectează existenţa răspunderii penale, aşa cum aceasta a fost
stabilită de instanţa de judecată, ci determină doar neexecutarea sancţiunii
stabilită prin hotărârea de condamnare ori determină modificarea executării.
În legislaţia penală în vigoare cauzele care înlătură sau modifică
executarea pedepselor şi a celorlalte sancţiuni penale sunt: amnistia după
condamnare, graţierea şi prescripţia executării pedepsei.

1. Amnistia intervenită după condamnare

Amnistia intervenită după condamnare păstrează în esenţă toate

trăsăturile ce caracterizează ca instituţie această cauză de înlăturare a
răspunderii penale, trăsături ce au fost prezentate.
Intervenind după ce răspunderea penală a fost stabilită şi consecinţele
care decurg de aici uneori au început să se producă în mod firesc, amnistia
va avea efecte numai în viitor, deci numai ulterior momentului în care a fost
acordată.
Astfel, dacă hotărârea de condamnare nu a fost pusă în executare,
acest lucru nu mai poate fi făcut în măsura în care infracţiunea pentru care s-
a pronunţat pedeapsa a fost amnistiată. Dacă executarea a început, ea va
înceta. Pentru partea din pedeapsă eventual executată nu există obligaţii
reparatorii în sarcina statului. Amenda încasată anterior amnistiei nu se
restituie.

2. Graţierea

Graţierea este un act de clemenţă al puterii de stat prin care, în temeiul

unor considerente social-politice şi de politică penală, cei condamnaţi sunt
iertaţi de obligaţia de a executa pedeapsa, ori prin care se dispune scurtarea

136
duratei de executare, sau prin care o pedeapsă mai grea ca natură este
înlocuită cu una mai uşoară.
În raport cu sfera celor care beneficiază de prevederile actului de
graţiere distingem între actele de graţiere individuală şi actele de graţiere
colectivă.
Prin actele de graţiere individuală se acordă graţierea unei anumite
persoane, de regulă la cererea acesteia. Actul îşi păstrează caracterul
individual şi în cazul în care ipoteza în care de prevederile lui beneficiază
mai multe persoane care însă, şi în acest caz, sunt individualizate.
În cazul actelor de garanţie colectivă sfera persoanelor care
beneficiază de pe urma actului ca atare este mult mai numeroasă, persoanele
în sine nefiind individualizate în cuprinsul actului. Actele de garanţie
colectivă se adoptă de organul puterii de stat competent.
În funcţie de cum în cuprinsul actului sunt sau nu prevăzute anumite
condiţii, sub rezerva cărora graţierea este acordată, distingem între actele de
graţiere necondiţionată şi actele de graţiere condiţionată.
După întinderea efectelor pe care le produc, se face deosebirea între
actele de graţiere totală, acte de graţiere parţială şi acte de comutare a
pedepsei.
Graţierea are ca efect înlăturarea, în totul sau în parte, a executării
pedepsei şi comutarea acesteia în alta mai uşoară.
Graţierea nu produce efecte asupra pedepselor complimentare.

3. Prescripţia executării pedepsei

Prescripţia executării pedepsei este o cauză care înlătură executarea

pedepsei după trecerea unui interval de timp în anumite condiţii cerute de
lege, de la data la care hotărârea de condamnare a rămas definitivă.
Termenele prezintă o mare importanţă în cazul acestei instituţii
fundamentată pe ideea trecerii timpului. Durata termenelor prescripţiei
executării pedepsei este stabilită pe cale legală.
Având în vedere că pedepsele a căror executare se prescrie sunt
diferite atât ca natură, cât şi ca durată, este firesc ca şi temerile la care
executarea devine imposibilă să fie diferite. În general, durata acestor
termene este în relaţie direct proporţională cu natura şi durata pedepselor
pronunţate de instanţele judecătoreşti sau alte organe judiciare.

4. Alte cauze

137
 În afara cauzelor care înlătură executarea pedepsei, pe care le-am
prezentat, în legislaţia noastră mai sunt şi alte cauze care pot determina, prin
voinţa legii sau aprecierea instanţei de judecată, înlăturarea sau modificarea
executării pedepsei.
Astfel, în cazul aplicării obligatorii retroactiv a legii penale mai
favorabile în cazul pedepselor definitive, pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă
va fi înlocuită cu pedeapsa închisorii şi închisoarea se înlocuieşte cu
amenda. Dacă pedepsele complimentare, măsurile de siguranţă sau
educative, dispuse în baza legii vechi nu mai sunt prevăzute de legea nouă,
acestea nu mai pot fi executate.
Reducerea pedepsei poate fi şi efectul aplicării facultative a legii
penale mai favorabile.
Libertatea condiţionată ca şi suspendarea condiţionată a executării
pedepsei, deşi sunt în principal mijloace de individualizare administrativă şi
legală a pedepselor principale, ele au ca efect şi încetarea executării în fapt a
pedepsei sau reînceperea acestei executări dacă anumite condiţii cerute de
lege sunt îndeplinite.

SECŢIUNEA a XI-a
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ INTERDICŢIILE, INCAPACITĂŢILE
ŞI DECĂDERILE CE REZULTĂ DIN CONDAMNARE

Putem defini cauzele care înlătură consecinţele condamnării ca fiind

instituţii de drept penal, cu ajutorul cărora se asigură deplina reintegrare în
viaţa socială normală a foştilor condamnaţi.
Instituţiile prin care acest obiectiv se realizează sunt reabilitarea în
principal şi amnistia în secundar.
Reabilitarea are caracterul de mijloc legal prin care încetează
consecinţele juridice care decurg dintr-o condamnare sau, într-o formulare
mai largă, putem supune că reabilitarea este mijlocul legal prin care foştii
condamnaţi se reintegrează pe plan juridic în societate.
Reabilitarea este reglementată sub două forme sau modalităţi,
respectiv: reabilitarea de drept şi reabilitarea judecătorească.
Reabilitarea de drept are loc în cazul condamnării la amendă sau la
pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an, dacă în curs de 3 ani
condamnatul nu a săvârşit nici o altă infracţiune.
Ceea ce este caracteristic reabilitării de drept este dobândirea ei în
mod automat, în temeiul legii, fără a fi nevoie de o constatare formală.

138
Această caracteristică nu înlătură dreptul fostului condamnat de a cere
instanţei de judecată constatarea formală a reabilitării de drept.
Reabilitarea judecătorească – având în vedere sfera ei de incidenţă
mult extinsă, putem aprecia că reabilitarea judecătorească este principala
modalitate a reabilitării ca instituţie penală. Cum rezultă şi din denumirea sa,
ea presupune a fi constatată respectiv acordată de instanţa de judecată.
Exigenţa în acest caz este mai mare în raport cu fostul condamnat, fapt
evidenţiat de un număr mai mare de condiţii ce trebuie îndeplinite, de o
durată diferită a termenelor după care se poate acorda, durată care este
întotdeauna mai mare decât în cazul reabilitării de drept. Condiţiile trebuie
în acest caz verificate sub aspectul îndeplinirii lor de către instanţa căreia îi
este adresată cererea de reabilitare.
Termenele reabilitării judecătoreşti:
a. 4 ani la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate în
cazul condamnării la pedeapsa amenzii sau a închisorii până la 5 ani
pentru infracţiuni contra avutului obştesc sau al condamnărilor la
pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani în cazul celorlalte infracţiuni;
b. 5 ani la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate în
cazul condamnărilor la pedeapsa închisorii între 5 şi 10 ani;
c. 7 ani la care se adaugă jumătate din durata pedepsei în cazul
condamnărilor la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani.
Termenele în acest caz curg de la data când a încetat executarea
pedepsei. Este evident, vorba de executarea pedepsei principale.
Condiţii privitoare la conduita fostului condamnat
Împlinirea termenului nu este suficientă pentru acordarea reabilitării,
fostul condamnat trebuind să îndeplinească următoarele condiţii:
a. să nu fi săvârşit o nouă infracţiune în cursul termenului de reabilitare ;
b. să aibă asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste, în
afara cazului când are vârsta de pensie sau este incapabil de muncă;
c. să fi avut o conduită bună în cursul termenului de reabilitare;
d. să fi achitat în întregime cheltuielile de judecată şi despăgubirile civile
la plata cărora a fost obligat.
Aceste condiţii trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca reabilitarea
judecătorească să fie acordată.
Efectul reabilitării care rezidă în însăşi natura ei juridică constă în
înlăturarea consecinţelor condamnării fie că acestea sunt de natură penală,
fie că sunt extra penale (de drept administrativ, civil, dreptul muncii etc.)
Astfel, în planul dreptului penal condamnarea nu mai constituie
antecedente penale sau de această condamnare nu se mai ţine cont la
stabilirea stării de recidivă. În plan extra - penal, condamnarea în măsura în

139
care a intervenit reabilitarea nu mai reprezintă un impediment legal care să
împiedice ocuparea unei funcţii sau exercitarea altor drepturi sau demnităţi.
Efectele reabilitării se produc evident în personam. În ipoteza în care
există mai multe condamnări succesive, reabilitarea nu poate fi acordată doar
pentru unele dintre ele, ea nu poate fi parţială.
Ca efect al reabilitării, practic, beneficiarul ei este repus, din punct de
vedere juridic, în situaţia anterioară condamnării.
Reabilitarea nu afectează drepturile civile izvorâte din fapta penală şi
nu creează obligaţia de reintegrare în funcţia din care infractorul a fost scos
în urma condamnării ori de rechemare în cadrele permanente ale armatei sau
de redare a gradului militar pierdut.
Reabilitarea judecătorească va fi anulată când, după acordarea ei s-a
descoperit că cel reabilitat mai suferise o condamnare care, dacă ar fi fost
cunoscută, ducea la respingerea cererii de reabilitare.

140