Floare albastră

comentariu

„Ivirea unui poet se face întotdeauna pe un fond liric și cultural deja existent, iar
perenitatea sa, în directă proporționalitate cu opera, se tezaurizează prin raportarea la același
context. În aceste condiții, poezia lui Mihai Eminescu (1850-1889) – ca, de altfel, întreaga sa
operă, consacră romantismul în spațiul românesc și îl duce la apogeu. Poezia „Floare albastră”
este o meditație pe tema iubirii și a condiției geniului în lume, o idilă cu dialog („eglogă”)
având la bază o poveste proiectată într-un spațiu feeric.
Publicată la 1 aprilie 1873 în revista „Convorbiri literare”, poezia „constituie un
nucleu de virtualități menite să anunțe marile creații ulterioare, culminând cu << Luceafărul
>>” (Vladimir Streinu). Opera este o meditație pe tema visului trecător al iubirii. Textul se
încadrează în romantism prin tema iubirii proiectate ca un ideal, întreg spațiul este alcătuit din
sclipiri diamantine și irizații albastre, în șoapta izvoarelor și lumina „blândei lune”, prin
valorificarea antitezei ca formulă compozițională, prin motive precum: „floare albastră”,
„codrul”, „stelele”, „noaptea”. În toate există un fior cosmic cu adâncimi de vecie; în acest
sens, chiar George Călinescu îl singulariza hyperionic pe Eminescu: „Nimeni nu mai cântase
ca el iubirea ca eveniment cosmic”.
Astfel „Floare albastră” se încadrează în poezia eminesciană a naturii și a iubirii,
alături de : „Lacul”, „Dorința”, „Sara pe deal” etc.
Tema poeziei „Floare albastră” este dorul după persoana pierdută, convertit în tristețe
cosmică.
Titlul își are punctul de plecare în mitul romantic al aspirației către idealul de fericire,
de iubire pură. Motiv de largă circulație europeană, „floare albastră” simbolizează la Novalis
tentația infinitului, a „dorului nemărginit”.
Poezia este alcătuită din paisprezece stofe, distribuite în patru secvențe poetice:
primele trei strofe îl prezintă pe tânărul îndrăgostit surprins în contemplarea ideilor înalte: „ -
Iar te-ai cufundat în stele...”; a patra strofă reface ipostaza pământească a iubitei; următoarele
nouă strofe surprind chemarea la iubirea terestră; ultima strofă (despărțită printr-un rând de
puncte de restul poeziei) este cea în care iubita, pierdută în timp sau în moarte, devine o
amintire aparținând mitului.
Compoziția romantică se realizează prin alternarea a două planuri de existență și prin
antiteza a două „lumi”, devenite ipostaze ale cunoașterii: lumea imaterială, a adevărurilor
reci, a infinitului, versus lumea iubirii „umane”. Ambelor dimensiuni li se atribuie câte o
ipostază umană, câte un principiu - feminin și masculin - care primesc portrete spirituale
adecvate: al geniului fascinat de „cerurile înalte” (el) și al ființei ancorate în concretul clipei,
(ea). Celor două ipostaze li se atribuie câte o voce: „vocea” ei cuprinde trecutul, vorbe rostite
cândva, demult, într-un timp devenit poveste, și „vocea” lui, ce nu mai este a îndrăgostitului,
ci a unui om peste care au trecut anii, având destinul unui „înger căzut” din „cerurile nalte” în
lumea trecătoare.
 Incipitul redă, prin „vocea” ei, viitoarea ipostază de Luceafăr a tânărului. Erosul apare
astfel ca un principiu sacru, care aparține de două planuri: terestru și astral.
Finalul , redat în ultimele două versuri, conține sintagma cheie a poeziei, repetată
(„Floare albastră, floare albastră”) ce sugerează nepotrivirea dintre real și ideal. Aceasta stă
drept mărturie făcută de pe pozițiile geniului.
Cele patru secvențe poetice conțin perspectivele celor doi îndrăgostiți, ce trimit
dincolo de lectura operei ca o simplă idilă. Monologul liric al fetei debutează ca o mustrare
tandră ce conține elemente străvechi ale cunoașterii. În același timp, ea încercă o chemare (o
altă fată de împărat), care să-l readucă în lumea terestră pe un alt Luceafăr, „cufundat în stele”
ori purtând în minte „întunecata mare” a Genezei (tânărul încearcă o recuperare a marelui
„Timp” din primordii), „câmpiile asire” ar putea sugera un popas în necontenita curgere a
timpului, în timp ce „piramidele învechite” cuprind în imaginea lor ascensională, mărirea și
decăderea. Astfel se încheie prima secvență ce cuprinde strofele de la unu la trei.
A doua secvență, ce debutează cu strofa a patra, redă prin monologul reflexiv,
meditația ipostazei masculine, a eului liric asupra sensului profund al unei iubiri retrăite prin
evocare interioară: „Eu am râs, n-am zis nimica”. Tot această secvență cuprinde și
caracterizarea tinerei, văzută ca „un fel de semizeitate răsărită deodată lângă el” (George
Călinescu); ea este „mititica”, cea care are apoi fața „roșie ca mărul” și părul de aur, pentru
ca, în final, să devină „dulce minune”, o proiecție în mit.
Dulce, ademenitoare și vicleană, fata încearcă să-și atragă iubitul într-un cadru natural,
paradisiac, în lumea ei terestră, delimitată chiar de către primul vers a celei de-a treia secvențe
: „Hai în codrul cu verdeață”. Potențialul Hyperion este invitat să coboare într-un spațiu
protector și un timp sacru. Este un cadru edenic, în care izvoarele mereu „plâng”. Stânca
simbolizează geologicul, era formării planetei, începuturile lumii. Ca și în alte poezii, cei doi
asistă la apariția lunii, moment care se repetă în fiecare noapte, nașterea cosmosului („Când
prin crengi s-a fi ivit/Luna-n noaptea cea de vară”). Alte elemente naturale - „ochiul” de
pădure , foile de mure - fac din spațiul descris o „insulă” a iubirii visate: „Trestia cea lină”
constituie, după Mircea Eliade, o axă a lumii și poarta de comunicare cu celestul. Încă de aici,
din a treia secvență, iubita, proiectată în fabulos („Și mi-i spune atunci povești”), capătă
atributele unei frumoase zâne cu părul de aur și „fața roșie ca mărul”.
Ultima secvență recuperează vocea poetului, sub forma unei reflecții amare asupra
iubirii trecute, pe care o proiectează acum ca pe un ideal ratat, ca pe o amăgire de-o clipă, ce
se pierde în vreme, în amintire: Punctele de suspensie prelungesc parcă la infinit sentimentul
absenței. În ultimul vers, tristețea devine cosmică, întrucât trauma vieții geniului este durerea.
Tonalitatea este minoră, elegiacă, verbele la perfectul compus („te-ai dus”, „a murit”) susțin
decalajul temporal, iar sugestia pronominală din sintagma „iubirea noastră” exprimă
acceptarea prea târzie a viziunii iubitei.
Pe plan gramatical alternanța trecut-prezent sau utilizarea condiționalului:„De mi-i da
o sărutare” proiectează clipa iubirii în ideal. Limbajul este unul familiar și șăgalnic, cu epitete
ornante:„prăpastia măreață”, „balta cea senină”, iar inversiunea „întunecata mare” amintește
de : „Scrisoarea I”.
Nivelul prozodic pune în valoare semnificațiile operei, potențându-le prin rimele rare
(„floare” - „dispare”), prin muzicalitatea cu măsuri scurte, de 7-8 silabe, prin rima
împerecheată și ritmul trohaic, ce sugerează „starea juvenilă, idealistă, universul căutărilor
poetului tânăr” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga).
Prin urmare, poezia „Floare albastră” ilustrează la toate nivelurile trăsăturile de
profunzime ale romantismului eminescian, fiind o metaforă sublimă a unui eu creator aflat în
plină expansiune.