Enigma Otiliei

comentariu literar

George Călinescu (1899-1965) a fost gânditorul deplin al spiritualității românești, iar

geniul său s-a manifestat pe toate domeniile legate de arta cuvântului: istoria literaturii, critică
literară, estetică, roman, poezie, teatru, publicistică.
„Enigma Otiliei” este o mare pânză ruptă din viață, roman citadin încadrat în formula
realismului clasic, cu accente romantice și moderniste. A fost publicat în 1938, inspirat fiind
din biografia autorului, a cărui imagine se regăsește în personajul Felix Sima -, dar și în
atmosfera bucureșteană a începutului de secol XX, reconstituită, ca într-un mozaic, din scene
de epocă, moravuri, mode ale timpului, din limbajul personajelor, din preocupările acestora.
Temele și motivele romanului au contur social (moștenirea, familia burgheză,
parvenirea, înavuțirea, cariera), unul afectiv (iubirea, prietenia, cuplul) și unul psihologic
(paternitatea, alienarea, orfanul), care se întrepătrund într-un spectacol al umanității
meșteșugit derulat de autor.
Titlul inițial al cărții a fost „Părinții Otiliei”, schimbat ulterior, la sugestia editorului, în
pretențiosul „Enigma Otiliei”, fapt care resetează așteptările cititorului, orientându-le către
căutarea unor răspunsuri la numeroase întrebări pe care le naște evoluția eroinei, sortită să
oscileze „între da și nu, între solar și mister, între real și utopic (...) înscriindu-se simultan în
eternul feminin și în clipă”(C. Ciopraga).
Alcătuit din douăzeci de capitole, lipsite de titlu, romanul adus în discuție are o acțiune
structurată în jurul a două planuri narative: drumul formării tânărului Felix Sima, intelectualul
inadaptat, hipersensibil (din momentul sosirii la București până după Primul Război Mondial)
– oferă romanului motivul orfanului și al cuplului adamic. Cel de-al doilea plan ilustrează
istoria unei moșteniri, strădania rudelor lui Costache Giurgiuveanu de a intra în posesia averii
acestuia - motivul moștenirii și cel al paternității.
Incipitul este amplu, cuprinzând o descriere a bătrânei străzi Antim, din București,
într-o seară de iulie a anului 1909-realizată pe baza tehnicii detaliului semnificativ.
Finalul prezintă aceeași casă veche, a bătrânului Costache, văzută de către același
Felix, după mai multă vreme: „Casa lui Moș Costache era leproasă, înnegrită.(...) I se păru că
țeasta lucioasă a lui moș Costache apare la ușă și vechile lui vorbe îi răsună limpede la ureche:
<<Aici nu stă nimeni!>>”. Timpul și spațiul acțiunii sunt fixate încă din incipit: „Într-o seară
de la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele zece, un tânăr de vreo optsprezece ani,
îmbrăcat în uniformă de licean, intra în strada Antim...”.
Conflictul ce susține arhitectura narativă este de ordin exterior, determinat de relațiile
încordate dintre clanul Tulea și Costache Giurgiuveanu, dar și din interiorul familiei lui
Aglae, prin intervenția ginerelui său, Stănică, ce intuiește bogăția unchiului și intră într-o
întrecere nedeclarată cu soacra sa, pentru a o dobândi. Conflictul interior, mai puțin nuanțat,
se conturează din dilemele Otiliei, care oscilează între un viitor nesigur cu tânărul, dar
ambițiosul Felix, căruia îi mărturisește vag iubirea, și protecția moșierului Pascalopol, ale
cărui sentimente sunt, deși difuze (situate între paternitate, mondenitate și virilitate),
statornice. Felix prezintă și el trăiri contradictorii, care caută certitudinea iubirii Otiliei și
explicația hotărârii de a-l părăsi după moartea lui Costache.
Autorul descrie, la modul balzacian, casa lui moș Costache - spațiul în care Felix se va
transforma ca intelectual, dar și spațiul în care se vor naște iubirea, speranța și incertitudinile
sale legate de frumoasa și misterioasa Otilie. Pe măsură ce acțiunea evoluează, „măștile” ies
la iveală în fața tânărului Felix (personaj-reflector și martor al acestui „bâlci al
deșertăciunilor”).
Tipologia personajelor este construita cu mare arta de prozator; personajele sau
împrejurările in care apar ele sunt tipice (in acord cu viziunea clasicista și balzacianismul
scrierii). Astfel, Costache Giurgiuveanu este tipul avarului universal; Leonida Pascalopol este
aristocratului generos, capabil de noblețe sufleteasca; Stanica Rațiu este tipul parvenitului, a
arivistului fără scrupule, moral si al demagogului; Aglae este întruchiparea răutății si a
invidiei, „baba absolută, fără cusur in rău”; Aurica este fata bătrână, măcinată de complexe
erotice neîmplinite; Titi – un caz patologic de degenerescență; Otilia este întruchiparea
feminității, a enigmaticului feminin, evoluând in condițiile societății respective spre
platitudine; Felix, intelectualul in devenire, martor si actor al spectacolului de viață, desfășurat
in fata cititorului.
Subiectul romanului se abate de la clasica succesiune diegetică, luând conturul unor
scene decupate din viața celor două familii, elocvente atât pentru modul lor de viață, cât și
pentru cristalizarea firului epic. Intrat în casa lui Giurgiuveanu, tânărul de optsprezece ani
descoperă o lume ciudată, măcinată de răutate, vicii și ipocrizie. Observă treptat avariția
bătrânului, oscilările acestuia între Otilia, „fe-fetița moșului” și bani, în sensul că amână
întotdeauna adoptarea ei și transferul implicit al averii, ignorând sfaturile prietenului său,
moșierul Pascalopol; simte competiția dintre Aglae și Stănică, dar și agresivitatea Auricăi,
fata bătrână obsedată de măritiș; asistă la cele două atacuri ale bolii bătrânului, care
tensionează și mai tare lupta pentru avere și creează contextul manifestării nedisimulate a
mercantilismului rudelor. În final, abilul Stănică Rațiu, ginerele lui Aglae, „avocat fără
procese”, fură banii bătrânului de sub saltea, provocându-i moartea, ceea ce nu-l împiedică a
veni ulterior la înmormântare, sigur pe sine și profund „îndurerat”.
În celălalt segment epic, se consumă delicata poveste de dragoste dintre Felix și Otilia,
cu ezitări, dezamăgiri și speranțe care îi dau finalmente, prin neîndeplinirea ei, conturul unei
iubiri imposibile în condițiile rapacității lumii burgheze și ale sărăciei celor doi tineri. La fel
ca și cuplul Ela - Ștefan Gheorghidiu, cei doi vor fi izgoniți din „paradis”, după moartea lui
moș Costache. Otilia intuiește spiritul rațional și dorința de realizare a tânărului Felix și îl
alege, în defavoare acestuia, pe bătrânul Pascalopol. După ce ajunge un medic cunoscut, mulți
ani după încheierea poveștii de dragoste cu Otilia, pătrunde, datorită soției, în cercurile
aristocrate ale timpului („Se căsători într-un chip care se cheamă strălucit și intră într-un cerc
de persoane influente”).
În concluzie , romanul „Enigma Otiliei” sintetizează mai multe elemente literare si
formule narative: clasicism, romantism, realism de tip balzacian, tehnici moderne de
caracterizare a personajelor , atingându-și scopul de a zugrăvi ideea destinului marcat de
paternitate prin relațiile dintre personaje și situațiile cu care se confruntă acestea, ideile cu
caracter universal neputând fi surprinse în mod esențial decât prin oferirea iluziei veridicității
asigurată de scrierea de tip realist: „trebuie sa fim cat mai originali si ceea ce conferă
originalitate unui roman nu e metoda ci realismul fundamental, . . .”.