Plumb George Bacovia

- eseu temă și viziune-

Ștefan Radu Mușat afirma în „Tristeți bacoviene”: „George Bacovia - un

panoramic solitar, în miniatură doliu.” Considerat o primă formă de manifestare
a modernității în artă, simbolismul se cristalizează în Franța sfârșitului de secol al
XIX-lea, originile curentului fiind strâns legate de manifestările, în pictură, ale
impresionismului. În plan autohton, curentul simbolist marchează prima formă de
sincronizare a literaturii române cu cea europeană grație activității desfășurate de
Alexandru Macedonski la revista „Literatorul”.
Poezia simbolistă „Plumb” de George Bacovia 1 octombrie 1911, sub
pseudonimul George Andoni, apoi deschide volumul în același titlu, apărut în
1916, definindu-l în totalitate. Așezarea sa în fruntea primului volum publicat de
autor îi conferă calitatea de text programatic. Bacovia „îşi compune o mască, îşi
face din suferinţă un stil.” (N. Manolescu) şi creează „o atmosferă de plumb în
care pluteşte obsesia morţii şi a neantului şi o descompunere a fiinţei
organice.” ( E. Lovinescu).
În literatura română, simbolismul pătrunde prin poemele și textele teoretice ale
lui Alexandru Macedonski. Alți reprezentanți sunt Ștefan Petică, Ion Minulescu și,
mai ales, George Bacovia, care folosește poezia simbolistă drept pretext, pentru a
crea o poezie metafizică, cu nuanțe expresioniste sau existențialiste.
Textul poetic se înscrie în lirica simbolistă prin folosirea simbolurilor, tehnica
repetițiilor, cromatica și dramatismul trăirii eului liric. Dramatismul este sugerat
prin corespondența ce se stabilește între materie și spirit. Textul nu conține niciun
termen explicit al angoasei, totul putând fi dedus din descrierea cadrului. Opera
este un pastel simbolist, o meditație pe tema morții, o artă poetică, care exprimă
programul estetic al autorului, aderența sa la simbolism.
În primul rând, tema poeziei o constituie condiția poetului într-o societate lipsită
de aspirații și artificială. Lumea ostilă și stranie, conturată de câteva pete de
culoare este proiecția universului interior, de un tragism asumat cu luciditate.
Creând astfel o stare deprimantă, un spirit în rătăcire în contextul unei naturi
potrivnice, Bacovia se identifică cu viziunea despre lume a simboliștilor, fiind cel
mai fidel exponent al acestei lirici în spațiul românesc. Viziunea despre lume este
sumbră, fără speranța de salvare și de un tragism asumat cu luciditate.
Imaginarul poetic imaginează lumea ca pe un imens cimitir, tot ce e viu (flori,
amor) fiind împietrit sub efectul metalului toxic. În cele două catrene ale acestei
poezii sunt motive și stări sufletești specific acestui poet: moartea, prăbușirea,
frigul, somnul, pustiul, singurătatea, apăsarea. La fel ca Charles Baudelaire,
George Bacovia surprinde, în discursul liric, corespondențele dintre elementele ce
compun universul: „parfum, muzică, culoare – toate se îngână și-și răspund”.
Astfel, dacă primul catren se centrează pe imaginea unei naturi reificate sub
puterea plumbului (sicriele sunt „de plumb”, florile sunt „de plumb”, natura
întreagă poartă „funerar veșmânt”), în cea de-a doua strofă este dezvăluită
realitatea interioară a ființei, sentimentele eului fiind mortificate sub puterea
metalului tanatic („Dormea întors amorul meu de plumb”).
Titlul în sens denotativ prezintă un material greu, moale, maleabil, de culoare
cenuşie, rău conducător de căldură şi electricitate. În sens conotativ el este un
simbol artistic ce sugerează apăsarea, monotonia, dezorientarea, spaţiul închis,
moartea. Eul liric este unul de tip subiectiv, confesiunea realizată fiind la persoana
I. Mărcile prezenţei eului liric sunt verbe sau pronume la persoana I: „stam”, „am
început”, „să strig”, „meu”.
Textul este structurat în două catrene, folosindu-se principiul simetriei, cuvântul
plumb fiind repetat de 6 ori. Cele două strofe poetice corespund celor două planuri
ale realității: realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată de cimitir și de cavou și
realitatea interioară, subiectivă, simbolizată de sentimentul iubirii, a cărui invocare
se face cu disperare, fiind și el condiționat de natura mediului.
Strofa I surprinde elemente ale cadrului spațial închis, apăsător, sufocant, în
care eul poetic se simte izolat: un cavou, simbolizând universul interior, și în care
mediul înconjurător a căpătat greutatea apăsătoare a plumbului. Elementele
decorului funerar sunt: „sicriele de plumb”, „vestmîntul funerar”, „flori de
plumb”, „coroanele de plumb” artificii funerare de duzină, tipice pentru mica
burghezie de provincie. Repetarea epitetului „de plumb” are multiple sugestii
(cromatică, fizică, de apăsare), insistând asupra existenței mohorâte, anoste, lipsită
de trascendență sau de posibilitatea înălțării. Lumea este marcată de împietrire.
Vântul este singurul element care sugerează mișcarea, însă produce efecte reci ale
morții: „Și scârțâiau coroanele de plumb”.
 Strofa a II-a debutează sub semnul tragicului existențial, generat de dispariția,
moartea afectivității: „Dormea întors amorul meu de plumb”. Cuvântul „întors”
constituie misterul poeziei. Eul liric își privește sentimentul ca un spectator.
„Aripile de plumb” presupun un zbor în jos căderea surdă și grea, moartea.
Încercarea de salvare este iluzorie: „Și-am început să-l strig”. Metafora „amorul
meu de plumb” sugerează ideea de mineralizare, ceea ce a cuprins și lumea
interioară, iar sintagma „stam singur lângă mort” prezintă ideea tragică a
înstrăinării de sine.
În ceea ce privește prozodia, „Plumb” are o construcție riguroasă, care
sugerează prezența morții prin închiderea versurilor cu rimă îmbrățișată, măsură
fixă de 10 silabe, iambul alternând cu amfibrahul.
În al doilea rând, poeții simboliști caută să îndepărteze poezia de pictură și să o
apropie de muzică, întrucât, așa cum afirma Paul Verlaine, „Muzica înainte de
toate!”. George Bacovia aderă la acest principiu estetic de creație, astfel încât, în
poezia „Plumb”, repetiția simbolului central „plumb” și a conjuncției
coordonatoare a discursului conferă o muzicalitate tristă, apăsătoare și monotonă,
asemenea unui marș funebru. La nivelul morfologic, se remarcă prezența verbelor,
în marea lor majoritate statice. Timpul imperfect desemnează trecutul
nedeterminat, permanența unei stări de angoasă: „dormeau”, „stam”, „era”,
„scârțâiau”. Cele două verbe, la perfect compus, „am început”, și, respectiv, la
conjunctiv, „să strig”, sugerează disperarea poetului atunci când constată că
universul înconjurător este cuprins de atmosfera sumbră a morții. La nivel lexical,
se remarcă prezența cuvintelor din câmpul semantic al morții: sicriu, cavou,
funerar, coroană, mort. Repetarea acelorași cuvinte are ca efect monotonia.
Prin atmosferă, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului și a
corespondențelor, zugrăvirea stărilor sufletești de angoasă, poezia bacoviană se
încadrează în estetica simbolist. Opera lui George Bacovia înseamnă ruptura
definitivă de stilul eminescian, de iluzia sau de visarea romantică. Poezia „Plumb”
are o încărcătură deosebită redând o atmosferă tulburătoare prin simpla evocare a
unei realităţi- moartea.
Bacovia pare a purta blestemul unei sensibilități ulcerate de civilizat, căzut,
spre deosebire de Baudelaire, într-un mediu provincial. O tensiune anterioară se
arată a-i fi încordat echilibrul interior până la rupere, din care nemairămânând
decât jocuri psihologice necontrolate, viziunea, în scene variate, a demenței îl
stăpânește. Numai o stare de dezordine febrilă îl poate face să înșire incoherențe pe
care să le stăvilească în exclamația: „Dar cine poate să explice această tristă
poveste!”. Nuanța și subtilitatea nu trezesc reacțiuni în simțurile tocite, cărora
numai violențele din „Plumb de toamnă” le mai amintesc de ceea ce trăiește și
dincolo de ele. Stratul impermeabil al uzurii va interzice unei retine îngroșate să se
mai impresioneze de alte colori decât de acelea fundamentale cromaticii, cum e în
„Alb și negru”, care, înfățișându-se simultan, când se împletesc distinct („Copacii
albi, copacii negri” din „Decor”), când fuzionând ascuns, se disimulează fiecare
sub același aspect acromatopsic: cenușiul bacovian (cum e „Gris”). Volumul
„Plumb”, esențial carierei poetice a lui Bacovia, mai conține incontestabil numirea
și a altor culori, însă observația cade aici pe combinația stridentă de caleidoscop, în
care se dau, pentru a exista.
Elementele de bază coloristice nu întârzie să se interiorizeze și, în cufundarea
lor ascunsă, se preschimbă în două nuclee ce coagulează întreaga existență a
sufletului uman: albul devine principiul vieții, iubirea, iar negrul, principiul
negativ, moartea. Și stările sufletești provocate, după aceleași legi ca și
corespondențele lor senzoriale, fie că se încheagă izolate în unități confuze, fără
pejorație, fie că își îmbină contrastul lor permanent.
Bacovia nu este, fără îndoială, străin de acela care în literatura franceză,
contemplând ca hotar al salacității sale, un cadavru, a scris „Une Charogne”:
„Formele s-au estompat și nu au fost decât un vis/ Se apropie un curent lent,/
Tare pânza uitată, și pe care artistul o completează/ Numai prin memorie.”
Deși atmosfera este aceeași, totuși împletirea de viață și moarte, de alb și
negru, cât și simplificarea sufletească decursă din polarizarea conștiinței cu
exclusiv pe aceste două axe ajută în privirea persoanei lui Bacovia în lumina unei
psihologii diferențiale. Dar psihologia lui Bacovia nu se istovește pe această nuanță
de deosebire față de Baudelaire. Mișcarea poeziei sale nu se ridică din amorfism
spre organizare, ci, dimpotrivă, se înscrie ca o cădere din uman în mineral. Acestei
simplificări sufletești, împinsă până la anularea conștiinței, îi corespunde în poetica
lui Bacovia o ocolire din instinct a oricărui artificiu de ajungere artistică. S-ar
putea abstrage la rigoare o estetică naivă a simetriei simple și obsesiei lexicale.
Obsesia verbală este poate un element de estetică mai remarcabil, ducând în mod
necesar la problema atmosferei în poezie, pe care volumele lui o urcă în dezbatere.
Anarhismul interior în realitatea lui neputând fi disciplinat, rămâne numai
sugerabil. O poezie ce speculează un material sufletesc în dezordine va naște cu
necesitate o artă pronunțat de sugestie, care la lectură să pătrundă cititorului prin
toți porii, ca în procesele de osmoză. Posibilitățile estetice ale oricărei atmosfere în
poezie nu se vor discuta, deoarece numai nu mai crede altfel astăzi, totul fiind
posibil din punct de vedere estetic. Se vor însemna numai procedeul sumar al
obsesiei interne și al repetiției verbale. Într-adevăr, reluarea termenului „plumb”
numai în două strofe de lase ori, în afara titlului, sugerează o încenușare universală
și persistente apăsări. Natura poeziei bacoviene, prin vibrarea ce stăruie după
închiderea volumului, o impune întreagă, nedivizată. Volumul „Plumb” este de
fapt, o singură poezie care trebuie străbătut dintr-o dată. Dar Bacovia nu premerge
atât de confrații de atunci prin poezia de atmosferă, cât prin anumite procedee
secundare. Găsim în „Plumb” o poezie lipită pământului, poezie de observație,
prozastică și informativă. Influența lui Bacovia s-a manifestat cu deosebire pe
această latură a procedeelor secundare.
În concluzie, consider că opera „Plumb” de George Bacovia reprezintă o
poezie simbolistă prin promovarea următoarelor deziderate: folosirea simbolurilor,
tehnica repetițiilor, cromatica și dramatismul trăirii eului liric.