,,R E M” de Mircea Cărtărescu

Nuvela „REM” este un fragment, o mică parte dintr-o operă mult mai complexă, mult mai bine
închegată, „Nostalgia”, al cărei autor, Mircea Cărtărescu a reuşit prin tehnici postmoderniste să
evidenţieze trăirile şi problemele omului cotidian. El a îmbinat zona reprezentărilor abstracte, speculative
cu realul, concretul vieţii.
„REM” are valoarea unui adevăr absolut, prin el se oferă chintesenţa adevărurilor universale. În
nuvelă este reprezentat un proces iniţiatic şi cea aleasă pentru a parcurge acest drum este Svetlana,
personajul principal al operei. De altfel, nuvela nu are doar ca temă jocul, ci poate fi considerată un text
creat în spiritul jocului, prin îmbinarea categoriilor narative. Scriitorul îşi dovedeşte calitatea de prozator
postmodern, prin jocul ”de-a literatura”, prin deconspirarea procedeelor şi tehnicilor literare.
Opera se deschide cu imaginea unei garsoniere, de la periferia Bucureştiului. Naratorul, cel care
povesteşte diegeza, este reprezentat de un păianjen. Acesta devine simbolul Creatorului, al celui ce
visează, imaginează spaţiul scriptural1, reveria locuită de personaje. Prezenţa sa sugerează calitatea
Demiurgului de a “ţese” prin imagini, întâmplări, situaţii, o lume aparent reală şi de a hotărî, după bunul
plac, soarta personajelor sale. Acest păianjen este un narator implicat, îşi deconspiră identitatea prin mărci
autoreferenţiale (“îmi întind labele transparente prin cameră”, “mă strecor printre cărţi, lăsându-mi afară
doar căngile de pe care picură veninul”). Textul în ansamblu este o naraţiune homodiegetică 2. Mai întâi,
făptura hidoasă care străbate toată camera, dezvăluind caracteristicile ei, este un narator de tip auctorial
(simulează omniscienţa şi omniprezenţa, realizează extrospecţie, dar şi introspecţie, o analiză
psihologică). Apoi, pătrunzând în mintea lui Vali, începe să povestească din punctul de vedere al acestui
personaj. Capătă condiţia unui narator heterodiegetic3 de tip narativ actorial.
Cititorul este şi el atras în discursul epic, transformat în destinatar explicit al narării, ceea ce îi
conferă condiţia de narator. (“Aici, drag cititor, mă tem că, fără să vreau, îţi voi da o grea lovitură…..Îţi
pot sugera ca acum, când ai ajuns la aceste rânduri, să închizi pentru cinci minute ochii şi să-ţi rechemi în
minte toate detaliile celei mai frumoase nopţi de dragoste pe care ai trăit-o”).
REM poate fi considerată o nuvelă de tipul naraţiunii “în ramă”, al “poveştii în poveste”, căci în
diegeza narată de păianjen sunt cuprinse mai multe lumi citate (diegeze secundare înscrise în prima prin
intervenţia unui personaj narator). Astfel, Vali întrerupe diegeza principală prin relatarea sa despre Maria,
“Bloody Mary”, ultima fată, înainte de Svetlana, pe care a iubit-o.
După aceea urmează lumea citată de Svetlana (naraţiune de gradul al II-lea), care este mult mai
vastă decât cea anterioară. Aceasta diferă prin cronotop de cea principală, căci acţiunea se petrece prin
anii ’60, în mai multe locuri din Capitală. Svetlana povesteşte mai întâi din perspectiva auctorială.
Devine, din personaj, un narator homodiegetic. Echivalenţa dintre eul-narator şi eul-personaj nu este

1
SCRIPTURÁL, -Ă adj. referitor la scriitură, la textele scrise. ♦ monedă ~ă = mijloc de plată altul decât biletele de bancă sau piesele monede.
(< fr. scriptural)
2
HOMODIEGETICĂ. Dacă naratorul face relatarea la persoana I, adică este și personaj în propria narațiune, atunci avem de-a face cu
homodiegeză. În acest caz, în mod normal, naratorul este omniprezent (adică este prezent peste tot). Acest lucru este firesc din moment ce el
povestește doar ceea ce a văzut.
3
HETERODIEGETIC. Dacă relatarea naratorului este făcută la persoana a III-a, iar naratorul nu este şi personaj, ne referim la o heterodiegeză.
În acest caz, de obicei, naratorul este omniscient (adică ştie tot).

1
perfectă. Se creează un anumit interval psihologic. Eul narant este reprezentat de Svetlana cea de treizeci
şi doi de ani, caracterizată prin acumularea unor experienţe de viaţă, viziune matură, atitudine
moralizatoare, nostalgie faţă de copilărie (“Am să-ţi povestesc nişte lucruri petrecute prin anii 1960 sau
’61, când eram încă o fetiţă, nu aveam mai mult de doisprezece ani”). În schimb, eul narat, Svetlana cea
cu vârsta de 12 ani, este o ipostază a eului narant, aceea legată de copilărie, având alte caracteristici: spirit
ludic, viziune senină asupra vieţii. Unghiul din care este povestită naraţiunea se schimbă. Svetlana
narează din perspectiva actorială, echivalenţa dintre eul-narant şi cel narat fiind perfectă, atunci când
evocă minuţios formele jocului desfăşurate în cele şapte zile (“…mi-am amintit cu bucurie că jocul nostru
de-a Reginele (cel mai frumos pe care-l jucasem vreodată) continua cu ziua a patra, în care frumoasa
Regină Verde avea să fie Puia…. Şi mai bucuroasă am fost amintindu-mi că spre seară aveam să-l vizitez
din nou pe Egor.”).
În interiorul acestei lumi citate de ea, identificam o altă lume citată de Egor ( naraţiune de gradul
al III-lea). Tânărul evocă istoria neamului său de “alungiţi”: “Ai mei sunt gruzini de origine, îmi spuse.
Străbunicul meu a venit în Valahia pe vremea lui Hangerliu, un domnitor cam într-o ureche. Făcea negoţ
de atlazuri la Giurgiu.”
Spre final, când Svetlana parcurge tot drumul iniţiatic, atât pe plan oniric, cât şi pe plan ludic, ea
ajunge în sfârşit să-şi cunoască Creatorul, reprezentat de scriitorul Mircea Cărtărescu. Prin anamneză
(întoarcerea “in illo tempore”, la arhetipurile primordiale), Svetlana pătrunde în inconştientul colectiv,
unde i se relevează adevărul despre ea însăşi-calitatea de personaj- dar şi adevărul suprem despre lumea ei
- o ficţiune - şi despre Creatorul acesteia - un scriptor. Acest fapt e cu totul deosebit, căci autorul abstract
este inclus în diegeză, devenind personaj în propria operă:” Tânărul nu era de fapt chiar aşa tânăr. Trebuie
să fi avut aproape treizeci de ani. Dar silueta lui firavă, faţa îngustă, triunghiulară, părul lung care-i cădea
peste urechi în şuviţe dezordonate, şaten-închis, îl făceau să pară de cel mult douăzeci şi cinci de ani.”.
La sfârşit, iar are loc un transfer de funcţii naratoriale, de la Svetlana la Vali, apoi la naratorul
păianjen:” M-ai uitat, iubit cititor? Sunt eu, naratorul. E drept că nu mi-am mai scos căpşorul gingaş la
vedere, dar asta fiindcă am avut cu totul altă treabă”.
O altă caracteristică importantă a nuvelei o reprezintă textualismul. Scriitorul conferă textului său
o puternică putere de semnificare, îl construieşte complex, încât aproape că opera capătă conştiinţă de
sine, libertate de autocomunicare. Atitudinea şi procedeele adoptate de prozatorul postmodernist transpar
la fiecare pagină: enumerarea de titluri ale unor creaţii literare (“Manuscrisul de la Saragosa”, “Arta
fantastică”, “Poesis”, “Cele mai frumoase poezii”, etc. - acestea având aspectul unui paratext), citarea de
versuri din folclorul copiilor (“Eşti o floare, eşti un crin/ Eşti parfumul cel mai fin/ Şi-ţi trimit din
depărtare/ Un coşciug şi-o lumânare”) sau texte de muzică uşoară (“Lunca-i lungă, iarba-i verde/ Ce-am
iubit nu se mai vede”- Angela Moldovan). Sunt frecvente trimiteri la titlurile publicaţiilor culturale ale
momentului: “Luceafărul”, “Orizontul”, “România literară”. De asemenea, un alt procedeu folosit îl
reprezintă crearea de hipertexte. Întâlnim în interiorul operei o pastişă 4. Egor îţi eminescializează
discursul atunci când se referă la condiţia lui de scriitor. “Scrie-mi-ar numele pe mormânt şi nu aş mai fi
ajuns să trăiesc” constituie un intertext eminescian (un fragment dintr-o tulburătoare scrisoare adresată de
poet Veronicăi Micle la 1881, când scriitorul epuizat îşi enunţă sfâşietor neputinţa de a se împăca,
acceptându-şi viaţa).

4
PASTÍŞĂ, pastișe, s. f. Lucrare literară, muzicală sau plastică, de obicei lipsită de originalitate și de valoare, în care autorul preia servil temele
sau mijloacele de expresie ale unui mare creator; imitație, copie. – Din fr. pastiche.
2
 Prin toate aceste tehnici narative şi aspecte postmoderniste, nuvela “REM” constituie o adevărată
capodoperă a literaturii româneşti, înscriindu-se în universalitate.

Cele două cuvinte (heterodiegetic / homodiegetic) se referă la modul în care este expusă o
povestire din punctul de vedere al naratorului.

Dacă acesta face relatarea la persoana I, adică este și personaj în propria narațiune, atunci avem
de-a face cu homodiegeză. În acest caz, în mod normal, naratorul este omniprezent (adică este
prezent peste tot). Acest lucru este firesc din moment ce el povestește doar ceea ce a văzut.

Dacă relatarea este făcută la persoana a III-a, iar naratorul nu este și personaj, ne referim la o
heterodiegeză. În acest caz, de obicei, naratorul este omniscient (adică știe tot).

3
 //////////////////////////////////////////
În REM se regăsește tehnica povestirii în ramă pentru a duce cititorul în lumea fantastică
a copilariei, unde jocul poate prinde viață și poate acapara personajele.
Svetlana, ajunsă la vârsta maturității, povestește despre jocurile fascinante ale copilăriei,
în care, împreună cu prietenele ei de copilărie pătrunde într-o lume fantastică și plină de
simboluri.
Cartea este plină de simboluri și prezintă drumul personajului principal către REM, care
este un proces de inițiere. Accesul în REM nu este unul facil și numai cei aleşi pot ajunge acolo,
cunoscându-şi astfel creatorul.
Nu dau mai multe detalii deoarece nu vreau să stric surprizele pe care aceasta carte le
ascunde. Este o carte subțirică, ce se citeşte în câteva ceasuri, care vă va duce într-o lume de
basm, cea a copilăriei, a jocului, a imaginației și a fantasticului, fiind capabilă să trezească
emoții și să vă pună diferite semne de întrebare.
//////////////////////////////////////////
În REM, Cărtărescu oferă toate cele trei ipostaze pentru că opera sa se oglindeşte în sine însăşi
ca într-o oglindă, fiind o carte ce exprimă chiar procesul scrierii ei.
Postmoderniştii inventează conceptual de “notă literara”, presupunând că opera poate include
dincolo de ficţiune şi elemente ale vieţii înconjurătoare, sau chiar referiri la activitatea autorului. În plan
temporal se observă suprapunerea mai multor aspecte:
- planul povestirii Svetlanei
- planul creării, momentul procesului de creaţie
- planul scrierii propriu-zise, la acesta adăugându-se timpul lecturării.
REM-ul are aşadar semnificaţii diferite pentru instanţele prezente în text: pentru Svetlana REM-ul
este conştientizarea condiţiei sale de personaj de hârtie, existenţa ei în final dictată de tânărul scriitor;
pentru autori REM-ul este înţelegerea condiţiei sale, de simplu pion pe o tablă de şah, de marionetă a
unui creator suprem.
Întreaga naraţiune poate fi văzută ca o prezentare simbolică a drumului spre centru despre care
vorbeşte Eliade, un drum ce presupune autocunoaştere şi conştientizarea limitelor existenţiale.
Ipostaza naratorului omniscient se regăseşte în imaginea simbolică a păianjenului care pătrunde în
mintea personajului său. Acelaşi narator prezintă lumea fictiv, pe un ton glumeţ, uşor ironic, păstrând
legătura cu cititorul pe care îl face să se simtă parte a operei, implicându-se în evoluţia ei. Prin povestea
Svetlanei a realizat ipostazara naratorului personaj implicat subiectiv în propria poveste.
Ca elemente originale în stilul lui Cărtărescu se observă prezenţa pasajelor descriptive, ample,
conturând pe de o parte imaginea Bucureştiului în anii ’80 în toată banalitatea sa, iar pe de alta parte
surprinzând lumea interioară a personajelor.
Naraţiunea devine aşadar un mod de expunere secundar, într-un text epic totul fiind parte a unui
joc conştient al autorului cu regulile tradiţionale de redactare a textului.
Semnificaţia personajelor este legată de elementele simbolice, totul rezumându-se la ideea vieţii
ca joc de teatru.
Svetlana, protagonista operei apare în ipostaza tinerei şi a copilului. Este percepută ca un
personaj înclinat spre autoanaliză, spre contemplaţie, marcată de experienţa copilăriei ce a avut ca
revelaţie REM-ul. Printre trăsăturile personajului, se remarcă în copilărie singurătatea, comunicarea
dificilă cu cei din jur, teama de necunoscut, o tristeţe ascunsă şi dorinţa de a se integra într-un grup prin
supunere la voinţa celorlalţi.

4
 //////////////////////////////////////////
Am reuşit. Am terminat Rem. Recunosc că m-am înşelat în toate privinţele. O termin într-o oră,
două? Nici vorbă. Am citit ieri jumătate, adică vreo 100 de pagini şi astăzi restul.
Am citit 100 de pagini de Rem mai greu decât am citit 200 din Marea teorema a lui Fermat. Asta
din câteva motive: povestea complexă (povestire în ramă), reperele culturale, descrierile de câteva
pagini, viziunea subiectivă/obiectivă. Am avut senzaţia mereu că se joacă cu nervii mei. Că mă
amăgeşte până la aflarea adevărului, probabil pentru a-mi capta şi mai mult atenţia, dar descrierile
detaliate prea lungi şi prea dese m-au obosit. Am anticipat sfârşitul. De fapt am avut vreo 5 ipoteze, una
din ele fiind cea adevărată. Îmi place să anticipez totul, să gândesc dinainte şi să verific dacă am avut
dreptate. Am avut momente în care am spus că îl urăsc pe Cărtărescu şi momente în care am spus că e
cel mai bun scriitor actual. Mă enervează că nu pot să spun dacă mi-a plăcut sau nu, deşi balanţa înclină
spre da. Am avut senzaţia că şi-a sfidat cititorii. Sau sunt paranoică. Ceea ce e foarte posibil.
Să dau şi câteva citate din carte care mi-au plăcut:
„Cât mi-ar plăcea să fiu femeie! spuse deodată Egor. Tu ai noroc: vei fi o femeie. Mereu căutăm
lucruri pe care, de altfel, nu avem să le ştim niciodată. Ne distrugem viaţa departe de alţii, doar pentru
nebunia noastră fără limite. Fiinţa umană adevărată este femeia. Noi suntem doar nişte oameni
modificaţi, estropiati. Fiindcă nu putem scoate lumea din burtă, ne chinuim s-o scoatem din cap. Femeia
trăieşte, bărbatul scrie”.
(…)
„Căci ce miracol mai contează faţă de miracolul de a exista şi de-a şti că exişti? De aici şi până la
a fi omul cel mai bogat, cel mai puternic, cel mai talentat din întreaga lume e că de la un miliard la un
miliard unu, şi chiar mult mai puţin. Nu, nu vreau să ajung un mare scriitor, vreau să ajung Totul. Visez
necontenit la un creator care, prin arta lui, sa ajungă cu-adevărat să influenţeze viaţa oamenilor, a tuturor
oamenilor, şi apoi viaţa întregului univers, până la stelele cele mai îndepărtate, până la capătul spaţiului
şi-al timpului. Iar apoi să se substituie universului, să devină el însuşi Lumea”.
Mi-am luat Mihail Sebastian - Femei şi Mircea Eliade - Nuntă în cer. Să văd când le termin.

Comentarii:
C1. Hhhh... Ce prezentare frumoasă şi sinceră! :)
REM este cartea mea preferată. Am citit-o până acum de 2 ori, la interval considerabil de timp (la 15, respectiv 23 de
ani).
Mi-a transmis mereu altceva. Îmi propun să o recitesc poate la 28 de ani, la 35 etc. :)
Nu îmi ajunge spaţiul să descriu de ce îmi place, sau mai bine zis, de ce îmi place mai mult decât alte cărţi. :) Nu mă reprezintă,
şi poate de asta, sau poate că mă reprezintă la un nivel pe care încă nu îl percep. Apoi, Mihail Sebastian rămâne în topul
autorilor mei preferaţi. :)
C2. Rem este ficţiune. Fiecare are propriul Rem, este creaţia cuiva...

//////////////////////////////////////////
Noi suntem REM-ul, lumea noastră e o ficţiune, suntem eroi de hârtie şi ne-am născut în inima şi
creierul şi mintea lui, pe care eu l-am văzut. Că poate până şi el, în lumea lui, nu este decât un produs al
unei minţi mult mai vaste, din altă lume. Şi el caută cu înfrigurare o Intrare către acea lume superioară,
căci visul nostru al tuturor este să ne întâlnim Creatorul, să privim în ochi fiinţa care ne-a dat viaţă.
Mircea Cărtărescu în REM

5
 //////////////////////////////////////////
Nuvela “Rem” de Mircea Cartarescu m-a fascinat în mod deosebit, întrucât capacitatea acestuia
de a se transpune în rolul unei fetiţe, se redă cu extremă fidelitate jocurile copilăriei specifice fetelor,
comportamentul acestora, micile lor frământări etc.
Tema predominantă este cea a jocului, iar jocul este unul surprinzător şi captivant. Accesul în
REM nu este permis oricui şi nici calea spre el nu e una uşoară.
Nuvela aceasta m-a dus cu gândul la scrierile fantastice ale lui Eliade. Simbolistica e bogată şi
nu lipseşte nici iniţierea.
Dar ce este REM-ul?
„REM-ul e, într-un fel, ca floarea asta de roua cerului, un soi de capcană întinsă pretutindeni şi
dotată cu o răbdare infinită, un loc de trecere care aşteaptă ani în şir să fie descoperit şi apoi alţi ani în
şir până să ajungă la el singura fiinţă care-l poate străbate.”
Recomand cu inima deschisa aceasta carte tuturor!
//////////////////////////////////////////
Am auzit cu toţii despre nostalgicul scriitor român Mircea Cărtărescu, Rem este primul roman citit
de Cărtărescu... mă tot pregăteam eu să-l lecturez, dar uite că a venit şi timpul...
Pentru mine toate cărţile sunt speciale pentru fiecare etapă parcursă în viaţă. Şi dacă specific că
mi-a plăcut această carte, păi chiar aşa şi este.....argumentul ferm, constă în puterea de a exprima prin
intermediul recenziei cauza acestei plăceri şi apoi, dacă voi dragi cititori reuşiţi să înţelegeţi ceva.....(păi
nu prea este ok!...pffff, de ce?! pentru că în această situaţie, nu a fost suficient de intensă plăcerea mea
şi astfel, repede a fost desluşită de voi :)) înseamnă că domnul Cărtărescu poate fi citit de toţi.
Romanul Rem, redă din perspectiva naratorului o lume a viselor, lumea în care visul în vis devine
realitate. Este magnifică această contopire realizată de autor între vis-viaţă şi realitate-joc. Până la urmă,
doreşte să dezvăluie codul care alcătuieşte visul, visul frumos, romantic, plin de jocuri nevinovate,
inocenţa copilăriei şi iubirea uşoară, dar dură a vârstei timpurii.
Nu pot rezista tentaţiei de a închide cartea după finalul unei file.... parcă mă gândesc că în
următoarea pagină va fi descoperit şi definit acest REM !
Rem-ul e, într-un fel, ca floarea asta de roua-cerului, un soi de capcană întinsă
pretutindeni şi totodată cu o răbdare infinită, un loc de trecere care aşteaptă ani în şir să fie
descoperit şi apoi alţi ani în şir până să ajungă la el singura fiinţă care-l poate străbate....
Pentru această carte, recenzia va fi diferită.... nu voi mai povesti pe scurt, nu mai punctez ideile
cheie care alcătuiesc desfăşurarea acţiunii, nu mai divulg intriga.... ci doresc să scriu exact gândurile
care mi-au rămas întipărite în emisfere din timpul lecturării, pentru că îmi plac scrierile care au
continuitate cu visul.
Îmi place Mircea Cărtărescu pentru că reuşeşte să apropie prin romanele sale cititorul de scriitor,
şi astfel se creează un tot unitar din care se dezleagă codurile care formează acest amalgam,
denumit VIAŢA.
Unii susţin că în REM ar fi un aparat infinit, un creier colosal care reglează şi coordonează,
după un anume plan şi intr-un anume scop, toate visele vieţuitoarelor, de la visele de neconceput
ale amibei şi ale brânduşei, până la visele oamenilor. Visul ar fi, după ei, adevărata realitate în
care se revelează voinţa Divinităţii ascunse în REM.
Acest roman face parte din cărţile româneşti cele mai bune!
//////////////////////////////////////////