Ion Creangă

30 limbi
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Vedeți sursa
 Istoric

Unelte


















De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Pagina „Creangă” trimite aici. Pentru alte sensuri vedeți Creangă (dezambiguizare).
Ion Creangă
Nică al lui Ștefan a Petrei
Ioan Ștefănescu
 Date personale

Născut 1 martie 1837[2]

Humuleștii Noi, Neamț, România

Decedat 31 decembrie 1889 (52 de ani)[3][2]

Iași, România

Înmormânta
Cimitirul „Eternitatea” din Iași
t

Cauza
convulsii[*]
decesului

Părinți Ștefan a Petrei Ciubotariul și Smaranda

Căsătorit cu Ileana Grigoriu (divorțați )

Copii Constantin Creangă

Cetățenie Principatul Moldovei

Principatele Unite
Regatul României[4]

Religie creștinism ortodox[*]

Ocupație povestitor, prozator, teolog, autor de

manuale școlare, politician, poet

Limbi
limba română[5]
vorbite

Pseudonim Popa Smantana, Ioan Vântură-Țară

Partid politic politician independent, Fracțiunea Liberă

 și Independentă

Studii Seminarul Teologic de la Mănăstirea

Socola[*]

Activitatea literară

Activ ca
1864-1881
scriitor

Limbi limba română

Mișcare/
curent Realism literar, Junimea
literar

Specie anecdotă, literatură pentru copii, Literatură

literară erotică, Fabulă, basm, genul
liric, memorii, nuvelă, satiră, povestire, Sc
hiță

Opere Povestea lui Harap-Alb, Amintiri din

semnificative copilărie, Ursul păcălit de vulpe

Influențe[ascunde]

Mihai Eminescu

A influențat pe[ascunde]

Nicolae Constantin Batzaria, Leo Butnaru, Ion Călugăru, Ion

Dragoslav, Victor Eftimiu, Elena Farago, Șerban
Foarță, Horia Gârbea, Ion Iovescu, Vlad Ioviță, I. I.
Mironescu, Mircea Nedelciu, Constantin S. Nicolaescu-
Plopșor, Constantin Sandu-Aldea, Stelian Țurlea, Grigore
Vieru

Membru post-mortem al Academiei Române

Semnătură

Prezență online

Internet Movie Database

Modifică date / text

Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humuleștii Noi, Neamț, România – d. 31
decembrie 1889, Iași, România) a fost un scriitor, dascăl și diacon român. Figură
principală a literaturii române din secolul al XIX-lea, este cunoscut pentru
autobiografia Amintiri din copilărie, precum și pentru nuvelele și povestirile sale.
Principala contribuție a lui Creangă la literatura fantastică și pentru copii include
narațiuni structurate în jurul unor protagoniști eponimi (Ivan Turbincă, Dănilă
Prepeleac, Stan Pățitul), precum și basme ce pictează tabloul valorilor autohtone
(Povestea porcului, Capra cu trei iezi, Soacra cu trei nurori, Punguța cu doi bani, Fata
babei și fata moșneagului). Considerate pe scară largă drept capodopere ale limbii și
umorului românesc, scrierile sale ocupă o poziție de mijloc între o culegere din surse
folclorice și o contribuție originală la un realism literar de inspirație rurală.
Alături de I.L.Caragiale, Ioan Slavici și Mihai Eminescu, Ion Creangă este considerat
unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române.[6]
Un preot ortodox român caterisit, cu un stil de viață neconvențional, Creangă a avut un
impact timpuriu ca educator inovator și autor de manuale, în timp ce urma o scurtă
carieră în politica naționalistă cu Fracțiunea Liberă și Independentă. Debutul său literar
a venit târziu în viață, urmând îndeaproape începutul prieteniei sale strânse cu poetul
național român Mihai Eminescu și afilierea lor comună cu influenta societate
literară conservatoare Junimea. Deși văzut cu rezervă de mulți dintre colegii săi de
acolo și apreciat în primul rând pentru înregistrările sale de tradiție orală, Creangă a
contribuit la propagarea ghidurilor culturale ale grupului într-o formă accesibilă. Criticii
de mai târziu l-au descris adesea, alături de Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ioan
Slavici, drept unul dintre cei mai împliniți reprezentanți ai literaturii junimiste.
Lui Ion Creangă i s-au acordat postum mai multe onoruri și este comemorat de o serie
de instituții atât din România, cât și din Moldova vecină. Printre acestea se numără
clădirea Bojdeuca din Iași, care, în 1918, a fost deschisă ca prima casă memorială din
România. Între descendenții săi direcți se numără Horia Creangă, unul dintre arhitecții
români de frunte din perioada interbelică.

Biografie
Familia și alte informații generale
Ion Creangă s-a născut la Humulești în Principatul Moldovei, fost sat care de atunci a
fost încorporat în orașul Târgu Neamț, fiul negustorului ortodox Ștefan a Petrei
Ciubotariul și al soției sale Smaranda.[7] Zona sa natală, învecinată cu zone puternic
împădurite, [8] se afla la poalele Carpaților Orientali și era inclusă în ceea ce era atunci
Principatul Moldovei. Populația regiunii înconjurătoare păstra un mod de viață arhaic,
dominat de păstorit, producția de textile și ocupațiile conexe[9] și era remarcată pentru
păstrarea formelor mai vechi de folclor local.[10] O altă caracteristică a zonei, care a
lăsat o impresie asupra istoriei familiei lui Creangă, a fost legată de
practica transhumanței și de legăturile dintre comunitățile etnice românești de pe
ambele părți ale munților, în Moldova și Transilvania: pe partea sa maternă, scriitor
descendent din țărani din Maramureș,[11] în timp ce, potrivit istoricului literar George
Călinescu, originea tatălui său poate să fi fost mai la sud-vest, în Transilvania propriu-
zisă. [8]
Familia ajunsese într-o poziție semnificativă în cadrul comunității lor: Ștefan a Petrei
făcuse un venit constant din comerțul său itinerant cu lână, în timp ce soția sa era
descendentă a Creangășilor din Pipirig, o familie de lideri ai comunității. Printre membrii
acesteia din urmă s-au numărat Mitropolitul Moldovei Iacob Stamati , precum și tatăl
Smarandei, Vornic David, și unchiul ei Ciubuc Clopotarul, călugăr la Mănăstirea Neamț.
[12]
Mândră de această tradiție, ea a fost cea care a insistat ca fiul ei să urmeze o
carieră în Biserică.[13] Data nașterii lui Ion Creangă este incertă. El însuși afirmă
în Fragment de biografie că s-ar fi născut la 1 martie 1837.[14] O altă variantă o
reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei mitrici (condici) de nou-născuți
din Humulești, publicată de Gh. Ungureanu.[15]
Imprecizia atinge și alte aspecte ale vieții sale de familie: observând conflictele de date
rezultate, Călinescu a decis că nu este posibil ca cineva să știe dacă părinții scriitorului
erau căsătoriți (și, dacă da, dacă sunt la prima căsătorie), nici câți copii au avut
împreună cu exactitate.[16] Afirmația acceptată de cercetători este - Creangă a mai avut
încă șapte frați și surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile și Petre. Ultimii
trei au murit în copilărie, iar Zahei, Maria și Ileana în 1919.[17]
Într-o perioadă în care numele de familie nu erau obligatorii din punct de vedere legal,
iar oamenii erau cunoscuți în primul rând prin diverse porecle și patronimice, băiatul era
cunoscut comunității sub numele de Nică , un hipocorism format din Ion sau, mai
formal, ca Nică al lui Ștefan a Petrei . Nică de Ștefan de Petru”, ocazional Nic-a lui
Ștefan a Petrei . [18]

Bojdeuca lui Ion Creangă din Iaşi

Copilărie, tinerețe și hirotonire
Tinerețea lui Creangă este bine cunoscută publicului larg prin prisma operei sale
capitale Amintiri din copilărie. În 1847 începe școala de pe lângă biserica din satul natal.
Fiu de țăran, este pregătit mai întâi de dascălul din sat, după care mama sa îl
încredințează bunicului matern ("tatăl mamei, bunicu-meu David Creangă din Pipirig"),
David Creangă, care-l duce pe valea Bistriței, la Broșteni, unde continuă școala.
[15]
În 1853 este înscris la Școala Domnească de la Târgu Neamț sub numele
Ștefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu (Popa Duhu).
După dorința mamei, care voia să-l facă preot, este înscris la Școala catihetică din
Fălticeni ("fabrica de popi"). Aici apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a
păstrat tot restul vieții. După desființarea școlii din Fălticeni, este silit să plece la Iași,
absolvind cursul inferior al Seminarului teologic "Veniamin Costachi" de la Socola.[15]
S-a despărțit cu greu de viața țărănească, după cum mărturisește în Amintiri:
„Dragi mi-erau tata și mama, frații și surorile și băieții satului, tovarășii mei de copilărie, cu cari, iarna, în
zilele geroase, mă desfătam pe gheață și la săniuș, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând și
chiuind, cutreieram dumbrăvile și luncile umbroase, țarinele cu holdele, câmpul cu florile și mândrele
dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereții! Asemenea, dragi mi-erau
șezătorile, clăcile, horile și toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însuflețire.”
Din 1855 până în 1859 urmează cursurile seminarului, iar apoi, luându-și atestatul,
revine în satul natal. Se însoară mai târziu la Iași cu Ileana, fiica preotului Ioan Grigoriu
 Literatura română
Pe categorii
Istoria literaturii române
Evul mediu
Secolul 16 - Secolul 17
de la biserica Patruzeci de sfinți din Iași, Secolul 18 - Secolul 19
devenind diacon al acesteia (26 Secolul 20 - Contemporană
decembrie 1859). Curente în literatura română

La 19 decembrie 1860 se naște fiul său Umanism - Clasicism

Romantism - Realism
Constantin. Parnasianism - Simbolism
În 1864, Creangă intră la Școala preparandală Naturalism - Modernism
Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism
vasiliană de la Trei Ierarhi, unde l-a avut profesor Suprarealism - Proletcultism
pe Titu Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult și Neomodernism - Postmodernism
l-a numit învățător la Școala primară nr. 1 din Scriitori români
Iași.
Listă de autori de limbă română
În 1866, participă la insurecția ce urmărea Scriitori după genuri abordate
scoaterea Moldovei din Principatele Unite. Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru)
Poeți - Eseiști
Alexandru Ioan Cuza este silit să abdice, iar anti- Nuveliști - Proză scurtă
unioniști moldoveni au găsit momentul prielnic Literatură pentru copii
pentru a acționa. Aceștia doreau să-l facă domn Portal România
al Moldovei independente pe Nicolae Rosetti- Portal Literatură
Roznovanu. Mitropolitul Calinic i-a binecuvântat
Proiectul literatură
pe insurecționiști, a fost semnat actul de
independență a Moldovei și, cu crucea în mână, v•d•m
a pornit în fruntea răsculaților. Printre răsculați,
spune George Călinescu, se afla diaconul Ion
Creangă, alături de prietenul său, diaconul Ienăchescu. Creangă ar fi îndemnat și el
mulțimea cu talentul său oratoric. Autoritățile solicită sprijinul armatei. Creangă și ceilalți
participanți au ridicat baricade pe Ulița Mare a Iașiului. Trupele primesc ordin și trag în
anti-unioniști. Rămân în urmă 100 de morți. Răsculații fără arme de foc fug pe unde
apucă, inclusiv Creangă și Ienăchescu, care, după cum arată Călinescu, se ascund într-
o pivniță cu vinuri și se consolează punându-se pe băut.[1]
După ce timp de 12 ani este dascăl și diacon la diferite biserici din Iași, este exclus
definitiv din rândurile clerului (10 octombrie 1872), deoarece și-a părăsit nevasta, a tras
cu pușca în ciorile care murdăreau Biserica Golia și s-a tuns ca un mirean, lucruri
considerate incompatibile cu statutul de diacon. (În 1993, el a fost reprimit post-
mortem în rândurile clerului.) [19] Ca urmare a excluderii din cler, ministrul Tell îl destituie
și din postul de institutor, însă venirea lui Titu Maiorescu la minister contribuie la
renumirea sa pe acest post. A colaborat la elaborarea a patru manuale școlare, între
care și un „Abecedar” (1868).
În 1873 se încheie procesul său de divorț, copilul său de 12 ani fiindu-i dat în îngrijire. A
căutat o casă în care să se mute, alegând o locuință în mahalaua Țicău (bojdeuca).
În 1875, îl cunoaște pe Mihai Eminescu, atunci revizor școlar la Iași și Vaslui, cu care se
împrietenește. Între 1875 și 1883, la îndemnul poetului, scrie cele mai importante opere
ale sale.
Între 1883 și 1889 a fost bolnav de epilepsie[15] și a suferit foarte mult la aflarea bolii și
apoi a decesului lui Eminescu, și al Veronicăi Micle.
Ion Creangă moare pe data de 31 decembrie 1889, în casa sa din cartierul Țicău. Este
înmormântat la 2 ianuarie 1890 la cimitirul Eternitatea din Iași.
Urmași
Ion Creangă a avut un băiat, Constantin. Acesta (fost ofițer de carieră) avea să se
căsătorească (1886) cu Olga Pătru, fiica unui comerciant din Brăila. Cei doi au avut
patru copii, Laetitia, Horia, Silvia si Ion (Ionel). Cei doi nepoți ai lui Creangă, Horia
Creangă și Ion Creangă, aveau sa devină arhitecți renumiți ai perioadei interbelice.[20]

Opera
Povești
Nuvele
 Capra cu trei iezi (1875)
 Dănilă Prepeleac (1876)
 Moș Nichifor Coțcariul (1877)
 Fata babei și fata moșneagului (1877)
 Popa Duhul (1879)
 Făt Frumos, fiul iepei (1877)
 Povestea lui Harap-Alb (1877) Romane autobiografice
 Ivan Turbincă (1878)
 Povestea lui Ionică cel prost (1877)  Amintiri din copilărie (1879)
 Povestea lui Stan-Pățitul (1877)  Fragment de autobiografie
 Povestea porcului (1876) Scrisori
 Povestea poveștilor (1877-1878) Scrisori de familie
 Povestea unui om leneș (1878)
 Punguța cu doi bani (1875)  Către Gheorghe Creangă
 Soacra cu trei nurori (1875)  Către Zaheiul Creangă
Povestiri  Către Ecaterina Vartic
 Către Elena Creangă-Chiței
 Acul și barosul (1874) Scrisori către prieteni
 Cinci pâini (1883)
 Inul și cămeșa (1874)  Către Mihai Eminescu
 Ion Roată și Cuza-Vodă (1882)  Către Vasile Conta
 Moș Ion Roată și Unirea (1880)  Către Alexandru C. Cuza
 Păcală (1880)  Către Nicolae Gane
 Prostia omenească (1874)  Către Mihail Kogălniceanu
 Ursul păcălit de vulpe (1880)  Către Titu Maiorescu
 Către Iacob Negruzzi
 Către Ioan Slavici
 Către Victor Zaharovschi
Context cultural
Impactul operei lui Ion Creangă în contextul său cultural a fost asigurat inițial
de Junimea. Căutând să revitalizeze literatura română prin recuperarea autenticității și
reacționând împotriva acelor importuri culturale pe care le considera excesive, grupul a
încurajat în special creativitatea individuală în rândul țăranilor.[21] Reflectând asupra
rolului lui Maiorescu în proces, George Călinescu scria: „Un salon literar în care meritul
personal să fie în prim-plan nu a existat [înainte de Junimea] și, dacă Creangă s-ar fi
născut cu două decenii mai devreme, nu ar fi fost capabil să prezinte oricui „materialul
său țărănesc”. Convocarea creativității clasei țărănești și punerea ei în contact direct cu
aristocrații este opera Junimii.”[22] Colegul de generație (și istoricul literar) Tudor Vianu a
emis un verdict similar, comentând: „Junimea este ea însăși... o societate aristocratică.
Cu toate acestea, prin Junimea a ieșit la suprafață primul gest de transmitere a unei
direcții literare unor scriitori de origine rurală: un fenomen de mare importanță, a cărui
neglijare ar face inexplicabilă întreaga dezvoltare ulterioară a literaturii
noastre.”[23] Referindu-se și la poziționarea culturală în interiorul și în afara grupului,
Carmen-Maria Mecu și Nicolae Mecu au luat acceptarea „țăranilor alfabetizați” precum
Creangă ca dovadă exemplară a „diversității” și „toleranței” junimiste.[24]
Maiorescu se știe că a avut multă apreciere pentru Creangă și pentru alți scriitori de
origine țărănească, precum Ion Popovici-Bănățeanu și Ioan Slavici.[25] Târziu în viață, el
a folosit această conexiune pentru a contesta acuzațiile de elitism junimist în fața
criticilor din partea tradiționaliștilor mai populiști.[26] Cu toate acestea,
membrii Junimea în general l-au găsit pe Creangă mai degrabă un divertisment decât
un scriitor serios și l-au prețuit doar în măsura în care le-a ilustrat teoriile despre
validitatea literaturii rurale ca sursă de inspirație pentru autorii cultivați. [27] [28] Prin
urmare, Iacob Negruzzi în mod simpatic, dar controversat, s-a referit la prietenul său
drept „un talent primitiv și nepoliticos”.[29] Textele critice ale lui Maiorescu oferă, de
asemenea, puțină acoperire individuală a contribuțiilor lui Creangă, probabil pentru că
acestea nu au reușit să respecte întocmai stratificarea sa a operelor literare
în poporane („populare”, adică anonime sau colective) și altfel.[30] Teoria lui Tudor Vianu
îl definește pe Creangă drept un prim reprezentant al orientărilor „realismului popular”
(așa cum a recomandat sporadic însuși decanul junimist), avertizând însă că exemplul
lui Creangă nu a fost niciodată menționat într-un asemenea context de către Maiorescu
personal.[31]
Deși ocazional și-a minimalizat propria contribuție la literatură, [32] [33] Creangă însuși era
conștient de faptul că textele sale treceau dincolo de înregistrările tradiției populare și
depunea eforturi semnificative pentru a fi recunoscut ca autor original (prin
corespondență cu colegii scriitori și trimiterea de bunăvoie a cărților sale spre
examinare critică).[34] Vianu a comentat pe larg relația exactă dintre narațiunea
împrumutată din tradiția orală și metoda „oarecum pe furiș” a lui Creangă de a-și îmbina
propriul stil în standardul folcloric, asemănând-o cu procesul istoric prin care pictorii
locali improvizau peste canoanele stricte ale artei bizantine.[35] Preluarea complexă a
individualității și a artei de a scrie a lui Creangă a fost atestată de propria sa prefață la o
ediție a poveștilor sale adunate, în care se adresa direct cititorului: „Iubite cetitoriu,
multe prostii oi fi cetit de când ești. Cetește, rogu-te, și ceste și, unde-i vedea că nu-ți
vin la socoteală, ie pană în mână și dă și tu altceva mai bun la ivală, că eu atâta m-am
priceput și atâta am făcut."[36]
O excepție în rândul promotorilor Junimea a fost Eminescu, el însuși remarcat pentru că
a exprimat o perspectivă socială disidentă care reflecta doar parțial interpretarea
conservatorismului lui Maiorescu. Potrivit istoricului Lucian Boia, „țăranul moldovean
autentic” care a fost Creangă a completat și țărănimea „mai metafizică ” a lui Eminescu.
[37]
În mod similar, Z. Ornea observă că poetul a folosit pozițiile lui Creangă pentru a
ilustra propria sa interpretare etnonaționalistă asupra culturii românești și, în special,
afirmația sa că autenticitatea rurală stă ascunsă de un „strat suprapus” de minorități
etnice urbanizate.[38] Criticii secolului XX l-au descris pe Creangă drept una dintre cele
mai realizate figuri ale generației sale și un exponent de frunte al literaturii junimiste.
Acest verdict se regăsește în mai multe dintre textele lui Vianu, care îl susțin pe
Creangă ca pe un mare exponent al literaturii generației sale, comparabil cu colegii de
la Junimea Eminescu, Slavici și Ion Luca Caragiale.[39] Această viziune completează
definiția lui George Călinescu, plasând autorul moldovean în compania lui Slavici și
Caragiale drept unul dintre „marii prozatori” ai anilor 1880.[40] Lucian Boia, care a
remarcat că „triada clasicilor români” îl include pe Creangă alături de Eminescu și
Caragiale, a avertizat și el că, în comparație cu ceilalți doi (cu care „românii au spus
aproape tot ce este de spus despre ei înșiși”), Creangă are „un registru destul de
limitat”.[41]
Comparația frecventă dintre Creangă și Caragiale, în special, este văzută de Vianu ca
provenind atât din „mijloacele stilistice cu amplitudine” comune, cât și din pozițiile lor
complementare în relațiile cu două fenomene suprapuse, cu descrierea de către
Caragiale a micii burghezii ca fiind echivalentul grosier al interesului lui Creangă pentru
țărănime.[42] Același paralelism este explicat de Ornea ca o consecință a concepției
sociale a celor doi autori: „[Lucrările lor] au cimentat estetic portretizarea a două lumi. A
lui Creangă este lumea țărănească, a lui Caragiale cea suburbană și cea urbană. Două
lumi care reprezintă, de fapt, doi pași caracteristici și două modele sociopolitice în
evoluția structurilor românești care... se confruntau într-un proces care avea să se
dovedească ulterior decisiv.”[43] Potrivit aceluiași comentator, cei doi plus Eminescu sunt
marii scriitori ai generației lor, cu Slavici ca unul „în succesiunea lor imediată”. [44] Deși
enumeră ceea ce el crede că sunt elemente care leagă lucrările lui Creangă și
Caragiale, alți critici au descris drept ciudat faptul că cei doi nu par să se fi menționat
niciodată unul pe celălalt și au subliniat că, deși nu imposibilă, o întâlnire directă între ei
nu a fost niciodată înregistrată în surse.[45]
Stilul și limbajul narativ
Evidențiind recurgerea lui Ion Creangă la
particularitățile regionalismelor și arhaismelor moldovenești, acumularea lor făcând
opera lui Creangă foarte dificil de tradus,[46] George Călinescu a reacționat împotriva
afirmațiilor conform cărora narațiunile reflectau modele antice. El a concluzionat că, de
fapt, limbajul scris al lui Creangă era echivalentul unui „muzeu glosologic”, și chiar a
contrastat cu limbajul cotidian mai modern al scriitorului.[47] De asemenea, se discută
despre impresia că opera lui Creangă ar trebui citită cu accent moldovenesc, remarcată
pentru „moliciunea sunetului” în raport cu fonologia standard românească, Călinescu
avertizând împotriva exagerărilor interpretative, susținând că textele actuale oferă doar
sugestii slabe de pronunție regională.[48] Contrastând pe Creangă cu tradițiile literaturii
produse de munteni în ceea ce a devenit limba literară standard, Călinescu a susținut și
el în favoarea unei diferențe de mentalitate: „echilibrul” evidențiat de vorbirea
moldovenească și ilustrat în scrierile lui Ion Creangă este contrastat de „decolorarea și
rugozitatea” „valahismului”.[49] De asemenea, a criticat acele concepții conform cărora
varianta lui Creangă a limbajului literar era „frumoasă”, întrucât nu a reușit să
„mulțumească pe toată lumea pe temeiul unei frumuseți acustice” și întrucât cititorii din
afara zonei natale a scriitorului se puteau confrunta „cu o oarecare iritare.”[50] Pentru
Călinescu, rezultatul manifestă totuși „o capacitate enormă de vorbire autentică”,
întâlnită și în operele lui Caragiale și, în al XX-lea, la Mihail Sadoveanu.[51] Potrivit
aceluiași comentator, intervențiile dialectice au format un fundal pentru un vocabular
viu, un tip „ermetic” de „argou”, care conținea „dublu sens hilar
și onomatopee indecentă”, trecând de la „frumusețe erudită” la „râs obscen”.[52] Unele
dintre expresiile caracteristice stilului lui Creangă sunt obscure ca semnificație, iar
altele, precum „seceta a făcut să țipe șarpele în gura broaștei” par spontane și fără
sens.[53] O altă trăsătură specifică a acestui limbaj, comentată de Vianu și comparată de
acesta cu estetica clasicismului, e că acesta vede o mare parte din proza lui Creangă
pusă la un metru poetic discret.[54]
Recursul la schemele literaturii orale a ajuns în scrierile sale, unde a devenit o trăsătură
definitorie. Ca parte a acestui proces, Călinescu a apreciat: „Creangă acționează ca
toate personajele sale pe rând, căci poveștile sale sunt aproape în întregime rostite...
Când Creangă povestește, compoziția nu este extraordinară, dar odată ce eroii lui încep
să vorbească, gesticularea și formularea ating o înălțime în povestirea tipică.” Potrivit
criticului, descoperirea acestei noțiuni „fundamentale” despre opera lui Creangă a fost
meritul istoricului literar și redactor al Vieții Românești Garabet Ibrăileanu, care a
menționat-o ca principală dovadă a apartenenței la realism. Modul distinctiv de
caracterizare prin „dialoguri realiste” este privit de Vianu ca o intervenție extrem de
personală și un indicator al originalității scriitorului moldovean. Atât Vianu, cât și
Călinescu au discutat despre această trăsătură, împreună cu tehnica transmiterii
narațiunii subiective între răspunsurile personajelor, ca creând alte puncte de apropiere
între Creangă și omologul său Caragiale. Replicând parțial pe hârtie esența adunărilor
sociale, Ion Creangă a încercat adesea să transpună în scris efectele particulare ale
povestirii orale. Printre aceste atingeri caracteristice s-au numărat interogațiile adresate
cititorilor ca ascultători imaginari și pauzele pentru efect cu ajutorul vizual al punctelor
de suspensie. De asemenea, el și-a întrerupt adesea narațiunile cu ilustrații concise ale
părerii sale, adesea sub formă de versuri, și de obicei introdusă de vorba ceea. Un
exemplu în acest sens conectează noțiunile de abundență și satisfacție personală:
De plăcinte râde gura,
De vărzare și mai tare.
În alte cazuri, ghicitorile scurte se referă la teme mai mari, cum ar fi justificarea divină
pentru averea aparentă:
Dă-mi, Doamne, ce n-am avut,
Să mă mir ce m-a găsit.
Privire de ansamblu asupra operei
 Portretul lui Ion Creangă pe o marcă poștală, cu
valoarea nominală de 2,20 lei moldovenești din Republica Moldova.
În primul volum postum sunt publicate basmele. Culese din gura poporului de către un
povestitor care însuși crescuse în mijlocul lumii din sate, ele au un farmec deosebit, au
expresiuni, construcții și gândiri ciudate care se vor personifica în Ivan Turbincă. În
aceasta din urmă regăsim tema din Toderică, povestirea lui Costache Negruzzi. Aici
Dumnezeu blagoslovește turbinca lui Ivan ca să intre într-însa cine o vrea Ivan și fără
voia lui să nu poată ieși.
A doua categorie de lucrări a lui Creangă o formează anecdotele, povestiri cu dezvoltări
lungi, cu o intrigă bine condusă și cu subiecte cel mai adesea din istoria contemporană
lui. În "Cinci pâini" aflăm o satiră la adresa judecătorilor și avocaților, pe care îi numește
"ciorogari, porecliți și apărători"; această povestire demonstrează că, pe lângă umor,
Creangă se pricepea și la matematică. În două povestiri de acest tip aflăm despre o
persoană istorică interesantă. Ion Roată, unul dintre deputații țărani în divanul ad-hoc.
Cea intitulată "Ion Roată și Unirea" (Arhivat în 30 august 2006, la Wayback Machine.)
este o glumă cu multă finețe satirică la adresa stratului conducător al țării, care nu
voiește a recunoaște drepturile țărănimii.
Pe când se discutau punctele programului partidului unionist prin toate cercurile sociale
din Moldova, mai mulți boieri, membri ai partidului, cheamă pe deputații țărani ca să le
explice programa și în special chestiunea „Unirii”. Toți țăranii păreau convinși de
argumentele boierilor afară de Moș Ion Roată.
În cele din urmă unul din boieri îl invită să ridice singur o piatră mare ce se afla în
grădină. Neputând s-o facă singur, Roată e ajutat de ceilalți țărani. "Acum ai înțeles",
întreabă boierul. Roată răspunde: Am înțeles așa, că până acum noi țăranii am dus
fiecare câte o piatră mai mare sau mai mică pe umere, însă acum suntem chemați a
purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre.
Prima parte a operei lui Creangă o formează, precum am văzut, mai mult reproducerea
producțiunilor poporane. Ne-am înșela însă dacă l-am socoti ca un culegător de folclor:
trebuie să-l privim ca pe unul ce a trăit la țară, a supt oarecum sucul acestei literaturi
poporane și apoi a dat drum liber fanteziei sale. De aceea basmele și poveștile lui, deși
înfățișează în mod admirabil spiritul poporului de la țară, pun însă în evidență însușirile
lui literare proprii.
O altă față, mai puțin cunoscută, a lui Creangă este cea a poveștilor
licențioase: Povestea poveștilor.
 Reprezentare a iadului într-o pictură murală ortodoxă
românească din secolul al XVIII-lea (Biserica Sfântul Elefterie Vechi , București )
Amintirile din copilărie
Amintirile din copilărie reprezintă partea cea mai personală a operei lui Creangă.
Acestea i-au stabilit reputația de mare prozator. Într-adevăr, alcătuirea meșteșugită a
frazei, în care se vede totuși tonul poporan, - scoaterea la iveală a multor provincialisme
cu o putere de expresie deosebită, vivacitatea narațiunii și sinceritatea cu care
povestește cele mai intime detalii ale vieții lui de copil, toate acestea fac din opera lui
Creangă una din cele mai însemnate opere ale literaturii române.

A doua parte a Amintirilor din copilărie sub formă de

manuscris, paragrafe introductive. Facsimil, originalul se află la Muzeul Literaturii
Române.
Moș Nichifor Coțcariul și „corozivii”
Privită de criticul român Radu Voinescu ca o anecdotă extinsă,[55] nuvela
Nichifor Coțcariul stabilește o legătură cu limbajul basmelor, fiind situată într-o epocă
legendară și non-istorică.[56] Detaliază seducția elaborată a unei tinere mirese evreiești
de către un căruțar moldovenesc, pe ruta dintre Târgu Neamț și Piatra. Episodul,
despre care textul însuși indică că este doar unul dintr-o serie de cuceriri ale lui Nichifor
în rândul clientelor sale de sex feminin, evidențiază monologul pronunțat al
seducătorului, care acoperă relatări despre căsătoria lui nefericită, aluzii despre
naturalețea iubirii fizice și sugestii intimidante că lupii ar putea fi tentați să atace căruța
(îndemnând-o pe tânără să caute refugiu în brațele lui).[57] Comportamentul
seducătorului, notează Constantinescu, prezintă o alternativă la tema bătrâneții ca timp
al imobilizării: „bătrânul încă verde, glumețul care se bucură de escapadele sale
amoroase, în timp ce le justifică prin firescul curs al vieții”.[58] Nichifor se exprimă mai
ales cu ajutorul zicalelor populare, pe care le amestecă dezinvolt cu observații
personale despre situație.[59] Contextul complotului este o consemnare a diferitelor
superstiții, unele anticlericale sau antisemite: Nichifor își exprimă credința că preoții care
trec în calea cuiva vor produce ghinion, precum și afirmația că apoticarii evrei vindeau
„otrăvuri”.[60]
Recepția lui Moș Nichifor Coțcariul de către Junimea a ilustrat ambivalența acestuia față
de Creangă. Maiorescu a găsit textul „interesant în felul lui și decisiv românesc”, dar a
cerut revistei Convorbiri Literare fie să-l modifice, fie să se abțină de la a-l publica.
[61]
Acest lucru a fost completat de evaluarea ei însușită a autorului său: numind textul
„un lucru copilăresc”, el i-a sugerat lui Maiorescu că sunt necesare revizuiri, afirmând
„L-am scris mult, pentru că nu am avut timp să-l scriu scurt.”[62] Dimpotrivă, posteritatea
scriitorului s-a referit la aceasta ca fiind una dintre cele mai mari contribuții românești la
gen: după George Călinescu, pătrunderea în gândurile lui Nichifor a avut ca rezultat
transformarea scrisului în ansamblu în „prima mare novelă românească cu un
erou stereotip”,[63] [64] în timp ce Voinescu a descris întreaga poveste drept „o adevărată
capodoperă”.[65]
Abordările narative ale lui Moș Nichifor Coțcariul s-au învecinat cu contribuțiile lui
Creangă la literatura erotică, piese cunoscute colectiv sub numele de
„corozive”[66] [67] [68] și care au fost tratate de multă vreme cu discreție de către istoricii
literari. În viziunea lui Călinescu, acest capitol din literatura lui Creangă a creat o altă
legătură între scriitorul moldovean și tradiția renascentistă a lui Rabelais: „Toți
rabelaisienii au pătruns adânc în tărâmul vulgarității”.[69] Gustul pentru relatările
emoționante a fost cultivat și de membrii Junimea, care și-au semnalat discret dorința
de a auzi conținut mai explicit, cerându-i lui Creangă să povestească de pe „strada
largă”.[70] [71] [72] Produs al acestui context, Moș Nichifor Coțcariul însuși se spune că ar fi
avut cel puțin o variantă sexual explicită, vehiculată oral.[73] [74]
Două povești cu conținut pornografic explicit supraviețuiesc ca mostre ale paternului
erotic al lui Creangă: „Povestea lui Ionică nebunul” și „Povestea tuturor poveștilor”
(cunoscută și sub numele de Povestea pulei , „Povestea cocoșului” sau „Povestea
cocoșului”). Primul își arată eroul viclean întreținând relații sexuale cu fiica unui preot,
trecând între proză și versuri pentru a descrie actul.[75] „Povestea tuturor poveștilor”,
care folosește amplu vorbirea vulgară, povestește cum un țăran lipsit de respect față de
divinitate și-a transformat întreaga recoltă de porumb în organe genitale masculine, dar
este capabil să obțină profit doar prin satisfacerea apetitului sexual al femeilor.
[76]
Secțiunea finală, văzută de Gârbea ca o mostră de batjocuri anticlericale înregistrate
de „caterisitul Creangă”, înfățișează violul unui preot de către un astfel de obiect sexual.
[77]
Deși explicit, istoricul literar Alex. Ștefănescu a susținut că textul „este rafinat și plin
de farmec”.[78] Deși le-a recunoscut pe ambii „corozivi” pentru „farmecul lor popular” în
linia lui Rabelais și Geoffrey Chaucer, și observând că încă mai arată locul autorului ca
„mare stilist”, Voinescu a semnalat și „foarte evident” al textelor. datorie la izvoarele
folclorice.[79] În definiția sa, Ion Creangă este „posibil singurul scriitor” care se bazează
pe moștenirea „lucioaselor glume populare” întâlnită în „folclorul erotic” local. [80] Cu toate
acestea, potrivit criticului literar Mircea Iorgulescu, „Povestea tuturor poveștilor” se
poate baza de fapt pe Parapilla, un pliant pornografic care circulă în italiană și franceză.
[81]

Moștenire
Moșie, familie și impact cultural timpuriu
La scurt timp după moartea lui Creangă, au început eforturile de a colecta scrierile lui
manuscrise și versiunile actualizate ale lucrărilor sale tipărite. Acest proiect l-a implicat
pe fiul său Constantin, alături de AD Xenopol, Grigore Alexandrescu și Eduard Gruber,
acesta din urmă a obținând lucrările de la Tinca Vartic.[82] Prima ediție a fost publicată în
două volume, în 1890–1892, dar proiectul s-a oprit brusc din cauza nebuniei și morții lui
Gruber.[83] Ultima lucrare cunoscută a lui Creangă, fragmentul din Făt-frumos, fiul iepei,
a fost publicată de Convorbiri Literare în 1898.[84] Copiile Gruber au fost vândute unui dr.
Mendel, iar doar o parte din ele au fost recuperate de exegeți, alături de diverse
fragmente descoperite accidental la piața ieșeană, unde erau folosite pentru hârtie de
împachetat.[85] Colecția, structurată într-un întreg de folcloristul Gheorghe T. Kirileanu, a
fost publicată la Editura Minerva în 1902 și 1906.[86] În ciuda faptului că a fost
menționată în memoriile mai multor junimiști de seamă, Creangă a avut cariera politică
ficționalizată și satirizată de Iacob Negruzzi, care l-a transformat, ca Popa Smântână,
într-un personaj al poemelor sale satirice Electorale.[87] Același autor s-a referit la
omologul său într-una dintre epigramele sale.[88]
La scurt timp după moartea iubitului ei, Tinca Vartic s-a căsătorit cu un bărbat care
locuia în aceeași zonă a Iașiului.[89] Țintă a turismului organizat încă din 1890,
[90]
casa ieșeană Bojdeuca a intrat totuși în paragină.[91] A fost achiziționat în cele din
urmă de un „Comitet Ion Creangă”, ai cărui membri a inclus pe Constantin Creangă,
[92]
Kirileanu și politicianul ultranaționalist AC Cuza.[93] A fost înființată ca prima dintre
„casele memoriale” ale României la 15 aprilie 1918.[94] [95] [96] Restaurată în același an și
din nou în 1933–1934,[97] adăpostește o parte importantă din obiectele personale ale lui
Creangă și primul portret cunoscut al lui Creangă, pictat de contemporanul său V.
Mușnețanu.[98] [99] În timp ce Constantin Creangă a avut o carieră de succes în Armata
Română,[100] unul dintre cei doi nepoți ai scriitorului, Horia Creangă, a devenit unul dintre
celebrii arhitecți moderni ai perioadei interbelice, câștigându-și reputația reproiectând o
mare parte din centrul Bucureștiului.[101]
Popularitatea relatărilor lui Ion Creangă în afara contextului său regional și dialectal,
împreună cu propria sa contribuție ca educator, au jucat un rol în evoluția românei
standard, într-o nouă fază în care multe variații dialectale au fost încorporate în limba
vorbită.[102] Cărțile sale didactice Metodă nouă ... și Învățătoriul copiilor au trecut prin
multe ediții la sfârșitul secolului al XIX-lea.[103] [104] Impactul lucrărilor sale a fost, de
asemenea, un factor care a contribuit la păstrarea unui interes remarcat pentru
subiectele rurale, o trăsătură definitorie ulterioară în literatura română modernă.
Discutând despre „armonia stilistică”, despre care el credea că face o punte între toate
mediile sociale și literare ale României, filosoful Mircea Eliade scria: „Românii îl
consideră pe Ion Creangă un scriitor clasic aparținând epocii moderne. Opera sa poate
fi citită și înțeleasă de întreaga gamă a claselor sociale, în toate provinciile țării noastre.
În ciuda prezenței abundente a cuvintelor moldovenești, scrierile sale nu rămân străine
pentru cititorii săi. Ce altă cultură europeană se poate mândri că are un scriitor clasic
citit de toate categoriile de cititori?"[105] „Aplecarea tematică spre sat”(thematic grip of
the village) a fost remarcată de academicianul american Harold Segel, care a investigat
impactul acesteia asupra „unor dintre cele mai venerate nume din istoria literaturii
române”, de la Creangă și Slavici până la romancierul interbelic Liviu Rebreanu.[106]
Începutul secolului al XX-lea și ecouri interbelice

Ion Creangă, așa cum este ilustrat pe un timbru

românesc din 1937
O evaluare mai amănunțită a literaturii lui Creangă a început după 1900. La vremea
respectivă, ea a devenit un subiect de interes pentru tendința tradiționalistă și populistă
emergentă, ilustrată de cele două rute care rivalizează cu
Junimea: Sămănătorul de dreapta, condus de Nicolae Iorga, și poporaniștii de stânga,
printre care se număra și Garabet Ibrăileanu.[107] Noile ediții ale operelor sale au avut
colaborarea intelectualilor sămănători Ilarie Chendi și Ștefan Octavian Iosif.[108] Tudor
Vianu a remarcat însă că, spre deosebire de viziunea lui Eminescu, „ruralismul autentic”
al lui Creangă nu a completat „complicațiile spirituale”, perspectiva globală a clasei
sociale și fundalul intelectual asociate acestor tendințe, făcându-l pe Creangă „cel mai
puțin sămănătorist dintre scriitorii noștri”.[109] Potrivit lui Ornea, Creangă nu are „nimic în
comun” cu ideologia Sămănătorul în special: în timp ce grupul își împărtășea viziunea
nostalgică asupra trecutului rural în contrast puternic cu lumea modernizată, autorul
moldovean putea „menține, în mod inteligent, cale de mijloc între contrarii”. [110] La
fel, Mircea Braga a reacționat împotriva percepției lui Creangă ca anunțând o „serie” de
autori, menționând că, pentru orice imitație, el a fost „un creator excepțional și, în ceea
ce privește istoria literară românească, unic”.[111]
Direct influențați de Creangă, câțiva autori de la începutul secolului XX și din perioada
interbelică din noul curent tradiționalist au apărat în mod explicit moștenirea literaturii
folclorice, spontane și necalificate: scriitorul țărănesc I. Dragoslav, ale cărui memorii
împrumută elemente stilistice din relatările lui Creangă; Constantin Sandu-Aldea,
agricultor de profesie, care s-a inspirat din tehnicile sale de redare a dialogului; și Ion
Iovescu, pe care cercul literar Sburătorul l-a aclamat drept „un nou Creangă”, și care a
folosit din plin un dialect muntean modernizat.[112] La fel, activistul și autorul
aromân Nicolae Constantin Batzaria, care și-a împărțit cariera între România și sudul
Balcanilor, a îmbinat tehnicile de povestire ale lui Creangă cu tradițiile literaturii turce,
[113]
în timp ce reelaborarea temelor folclorice regionale i-a adus
intelectualului Constantin S. Nicolăescu-Plopșor reputația de „Creangă oltean”.[114] În
decada 1910, folcloristul Tudor Pamfile a publicat o revistă de specialitate numită Ion
Creangă în cinstea scriitorului.[115] Diferitele lucrări ale lui Creangă au oferit și puncte de
plecare pentru câțiva alți scriitori de diverse medii. Ele au inclus reprezentanți ai mișcării
simboliste, precum Victor Eftimiu, care s-a inspirat din stilul narativ al lui Creangă în
scrierea piesei sale fantastice și în versuri Înșir'te mărgărite. O altă astfel de autoare a
fost poetul Elena Farago, a cărei poveste didactică pentru copii Într-un cuib de
rândunică („În interiorul unui cuib de rândunică”) împrumută din „Inul și cămașa”.[116]
Odată cu perioada interbelică și răspândirea literaturii moderniste, o nouă generație de
critici, în special George Călinescu și Vladimir Streinu, și-au dedicat segmente
importante din activitatea lor operelor lui Ion Creangă.[117] Alte astfel de figuri au
fost Șerban Cioculescu, a cărui contribuție încearcă să elucideze părțile mai misterioase
ale vocabularului scriitorului[118] și educatorul Dumitru Furtună, ale cărui studii biografice
au constituit o sursă principală pentru cercetările ulterioare.[119] Până atunci, interesul
pentru viața și scrierile lui Creangă se diversificase. Acest fenomen a atins pentru prima
dată teatrul românesc când II Mironescu a dramatizat o secțiune din Amintirile lui
Creangă ca și Catiheții de la Humulești — o contribuție literară considerată „de prisos”
de George Călinescu, care a remarcat că originalul era deja „dramatic” ca stil.
[120]
Poveștile scriitorului au devenit o inspirație și pentru Alfred Mendelsohn și Alexandru
Zirra, doi compozitori români care au lucrat în teatrul muzical pentru copii și care au
adaptat, respectiv, „Harap Alb” și „Capra și cu trei iezi”.[121] Creangă a fost și o prezență
secundară în Mite și Bălăuca, două romane biografice centrate pe viața amoroasă a lui
Eminescu, scrise de proeminentul critic interbelic Eugen Lovinescu, căruia Călinescu i-a
reproșat că l-a ignorat în mare măsură pe Creangă în textele sale nonficționale.
[122]
Scrierile lui Creangă au câștigat și adepți printre aripa mai radicală a scenei
moderniste. Autenticitatea și originalitatea prozei lui Creangă au fost evidențiate și
prețuite de influenta revistă locală modernistă Contimporanul, în special de cronicarii săi
literari Ion Vinea și Benjamin Fondane.[123] De asemenea, în timp ce se afilia formal
la suprarealism, autorul de avangardă Ion Călugăru a contribuit cu diverse lucrări în
proză care împrumută unele dintre tehnicile de povestire ale lui Creangă pentru a
descrie viața comunităților evreiești românești din Moldova.[124]
În etape, după Primul Război Mondial, scriitorul din secolul al XIX-lea a devenit mai
cunoscut publicului internațional. În proces s-au produs traduceri în engleză, dintre care
unele, a susținut Călinescu, au atins o popularitate semnificativă în rândul cititorilor
britanici de literatură română.[125] În schimb, scriitorul Paul Bailey a apreciat că variantele
foloseau cuvinte învechite și „sunau groaznic” în engleză.[126] Printre seria de versiuni
timpurii în limba engleză a fost o ediție din 1920 a Amintirilor lui Creangă, tradusă
de Lucy Byng și publicată de Marcu Beza.[127] Tot în perioada interbelică Jean
Boutière a publicat prima Monografie în limba franceză despre scriitorul român, inițial ca
teză de doctorat pentru Universitatea din Paris.[128]
În timp ce autorul lor a continuat să primească laude pentru principalele sale contribuții,
poveștile erotice au fost cel mai adesea ținute ascunse de ochiul publicului. George
Călinescu a rezumat acest contrast afirmând: „„Corozivile” lăsate de Creangă nu sunt
cunoscute public”.[129] O excepție de la această regulă a fost ediția Creangă al lui
Kirileanu din 1938, publicată la Editura Fundațiilor Regale ca primă ediție critică a
întregii sale literaturi.[130] Potrivit criticului Adrian Solomon, tradiția românească de a
reduce la tăcere limbajul obscen și literatura sexual explicită prin cenzură a făcut ca
„Povestea tuturor poveștilor” să circule „mai degrabă ca un samizdat .„, care le-a lăsat
scriitorilor „fără tradiție solidă de care să se bazeze și șanse mici prețioase de a se
sustrage... moralei vigilente ale unui public strâmt.”[131] Aspectele ale discursului public
al lui Ion Creangă au fost totuși aprobate și recuperate de către extrema dreaptă a
anilor 1920 și 30. Clericul ortodox de rang înalt Tit Simedrea s-a referit la Creangă ca
un predecesor când, în 1937, și-a îndemnat congregația să se abțină de la
achiziționarea de mărfuri vândute de evrei (o măsură despre care o considera o
alternativă practică la evacuarea forțată a evreilor).[132] În 1939, în cadrul unei campanii
de presă care vizează opera lui Călinescu, jurnalul fascist Porunca Vremii l-a acuzat pe
istoricul literar că a demascat biografia lui Creangă de dragul de a compromite
„moldovenul genial” transformându-l într-un „epileptic caterisit și bețiv”.[133]
Creangă a inspirat un tablou din 1920 al lui Octav Băncilă, care îl arată pe Creangă
ascultându-l pe Eminescu citindu-i poeziile.[134] Două busturi ale autorului au fost ridicate
la Iași, respectiv la mormântul acestuia[135] și, în 1932, în grădinile cartierului Copou.
[136]
După 1943, o altă astfel de piesă a fost dezvelită în Grădinile Cișmigiu din București,
ca parte a monumentului Rotunda Scriitorilor.[137]
Sub comunism

Bustul lui Ion Creangă realizat de către Lev Averbuh,

1957 ( Aleea Clasicilor, Chișinău )
În perioada comunistă restrictivă a României, care a durat între 1948 și 1989, evaluarea
critică a operei lui Ion Creangă a trecut prin mai multe perioade, completând evoluțiile
politice. În prima parte a acestui interval, când realismul socialist a fost impus politic
scrierilor române, Creangă a fost ferit de cenzura postumă care a afectat câțiva alți
scriitori clasici. Opera sa a fost lăudată oficial pentru calitățile sale estetice, dar
asocierea ei cu condamnata Junimea a fost omisă din comentariile critice, iar cititorii au
fost în schimb referiți la Creangă ca la un critic realist al societății burgheze. [138] În 1948,
noile autorități i-au acordat calitatea de membru postum la Academia Română.[139] În
anul următor, în apogeul ocupației sovietice, criticul oficial Barbu Lăzăreanu l-a descris
controversat pe Creangă drept un scriitor îndatorat folclorului rus.[140]
Până în a doua jumătate a stăpânirii comuniste, au apărut câteva abordări noi în
evaluarea critică a literaturii lui Creangă. Opera sa a devenit o temă principală de
interes critic și unicul subiect al multor lucrări, până la punctul în care Nicolae
Manolescu a apreciat că „despre Creangă s-a spus totul”.[141] În cadrul acestui fenomen
exegetic, filozoful Vasile Lovinescu a scris o interpretare originală a poveștilor sale dintr-
o perspectivă ezoterică ca Creangă și Creanga de aur.[142] În ultimele două decenii de
comunism, sub Nicolae Ceaușescu, refacerea discursului naționalist în dogmă oficială a
încurajat și nașterea protocronismului. Sub unul dintre aspectele sale, teoretizat de
istoricul cultural Edgar Papu, această abordare a reevaluat controversat diverși scriitori
români, inclusiv Creangă, prezentându-i drept figuri care au anticipat cele mai multe
evoluții pe scena mondială.[143] Concluzia lui Papu despre „Harap Alb”, prezentată într-
un volum din 1983, îl descrie pe Creangă ca predecesor direct
al semioticianului italian Umberto Eco și al celebrului său volum The Open Work —
concluzie pe care istoricul literar Florin Mihăilescu a văzut-o drept o dovadă a „obsesiei
exegetice” a lui Papu, lipsită de „simțul umorului, nu doar de simțul realității”.[144] Unul
dintre discipolii lui Papu, ideologul național-comunist Dan Zamfirescu, a susținut că
Creangă era egal sau chiar mai important decât clasicii mondiali Homer, William
Shakespeare și Johann Wolfgang von Goethe, afirmând în același timp că protagonistul
omonim din „Ivan Turbincă” stă ca „personajul care domină istoria lumii în secolul
nostru”.[145] Lăsate în afara domeniului acestui interes critic, „corozivele” au fost ascunse
noilor cititori ai lui Creangă (precum Ediția din 1970 a lui Iorgu Iordan), fiind, potrivit unui
eseu din 1976 al cărturarului George Munteanu, „încă de nepublicat” din lipsa „un nivel
general de educație estetică” în rândul românilor.[146]
Un al doilea muzeu dedicat în întregime scriitorului a fost deschis la casa sa din Târgu
Neamț în 1951[147] și donat statului de către succesorii săi în 1965.[148] În deceniile
următoare se pare că a devenit cea mai vizitată casă memorială din România.
[149]
Autoritățile au finanțat și un nou centru cultural, ridicat în imediata apropiere
a orașului Bojdeuca în perioada 1984–1989.[150] În 1965, la București a luat ființă Teatrul
pentru Copii Ion Creangă - instituție de stat, iar activitatea sa ulterioară a inclus punerea
în scenă a mai multor basme ale scriitorului pentru un public junior.[151] [152] Printre astfel
de contribuții s-au numărat și două adaptări ale „Harap Alb”, în regia respectivă de Ion
Lucian[153] și Zoe Anghel Stanca.[154] În 1983, autorul din Timișoara Șerban Foarță a
finalizat și el lucrarea la o versiune scenică a lui „Ivan Turbincă”.[155]
O nouă editură, Editura Ion Creangă, a fost creată ca principal editor de literatură pentru
copii, iar producția ei a inclus ediții ale propriilor opere ale lui Creangă.[156] Noile ediții au
fost ilustrate de câțiva artiști plastici de seamă, printre care Corneliu Baba,[157] Eugen
Taru[158] și Lívia Rusz,[159] [160] în timp ce „Harap Alb” a devenit un proiect al artistului de
benzi desenate Sandu Florea, câștigându-i un premiu Eurocon.[161] Un proiect major al
vremii a implicat traducerile lui Creangă în alte limbi, inclusiv în maghiară (o contribuție
celebrată a autorului maghiar-român András Sütő).[162] În aceeași epocă, Creangă și
poveștile sale au devenit pentru prima dată surse de inspirație pentru industria
cinematografică românească. Printre primele s-au numărat două contribuții ale
regizoarei Elisabeta Bostan, ambele lansate la începutul anilor 1960 și bazate
pe Amintiri: Amintiri din copilărie (cu actorul copil Ion Bocancea în rolul tânărului Nică și
Ștefan Ciubotărașu în rolul naratorului adult) și Pupăza din tei (concentrându-se pe
povestea respectivă). În 1965, sărbătorit regizorul român Ion Popescu-Gopo a
lansat De-aș fi Harap Alb, o adaptare liberă a „Harap Alb”, cu Florin Piersic în rolul
principal. Popescu-Gopo a mai regizat filmul din 1976 Povestea dragostei, care s-a
bazat pe „Povestea porcului” și filmul din 1985 „Rămășagul” care s-a bazat pe „Punguța
cu 2 bani”. Seria include și filmul biografic al lui Nicolae Mărgineanu din 1989, Un
bulgăre de humă, se concentrează pe prietenia dintre Creangă (interpretat de Dorel
Vișan) și Eminescu (Adrian Pintea).[163]
Moștenirea lui Ion Creangă a fost palpabilă și în Uniunea Sovietică și mai ales în RSS
Moldovenească (care, ca secțiune mai mare a Basarabiei, făcuse parte din România
Mare interbelică, iar ulterior devenise Moldova independentă). Inițial, scrierile sale,
intitulate Povești moldovenești, au făcut parte din programa sovietică din Regiunea
Autonomă Moldovenească (Transnistria).[164] În urma ocupației sovietice a Basarabiei,
Creangă a fost unul dintre scriitorii de limbă română ale căror lucrări erau încă permise
publicării de către noile autorități.[165] Aceasta a oferit contribuitorilor locali la literatura
română contactul cu modele culturale mai vechi, inspirând direct piesele de proză
experimentală sau postmodernă ale lui Vlad Ioviță[166] și Leo Butnaru.[167] Aprobarea
imaginii publice a lui Creangă în cadrul RSS Moldovenești s-a reflectat și în artă: în
1958, bustul scriitorului, opera sculptorului Lev Averbuh, a fost repartizat pe Aleea
Clasicilor din Chișinău.[168] Lucrările sale au fost ilustrate de unul dintre cei mai
importanți artiști plastici ai RSS Moldovenești, Igor Vieru, care a pictat și un portret al
autorului.[169] În 1967, Ioviță și cineastul Gheorghe Vodă lansează Se caută un paznic: o
adaptare după „Ivan Turbincă” și una dintre mostrele de succes ale cinematografiei
moldovenești timpurii, remarcată și prin partitura muzicală, compusă de Eugen Doga.
[170]
Tot în acea perioadă, „Capra...” și „Punguța cu doi bani” au fost transformate în
scurtmetraje animate (regia Anton Mater și Constantin Condrea). În 1978,
compozitorul Zlata Tkach a creat o versiune de operetă a „Capra cu trei iezi”, pe un
libret de Grigore Vieru.[171]
După 1989

Creangă pe un timbru românesc din 2014

Revoluția din 1989, care a semnalat sfârșitul comunismului, a precedat îndeaproape
dizolvarea Uniunii Sovietice. Relațiile reînnoite Moldova-România și demersurile
către potențiala reunificare au fost consacrate prin evenimente din 1990 precum „Podul
Florilor”. Ultimul turneu i-a văzut pe politicieni și delegați culturali moldoveni cerând și
obținând să li se permită să viziteze Bojdeuca.[172] În 1993, răspunzând unei petiții
semnate de un grup de personalități culturale din Iași, Mitropolitul
Daniel (viitorul Patriarh al Întregii Românii) a semnat o hotărâre de retragere postum a
deciziei de excludere a Ion Creangă din rândul clericilor moldoveni.[173] Publicul
chestionat în cadrul unui program din 2006 produs de Televiziunea Română l-a
nominalizat pe Creangă pe locul 43 dintre cei mai mari 100 de români.[174] Printre noile
monumente în cinstea scriitorului se numără un bust dezvelit la Târgu Neamț, opera
sculptorului Ovidiu Ciobotaru.[175] Patrimoniul asociat vieții lui Creangă a stârnit și el
dezbateri: autoritățile locale din Târgu Neamț au fost criticate pentru că nu au întreținut
amplasamentul din apropierea casei sale în cea mai bună stare,[176] în timp ce Fălticenii,
unde a locuit cândva, a fost scos la vânzare în mod controversat de proprietarii săi
privați în 2009, într-o perioadă în care primăria nu și-a putut exercita dreptul de
preemțiune.[177]
Opera lui Creangă a fost și ea supusă redescoperirii și reevaluării. Acest lucru a
presupus publicarea „corozivelor” sale, mai ales într-o ediție din 1998
intitulată Povestea poveștilor generației '80. Editat de Dan Petrescu și Luca Pițu, a
prezentat o reelaborare postmodernă a Povestea poveștilor de către Mircea Nedelciu,
un teoretician de prim rang al scriitorilor optzeciști.[178] [179] O ediție trilingvă a textului
original al lui Creangă a fost publicată în 2006 ca proiect Humanitas, cu ilustrații
realizate pentru ocazie de graficianul Ioan Iacob.[180] Cartea includea versiuni ale textului
în engleză (opera lui Alistair Ian Blyth) și franceză (tradusă de Marie-France Ionesco,
fiica dramaturgului Eugène Ionesco), ambele fiind remarcate pentru că recurgeau
exclusiv la argou învechit.[181] În 2004, o altă povestire a lui Creangă a fost supusă unei
interpretări postmoderne, cu romanul Relatare despre Harap Alb al lui Stelian Țurlea.
[182]
În 2009, Țurlea a continuat cu o versiune a „Fata moșului și fata babei”; [183] iar un an
mai târziu, colegul său Horia Gârbea a publicat o interpretare personală despre
„Povestea unui om leneș”.[184] Poveștile didactice proprii ale lui Ion Creangă au rămas o
prezență în programa românească după anul 2000, în special în domeniile educației
care vizează elevii cei mai mici.[185]
Noile filme bazate pe scrierile lui Creangă includ, printre altele, Tusea și
junghiul de Mircea Daneliuc din 1992 (o adaptare după „Fata moșului ...”) și coproducția
moldo-română a lui Tudor Tătaru Dănilă Prepeleac (1996). Au existat și câteva adaptări
teatrale post-1989 ale textelor lui Ion Creangă, cu contribuții a diverși dramaturgi
români. Unele dintre acestea sunt varianta lui Cornel Todea din „Harap Alb” (cu muzică
de Nicu Alifantis),[186] [187] interpretarea lui Cristian Pepino despre „Capra cu trei iezi”,
[188]
Mihai Mălaimare ' (din „Prostia umană”)[189] și Povestea poveștilor de Gheorghe
Hibovski, un spectacol de teatru marginal folosind atât originalul lui Creangă, cât și
textul lui Nedelciu.[190]
Numele lui Creangă a fost atribuit mai multor instituții de învățământ, printre care
Colegiul Național Ion Creangă din București, și unui premiu anual acordat de Academia
Română. Există o comună Ion Creangă, în județul Neamț, iar străzi sau piețe au fost
numite în cinstea scriitorului și în orașe din toată România: Târgu
Neamț, Iași, Fălticeni, București, Arad, Brăila, Brașov, Cluj-Napoca, Craiova, Drobeta-
Turnu Severin, Oradea, Ploiești, Sibiu, Suceava, Târgu
Mureș, Tecuci, Timișoara, Tulcea etc. Un cartier din nordul Bucureștiului,
lângă Colentina, este numit Ion Creangă. Numele lui Creangă a fost atribuit mai multor
repere și instituții din Moldova post-sovietică. Printre acestea se numără și Universitatea
Pedagogică de Stat Ion Creangă, fondată pe baza școlii normale din Chișinău.

Aprecieri critice
 Bustul lui Ion Creangă din Suceava
Basmul ține de ciclul încercărilor grele, în care eroul trebuie să îndeplinească isprăvi
extraordinare a căror realizare devine posibilă cu ajutorul unor însoțitori năzdrăvani sau
al unor animale recunoscătoare. [191]