SOCIOLOGIE

GENERALĂ
- curs -

Prof. univ. dr. Floare CHIPEA

 Tema nr. 1. OBIECTUL DE STUDIU AL
SOCIOLOGIEI
I. Constituirea sociologiei ca știință a socialului

II. Definiții ale sociologiei (opinii privind apariția sociologiei)

III. Definirea sociologiei prin raportare la alte ştiinţe sociale

IV. Obiectul de studiu şi temele majore ale sociologiei

V. Funcţiile sociologiei

VI. Ramurile sociologiei. Raporturile sociologiei cu ramurile sale

 
I. CONSTITUIREA SOCIOLOGIEI CA
ŞTIINŢĂ
• Sociologia este o ştiinţă relativ tânără. Termenul de sociologie a
fost utilizat pentru prima dată de filosoful francez Auguste Comte
în anul 1839
• Pornind de la etimologia cuvântului (latinescul “socius” = asociere,
uniune, întovărăşire a indivizilor şi grecescul “logos” = ştiinţă)
sociologia este ştiinţa societăţii (definiţia cea mai generală)

Alte definiţii :
• “ştiinţă a faptelor sociale” (E. Durkheim);
• “ştiinţă a acţiunii sociale” (Max Weber şi Talcott Parsons);
• “ştiinţă a relaţiilor interpersonale şi a proceselor sociale” (L. von
Wiese);
• “ştiinţă a realităţilor sociale “ (D. Gusti) etc .
Explicații ale numărului mare de definiții (peste 200)

• Complexitatea extraordinară a domeniului de studiu

• Societatea cuprinde atât fenomene obiective (observabile,

măsurabile), cât și fenomene subiective (greu accesibile
cercetării concrete). Ea cuprinde comportamente, acțiuni
umane, opinii, grupuri, organizații, instituții, comunități
umane, de diferite tipuri etc.

• Sociologii (autorii definițiilor) se situează în curente de gândire

și adoptă perspective teoretice diferite care imprimă
modalități de definire diferite
II. DEFINIȚII ALE SOCIOLOGIEI.
OPINII PRIVIND APARIȚIA SOCIOLOGIEI
A. Gândirea sociologică, „protosociologia”, analiza sociologică
• Sociologia n-a apărut dintr-o curiozitate intelectuală şi nici n-a fost destinată unei
caste restrânse de privilegiaţi. Ea s-a născut din necesităţi practice, dintr-o speranţă
“metodică” cu ajutorul căreia se încerca redresarea echilibrului societăţii.
• Majoritatea sociologilor care fac o „sociologie a sociologiei” delimitează câteva
etape în apariţia şi evoluţia sociologiei:

1. Gândirea sociologică include orice concepţie despre societate dacă aceasta

(societatea) este privită ca o realitate autonomă, specifică faţă de natură, indiferent
dacă ea este asimilată unei forme sociale anume (statul sau cetatea). Conform
acestei concepţii Aristotel, Platon sau Ibn Kaldhun sunt consideraţi „adevăraţii
întemeietori” ai sociologiei.

• Încă din antichitate, filosofii, juriştii, istoricii, s-au străduit să cunoască, să înţeleagă şi
să îmbunătăţească realitatea lor socială. Ei s-au întrebat ce este societatea, cum
funcţionează ea, cum trebuie rezolvate problemele sociale etc. De asemenea
metodele pe care le-au utilizat pentru cercetarea vieţii sociale au fost monografia,
observaţia, analiza documentelor, comparaţia (metode specifice sociologiei)

• Pot fi menţionate în acest sens încercările făcute de „Codul lui Hammurabi” din
Babilon, „Legile lui Manu” din India, Codul moral din „Vechiul Testament”, de
asigurare a unei ordini sociale minimale în care să se evite inegalitatea oamenilor în
faţa legilor.
2. „Protosociologia”
• Stabileşte originile sociologiei în perioada Renaşterii, considerând că nu
poate fi vorba de sociologie decât în momentul în care se schiţează o
„ştiinţă teoretică autonomă”, capabilă să întreprindă în chip sistematic
cercetarea raţională a vieţii sociale omeneşti, ceea ce a fost posibil doar
atunci când au apărut o seamă de condiţii istorice favorabile (Proesler):
a) Pe planul ideilor, Renaşterea a adus secularizarea gândirii şi a deschis era
discuţiei.
b) Pe plan social, evoluţia modernă a desfăcut statul de societate şi a împins
cele două realităţi într-un conflict acut de structură.

• Se consideră că cel dintâi reprezentant al spiritului nou este Machiavelli cu

opera „Il Principe” din 1514. Autorul îşi propune să ofere sfaturi Principelui
pentru a organiza viaţa socială astfel încât să realizeze obiectivul generos
de reconstituire a Statului Italian.

• Protosociologie se consideră că au făcut în Franţa şi Montesquieu

(separarea puterilor în stat), Rousseau (contractul social) şi chiar Saint-
Simon; în Anglia, Th. Hobbes (ideea de contract social, de pact între
oameni), D. Hume şi mai ales A. Ferguson şi A. Smith; în Italia, M.
Machiavelli, iar în România, N. Kogălniceanu, S. Bărnuţiu, I. H. Rădulescu.
3. Analiză sociologică
• consideră că sociologia n-a apărut decât la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX,
ca analiză sociologică, identificată după două criterii:
a) existenţa unei concepţii precise despre societate, ca obiect de studiu al sociologiei şi
diferită în mod categoric de stat sau domeniul politic în general, de istoria oarecum vagă a
omenirii sau de istoriile particulare ale popoarelor, statelor, civilizaţiilor.
b) ideea de societate a fost elaborată prin analiza structurii sociale, sistemelor sociale şi
instituţiilor sociale.
• Cu alte cuvinte dacă „istoria gândirii sociologice” cuprinde întreaga evoluţie a concepţiilor
despre societate, din Antichitate şi până astăzi – istoria analizei sociologice se referă doar
la teoria sociologică apărută la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX.
• Între aceste poziţii, majoritatea istoricilor acestei ştiinţe adoptă o poziţie „intermediară”
prin care originile sociologiei sunt fixate în epoca de maturizare a societăţii capitaliste
occidentale.
• Auguste Comte, în 1839 utilizează pentru noua ştiinţă termenul de sociologie, după ce
Saint Simone (al cărui secretar particular fusese) utilizase termenul de „fizică socială”. El
considera că în acea perioada seria ştiinţelor naturale se încheiase deja, apărând mai multe
ştiinţe sociale. Însă socialul ca ansamblu, ca realitate distinctă nu constituia obiectul de
studiu al nici unei ştiinţe relativ exacte. Prin urmare era nevoie de o nouă ştiinţă care să
studieze, cu metode proprii, societatea în totalitatea sa. Această nouă ştiinţă era
sociologia, cea mai complexă dintre toate ştiinţele, “regina ştiinţelor”, care depindea de
toate celelalte. Sociologul trebuia să deţină cunoştinţe din toate domeniile pentru a putea
cunoaşte societatea
• Deşi poziţia sociologiei era exagerată, meritul lui A.Comte a constat în faptul că a realizat
prima clasificare a ştiinţelor în care apare sociolgia
 B. Apariţia sociologiei moderne. Întemeietorii sociologiei
• sociologul francez Alain Touraine scria că „Sociologia s-a născut din revoluţia industrială.
• Sintetizând condiţiile şi factorii care au concurat la apariţia sociologiei ca ştiinţă distingem cel
puţin trei premise:
• Premisele obiective ale apariţiei sociologiei se află în starea de criză a societăţilor care s-a
produs şi a fost susţinută de contestaţiile burgheziei liberale şi de mişcărilor proletariatului în
primele decenii ale secolului XIX, manifestări care au coalizat grupările aristocrate şi le-au
orientat acţiunea împotriva bourbonilor. La acestea s-au adăugat protestele ziariştilor
democraţi, prin care s-a accentuat spiritul de revoltă în masă şi s-a pregătit revoluţia
burgheză din iulie 1831 (în Franţa).
• Premise metodologice – seria ştiinţelor pozitive de bază se încheiase deja, urmând să
continue aprofundarea lor problematică şi apariţia de noi domenii ştiinţifice. Or, socialul ca
social nu făcea obiectul nici unei discipline relativ exacte, şi deci nu se puteau face referiri
precise, comparabile cu cele din domeniul fizicii, matematicii, chimiei, biologiei. În contextul
menţionat nu mai erau de nici o utilitate principiile şi tezele de nuanţă iluministă şi nici nu se
mai justificau construcţii de sisteme în sine, ci se cerea în mod iminent o ştiinţă a datelor
sensibile şi se impuneau explicaţii obiective. În acest context a apărut sociologia, mai întâi în
Franţa, prin A. Comte şi apoi în Anglia, prin Herbert Spencer.
• Premisele subiective (pe plan cultural). Filosofia socială sau filosofia istoriei, dezvoltată de
Herder, Voltaire, Hegel etc. se dovedise inoperantă în explicarea marilor convulsii sociale
apărute pe arena timpului, deci nu răspundea aspiraţiilor de înţelegere a evenimentelor de
către clasele progresiste. În ştiinţele sociale formate deja s-a acumulat o mare masă de fapte,
informaţii, concretizate în date statistice, economice, juridice etc.
• Era necesară deci o nouă construcţie teoretică, elaborarea unei ştiinţe sociale noi, care să
abordeze societatea în ansamblul ei, dar şi în diversitatea sa concretă, în structura şi
dinamica sa, o ştiinţă construită nu pe cale „a priori” şi normativă, ci prin generalizarea
datelor concret istorice existente.
III. RAPORTUL SOCIOLOGIEI CU CELELALTE
ŞTIINŢE SOCIALE
• Traian Herseni aprecia că definiţia conform căreia sociologia este ştiinţa
societăţii este suficientă din punct de vedere logic, din punct de vedere
istoric însă, ea este nesatisfăcătoare pentru că sociologia nu este singura
ştiinţă care studiază societatea.

• Deosebirea dintre sociologie şi celelalte ştiinţe trebuie operată din mai

multe puncte de vedere:
 în funcţie de obiectul de studiu, sociologia se deosebeşte de celelalte ştiinţe
întrucât ea studiază societatea, deci materia organică, în timp ce ştiinţele
naturale studiază materia anorganică;
 deosebirea între sociologie şi celelalte ştiinţe sociale este de punct de
vedere, de perspectivă. Pentru sociologie este caracteristic faptul că ea se
ocupă de totalitate, utilizează deci o perspectivă globală asupra societăţii, în
timp ce ştiinţele sociale particulare izolează anumite aspecte sau
componente ale societăţii (economia, politica, morala etc.) studiindu-le
mecanismele şi legităţile lor specifice.
 în ceea ce priveşte istoria, folcloristica etc. (stiințe globale), acestea se
orientează preponderent spre concret, spre individual şi unic, pe când
sociologia năzuieşte spre universal, spre generalizare.
Caracteristici ale sociologiei în evoluția sa ca știință
1. Iniţial această disciplină, desprinzându-se din filosofie, prin pozitivare a avut un caracter
preponderent teoretic, filosofic, împotriva faptelor şi a evidenţei oferite de realitate.

2. Alături de această preocupare teoretică, încă din Antichitate s-au desprins două evoluţii referitoare
la realităţile sociale, din perspective cu totul deosebite:
- o primă grupare a avut un caracter empiric şi a dus la constituirea unei sociologii istorice şi a
unei sociologii etnografice, prin urmare la o sociologie bazată pe observaţie, pe fapte empirice,
constituită în secolele XIX şi XX;
- a doua grupă de preocupări, de esenţă politico-administrative au început prin operaţii simple
de recensământ, fie în scopuri fiscale, fie militare. Aceste preocupării s-au amplificat continuu ducând
spre constituirea unei sociografii, a unei sociologii aplicate de tip “inginerie socială” bazată pe metode
statistice și matematice;

3. Tendința de a elabora sisteme personale de sociologie (vezi sistemul teoretico-metodologic al lui

Max Weber, Talcott Parsons, Dimitrie Gusti etc.).

4. Un alt fenomen, de dată şi mai recentă (secolul XX) este scindarea întregii sociologii, în două nivele
bine distincte de cercetare; unele de natură elementară, referitoare la relaţiile interpersonale, la
grupurile mici (“microsociologie”) şi altele de natură complexă, preponderent instituţională şi
organizaţională care privesc grupurile mari (“macrosociologie”)

5. Apariția sociologiilor naționale

Eduard Shils consideră că în prezent sociologia este “un grup nesistematic de cunoştinţe, dobândite
prin studiul societăţii ca întreg şi a părţilor sale”.
Definiţie analitică:
• Achim Mihu consideră că “sociologia este în mod esenţial, studiul explicativ şi
comprehensiv al realităţii sociale în totalitatea ei, adică a unei realităţi sui-generis,
precum şi a unor părţi, fenomene şi procese ale acestei realităţi în legăturile lor
multiple, variate şi complexe cu întregul ”.

• Definiţia menţionează perspectiva globală cu care ştiinţa sociologiei operează asupra

realităţii sociale, pe care o consideră ca o realitate sui-generis, adică o realitate
specifică, diferită de suma indivizilor care o compun, precum si de alte domenii.

• Un alt aspect surprins în definiţie vizează faptul că sociologia cuprinde în studiul său
şi diferite părţi ale realităţii sociale, respectiv diferite subsisteme ale socialului
(economic, politic, juridic etc.), surprinzând modul în care acestea interacţionează,
pe de o parte, între ele şi, pe de altă parte, cu sistemul societal global.

• Sociologia explorează atât macrosocialul (clasele şi straturile sociale, economia,

politica, societatea în ansamblul său etc.), cât şi nivelul mediu al socialului (grupurile
mijlocii, organizaţiile, instituţiile), precum şi nivelul microsocial (grupurile mici, actorii
sociali etc.).

• Prin sublinierea caracterului explicativ-comprehensiv al demersului sociologic,

definiţia atinge problema metodei de studiu a sociologiei, la rândul ei mult discutată
şi controversată în literatura de specialitate.
IV. OBIECTUL DE STUDIU ŞI TEMELE
MAJORE ALE SOCIOLOGIEI
 Temele majore ale sociologiei
• Pornind de la diversitatea extraordinară a paradigmelor şi preocupărilor sociologilor
contemporani, cercetătorii, în special cei americani, au organizat o anchetă printre
sociologi, urmărind să extragă temele comune, ceea ce a dus la o adevărată “tablă a
materiei”, o problematică acceptată de cei investigaţi. În concepţia lui Alex Inkeles (1964)
o astfel de “tablă de materii” ar cuprinde următoarele probleme (care pot fi considerate
temele majore ale sociologiei ca ştiinţă):
I. Analiza sociologică (Cultura umană şi societatea; Perspectiva sociologică; Metoda
ştiinţifică în ştiinţa socială);
II. Unităţi primare ale vieţii sociale (acte sociale şi relaţii sociale; personalitatea individuală;
grupurile - inclusiv cele etnice şi clasele; comunităţii urbane şi rurale; asociaţiile şi
organizaţiile; populaţia; societatea);
III. Instituţiile sociale de bază (Familia şi rudenia; Economia; Politica şi dreptul; Religia;
Educaţia şi ştiinţa; Recreaţia şi bunăstarea; Arta şi expresia);
IV. Procese sociale fundamentale (diferenţierea şi stratificarea; cooperarea, acomodarea,
asimilarea; conflictele sociale - inclusiv revoluţia şi războiul; comunicarea, inclusiv
formarea opiniei publice, exprimarea şi schimbarea; socializarea şi îndoctrinarea;
evaluarea socială - studiul valorilor; controlul social; devianţa socială; schimbările sociale).

• Urmărind această problematică se constată că, în linii mari, sociologia cuprinde capitole
referitoare la:
 analiza structurală a societăţii, în sens de alcătuire, de anatomie a societăţii;
 analiza funcţională, în sens de activităţi sau manifestări
 analiza evoluţională (schimbarea socială), de schimbare şi dezvoltare a societăţii în
ansamblu dar şi a părţilor, a subsistemelor sale, a relaţiilor sociale.
V. FUNCŢIILE SOCIOLOGIEI
1. Funcţia descriptivă, expozitivă
• Sociologia prezintă, descrie realitatea socială în plină
desfăşurare. În acest sens sociologia începe prin a
prezenta faptele, fenomenele şi procesele sociale pe
care îşi propune să le studieze, dar nu rămâne la acest
nivel elementar, pur descriptiv şi expozitiv.

• Pornind de la necesitatea descrierii faptelor sociale, ca

prim pas, s-a născut chiar o ramură a sociologiei,
sociografia.

• Oricum, sociologia nu poate fi redusă la acest prim

pas, nici chiar operele care se intitulează şi îşi propun
descrierea socialului nu rămân la acest nivel (ex.
“Descriptio Moldaviae “- D. Cantemir).
 2. Funcţia explicativă şi interpretativă
• Descriind fenomenele şi structurile sociale, realitatea în
general, sociologia urmăreşte descoperirea legăturilor
esenţiale care formează regularităţile vieţii sociale (adică a
legilor) într-o anumită societate şi într-o perioadă istorică mai
lungă sau mai scurtă.

• Explicaţia în domeniul sociologiei urmăreşte descoperirea

raporturilor esenţiale dintre procesele şi fenomenele sociale, a
cauzelor care determină faptele şi procesele sociale.

• Deci, a explica înseamnă a căuta şi a descoperi cauzele care

generează fenomenele sociale
3. Funcţia critică
• Cea mai importantă funcţie a sociologiei este funcţia critică. Sociologul nu se
poate mărgini nici la a expune viaţa socială, nici numai la a explica şi a
interpreta. El trebuie să examineze critic fenomenele sociale, să prezinte
concluziile acestei analize şi sinteze critice.

• Ea trebuie să semnaleze dificultăţile, contradicţiile vieţii sociale în toate

societăţile. Sociologia va studia doar acele teme care generează
disfuncţionalităţi şi dificultăţi în viaţa socială

• Sociologia, deşi în multe situaţii are acest caracter, nu trebuie să fie apologetică
de dragul menţinerii unui anumit sistem social; atunci nu mai este ştiinţă,
devine ideologie. Caracterul său ştiinţific este conferit mai ales de poziţia critică
faţă de realitatea socială.

• Referitor la funcţia critică se discută şi de “vocaţia umanistă a sociologiei”.

Punându-se în slujba umanităţii, sociologii acţionează nu ca nişte servitori
rutinaţi, ca nişte populişti, ci ca incoruptibili autentici, demistificatori, reporteri
ai adevărului şi clarificatori tenace ai unor probleme opace, neclare. Există
deosebirea între viziunea umanistă şi cea pozitivistă (vezi în acest sens Mihu
Achim, op. cit. )
 4. Funcţia prognotică, prospectivă
• Critica realităţii sociale nu are valoare în sine, ci ea se realizează
în scopul prognozării, prospectării viitorului. De aceea, o altă
funcţie a sociologiei este cea prognotică, prospectivă.

• Sociologia este aceea care trebuie să dea seama de sensul în

care se dezvoltă societatea. Analizând contradicţiile sociale,
căile de lichidare a acestora, ea trebuie să prezinte sensul de
dezvoltare, alternativele de dezvoltare ale societăţii, să se
construiască scenarii de dezvoltare.

• În cadrul aceluiaşi făgas de evoluţie, căile sunt diferite; chiar

dacă în viaţa socială cunoaştem sensul dezvoltării generale a
societăţii, modul, calea concretă trebuie examinată şi studiată
concret (metode de prognoză).
5. Funcţia aplicativă
• Rolul sociologiei este acela de a se orienta spre problemele sociale concrete cu care se
confruntă societatea pentru a formula propuneri, soluţii. Însă nu este vorba de soluţii
definitive, ci de a elabora anumite propuneri, ipoteze, să schiţeze anumite rezolvări
(scenarii posibile).

• Aceste propuneri, soluţii schiţate devin hotărâri după ce sunt examinate de

conducerea politică, de factorul de decizie politică. Deci deciziile depăşesc cadrul
sociologiei.

• De aceea această disciplină a fost frecvent tratată şi apreciată ca „inginerie socială”, în

sensul concentrării spre rezolvarea unor probleme sociale concrete care să contribuie
la creşterea eficienţei economice.

• De altfel, însăşi sociologia ca ştiinţă s-a născut dintr-o necesitate practică, aceea de a
cunoaşte, interpreta şi explica societatea şi, funcţie de aceste elemente, de a depista
tendinţele de dezvoltare, de a prospecta viitorul şi de a propune factorului politic căi,
soluţii de rezolvare a problemelor.

• În perspectiva angajării umaniste, în cercetarea sociologică se apreciază în prezent că

oamenii de ştiinţă din domeniul ştiinţelor socio-umane au o misiune aparte şi anume
aceea de a contribui prin activitatea lor la îmbunătăţirea vieţii umane, la
perfecţionarea întregii realităţi sociale: drepturile omului; idealul naţional
(“militantismul lui Gusti”, crezul lui E. Durkheim)
 6. Funcţia educativă
• Această funcţie derivă din faptul că în lume, în general, cea mai mare parte a
sociologilor activează în instituţii educaţionale. Cursurile de sociologie răspund
scopurilor generale ale educaţiei:
- conferă cunoştinţe sistematice despre ansamblul relaţiilor sociale, despre un domeniu
sau altul al acestei realităţi, raportate întotdeauna la ansamblul ei.
- oferă o imagine globală explicativ-interpretativă despre lumea socială.
- profesorii, ca dascăli se afirmă ca persoane avizate (ca experţi) în interpretarea
evenimentelor sociale ce se petrec într-o situaţie socială locală sau internaţională. Prin
aceasta ei exercită o influenţă mediată, dar neîndoielnică asupra studenţilor care se
pregătesc în afara sociologiei.
- cursurile de sociologie sunt consonante cu valorile pluralismului şi democraţiei. Mai
mult, ele dezvăluie legătura intimă dintre structura logică a societăţii şi pacea socială,
natura şi varietăţile puterii, deosebirile dintre totalitarism şi democraţie, procesele ce se
petrec în acţiunile sociale, grupuri şi organizaţii, tipuri de societăţi etc.
- predarea sociologiei dezvăluie necesitatea apărării statului de drept, înţeles ca o stare
naturală (în care drepturile omului stau deasupra oricăror reglementări pozitive),
normală şi firească a societăţii moderne, ca structurare funcţională, bazată pe separaţia
puterilor, opusă nerespectării legilor autentice şi normelor etice ca şi destructurării sau
anomiei generalizate.
- sociologia cultivă receptivitatea faţă de noutate în domeniul social, faţă de problematica
schimbării sociale, mai ales în societăţile aflate în tranziţie.
• Contribuie la formarea personalităţii autonome, liberă să-şi aleagă opiniile şi acţiunile
politice, creatoare, inclusiv prin promovarea metodei dialogului.
VI. RAMURILE SOCIOLOGIEI.
RAPORTURILE SOCIOLOGIEI CU
RAMURILE SALE
• Obiectul de studiu al sociologiei generale cuprinde o arie de probleme de o
mare complexitate şi diversitate; studiul acesta s-a diferenţiat şi s-a
aprofundat, conturându-se un sistem de discipline sociologice care s-au extins
treptat, atingând în sociologia contemporană un număr impresionant (cca.
100 de discipline).
• Domeniile de cercetare ale sociologiei s-au diferenţiat în funcţie de
clasificarea fenomenelor şi proceselor care au loc în viaţa socială. Din
această perspectivă, I. Szczepanski consideră că în sociologia contemporană
putem distinge următoarele domenii de cercetare şi discipline particulare:
1. Disciplina sociologie care studiază instituţiile sociale, cum ar fi: familia,
instituţiile de educaţie, instituţii politice, juridice, economice, industriale,
religioase etc.
2. Discipline sociologice care studiazã fenomene şi procese intra şi
interpersonale, intra şi intergrupale; procese privind geneza şi structura,
organizarea şi dinamica grupurilor; adaptarea şi integrarea socială;
mobilitatea socială; inovaţiile şi transformările sociale; mişcarea socială şi
dezvoltarea socio-umană. Ca fenomene speciale, se au în vedere şi cele de
“anomie socială”- respectiv fenomenele de inadaptare şi devianţele
comportamentale
3. Discipline sociologice care studiază fenomenele şi procesele sociale
propriu-zise, cum ar fi sociologia religiei, educaţiei, culturii, calităţii vieţii,
sociologia industrială, agrară, a publicităţii şi reclamei, a literaturii, a sportului,
a muncii etc.
• Sociologia generală reprezintă domeniul fundamental cu rol integrator în
sistemul disciplinelor sociologice particulare şi aplicative, reprezentând
fundamentele teoretice şi metodologice ale acestora.

• Rolul specific al sociologiei generale este de a stabili conceptele şi teoriile,

legităţile cele mai generale care privesc ansamblul fenomenelor şi proceselor
sociale, diferitele domenii ale vieţii sociale în unitatea lor.

• La rândul lor, ramurile sociologiei, prin studiul aprofundat al domeniilor

particulare ale socialului contribuie la îmbogăţirea tezaurului conceptual şi
metodologic al sociologiei generale.
 Naşterea sociologiei ştiinţifice. Emile Durkheim (1850-1917)
• A fost primul gânditor care a conceput şi construit un cadru de referinţă sistematic în care sociologia
poate exista şi opera ca o ştiinţă de sine stătătoare şi viabilă. Ea are propriul ei obiect de studiu, aşa
cum ştiinţele sociale îl au pe al lor.
• A definit sociologia ca “ştiinţă a faptelor sociale”

• Faptele sociale reprezintă, în concepţia sa, “orice fel de a simţi, a face şi a gândi, exterioare
individului, care exercită o anumită putere de constrângere asupra sa şi care este general, într-un
cadru dat”.
• Din punct de vedere metodologic, definiţia pune accentul pe „lucruri” => dacă faptele sociale sunt
lucruri, atunci ele trebuie observate empiric, în fiecare stadiu al lor. Sociologul trebuie să găsească
anumite seturi de date senzoriale „obiective” în măsurarea cărora va înregistra variaţia vieţii interne a
societăţii exact aşa cum oscilaţia termometrului oferă un indicator obiectiv pentru a înlocui datele
senzoriale subiective despre temperaturi.
• Din punct de vedere subiectiv - individul care acţionează şi trăieşte într-un mediu dat înconjurător,
constituit din fapte sociale. Pentru individul care acţionează, faptul social este exterior, în sensul că el
a trăit ca o realitate independentă, pe care nu a creat-o nici el şi nici un alt individ şi care formează o
parte a mediului înconjurător obiectiv.
• Totodată, faptul social posedă caracteristicile constrângerii; nu se conformează voinţei individuale, ci,
dimpotrivă, el se impune individului determinându-i comportarea şi chiar voinţa. Societatea nu este
altceva decât un sistem de constrângeri. Individul ca atare nu contează, deoarece ca fiinţă socială
acţiunile lui sunt condiţionate de ceva exterior lui; şi tocmai acest ceva este important pentru
sociologie şi nu individul însuşi
• De asemenea pentru sociologie contează nu faptele izolate (patologice) cât acelea care sunt prezente
în majoritatea cazurilor, a societăţilor (normale)
• Lucrări: Despre sinucidere ; Regulile metodei sociologice; Formele elementare ale vieţii religioase;
Diviziunea muncii sociale
Sistemul sociologic a lui Max Weber (1864-1920)
• Argumentează necesitatea completării reflecției teoretice cu munca și practica de teren.
• Două premise de fond desprinse din concepţia weberienă: premisa teoretică și premisa
metodologică
1. Premisa teoretică. Se referă la definirea conceptului de acţiune socială,
• Max Weber defineşte sociologia ca fiind ştiinţa care se ocupă de studiul, analiza şi
înţelegerea acţiunii sociale şi care încearcă să găsească explicaţiile cauzale ale cursului şi
efectelor acesteia.
• În viziunea sa, obiectul de studiu al sociologiei nu este faptul social definit, observat şi
explicat de E. Durkheim, ci este acţiunea, activitatea socială ca „activitate care, în funcţie
de sensul urmărit de agent sau agenţi, se referă la comportamentul celuilalt, în raport cu
care se orientează desfăşurarea ei”.
• Elementele acţiunii sociale sunt: actorul social, scopul, mijloacele, consecinţele acţiunii.
• El consideră că scopul sociologiei nu este de a reforma societatea sau de a crea o teorie
revoluţionară oarecare.
• Savantul, în general şi sociologul, în mod special trebuie să manifeste o atitudine de
neutralitate axiologică, ce presupune ca el să se ferească de a transforma valorile care îl
călăuzesc în perceperea realului, în judecăţi de valoare. Cu alte cuvinte, convingerile sale
personale nu trebuie să intervină în evaluarea critică pe care o realizează asupra
evenimentelor.
 Tipuri de acţiune socială
• Acţiunea socială poate fi clasificată în funcție de patru tipuri ideale fundamentale:
1. Acţiunea raţională în funcţie de scop (acțiune rațională în finalitate). Acest tip de acţiune este
una instrumentală, îi permite actorului social să-şi aleagă mijloacele cele mai eficiente în
raport cu scopul urmărit (comerciale, activ de învățare)
2. Acţiunea raţională în raport cu o valoare (orientată strict de valorile religioase, estetice,
morale)
3. Acţiunea afectivă – comportamentul individului este modificat în funcţie de stările sale
afective, stări conştientizate la nivelul eului
4. Acţiunea tradiţională/bazată pe comportamentul tradiţional (majoritatea actelor rutiniere
orientate de tradițiile comunității)
• Tipul ideal este o imagine mintală, un mijloc de a elabora ipoteze, de a clarifica limbajul, un
instrument de cercetare pur logic şi nu un scop în sine.
• Ele sunt instrumente conceptuale, care nu reflectă realitatea, ci facilitează analiza
componentelor sale.
• Weber argumentează că tipul ideal nu folosește numai la analiza și orientarea formelor sociale,
ci contribuie și la descoperirea cauzalităților. Comparând realitatea unui fenomen cu logica
tipului ideal, cercetătorul subliniază și validează coerența fenomenului și poate determina
cauzele exterioare care acționează asupra fenomenului respectiv.
• El descrie de asemenea tipuri ideale de autoritate (tradiţională, carismatică, legală) sau tipul
ideal de birocraţie.
 Sistemul sociologic a lui Max Weber (1864-1920) - continuare
2. Premisa metodologică. În evoluţia sociologiei s-au manifestat două puncte de vedere în
rezolvarea problemei privind metoda de cercetare sociologică: monismul şi dualismul
sociologic.
•Primul punct de vedere este asimilat în sociologia contemporană, sociologiei naturiste
care consideră că metoda sociologiei este identică cu metoda ştiinţifică în general.
•Dualismul metodologic a consacrat specificitatea studiului sociologic ca studiu al faptelor
semnificante, ceea ce implică obligativitatea „înţelegerii” mai întâi a acestor fapte şi apoi a
explicării lor, prin interpretare.
•Max Weber a încercat o sinteză între aceste două puncte de vedere.
•Pentru Max Weber, sociologia trebuie să fie atât o ştiinţă a înţelegerii (comprehensivă)
cât şi una cauzală (explicativă).
•Legătura dintre comprehensiune şi explicaţia sociologică urmează a fi realizată, după M.
Weber, prin interpretare.
•Interpretarea poate fi motivaţională, constând în faptul că sociologul îi poate „imputa”
actorului social anumite „motive”, rezultate din „trăirea empatetică” a actului său de către
abservator (sociolog) sau cauzală, constând în imputarea actorului a cauzelor obiective ale
acţiunii lui, prin generalizarea empirică a acestei acţiuni sau prin construirea de cazuri
ideale ale acţiunii (ideal-tipuri) şi compararea acţiunii concrete cu acestea.
VII. REPREZENTANŢI AI SOCIOLOGIEI
Franţa: Auguste Comte, Emile Durkheim, R. Aron, G. Gurvitch, Marcel
Mausse, Pierre Bourdieux

Anglia: M. Mauss, H. Spencer, Th. Hobbes, A. Giddens

Germania: Max Weber, K. Marx, F. Tonnies, G. Simmel, Leopold von

Wiese, W. Sombart

Italia: W. Pareto

S.U.A.: Talcott Parsons, P. Sorokin, W. Mills, R.K. Merton, Paul

Lazarsfeld

România: Dimitrie Gusti, H. Stahl, Traian Herseni, M. Constantinescu,

I. Iordachel, Zamfir Cătălin, Ilie Bădescu, Mărginean Ioan, Chelcea
Septimiu
 BIBLIOGRAFIE
• Aristotel (2010). Politica, Editura Antet XX Press, Filipeştii de Târg, Prahova.
• Boudon, R. (coord.) (1997). Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti.
• Cantemir, D. (2001). Descrierea Moldovei, Colecția ”Biblioteca Școlarului”, Grup Editorial „Litera”, București.
• Comte, A. (1830). Cours de philosophie pozitive, Editura Bachelier, Paris.
• Costea, Ș. (coord.) (1998). Istoria Sociologiei Românești, Editura Fundației „România de mâine”, București.
• Drăgan, I. (coord.) (1985). Sociologie (îndrumar teoretic şi practic), Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti.
• Durkheim, E. (1974). Regulile metodei sociologice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
• Durkheim, E. (1993). Despre sinucidere, Editura Institutul European, Iaşi.
• Durkheim, E. (1995). Formele elementare ale vieții religioase, Editura Polirom, Iaşi.
• Giddens, A. (2010), Sociologie, (Ediția a v-a), Editura ALL, București.
• Herseni, T. (1982). Sociologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
• Gusti, D. (1936). „Cercetări parţiale şi cercetări integrale sociale”, Sociologie Românească, anul I, nr. 10, republicată în volumul de restituiri „Dimitrie
Gusti - Şcoala sociologică de la Bucureşti”, Paideia, Fondul Restitutio, pp. 33-34.
• Gusti, D. (1936). „Temeiurile teoretice ale cercetărilor monografice”, Sociologie Românească, anul I, nr. 7-9.
• Gusti, D. (1968). Opere, vol. I, Editura Academiei R.S.R.
• Hobbes, Th. (1971). Leviathan - Traite de la matiere, de la forme et du pouvoir de la republique eclesiastique et civile (1651), Paris, Sirey.
• Iluţ, P. (1985). Tentaţia globalităţii exacte, în A. Marga (coord.) Cunoaştere şi acţiune, Editura Dacia, Cluj Napoca.
• Lallement, M. (traducere din limba franceză de Marius Conceanu) (2005). Istoria ideilor sociologice. Istoria sociologiei de la origini până la Weber,
de la Parsons până la contemporani, Editura ANTET XX PRESS, Filipeștii de Târg, Prahova.
• Maslow, A. (2007). Motivație și personalitate, Editura Trei București.
• Machiavelli, N. (2014). Il principe/Principele, Editura Humanitas, Bucureşti.
• Marx, K. (2011). Manifestul Partidului Comunist, Editura Nemira, Bucureşti.
• Mihu, A. (1992). Introducere în sociologie, Editura Dacia, Cluj Napoca.
• Mihu, A. (2008). Sociologie, Editura ERICON, Cluj Napoca.
• Platon, (2005). Republica, Editura Antet XX Press, Filipeştii de Târg, Prahova.
• Rousseau, J.-J. (1973). Emil sau despre educație, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
• Rousseau, J.-J. (2007). Contractul social, Editura Mondero, Bucureşti.
• Rotariu, T. & Iluţ, P. (coord.) (1986). Sociologie, Editura Mesagerul, Cluj Napoca.
• Quetelet, A.J. (1835). Sur l’home et le developpment de ses facultes, ou Essai de physique sociale, Bruxelles.
• Shils, Ed. (1989). Sociology, în Ed. Kuper & I. Kuper (coord.) The Social Science Encyclopedia, Routledge, London & New- York.
• Szczepanski, J. (1972). Noțiuni elementare de sociologie, Editura Știința, București.
• Touraine, A. (1965). Sociologia acțiunii, Editura Științifică și Enciclopedică, București.
• Weber, M. (1978). Economy and Society, University of California Press, Berkeley • Los Angeles • London.
• Weber, M. (1993). Etica protestantă şi spiritul capitalismului (1905) (trad. de Ihor Lemnji), Editura Humanitas, Bucureşti.
• *** Dicţionar de sociologie, Seria Larousse, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996.
Tema nr. 2. MODELE EXPLICATIVE ALE SOCIETĂȚII CA
OBIECT DE STUDIU AL SOCIOLOGIEI

I. Definirea societăţii ca obiect de studiu al sociologiei

II. Evoluția societății ca obiect de studiu al sociologiei

III. Modele teoretice de explicare a societăţii

 
I. DEFINIREA SOCIETĂŢII CA OBIECT DE
STUDIU AL SOCIOLOGIEI
SOCIETATE:
= „mod organizat de existenţă în sfera fenomenelor
vieţii” (Zamfir & Vlăsceanu, 1998, Dicţionar de sociologie)
= formele de asociere a indivizilor
= unitatea conştientă a indivizilor care compun formele
sociale (D. Gusti)

• O primă constatare a numeroaselor teorii sociologice pe

această temă se referă la faptul că oamenii (componenţii
societăţii) nu au trăit şi nu trăiesc în singurătate, izolaţi unul de
altul decât în condiţii cu totul excepţionale şi de scurtă durată.

• În realitate, izolarea şi singurătatea este o situaţie de excepţie,

starea normală fiind cea colectivă sau grupală, de la grupuri
foarte restrânse de tipul diadelor sau triadelor până la unele
foarte întinse (marile imperii şi uniuni republicane care cuprind
zeci şi sute de milioane de indivizi).
 Teoriile sociologice relevă anumite cauze care
determină starea de socialitate
• Teoria dublei gestaţii - Oamenii sunt fiinţe sociale prin natura lor
existenţială (biologică, psihologică şi noologică). În ipoteza în care ei ar
fi deprivaţi de colectivitate ar fi puşi în alternativa tragică: ori să moară,
ori să se dezumanizeze. Noul născut este o fiinţă neterminată putând
deveni o fiinţă plenară abia după câţiva ani de viaţă, după ce se
maturizează biopsihic şi se socializează cultural.

• Fiinţele umane sunt insuficient înzestrate sau echipate de la natură, în

comparaţie, de exemplu, cu animalele de pradă, pentru care multă
vreme, înainte de a le fi putut vâna, omul a fost un simplu vânat. După
cum au arătat cercetările, ceea ce este imposibil de realizat pentru o
fiinţă solitară, pentru o colectivitate este perfect posibil.

• Cercetările referitoare la evoluţia vieţii demonstrează că nu numai

oamenii, dar şi animalele înrudite cu ei (de exemplu maimuţele
antropoide) sunt fiinţe gregare. Deci omenirea întreagă, specia umană
este socială, în sensul că s-a născut, s-a format şi se dezvoltă exclusiv în
forme colective de viaţă.
Caracteristici ale societății
• Când analizăm un sistem social trebuie să ne referim la două instanțe corelate:
a) individualitățile umane, cu acțiunile și relațiile lor;
b) cadrul în care se manifestă indivizii
• Lazăr Vlăsceanu propune o definiție a societății care ține cont de achizițiile sociologiei
de-a lungul evoluției sale, pe care o considerăm complexă și pertinentă: „Societatea
umană este un sistem de relații între actorii individuali și sociali care o compun, relații
ale căror orientări și structuri sunt condiționate de resursele disponibile, de modul în
care au acces la aceste resurse și de cultura constituită în timpul istoric.”
• O colectivitate de orice fel (familie, trib, aşezare, popor, stat) se prezintă de regulă ca
un întreg, ca un sistem cu o structură şi funcţii ireductibile la indivizii care o compun.
Raportul dintre individ şi societate (o problemă mult discutată şi controversată în
sociologie) este unul dialectic (în sens ontologic, nu numai gnoseologic) în sensul că
indivizii umani nu există decât în societate, iar societatea la rândul ei nu există decât
prin indivizi. Conținuturile oricărui tip de societate, indiferent că este cea de păstori și
culegători sau de informaticieni îl constituie familia; relațiile de rudenie, organizarea
socială și modul de realizare a ordinii și controlului social, comunitatea și
teritorialitatea.
II. EVOLUȚIA SOCIETĂȚII CA OBIECT DE
STUDIU AL SOCIOLOGIEI
 • Societatea omenească, ca obiect de studiu al sociologiei este deosebit de diversă și de
complexă. Ea a evoluat de la forme simple, nediferențiate spre unele tot mai complexe,
până la o societate globală (postmodernă) în cadrul căreia se constituie
interdependențe tot mai vizibile și mai dificil de ignorat
1. Trecerea de la societățile primitive la cele agrare, tradiționale
(„primul val”)
• Societățile de vânători și culegători erau grupuri mici sau triburi, constituite din 30 -40 de
  indivizi, care își asigurau hrana din vânat, culegerea fructelor oferite direct de natură, precum și
din pescuit.
• Membrii acestor societăţi dispuneau de prea puține bunuri materiale, poate doar anumite
arme rudimentare de vânat, capcane, ustensile de gătit
- stratificarea socială și inegalitatea se reduceau la cele pe criterii de gen și vârstă
- diviziunea muncii: bărbații erau vânători, procurau hrana familiei iar femeile se ocupau de
creșterea copiilor, de gătit și de culegerea fructelor (inegalitate pe criterii de gen - decizia)
- rolul cel mai important în luarea deciziilor îl îndeplineau bărbații cei mai bătrâni și mai
experimentați
- vânătorii și culegătorii nu constituiau populații sedentare. Deși aveau teritorii fixe, grupurile se
deplasau de la o tabără la alta sau se despărțeau și se alăturau altor grupuri (10 000 de î.Ch)
- au fost absorbite de cultura occidentală, unele culturi de acest tip continuând să existe și azi în
anumite zone deșertice din Africa și jungla braziliană sau cea din Noua Guinee (aproximativ un
sfert de milion - 0.001 din populația lumii).
a. Societățile pastorale și agrare
b. Civilizațiile preindustriale sau statele tradiționale
• Cercetările atestă că în urmă cu aproximativ 6 000 de ani î.Ch. au apărut
societăți mai mari și deosebite de societățile primitive.
• Forma de organizare este mai complexă și mai bine pusă la punct, puterea
politică aparținând regilor sau împăraților care dispun de o administrație
solidă cu ajutorul căreia își impun voința întregii societăți - aceste tipuri de
societăți se numesc state tradiționale.
• Diviziunea muncii este mai pronunțată, menținându-se cea pe criterii de
gen, în sensul că femeile se ocupă în special de agricultură și de problemele
domestice, în timp ce bărbații se implică în meserii mai specializate, cum ar
fi cea de negustor, de curtean, soldat, de administrator guvernamental sau
de preot.
• Existența unor puternice inegalități în repartizarea bogăției și a puterii.
• Deoarece foloseau scrierea, iar arta și știința erau în plină expansiune,
aceste tipuri de societăți se numesc civilizații.
• Majoritatea statelor tradiționale au fost imperii întinse constituite prin
cucerirea de noi teritorii (este cazul Imperiului Chinez, China Tradițională,
Imperiul Roman).
 2. Trecerea de la societățile tradiționale la cele industriale,
lumea modernă („al doilea val”)
Caracteristici ale statelor moderne
• cauza principală care a dus la dezintegrarea societăților tradiționale a fost apariția producției
cu ajutorul mașinii cu abur sau cu ajutorul electricității
• ponderea cea mai mare a populației trăiește în orașe, fiind angajată în fabrici, birouri,
magazine, transporturi
• viața indivizilor devine mai anonimă, scade rolul tradiției, al controlului social exercitat de
opinia publică asupra comportamentului indivizilor
• slăbesc legăturile de rudenie, de vecinătate și cresc ratele criminalității
• solidaritatea dintre indivizi se bazează nu atât pe asemănarea dintre indivizi (solidaritatea
mecanică), cât mai ales pe deosebirile rezultate din diviziunea muncii (solidaritatea
organică)
• organizațiile de mare întindere cum sunt corporațiile ajung să influențeze decisiv viața
tuturor oamenilor
• sistemele politice ale societăților industriale sunt mai perfecționate. Societățile industriale
au fost primele state națiuni, delimitate între ele prin granițe. Guvernele statelor naționale
au puteri sporite, elaborând legi care se aplică și controlează activitatea tuturor cetățenilor
care trăiesc în interiorul granițelor statale.
• Progresul tehnologic s-a pus și în slujba forțelor armate, făcând posibile arme de distrugere
în masă, moduri de organizare militară mult superioare celor caracteristice societăților
tradiționale.
Disparități ale lumii moderne
• S-a constituit astfel o nouă hartă socială a lumii care, în esență cuprinde:
1. țări dezvoltate economic, puternic industrializate, specifice Lumii întâi care include: țările
europene dezvoltate și coloniile acestora, (America de Nord, Noua Zeelandă, Australia), alături de
Tasmania, Malaezia și Japonia; aceste societăți au devenit puternic industrializate, cu un nivel de
viață ridicat, specific colonizatorilor chiar și după încheierea procesului de colonizare. Aproape
toate țările din această categorie au sisteme parlamentare de guvernare, bazate pe pluripartidism.

2. Societățile din Lumea a Doua au fost considerate societățile comuniste constituite, până în anul
1989 din Uniunea Sovietică (URSS) și țările Europei de Est (Cehoslovacia, Ungaria, România,
Polonia, Germania de Est). Aceste societăți se caracterizau prin economie planificată, la nivel
centralizat care nu stimulau economia de piață competitivă și proprietatea privată. Din punct de
vedere politic, erau conduse de sisteme guvernamentale monopartite. Partidul Comunist deținea
atât puterea politică cât și pe cea economică, promovând economia centralizată, de stat. Timp de
75 de ani, istoria lumii a fost afectată de rivalitatea dintre Sistemul Socialist, pe de o parte și cel
Capitalist, pe de altă parte. O dată cu dezintegrarea sistemului comunist, „războiul rece” s-a
încheiat iar Lumea a Doua a dispărut.

3. O altă categorie este reprezentată de țările colonizate, în care populația locală a rămas
populație majoritară. Majoritatea acestora sunt țări cu un nivel de industrializare mai scăzut,
denumite societăți din Lumea a Treia. China, India, majoritatea țărilor africane (exemplu: Nigeria,
Ghana și Algeria) sau țări din America de Sud (exemplu: Brazilia, Peru și Venezuela).
3. Trecerea de la lumea modernă la societatea postmodernă, a informatizării
(„al treilea val”)
Societăţi „postindustriale”, „postmoderne”, societatea „informatizării”,
societatea globală
• Noul tip de societate se prefigurează începând cu anii ’60 ai secolului trecut, odată cu declinul
producţiei industriale în SUA, proces extins ulterior spre alte ţări dezvoltate ale lumii
• În plan economic, această tranziţie constă în câteva tendinţe care se evidenţiază treptat în toate ţările
lumii:
- Serviciile înlocuiesc în tot mai mare măsură producţia ca formă de acumulare de capital
- Forţa de muncă ocupată tinde să se deplaseze dinspre ramurile industriale clasice de producţie spre
domenii ale sectorului terţiar al economiei, precum băncile, firmele de software, restaurante,
universităţi sau agenţii de asistenţă socială;
- Rolul informaţiei şi al inteligenţei devine tot mai pronunţat, munca intelectuală manifestând tendinţa
de a înlocui munca fizică;
- Producţia se globalizează ca urmare a extinderii tehnologiei ieftine; diseminare rapidă a informaţiei prin
mijloacele moderne de comunicare, radio, TV, cablu, fax, internet - duce la erodarea graniţelor
tradiţionale ale comunităţilor culturale
• În plan cultural, al valorilor sociale, noua eră a informaţiei tinde să afirme cu mai multă putere două
valori libertate (libertatea de alegere, de la televiziunea prin cablu la magazine ieftine, care oferă o
abundenţă de bunuri, până la posibilitatea de a alege prietenii şi partenerii de cuplu prin intermediul
internetului) şi egalitate. Ierarhiile de orice tip, politice, corporatiste, încep să se prăbuşească,
încrederea în autorităţile de orice tip se erodează.

• .
Efecte negative
• Astfel de schimbări au produs o „Mare Ruptură” în valorile predominante ale societăţii
industriale:
- generează sentimente de îngrijorare:
- a crescut, peste tot, infracţionalitatea şi dezordinea socială, centrele urbane ale
societăţilor cele mai bogate devenind nesigure, aproape de nelocuit;
- s-a accelerat declinul relaţiilor de rudenie ca instituţii sociale cu rol reglator al
comportamentelor;
- în majoritatea ţărilor dezvoltate s-a produs o reducere drastică a fertilităţii;
- s-a diminuat rata nupţialităţii,
- a crescut ponderea divorţurilor, numărul de copii născuţi în afara căsătoriilor;
- natura relaţiilor interumane s-a modificat, durata şi intensitatea lor au devenit tot mai
mici.
• Fukuyama constată că nici religia, nici tradiţia, considerată ca o condiţie sine qua non
de conservatori, nici extinderea statului, apreciată de reprezentanţii stângii, nu pot
reconstrui noua ordine socială
• Resursa de refacere a ordinii sociale în cadrul societăţii informaţiei, identificată de
Fukuyama constă în ceea ce sociologii au denumit capital social, definit ca un set de
valori informale, împărtăşite de membrii unui grup şi care le permite să colaboreze
între ei.
III. MODELE TEORETICE DE EXPLICARE A
SOCIETĂŢII
 A. Teorii despre ordinea socială. Pozitivismul
Auguste Comte (1798 - 1857)
• a fondat curentul pozitivist în filosofie (elaborarea teoriilor pe baza cercetării faptelor
concrete). Deviza sub care se înscrie cel mai adecvat spiritul filosofiei pozitiviste este: „A
ști pentru a prevedea și a prevedea pentru a putea.”
• Pentru realizarea acestui scop Comte a procedat într-o manieră metodică, parcurgând
anumite etape înlănțuite logic:
• În prima etapă a operat o sumă de reflexiuni logice asupra societăţii vremii
sale şi a încercat o interpretare a momentului pe
care-l traversa societatea la începutul secolului al XIX-lea.
• În etapa a II-a şi-a construit sistemul său de gândire filosofică şi a impus noua ştiinţă
despre societate, adică sociologia.
• În etapa a III-a a elaborat o concepţie politică, de esenţă idealistă şi a urmărit să
fundamenteze un plan pozitivist de reformă socială.
• În mod sintetic întreaga viziune comteană se concretizează în „legea celor trei stadii”,
care constă în trecerea treptată a spiritului uman, în decursul cunoaşterii omeneşti, prin
trei faze generice, care deşi se deosebesc între ele şi cu toate că se delimitează reciproc,
comportă o logică lăuntrică de devenire a uneia din alta. El susţine că revoluţia ştiinţifică
ce se desfăşura în acel timp va atinge culmea ei o dată cu dezvoltarea unei noi „ştiinţe a
societăţii”.
 Cele trei stadii logice sunt:
• Prima stare este teologică sau fictivă, în care cunoașterea umană, spiritul uman își
reprezintă fenomenele ca fiind rezultatul acțiunii unor agenți supranaturali. În
astronomie, de exemplu, mişcarea corpurilor cereşti a fost explicată, în societăţile
primitive, ca rezultatul acţiunii unor zei, demoni sau alte fiinţe supranaturale.
• În istorie, spiritul teologic este, după el, specific ordinii de esenţă militară şi deci, îi
caracteriza pe războinici. În acelaşi timp însă, spiritul teologic implica, în mod
primordial, rolul absolutist al preoţilor şi plasa biserica într-un rang social superior.
• A doua stare este metafizică sau abstractă. Pe măsură ce cunoaşterea s-a
dezvoltat, conceptele teologice au fost în mod gradual înlocuite cu concepte
abstracte, precum Natura. Explicaţiile despre natura stelelor, planetelor, a lunii etc.
își aveau rădăcinile mai degrabă în tradiţiile intelectuale şi religioase decât în studii
empirice.
• Transpusă la societate, această etapă corespunde unei stări militare și industriale.
• Stadiul ştiinţific sau pozitiv reprezintă ultima etapă, stadiul industrial, când religia
va face loc ştiinţei, iar preoţii vor fi substituiţi de către savanţi.
• În plan istoric această etapă corespunde societății industriale, întrucât industriașii
care au luat locul războinicilor nu vor mai declanșa războaie pentru a obține putere
și bogăție, ci vor coopera pentru a putea domina natura și a obține bogăție și
abundență
În a doua etapă se impune noua știință despre societate -
sociologia
• Conform părerii lui, noua ştiinţă va fi ultima ce va obţine statutul de abordare
pozitivă a societăţii. Prin urmare, ea trebuie să fie dependentă de toate
ştiinţele ce s-au constituit până atunci (matematica, fizica, chimia, biologia).
• În ierarhia lor (în ordinea complexităţii şi dependenţei şi nu a prestigiului)
sociologia trebuie să fie „regina”, cea mai complexă şi, în multe privinţe, cea
mai importantă din punct de vedere al contribuţiei ei la înfăptuirea bunăstării
omului.
• Diviziunile principale ale sociologiei erau statistica socială, preocupată de
organizarea şi structura societăţii şi dinamica socială, interesată de
schimbarea socială.
• Societatea, consideră Comte, are multe din caracteristicile organismelor vii. Ea
are structură, părţile ei funcţionează independent şi au evoluat de la forme
simple, spre forme complexe. Caracteristicile organizării societăţii l-au făcut pe
Comte să o compare cu un organism colectiv, distinct de animal sau de plantă
individuală.
 A treia etapă - concepția politică

• Auguste Comte a fost nemulţumit de societatea în care a trăit

• Concepţia politică pe care a elaborat-o este de esenţă idealistă, utopică,

considerând că societatea ar trebui condusă de un „ordin călugăresc al
pozitivismului” – o nouă clasă de lideri, capabili să aplice principiile şi
metodele sociologiei pentru desfăşurarea unei politici sociale eficace

• Obiectul acţiunii conducătorilor va fi „prelucrarea raţională a resurselor

naturii” şi, deci folosirea ştiinţei şi tehnicii pentru descoperirea legilor care
stau la baza regularităţii fenomenelor.
B. Teorii despre schimbarea socială
• A. Modelul marxist: concepe societatea ca un mod de producţie cu două laturi:

I. Baza materială:
- forţele de producţie, adică modul în care oamenii produc cele necesare vieţii
a) mijloacele de producţie - mijloacele de muncă, obiectul muncii, ştiinţa
b) omul
- relaţiile de producţie – relaţiile care se stabilesc între oameni cu prilejul muncii
(relaţii de proprietate, de producţie, de repartiţie, de schimb, de consum)

II. Suprastructura societăţii (ansamblul ideilor economice, politice, juridice,

educaţionale).
• Teoria marxistă stipulează că în baza materială rolul determinant îl au, în ultimă
instanţă forţele de producţie, care generează anumite relaţii de producţie
• Între baza materială a societăţii şi suprastructură, pe de altă parte, rolul
determinant îl reprezintă baza materială (mijloacele de producţie), iar
suprastructura are un rol determinat
• Trecerea de la un mod de producție la altul superior (comuna primitivă,
sclavagismul, feudalismul, capitalismul,comunismul) se poate realiza doar pe calea
revoluției (preluarea puterii de către clasa care reprezintă noile forțe de producție).
Deci clasa progresistă, în opinia lor, apare în chiar vechiul mod de producție.
 Alte modele:
• B. Teoriile organiciste (biologiste) - concep societatea ca pe un organism, în care fiecare parte
(organ) este astfel conceput încât să îndeplinească anumite roluri, bine determinate, similar cu
organele din organismele vii. Teoria evoluționistă a lui Spencer (formele sociale evoluează în mod
natural de la unele simple spre forme tot mai complexe având la bază ideea de supraviețuire a celor
mai apți – conform teoriei darwiniste).
• Prin urmare, dacă în concepția marxistă, legea pe baza căreia se trece de la o societate inferioară la
alta superioară este cea a revoluției, în optica organiciștilor trecerea de la o societate inferioară la
alta superioară se realizează pe calea evoluției naturale, fără intervenția unor forțe exterioare
• C. Pozitivismul și postpozitivismul. Rolul sociologiei constă în măsurarea exactă, cu ajutorul
metodelor matematice a fenomenelor sociale, care pot fi operaționalizate în dimensiuni și indicatori
• D. Interacţionismul simbolic susţine că în cazul în care sociologul îşi restrânge studiul la
comportarea ce poate fi măsurată precis, datele lui vor fi incomplete. Având în vedere faptul că
procese simbolice şi semnificaţionale deosebit de complexe intervin şi chiar conduc comportarea
indivizilor în interacţiunile lor cu alţii, este o datorie a sociologului să încerce să le cunoască; chiar
dacă el trebuie să recurgă la introspecţie, intuiţie şi imaginaţie pentru a le reconstitui.
• E. O altă direcţie pleacă de la ideile lui Hilari Putman. Acesta respinge realismul naiv ce susţine că
noţiunile noastre corespund unor obiecte determinate. Nu are nici un sens, spune el, să vorbim
despre comparaţia imaginilor, credinţelor, prejudecăţilor etc. cu obiectele exterioare. Putem
compara doar imaginile, credinţele, judecăţile etc. unele cu altele. Rezultă de aici ideea conform
căreia statutul ontologic al fenomenelor sociale este determinat de faptul că el există în cadrul unor
interpretări simbolice. Aşa se face că imaginile despre societate sunt privite mai mult ca nişte
proiecţii ale culturii decât ca analize ştiinţifice ale datelor
• F. Sociologia trebuie să recunoască existenţa unei multitudini de interpretări simbolice simultane
(fenomenul numit metafiction) ale realităţii sociale şi foloseşte o serie de tehnici adecvate acestei
situaţii; bifocalitate (reciprocitatea perspectivelor), juxtapunerea realităţilor multiple,
intertextualitatea, comparaţia între familii de asemănări etc.
Sistemul sociologic a lui D. Gusti. Sistem de sociologie,
etică și politică.

• Sociologia are rolul de a cunoaște realitatea socială prezentă.

Pe baza acestei cunoașteri, ținând cont de legea paralelismului
sociologic, sociologul propune un nou tip de societate pe baza
idealului etic, ideal pe care îl constituie cu sprijinul disciplinei
etică. Punerea în practică a idealului (construirea noii societăți)
se realizează cu ajutorul politicii (știința mijloacelor de realizare
a noului tip de societate)

• Vezi D. Gusti (schema)- cum este constituită realitatea

 BIBLIOGRAFIE
• Beck, U. (2005). Risck Society, Towards a New Modernity, Sage Publications, Londra.
• Bell, D. (1976). The Coming of Postindustrial Society, A venture in Social, Forecasting, Basic Books, New York.
• Chipea, F. (2010), Dezvoltare socială teritorială: premise conceptuale şi date empirice, Editura Universităţii din Oradea.
• Coleman, I.S. (1990). Foundations of Social Theory, The Belknap Press of Harvard University Press Cambridge.
• Comte, A. (1957). „Systeme de politique positive” (1852-1854), în Sociologie, PUF, Paris.
• Durkheim, E. (1983). De la division du travail sociale, PUF, Paris.
• Fukuyama, Fr. (2002). Marea ruptură (Natura umană şi refacerea ordinii sociale), Editura Humanitas, Bucureşti.
• Giddens, A. (2000). Sociologie, Editura BIC All, Bucureşti.
• Giddens, A. (2010). Sociologie, ediţia a V-a, Editura ALL, Bucureşti.
• Gusti, D. (1968). Opere, vol. I, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti.
• Gusti, D. (1999). Şcoala monografică, Dimitrie Gusti – Ştiinţa realităţii sociale, vol. I, Editura Paideia, Bucureşti.
• Gusti, D., Herseni, T. & Stahl, H.H. (1999). Monografia – teorie şi metodă, Editura Paideia, Bucureşti.
• Herseni, T. (1982). Sociologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
• Herseni, T. (2007). Curs de sociologie rurală, Editura Renaissance, Bucureşti.
• Kuhn, T. (1976). Structura revoluțiilor științifice, Editura Științifică și Enciclopedică, București.
• Lallement, M. (traducere din limba franceză de Marius Conceanu). (2005) Istoria ideilor sociologice. Istoria sociologiei de la origini până
la Weber, de la Parsons până la contemporani, Editura ANTET XX PRESS, Filipeștii de Târg, Prahova.
• Larionescu, M. (coord.) (1996). Şcoala sociologică de la Bucureşti. Tradiţie şi actualitate, Editura Metropol, Bucureşti.
• Lyotard, J.F. (2003). Condiția postmodernă. Raport asupra cunoașterii, Ideea Design & Print, Cluj-Napoca.
• Marx, K. (1965). Salaire, prix et profit, Paris, Gallimard, La Pleiade « Œuvres », Economie, I.
• Marx, K. (1966). Contribuții la critica economiei politice, prefață în: Marx, K., și Engels F., “Opere Alese”, vol. I, Editura Politică, București.
• Marx, K. & Engels, F. (1966). Manifestul Partidului Comunist, Editura Politică, Bcureşti.
• North, D. (1990). Institutions, Institutional Change and Economic Performance, Cambridge University Press, Cambridge.
• Putnam, R. (1994). Making Democracy Work. Civic Traditions in Modern Italy, Princeton University Work, Princeton.
• Sandu, D. (1999). Spaţiul social al tranziţiei, Editura Polirom, Iaşi.
• Toffler, A. (1974). Şocul viitorului, Editura Politică, Bucureşti.
• Tonnies, F. (1920). Gemeinschaft und Gesellschaft: Grundbegriff der reinen Soziologie, ediţia a 3-a, Berlin.
• Vlăsceanu, L. (1982). Metodologia cercetării sociologice. Orientări și probleme, Editura Științifică și Enciclopedică, București.
• Vlăsceanu, L. (2007). Sociologie și modernitate, Editura Polirom, Iași.
• Vlăsceanu, L. (2011). Sociologie, Editura Polirom, Iași.
• Zamfir, C. & Vlăsceanu, L. (coord.) (1992). Dicționar de sociologie, București, Editura Babel.
• Zamfir, C. (2005). Spre o nouă paradigmă a cunoașterii sociologice, Editura Polirom, Iași.
 Tema nr. 3. SISTEM SOCIAL ȘI STRUCTURA SOCIALĂ.
STATUSURI ȘI ROLURI SOCIALE

I. Sistem social și structură socială

 
II. Funcționalismul ca tip de analiză structurală și teorie a
sistemelor. Sistemul sociologic al lui Talcott Parsons 

III. Statusurile și rolurile sociale ca elemente de bază ale

structurii sociale
 
I. SISTEM SOCIAL ȘI STRUCTURĂ SOCIALĂ
Teoria sistemică
• Deşi sursele gândirii sociale sistemice pot fi identificate încă în concepţiile social-
politice ale gândirii antice (Platon), sistemul este un concept al cărui elaborare
teoretică s-a produs practic în epoca modernă, postrenascentistă a gândirii umane,
desăvârşindu-se apoi în epoca modernă.
• Conceptul de sistem are sensuri şi semnificaţii diferite în contextul unor realităţi
variabile de ordin tehnic, economic, biologic, matematic etc.
• Sensul acestui concept evidenţiat de teoria generală a sistemelor este acela de
totalitate unitară de elemente privite din perspectiva interacţiunilor şi
interdependenţelor lor.

• Caracteristicile definitorii pentru orice sistem se referă la :

• totalitate unitară de elemente aflată în interconexiuni, interacţiuni, în raporturi de
interdeterminare reciprocă;
• integralitate structurală şi funcţională a tuturor componentelor în interacţiuni care
generează efecte de ansamblu în funcţionalitatea lor;
• ansamblu unitar, capabil de organizare şi autoorganizare, de reglare şi autoreglare;
• posibilităţi de adaptare dinamică, de direcţionare şi orientare spre îndeplinirea unor
obiective comune sau spre atingerea unor stări calitative finale.
 Societatea privită ca sistem
• Abordată ca sistem, societatea poate fi înţeleasă ca un ansmblu unitar de componente,
privite ca subsisteme (economic, politic, educaţional, etic, social etc.), dispunând de anumite
structuri interioare şi de anumite niveluri de organizare, de un ansamblu coerent de instituţii,
aflate în relaţii de interacţiune.
• Astfel, societatea ne apare ca un complex de subsisteme (de ordin economic, social,
administrativ, politic etc.) dispuse ierarhic şi în corelaţie de ordin cauzal şi funcţional. Aşa, de
exemplu, sistemul economic nu poate fi privit separat de cel politic, de cel demografic sau de
cel educaţional şi invers, sistemul sistemul de învăţământ nu poate fi privit independent de
celelalte subsisteme.
• În raport cu alte subsisteme, societatea constituie un sistem complex şi supraordont. Ca
sistem social global, societatea se află în acelaşi timp în relaţii cu sistemele care alcătuiesc
mediul său ambiant (sistemul natural – ecologic).
• Sistemul social poate fi conceput de asemenea ca totalitate de instituţii, comunităţi, grupuri
umane.
• În cadrul sistemului social, diferitele subsisteme (economic, politic, educaţional, reţele de
comunicare (sau circuite informaţionale) care îi conferă capacitatea de reglaj şi autoreglaj, de
control şi autocontrol cultural) se află în relaţii permanente de interdependenţă
• Interacţiunea dintre componentele sistemului social se realizează pe baza anumitor reguli.
• Sistemul social ca de altfel şi celelalte sisteme se caracterizează printr-o stare de echilibru
intern care poate fi static sau dinamic.
• Echilibrul static reprezintă o configuraţie de stări a elementelor sistemului care sunt reciproc
compatibile, prezentând deci o mare stabilitate.
• Sistemele dinamice sunt caracterizate prin faptul că schimbările interne sunt continue, fără a
se ajunge la forme de echilibru înalt stabile. Echilibrul reprezintă mai mult un proces continuu
de echilibrare şi reechilibrare, de reglare şi autoreglare
 Subsistemulsocial
Subsistemul social Subsistemulpolitic
Subsistemul politic

Sistemuljuridic
Sistemul juridic Subsistemuleducaţional
Subsistemul educaţional

Subsistemuleconomic
Subsistemul economic

Fig. nr. 1: Societatea privită ca un sistem cu cinci subsisteme aflate în relații de interdependență
Sursa: apud Saunders, J.M. (1991). Relating Social Structural Abstractions to Sociological Research, Theaching Sociology
19(2), pp. 270-272.
 III. Structura socială
• Termenul de structură socială este unul de bază în explicația sociologică,
referindu-se la modul în care este organizată, alcătuită societatea, ca obiect
de studiu al sociologiei.
• Structura socială constituie contextul în care indivizii, componenții
societății, ocupă pozițiile ierarhice oferite de spațiul social, definindu-și
comportamentele în cadrul interacțiunilor dintre ei.
• Conceptul de structură socială reprezintă “ansamblul relaţiilor relativ stabile
ce caracterizează sistemul social al unei societăţi, alcătuit din comunităţile,
colectivităţile, categoriile şi grupurile sociale existente la un moment dat
(Dicţionarul de sociologie).
• Structura socială a unei societăți nu este fixă. De-a lungul timpului se produc
mutații în privința pozițiilor sociale ale indivizilor, în prestigiul lor social, în
modul în care se asigură egalitatea de șanse de acces social, economic,
politic, profesional, cultural.
• Supusă unor determinări multiple, structura socială dispune și de o anumită
autonomie, în sensul că se supune unei legități proprii de evoluție, care îi
conferă capacitatea de a se transmite integral sau într-o formă schimbată,
generațiilor care urmează.
• În perioadele de relativă stabilitate a societății, structura socială are șanse să
se autoreproducă, iar în perioadele de tranziție, când societățile își modifică
profund coordonatele, predomină procesele de mobilitate socială.
Componentele structurii sociale
• Întrucât structura socială este multidimensională și complexă, în
determinarea sa se porneşte de la identificarea componentelor sistemului
social, după cum urmează:
 Populaţia (mărime, sex, vârstă, natalitate, mortalitate, migraţie etc.) care
convieţuieşte într-o comunitate umană (în societăţile moderne se ia în
considerare naţiunea integrată într-o comunitate statală );
 Familia ca grup social specific;
 Colectivităţile teritoriale (satul, oraşul);
 Clasele, categoriile şi grupurile sociale;
 Categoriile ocupaţionale

• Elementele structurii sociale care asigură cadrul de referinţă existenţial

pentru toate societăţile sunt:
 statusurile şi rolurile sociale
 grupurile sociale
 organizaţiile şi
 instituţiile sociale
 Modele de reproducere a structurii sociale
• modelul tradițional (preindustrial), caracterizat printr-o structură închisă, în
care predomină procesele de autoreproducere, în cazuri foarte rare indivizii
își părăsesc pozițiile de origine;
• modelul industrial (modern), caracterizat printr-o structură deschisă, în care
se produc intense mutații de populație dinspre sat și ocupațiile agricole spre
oraș și ocupațiile de tip industrial. Prin urmare, are loc o puternică mobilitate
profesională însoțită de mobilitatea rezidențială. În același timp se crează și
noi poziții sociale, ceea ce încurajază mobilitatea de schimb;
• modelul postindustrial, puternic influențat de extinderea progresului
științifico-tehnic, prin informatizarea generalizată, dezvoltarea fără
precedent a mijloacelor de comunicație și de transport, care reduc distanțele
și comprimă timpul, de modificările în structura ramurilor productive în
favoarea creșterii ponderii serviciilor. Tipul de structură socială este deschisă,
facilitând mișcarea masivă a indivizilor în spațiul social, atât pe orizontală
cât și pe verticală, structura de clasă fiind mai puțin constrângătoare în
favoarea structurii ocupaționale.
III. STATUSURILE ȘI ROLURILE SOCIALE CA
ELEMENTE DE BAZĂ ALE STRUCTURII
SOCIALE
1. Statusurile sociale. Definire
• Termenul de status reprezintă poziţia ocupată de o persoană sau de un grup în
societate
• Max Weber a dat termenului de statut înţelesul de prestigiu social

• Ralph Linton a utilizat termenul de statut cu înţelesul de colecţie de drepturi şi de

datorii generate de locul ocupat de individ în societate. Această poziţie are două
dimensiuni:
 Dimensiunea orizontală - se referă la reţeaua de contacte şi de schimburi reale
sau posibile pe care individul le are cu alte persoane situate la acelaşi nivel social
(studenţii de la diferite specializări, muncitorii de calificări diferite).
 Dimensiunea verticală vizează contractele şi schimburile cu persoanele situate în
ierarhia socială într-o poziţie superioară sau inferioară (relaţia director subaltern,
student-profesor)

• Talcot Parsons atrage atenţia asupra caracterului complementar al statusului,

face distincţia între statusuri atribuite (legate de anumite calităţi ale individului:
vârstă, sex) şi statusuri achiziţionate pentru care individul optează, face anumite
eforturi.
• S-a făcut distincţie între status actual, pus în evidenţă în situaţia socială concretă,
şi statusul latent, neactualizat, dar posibil de evidenţiat în alte situaţii sociale.
•
 2. Statusurile sociale. Caracterizare
• Toate statusurile asociate unei persoane formează setul de statusuri. În societăţile
moderne statusul profesional apare ca un factor central în constelaţia statusurilor
parţiale, care corespund seturilor de statusuri ale persoanei.
• Din punct de vedere psihosocial, grupul social se prezintă ca un ansamblu de poziţii,
de statute pe care le deţin indivizii care îl compun. Fiecare individ ocupă într-un
grup cel puţin o poziţie (ex. noul născut, poziţia de sugar). Majoritatea indivizilor
ocupă mai multe poziţii în cadrul societăţii (studentă, fiică, prietenă, colegă,
responsabilă de grupă, sportivă, membră a unui partid politic, a unui club)
• Deci, statusul social exprimă persoana ca membru al societăţii, exprimă drepturile,
îndatoririle, obligaţiile persoanei. El prescrie cu precizie comportamentul individului
în viaţa socială şi comportamentul altora faţă de sine, îi dă individului definiţia sa
socială. El apare şi ca o sursă a sentimentului de satisfacţie personală, ca un sistem
protector care îi permite acestuia să avanseze cu încredere în viaţă
• Statusul social are un predominant caracter sociologic, fiind legat de sistemul de
stratificare şi mobilitate socială, drepturile şi obligaţiile care îi revin individului care
ocupă o anumită poziţie socială, fiind prescrise de către societate. Tocmai ca urmare
a acestui fapt indivizii ştiu cu precizie, în fiecare moment, la ce comportamente se
pot aştepta din partea celorlalţi membrii ai societăţii care ocupă poziţii sociale
determinate (ştiu la ce comportamente se pot aştepta din partea profesorului, a
medicului, funcţionarului public, a vânzătorului etc.)
3. Studiul ştiinţific al statusului social presupune abordarea mai
multor dimensiuni ale acestuia:
• dimensiunea economică, ce poate fi cunoscută prin cercetarea unor
indicatori precum: proprietate, venit, locuinţă, buget de venituri şi
cheltuieli în corelaţie cu structura consumului, contul din bancă;

• dimensiunea socială, prin studiul stării civile, a numărului de copii, a

domiciliului rural sau urban, locul persoanei în familie;

• dimensiunea profesională, care vizează cunoaşterea profesiei, a

nivelului de calificare, a volumului de muncă şi a capacităţilor solicitate
de locul de muncă;

• dimensiunea politico-juridică identificată prin calitatea de membru al

diferitelor grupuri sociale şi politice, gradul de implicare în activitatea
grupurilor respective, funcţiile deţinute;

• dimensiunea culturală, care poate viza modul de raportare a individului

la valorile culturii: preferinţe culturale, petrecerea timpului liber,
domenii de interes, deţinerea de bunuri culturale
 4. Rolul social
• Poziţiile ocupate de persoane în societate sunt relative; ele au semnificaţie doar în
raport cu alte poziţii, din oricare poziţie decurgând relaţii de reciprocitate (poziţia de
soţ presupune pe cea de soţie, cea de medic pe cea de bolnav, de profesor pe cea
de elev, student etc.)
• “Rolul social reprezintă un model de comportare asociat unei poziţii sociale sau
unui status, punerea în drept a drepturilor şi datoriilor prevăzute de statusurile
indivizilor şi grupurilor într-un sistem social”(Zamfir & Vlăsceanu, 1998, Dicţionar de
sociologie)
• Jean Stoetzel -“ansamblul comportamentelor pe care ceilalţi membri ai societăţii le
aşteaptă în mod legitim de la individul care ocupă o poziţie socială determinată,
un status social”
• R. K. Merton - ansamblul de roluri ale unei persoane - setul de roluri sociale specifice
unei persoane. În cadrul setului de roluri se distinge un rol fundamental (de exemplu
rolul mamei de a oferi îngrijire propriului copil) şi roluri particulare, specifice,
laterale (mama îndeplineşte în legătură cu rolul fundamental o serie de roluri
particulare - relaţiile cu medicul care îngrijeşte copilul, cu prietenii copilului, cu
învăţătorul acestuia etc. )
• George Herbert Mead - învăţarea lor duce la formarea personalităţii şi asigură
funcţionarea colectivităţilor umane. Învăţarea rolului implică două aspecte:
- dobândirea capacităţii de a exercita îndatoririle şi de a pretinde privelegiile rolului;
- dobândirea atitudinilor, sentimentelor, şi aşteptărilor pretinse de rol ce presupune
reorientări mentale şi atitudinale necesare pentru exercitarea eficientă a rolului.
 5. Raportul status - rol social
• Statusurile şi rolurile pot exista într-o polaritate complementară (adică se sprijină
reciproc) sau în una antagonistă, situaţie în care apar conflicte de roluri.
• Conflictele dintre statusuri şi roluri nu se restrâng la cele ale unei singure persoane, ci se
extind asupra statusurilor şi rolurilor din întreaga societate (mai ales pentru faptul că pe
plan social apare o ierarhie de statusuri şi roluri sau chiar excluderi reciproce care atrag
după ele competiţii, concurenţă, invidii, ostilitate)
• Apar conflicte între modelele sau idealurile de statute şi roluri, formulate de către
societate în funcţie de valorile şi normele acesteia, pe de o parte şi desfăşurarea
efectivă a diferitelor roluri, pe de altă parte.
• Comportamentul indivizilor şi grupurilor este determinat în principal de “aşteptările
rolului”, adică de norme general acceptate pe plan social care definesc modul în care
trebuie jucat un rol.
• Comportarea reală în rol reprezintă “realizarea rolului”. Atitudinea oamenilor în raport
cu alţii în societate depinde de măsura în care realizarea rolului se conformează
aşteptărilor de rol.
• Statusurile sociale, prin conţinutul lor, au un pronunţat caracter sociologic, ele fiind
prescrise de societate, cuprinse în structura ierarhiei sociale pe când rolul social are un
mai pronunţat caracter psihologic, acelaşi rol putând fi interpretat în maniere diferite în
funcţie de trăsăturile de personalitate ale persoanei ce îndeplineşte rolul respectiv
• Conflictele de roluri pot fi şi cauzate de apartenenţa individului simultan la mai multe
grupuri ale căror prescripţii de rol pot fi diferite sau pot fi chiar în conflict unele cu
altele.
• Conflictele de roluri pot degenera în comportamente deviante sau, datorită plasticităţii
sale psihice, persoana poate realiza un compromis între roluri sau se poate conforma
succesiv unor prescripţii ale unor grupuri diferite
6. Tipologia statusurilor şi rolurilor
1. În funcţie de tipul de societate. Societăţile complexe - roluri sociale
universaliste, specifice. Societăţile tradiţionale care erau caracterizate prin
predominarea rolurilor sociale particulariste, difuze, încărcate afectiv şi
impuse (legate de vârstă, sex, relaţii de rudenie).

2. Sfera conceptului. Termenul de rol poate avea un sens larg, (roluri

prescrise) vizând normele generale ce se impun a fi respectate într-o relaţie
comportamentală (exemplu: afecţiunea, fidelitatea sexuală sunt calităţi
cerute membrilor cuplului conjugal). În acest caz, rolul se apropie de status,
fiind vorba de elemente idealizate sau prescrise social. Termenul de rol poate
avea însă şi un sens mai limitat, referindu-se la modalitatea reală de realizare
a rolului, în cazuri concrete (roluri emergente).

3. În funcţie de modul de obţinere a lor, Talcott Parsons şi R. Linton fac

distincţie între:
Statusuri şi roluri atribuite, legate de anumite calităţi ale individului,
dobândite fără intervenţia sa, cum sunt statusurile legate de vârstă, sex, rasă,
naţionalitate.
Statusuri şi roluri achiziţionate sau dobândite de individ prin eforturi proprii:
titluri şcolare, profesii, funcţii, grade ierarhice.
Tipologia statusurilor şi rolurilor (continuare)
4. În funcţie de gradul de instituţionalizare se evidenţiază :
Statusuri şi roluri informale sau neoficiale, derivate din calităţile particulare ale indivizilor - leaderul
informal, statusul de prieten.
Statusuri şi roluri formale sau oficiale, instituţionale, derivate din organigrama grupului, cuprinse în
regulamente de organizare şi funcţionare - şef de echipă, maistru, director

5. În funcţie de momentul manifestării lor: statusuri actuale, puse în evidenţă în situaţii concrete şi
statusuri latente, neactualizate dar posibil de evidenţiat în alte situaţii sociale.
6. În funcţie de locul pe care statusul, respectiv rolul îl ocupă în structura organizatorică se discută
despre :
Statusuri structurale, definite de poziţia pe care o ocupă în ierarhia organizaţiei, cum este cazul
statusului de director, care în această calitate îl consultă pe expert.
Statusuri funcţionale, definite de funcţia pe care o îndeplineşte, în virtutea locului ocupat, cum este
cazul funcţiei de expert, care deşi are un status mai scăzut decât cel de director îndeplineşte o funcţie
mai importantă.
7. În funcţie de domeniul în care se manifestă se discută despre:
statusuri şi roluri familiale;
statusuri şi roluri extrafamiliale;
statusuri biologice
8. O categorie specială de o deosebită importanţă o reprezintă statusul socio-economic al persoanei
sau al grupului în cadrul societăţii, concept care desemnează poziţia în cadrul societăţii, determinată de
apartenenţa la o anumită clasă socială, poziţia în sistemul de stratificare socială, ocupaţia, nivelul de
pregătire, venitul, participarea la conducerea vieţii sociale, economice şi politice, stilul de viaţă,
prestigiul social etc.
ALTE CRITERII:
• Statusuri şi roluri reprezentative care au un caracter tipic, care indică structura
caracteristică a unui grup (de exemplu muncitorii calificaţi sunt mai reprezentativi
pentru o anumită societate comercială decât cei calificaţi, studenţii sunt statusurile
reprezentative pentru universităţi, confecţionerii îmbrăcăminte pentru societăţile de
confecţii etc.)
• Statusuri şi roluri percepute care rezultă din convingerea pe care o are cineva că i se
atribuie un anumit status sau că i se cere un anumit rol de către ceilalţi membrii ai
grupului, indiferent dacă această percepţie coincide sau nu cu realitatea (de
exemplu, într-un colectiv femeile percep că de la ele se aşteaptă să se ocupe de
făcutul cafelei sau de asigurarea ordinii şi curăţeniei)
• Statusuri şi roluri asumate, acelea pe care individul şi le atribuie singur din diferite
motive (este convins că lui i se cuvin, că i cer, că este necesar, că este bine etc. -
sfătuitor)
• Statusuri şi roluri contrafăcute sunt acelea pe care le adoptă cineva pentru a le
acoperi pe cele reale (un student exmatriculat se dă drept student, un escroc,
pozează în persoană cumsecade, o femeie divorţată se dă drept văduvă etc. )
• Statusuri şi roluri internalizate, se caracterizează prin identificarea individului cu ele,
prin însuşirea lor la un nivel atât de înalt încât sunt privite de cel în cauză ca părţi
componente ala propriei personalităţi, ca aspecte ale concepţiei despre sine - de
exemplu inventatorul care face din preocuparea sa sensul suprem al vieţii sale.
• Definiţia personală a statusului sau a rolului reprezintă ceea ce crede individul că
este el şi că are de făcut într-o anumită situaţie.
BIBLIOGRAFIE
• von Bertalanffy, L. (1968). Teoria generală a sistemelor, New York.
• Boudon, R. & Bourricaud, F. (1981). Dictionnaire critique de la sociologie, PUF, Paris.
• Cazeneuwe, J. (1976). Dix grandes notions de la sociologie, Editure du Seuil.
• Golu, P. (1974). Psihologie socială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
• Lallement, M. (2003). Istoria ideilor sociologice (traducere din lb. franceză de Marius Conceatu) Editura Antet, XX PRES, Filipeștii de
Târg.
• Lenski, G. E. (1954). Status Crystallization: A Nonvertical Dimension of Social Status, American Sociological Review, 19 (August).
• Linton, R. (1968). Fundamentul cultural al personalității, Editura științifică, București.
• Malinowski, B. (1944). Une theorie scientifique de la culture, Paris.
• Mead, G. H. (1963). L′esprit , le soi et la societe, PUF, Paris.
• Merton, K. R. (1957), Social Theory and Social Structure, The Free Press, New York.
• Mills, W. C. (1951). White Collar. The American Middle Classes, Oxford University Press.
• Parsons, T. (1937). The Structure of Social Action, ed.a 2-a (1949), The Free Press, New York.
• Parsons, T. (1973). Societes. Essai sur leur evolution comparee (1966), Dunod, Paris.
• Parsons, T. (1951). The Social System, Free Press, New York.
• Piaget, J. (1950). Elements d′epistemologie genetique, vol. II, Presses University de France, Paris.
• Saunders, J. M. (1991). Relating Social Structural Abstractions to Sociological Research, Theaching Sociology 19(2).
• Saussure, F. (1965). Cours de linguistique generale (1016), Payot, Paris.
• Stoetzel, J. (1963). La psichologie sociale, Flamarion, Paris.
• Tannenbaum, S. I., Beard, R. L. & Sales, E. (1992). Team building and its influence on team effectiveness: An examination of
conceptual and empirical developments, în K. Kelley (ed.). Issues, Theory and Research in Industrial /Organizational Psychology,
North Holland, London.
• Tufiș, P. (2011). „Structură, stratificare și mobilitate socială” în Vlăsceanu, L. (coord.), Sociologie, Editura Polirom, Iași.
• Zamfir C. & Vlăsceanu, L. (coord.). (1992). Dicționar de sociologie, Editura Babel, București.
• Wilson, N. A. (1973). On the Quality of Working Life, HMSO, London.
 Tema nr. 4. ABORDAREA SOCIOLOGICĂ A
STRATIFICĂRII ȘI MOBILITĂȚII SOCIALE

I. Stratificare socială. Teorii clasice ale stratificării sociale

II. Conceptul de clasă socială

III. Mobilitatea socială. Definire, caracterizare, dimensiuni

I. STRATIFICARE SOCIALĂ. TEORII CLASICE
ALE STRATIFICĂRII SOCIALE
 Stratificarea socială. Definire
• Conceptul de structură se referă la modul de alcătuire a sistemului social,
modul de ierarhizare şi relaţionare a sistemelor sale componente;
• Organizarea socială reprezintă modul de funcţionare a acestuia.
Organizarea socială, într-o accepţiune largă, se referă la ansamblul de
instituţii, modele comportamentale, mijloace de acţiune şi de control social,
utilizate în scopul realizării ordinii sociale, în scopul realizării coeziunii dintre
membrii societăţii;
• Stratificarea socială reprezintă plasarea indivizilor sau grupurilor într-un
sistem de poziţii sociale în cadrul unui continuum de poziţii, ordonate
ierarhic într-o scală verticală sau ”dispunerea ierarhică a unui set de grupuri,
categorii, straturi sociale, pe o scară constituită pe baza unuia sau mai
multor criterii”
• Stratificarea socială este înţeleasă ca un fenomen social, rezultat al
inegalităţii sociale, bazate pe criterii socialmente recunoscute, conform
cărora atât indivizii cât şi poziţiile sociale sunt etichetate în termeni de
inferior/superior.
• Această ordonare verticală a statusurilor sociale, existenţa unor poziţii
inferioare şi a altora superioare în cadrul structurii sociale, precum şi
conştientizarea propriei poziţii în ierarhia socială, constituie elementele
fundamentale în studiul stratificării
 Sisteme de stratificare
Din punct de vedere istoric, pot fi identificate patru sisteme de stratificare:
•Sclavia este forma extremă de inegalitate în cadrul căreia indivizii sunt deținuți
ca proprietate de către alți indivizi.
- s-a practicat într-o anumită perioadă istorică, cea a modului de producție
sclavagist care a succedat comunei primitive, fiind specifică Greciei, Romei antice
dar și altor societăți.
•Cadrul legal și modul concret de aplicare a fost, de asemenea, mult diferit de la o
societate la alta. În unele situații, sclavii erau deposedați de toate drepturile
legale (în cazul plantațiilor din America de Sud), în timp ce în alte societăți, poziția
lor era mai apropiată de cea a servitorilor, unii ocupând chiar poziții de mare
responsabilitate (vezi cetățile-stat ateniene din vechea Grecie).
•De-a lungul istoriei, sclavii s-au revoltat împotriva poziției lor de inferioritate,
ceea ce a influențat și productivitatea muncii obținută în astfel de situații. Luptele
sclavilor, alături de constatările privind ineficiența economică a constrângerii,
implicațiile morale ale fenomenului au făcut ca în prezent sclavia să fie
considerată ilegală în toate țările din lume, chiar dacă unele forme continuă să fie
practicte (vezi traficul de ființe umane, ca formă ilegală de exploatare umană).
 Casta
• Casta reprezintă un sistem social în care statutul indivizilor este dat pe viață,
fiind bazat pe caracteristicile personale ale acestora, precum rasa, etnia,
(asociate frecvent, în percepția publică, cu culoarea pielii), religia sau casta
părinților; acestea sunt atribuite prin naștere și nu pot fi schimbate. Individul
care se naște într-o anumită castă rămâne acolo pentru toată viața.
• Stratificările bazate pe caste sunt caracteristice societăților agricole, în special
pentru cele din India și din Africa de Sud, anterior sfârșitului dominației albilor
(apartheidului), din 1992.
• În societățile premoderne, sistemul organizării pe caste se regăsea în întreaga
lume. Evreii, de exemplu erau considerați în Europa, ca o castă separată, siliți
să trăiască în comunități teritoriale restrânse, având interdicția de a intra în
contact cu alte grupuri, inclusiv de a se căsători cu membri din afara etniei lor
(prin regula de endogamie, care asigura “puritatea rasei”).
• Puținele sisteme de caste rămase în lume s-au modificat mult sub influența
globalizării
 Stările
• Stările erau sisteme de stratificare socială specifice epocii feudale europene,
deși au existat și în multe alte civilizații tradiționale.
• Stările feudale erau pături sociale, cu obligații, prestigiu și drepturi diferite,
consființite de lege. În Europa, starea cea mai prestigioasă era constituită din
aristocrație și mica nobilime.
• Clerul forma o altă stare cu un status mai scăzut dar care beneficia de anumite
privilegii distincte.
• Oamenii de rând (servitori, comercianți, țărani liberi) constituiau “starea a
treia”, pătura cea mai puțin prestigioasă.
• Spre deosebire de caste care erau închise, mobilitatea socială și căsătoriile între
diferite stări erau tolerate într-un anumit grad. De exemplu, pentru anumite
servicii aduse monarhului (domnului), oamenii de rând puteau fi ridicați la rang
de cavaler; comercianții care dispuneau de resurse financiare puteau cumpăra
titluri de nobili. Dacă în Europa medievală stările aveau mai degrabă un caracter
local dezvoltându-se în jurul aristocrației tradiționale, în imperiile centralizate,
de tipul Chinei și Japoniei, aveau un caracter național, fiind justificate de
credințele religioase (sistemul de castă hindus, de exemplu).
•
Clasele
• Clasele. Sistemele de stratificare bazate pe clase sociale sunt diferite
de cele bazate pe sclavie, castă sau stare, din multe puncte de
vedere.
• Clasa este definită cel mai adecvat ca „grupare de oameni pe scară
largă, care împărtășesc resurse economice comune, care influențează
puternic stilul de viață pe care îl duc”; principalele criterii care
diferențiază clasele sociale sunt averea deținută, alături de ocupație.
• Caracteristicile societăților moderne și postmoderne au contribuit și
vor contribui la modificarea sistemelor de stratificare, în principal prin
eliminarea sistemelor bazate pe caste sau sclavie și generalizarea
sistemelor bazate pe clase.
• Se discută de asemenea de dispariția claselor în societățile moderne,
elementele de bază ale stratificării fiind competențele, expertizele și
calificările indivizilor.
Teorii clasice ale stratificări sociale. Criterii de
stratificare
1. Marx - criteriul economic, respectiv proprietatea este esențial. Împarte societatea în
clase conducătoare şi conduse, exploatate şi exploatatoare.
•Prin urmare aceste tipuri de societăți erau împărțite în două clase diferite în funcție de
poziția pe care o aveau față de mijloacele de producție specifice: pe de o parte clasa
celor care dețineau pământul (mica nobilime, aristocrații și proprietarii de scavi) și pe de
altă parte, clasa celor lipsiți de pământ dar angajați în exploatarea sa (țăranii liberi,
șerbii, sclavii).
•În societățile moderne, mijloacele de producție principale devin fabricile, mașinile,
birourile și capitalul necesar pentru a le putea achiziționa. Cele două clase specifice
acestui tip de societate (capitalistă) sunt industriașii sau capitaliștii, adică indivizii care au
în poprietate mijloacele de producție menționate și, pe de altă parte clasa muncitoare,
alcătuită din indivizii lipsiți de mijloace de producție și care, pentru a-și putea asigura
existența, își vând singurul bun de care dispun, respectiv forța de muncă.
•Într-o prezentare simplificată, pentru K. Marx societatea (la orice nivel de dezvoltare)
este divizată în două clase opuse, aflate într-o permanentă luptă, respectiv în bogaţi
-săraci, conducători - conduşi, guvernanţi – guvernaţi, exploatatorii - exploatații, cei cu
mijloace de producţie – cei fără mijloace de producţie.
Teorii clasice ale stratificări sociale. Criterii de stratificare
(continuare)
2. Teoria lui M. Weber
•are ca punct de pornire teoria lui Marx, dar modificată şi mai elaborată.
•M. Weber consideră clasa socială un ansamblu de indivizi având acelaşi status;
în momentul în care distribuţia şi deţinerea de bunuri sunt relativ stabile, apare
în primul plan stratificarea prin status. El consideră că în cadrul unei societăţi
pot fi determinate următoarele:
clase sociale utilizând criteriul economic, dar nu numai proprietatea, ci și alți
factori (calificările, care influențează tipul de ocupații, de slujbe pe care indivizii
le pot ocupa). Weber consideră astfel că poziția individului pe piața muncii
influențează în mare măsură șansele vieții sale.
straturi sociale utilizând criteriul social de status social, legate de stilurile de
viață ale indivizilor
partide politice utlilizând criterii politice. Weber înțelege grupurile politice ca
ansambluri de indivizi care participă la folosirea și atribuirea puterii. Chiar dacă
trăiesc pentru politică (nu urmăresc să obțină nici un profit din politică) sau din
politică (profesioniștii din politică), membrii partidelor politice aspiră într-un fel
sau altul la exercitarea unei puteri (o formă de dominare prin forță sau violență)
asupra altor grupuri, asigurându-și o anumită formă de legitimitate (suport
social, recunoaștere din partea membrilor societății).
Teorii clasice ale stratificări sociale. Criterii de
stratificare (continuare)
3. W. Mills - unul dintre reprezentanţii sociologiei americane în
domeniul stratificării sociale, utilizează criteriul tipul de muncă
desfăşurat.
•el este şi cel care a consacrat termenul de ”blue collar” –
”gulere albastre” desemnând indivizii care realizează o muncă
manuală şi ”white collar” – ”gulere albe”, desemnând indivizii
care sunt specialişti dar fără funcţii de conducere în cadrul
societăţii, respectiv pătura de mijloc a societăţii contemporane.

4. T. Parsons - sociolog american, consideră că sistemul de

valori specific fiecărei socetăţi în parte determină/stabileşte
importanţa poziţiei sociale a individului
Teorii clasice ale stratificări sociale. Criterii de stratificare
(continuare)
5. În concepţia lui K. Davis şi W. Moore, consideraţi iniţiatorii teoriei funcţionaliste,
stratificarea este un fenomen universal care constă într-o distribuire inegală a drepturilor şi
obligaţiilor în cadrul unei societăţi, iar criteriul care stă la baza stratificării este prestigiul. În
analiza lor, specialiştii identifică şi modalităţile de determinare a prestigiului:
•opinia cercetătorului;
•opinia individului asupra lui însuşi;
•opinia unui individ asupra poziţiei celorlalţi;
•opinia dominantă în sânul întregii societăţi asupra acestor poziţii
• De asemenea autorii susţin că în ceea ce priveşte determinarea rangului diferitelor poziţii
sociale, există doi factori fundamentali:
- importanţa poziţiilor sociale pentru societate;
- educaţia şi aptitudinile personale necesare ocupării acestor poziţii

6. P. Sorokin, consideră că bazele şi esenţa însăşi a stratificării constau într-o inegală distribuire
printre membrii societăţii a unor drepturi şi privilegii, influenţă şi putere socială.
•Autorul clasifică şi defineşte următoarele forme ale stratificării:
stratificare economică care ar avea următoarele semne exterioare:
- diferenţierea de venituri
- standardele economice şi de existenţă net diferite ale unor grupuri în raport cu altele
stratificarea politică care ar avea la bază anumite ranguri sociale ierarhic suprapuse din punct
de vedere al autorităţii şi prestigiului, împărţind societatea în conducători şi subordonaţi
stratificarea ocupaţională care constă în separarea activităţilor în funcţie de profesia şi ocupaţia
de bază a celor consideraţi
II. CONCEPTUL DE CLASĂ SOCIALĂ
Conceptul de clasă socială
• Clasele sociale reprezintă macrogrupuri sociale în cadrul stratificării sociale,
determinată pe criterii economice.
• Utilizarea termenului de clasă socială este asociat cu începutul revoluţiei industriale
din secolul al XVIII-lea, devenind din acel moment un concept fundamental în analiza
genezei şi evoluţiei societăţii capitaliste.
• În cadrul sociologiei există două modalităţi principale diferite de abordare a claselor
sociale:
A. Prima abordare consideră clasele sociale ca formaţiuni care joacă un rol efectiv în
dinamica socială şi în istorie, dar a căror existenţă este mai mult sau mai puţin
conştientizată de indivizii care le compun.
• Pentru K. Marx societatea este împărţită în două clase opuse aflate într-o
permanentă luptă, respectiv în bogaţi şi săraci, conducători-conduşi, guvernanţi –
guvernaţi, cei cu mijloace de producţie – cei fără mijloace de producţie. Între cele
două clase există relaţii antagonice, conflictuale. Criteriul fundamental care stă la
baza stratificării sociale îl reprezintă criteriul economic, proprietatea, iar relaţia între
clase este una de exploatare.
• M. Weber consideră clasa socială un ansamblu de indivizi având acelaşi status; în
momentul în care distribuţia şi deţinerea de bunuri sunt relativ stabile, apare în
primul plan stratificarea prin status, iar criteriul economic generează clasele sociale
• La Bourdieu, clasele sociale se află tot în raport de influenţă, dominaţie ca şi la Marx,
dar în primul rând se bazează pe un capital simbolic sau cultural
Conceptul de clasă socială (continuare)
B. Un alt tip de demers în abordarea claselor constă în considerarea lor ca
simple construcţii statistice, plasate eventual în cadrul unei scale. Aceste
abordări au o slabă fundamentare într-o teorie a claselor sociale, dar sunt larg
utilizate ca instrumente practice de măsurare a stratificării economice.
•Înaintând în prezentarea teoriilor asupra stratificării sociale, se cere a prezenta
şi defini anumite concepte care gravitează în jurul stratificării societăţilor. Unul
dintre acestea este statusul social, definit ca ”poziţie ocupată de o persoană sau
de un grup în societate. Acestă poziţie are două dimensiuni: orizontală şi
verticală.
•Dimensiunea orizontală se referă la reţeaua de contacte şi de schimburi reale
sau posibile pe care individul le are cu alte personae situate la acelaşi nivel social.
•Dimensiunea verticală vizează contactele şi schimburile cu persoanele situate în
ierarhia socială într-o poziţie superioară sau inferioară. Statusul social al unui
individ este observat de către societate printr-o serie de elemente definitorii,
semne si simboluri, cum ar fi decoraţiile, însemnele, portul naţional, etc. Dar, de
cele mai multe ori statusul unui individ este dat de puterea economică sau de
influenţa în societate; de aceea uneori termenul de status este înlocuit de un
simbol, un însemn.

Alte criterii: nivelul de instrucţie, starea civilă, numărul de copii, tipul de

rezidenţă. Pe baza acestor criterii se identifică: clasa săracă, mijlocie şi bogată
III. MOBILITATEA SOCIALĂ. DEFINIRE,
CARACTERIZARE, DIMENSIUNI
 Mobilitatea socială. Definire şi caracterizare
• În sens larg, mobilitatea socială este văzută ca mişcarea indivizilor în cadrul unei
structuri sociale, precum şi accesul la ocuparea unor poziţii corespunzătoare
calităţilor şi mijloacelor de care dispun (studii, competenţe, bunuri materiale,
bunuri sociale, etc.). În acelaşi timp, mobilitatea depinde pe permeabilitatea
socială şi de gradul de dezvoltare a societăţii. Astfel, ca o abordare generală,
termenul de mobilitate socială defineşte un ”fenomen ce se constituie prin
agregarea mişcărilor indivizilor sau familiilor între diverse poziţii ale unui spaţiu
social, conceput ca un sistem de categorii sociale, ierarhice sau neierarhice,
delimitate de baza unui criteriu, simplu sau complex.”
• P. Sorokin, considerat teoreticianul “clasic” al mobilităţii sociale, a introdus în
literatura de specialitate o serie de concepte care sunt operaţionale şi astăzi:
 conceptul de spaţiu social care reprezintă ”universul populaţiei umane”
 poziţia socială (a unui individ sau grup) rezultă din definirea relaţiilor cu ceilalţi
indivizi sau fenomene alese
 dimensiuni ale spaţiului social. Spre deosebire de spaţiul geometric care este
tridimensional, spaţiul social este multidimensional întrucât el înglobează o
multitudine de grupuri umane diferite în funcţie de criterii diferite (religie, ras,
etnie, vârstă, partid politic, etc.)
 intensitatea mobilităţii sociale – reprezintă numărul de straturi străbătute de un
individ în mişcarea sa ascendentă sau descendentă la un moment dat
 generalitatea mobilităţii sociale reprezintă numărul de indivizi care şi-au schimbat
poziţia într-o perioadă dată
Dimensiuni ale mobilităţii sociale. Tipuri de
mobilitate
• În funcţie de o serie de caracteristici şi variabile cum ar fi sensul de modificare a
poziţiei ierarhice a individului în societate, aspecte legate de subiectul supus
mobilităţii şi diferitele caracteristici economice sau educaţionale ale individului,
se pot distinge mai multe tipologii şi dimensiuni ale mobilităţii sociale.

1. Dimensiunea spaţială a mobilităţii

• Mobilitatea orizontală care semnifică trecerea unui individ de la un grup
la altul, grupuri situate la acelaşi nivel, desemnând mişcări în cadrul
aceluiaşi “strat”
• Mobilitatea verticală ceea ce reprezintă tranziţia unui individ de la un
grup la altul în condiţiile în care grupurile sunt situate în straturi sociale
diferite. În cadrul acestei clasificări se disting alte două subtipuri de
mobilitate:
 mobilitatea ascendentă semnificând fie infiltrarea indivizior dintr-un
strat inferior într-unul superior deja existent, fie crearea de noi
grupuri de indivizi şi pătrunderea lor într-un strat mai înalt alături sau
în locul grupurilor existente ale acelui strat
 mobilitatea descendentă semnificând fie căderea indivizilor dintr-un
strat superior în altul inferior fără degradarea grupului de origine, fie
degradarea grupului în raport cu grupul de origine sau chiar
dezintegrarea sa socială.
Dimensiuni ale mobilităţii sociale (continuare)
2. Dimensiunea temporală
• Mobilitatea intergeneraţională care semnifică schimbarea statusului individului în
raport cu cel avut de părinţi, bunici.
• Mobilitatea intrageneraţionlă însemnând schimbarea statusului unui individ în raport
cu cel deţinut anterior.
3. Dimensiunea conţinutului mobilităţii
• Mobilitatea unor elemente ale statusului luate separate (profesie, venit, stil de viaţă,
etc.)
• Mobilitatea statusului luat în totalitatea sa
4. Dimensiunea legată de mecanismele mobilităţii. Aici se au în vedere aspecte precum
moştenirea, reuşita, înaintarea în vârstă, etc.
5. Unitatea de mobilitate
• Mobilitatea socială a unei persoane, semnificând schimbarea poziţiei sale în spaţiul
social
• Mobilitatea unei clase sociale
• Mobilitatea unei societăţi – trecerea unei societăţi de la un stadiu la altul, de la o etapă
la alta
6. Dimensiunea subiectivă a mobilităţii care cuprinde în aria sa sisteme de valori, aspiraţiile
persoanelor cercetate, sistemele de prestigiu care acţionează într-o societate, trăsături
personale, etc.

•
BIBLIOGRAFIE
• Arango, J. (2000). Explaining Migration: A Critical View. International Social Science Journal, 52 (165), pp. 283-296.
• Blau, P. & Duncan, O.D. (1967). The American Occupational Structure, John Wiley And Sons, New York.
• Bourdieu, P. (1986). Economia bunurilor simbolice, Editura Meridian, Bucureşti.
• Cazacu, H. (1974). Mobilitatea socială, Editura Academiei, București.
• Chipea, F. (2009). Milestones Theoretical and Conceptual Migration Study in International, Analele Universităţii din Oradea - Ştiinte
Economice, XVIII (I), pp. 275-281.
• Chipea, F. (2011). Riscuri de excluziune pe piața muncii din România a grupului de tineri de 15-24 de ani. Sociologie Românească, IX (4), pp.
45-67.
• Chipea, F. & Buhaș, R. (2010). Theoretical Premises in the Sociological Approach of Social Stratification, Analele Universităţii din Ordaea –
Fascicula Sociologie-Filosofie-Asistenţă Socială, IX, pp. 75-83.
• Constantinescu, M. (2002). Teorii ale migraţiei internaţionale. Sociologie Românească, 3-4, pp. 93-115.
• Davis, K. & Moore, E. (1945). Some Principles of Social Stratification. American Sociological Review,10 (2), pp. 242-249.
• Drăgan, I. (coord.) (1985). Sociologie. Îndrumar teoretic şi practic, Universitatea din Bucureşti.
• Faist, Th. (2009). Migraţia transnaţională ca imobilitate relativă într-o lume globalizată. În R. G. Anghel & I. Horváth (eds.), Sociologia
migraţiei (pp. 129-155), Editura Polirom, Iaşi.
• Gidenns, A. (2000). Sociologie, Ed. BIC ALL, Bucureşti.
• Giddens, A. (2010). Sociologie (ediția a V-a), Editura ALL, București.
• Guilmoto, C.Z. & Sandron, F. (2001). The Internal Dynamics of Migration Networks in Developing Countries. Population: An English Selection,
13 (2), pp. 135-164.
• Gurak, D. & Caces, F. (1992). Migration Networks and the Shaping of Migration systems. În M. Kritz, L. Lim & H. Zlotnik (eds.) International
Migration Syistems – A Global Approach, (pp. 150-176), Clarendon Press, Oxoford.
• Hatos, A. (2004). Economie, societate și educație, Editura Universității din Oradea.
• Horvath, I. & Anghel, R.G. (coord.) (2009). Sociologia migraţiei, Editura Polirom, Iaşi.
• Horvath, I. (2009). Aspecte ale culturii migraţiei în România. În R.G. Anghel & I. Horvath (coord.) Sociologia migraţiei, (pp.156-171), Editura
Polirom, Iaşi.
• Larionescu, M., Mărginean, N. & Neamțu, G. (2006). Constituirea clasei mijlocii în România, Editura Economică, București.
• Marx, K. (1965). Salaire, prix et profit, Gallimard, La Pleiade « Œuvres », Paris.
• Marx, K. & Engels, F. (1966). Manifestul Partidului Comunist, Editura Politică, Bucureşti.
 BIBLIOGRAFIE
• Marx, K. (1966). Contribuții la critica economiei politice, prefață în: Marx, K. & și F. Engels F., Opere Alese, București, Editura Politică, vol. I.
• Massey, D.S., Arango, J., Hugo, G., Kouaouci, A., Pellegrino, A. & Taylor, J. E. (1998). Worlds in Motion. Understanding International Migration a the End
of the Millennium, Clarendon Press, Oxford.
• Massey, D.S., Alarcón, R., Durand, J. & González, H. (1987). Return to Aztlan. The social process of international migration from Western Mexico.
University of California Press, Berkley and Los Angeles.
• Mărginean, I. (1993). Structură socială. În L. Vlăsceanu, & C. Zamfir (coord.). Dicționar de Sociologie, Editura Babel, București.
• Mihăilescu, I. (2003). Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz. Editura Polirom, Iaşi.
• Millea, V. (2009). Structură socială şi transmitere intergeneraţională. Dinamica mobilităţii sociale, a capitalului educaţional şi valorificarea diplomelor ,
vol. II, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
• Mills, C.W. (1951). White Collar. The American Middle Classes, Oxford University Press.
• Portes, A. & Wilson, K. (1996). Immigrant enclaves: An analysis of the labor market experiences of Cubans in Miami. În R. Cohen (ed.). The Sociology of
Migration, Brookfield, Edward Elgar Publishhing Companie, Vermont, US.
• Rotariu, T. & Iluţ, P. (coord.) (1996). Sociologie, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca.
• Scott, J., (1991)
• Sorokin, P. (1959). Social and cultural mobility, The Free Press, New York.
• Sorokin, P. (1927). Social Mobility, Harper, New York.
• Sorokin, P. (1994). Ce este o clasă socială. În I. Drăgan (coord.), Clasele sociale de mijloc, Editura Universității București.
• Touraine, A. (1965). Sociologia acțiunii, Editura Științifică și Enciclopedică, București.
• Tufiş, A.P. (2011). Structură, stratificare şi mobilitate socială. în L. Vlăsceanu (coord.) Sociologie, Editura Polirom, Iaşi.
• Tumin, M. (1953). Some Principals of Stratification: A Critical Analysis. În D. Gursky (coord.) Social Stratification: Class, Race and Gender in Sociological
Perspective (ediţia 2001), Boulder, Co: Westview Press.
• Vlăsceanu, L. (2007). Sociologie și modernitate. Tranziţii spre modernitatea reflexivă, Editura Polirom, Iași.
• Voicu, O., Toth, G. & Guga, S. (2008). Imigrant în România: Perspective şi riscuri, Fundaţia Soros, Bucureşti.
• Zamfir, C. & Vlăsceanu, L. (coord.). Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti.
• Weber, M. (2004). Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Editura Antet, Bucureşti.
• Weber, M. (1978). Economy and Society, University of California Press, Berkeley • Los Angeles • London.
• Weber, M. (1992). Politica, o vocaţie şi o profesie, Editura Anima, Bucureşti.
 Tema nr. 5. GRUPURILE SOCIALE

I. Definire și caracterizare

II. Tipologii ale grupurilor sociale

I. DEFINIRE ȘI CARACTERIZARE
GRUPURILE SOCIALE. Definire
Exemple de definiţii de grupuri sociale propriu - zise:

•W.Y. Sprott - „Un grup constă dintr-o pluralitate de persoane care sunt într-o
interacţiune reciprocă într-un cadru dat”
•Th. Newcomb - „Grupul constă din două sau mai multe persoane care împart cu
alte persoane aceleaşi norme (atitudini) faţă de anumite situaţii şi ale căror roluri
sociale sunt strâns îmbinate şi sincronizate”
•J. Szczepanski - „Grupul social presupune un anumit număr de persoane legate
printr-un sistem de relaţii, reglementate de către instituţii, care posedă anumite
valori comune şi care se deosebesc de alte colectivităţi printr-un principiu
specific”
•Dicţionarul de sociologie (coordonatori: C. Zamfir & L. Vlăsceanu, Bucureşti, Ed.Babel, 1993,
pp.273-277) defineşte grupul social ca “ansamblu de persoane caracterizat de o
anumită structură şi cu o cultură specifică rezultate din relaţiile şi procesele
psiho-sociale, dezvoltate în cadrul său”

Deci, grupul social reprezintă un ansamblu de indivizi între care se stabilesc

anumite tipuri de relaţii interpersonale, orientate de norme sociale pentru
atingerea unor obiective comune
Caracterizarea grupurilor sociale
J.Szczepanski ordonează elementele componente specifice tuturor grupurilor
astfel:
•membri: trăsăturile acestora, principiile care definesc identitatea şi
continuitatea grupului;
•organizare (formală sau informală), adică o ierarhie a sarcinilor grupului şi a
funcţiilor membrilor lor;
•elemente care menţin sudura internă a grupului (instituţii, sisteme de control
social);
•mijloacele şi instituţiile care reglementează contactele, interacţiunile
reciproce şi relaţiile cu membrii altor grupuri;
•elementele materiale, simbolurile şi valorile care reprezintă baza materială
a existenţei şi integralităţii grupului;
•principiul specificităţii: trăsături simbolice şi ideologice care diferenţiază un
grup social de altul.
Teme studiate în cadrul problematicii grupului

1. Clasificarea grupurilor, care se realizează după criterii

diverse

2. Coeziunea unui grup este o ”rezultantă a tuturor forţelor

care acţionează asupra membrilor pentru a-i determina să
rămână în grup” (L. Festinger). Ea poate fi relevată printr-un
set de indicatori ca:
- atracţia interpersonală dintre membri
- gradul de identificare a membrilor cu grupul
- dorinţa expresă de a rămâne în grup
Proprietăţi ale grupului
• autonomia grupului (centrarea pe sine, evoluţia independentă a grupului);

• permeabilitatea grupului (măsura în care admite sau nu cooptarea de noi

membri);

• flexibilitatea (gradul de informalitate şi de libertate în grup);

• intimitatea (gradul de apropiere reciprocă a membrilor);

• participarea (investiţia de timp, efort şi acţiuni în activităţile grupului);

• sintalitatea (R.B. Cattell, 1948) desemnează personalitatea unui grup ca

întreg. Ea este influenţată pe de o parte de caracteristicile membrilor grupului
(inteligenţă, atitudini, însuşiri individuale de personalitate) şi de structura
grupului, iar pe de altă parte dispune de o dinamică proprie;

• sinergia grupului se referă la schimbările ce apar în suma intereselor

membrilor sau în energia totală disponibilă în grup;
Procesele din grup
• stratificarea: diferenţierea membrilor grupului după diverse
criterii;

• conducerea: procesul de organizare şi de exercitare a influenţei

persoanei cu poziţia de lider asupra celorlalţi membri ai grupului
în vederea realizării sarcinilor şi armonizării relaţiilor;

• comunicarea: forma fundamentală a relaţiilor interpersonale din

grup;

• competiţia şi cooperarea: procese de grup studiate mai ales în

relaţie cu eficienţa sau productivitatea grupului, concomitent cu
relevarea efectelor lor sociale;
Jean Baechler. Sodalitate, sociabilitate şi socialitate.

• Sodalitatea reprezintă capacitatea umană de a întemeia

grupuri diferite ca unităţi de activitate: cupluri, familii,
întreprinderi, echipe sportive, biserici, armate.

• Sociabilitatea reprezintă capacitatea umană de a forma reţele,

prin care unităţile de activitate, individuale sau colective
transmit informaţiile ce le exprimă interesele, gesturile,
pasiunile, opiniile, relaţii de vecinătate, categorii de public,
saloane, curţi regale, pieţe, clase sociale, civilizaţii.

• Socialitatea înseamnă capacitatea umană de a menţine

împreună grupurile şi reţelele, de a le asigura coerenţa şi
coeziunea ce le constituie în societăţi: tribul, cetatea, naţiunea
ca forme de solidaritate socială ce pot fi numite morfologii.
II. TIPOLOGIA GRUPURILOR SOCIALE
A. În funcţie de rolul lor în formarea personalităţii membrilor C. H.
Cooley (în Social Organisation) distinge:
1. Grupurile primare „primary group” au următoarele caracteristici:

•în general sunt grupuri mici

•relaţiile stabilite între membri sunt de tipul „face to face”, directe;
•relaţiille dintre membrii sunt calde, personale, umane;
•ele sunt fundamentale în formarea naturii sociale a indivizilor;
•au o mare influenţă asupra copiilor şi maturilor;
•aparţin tuturor timpurilor şi stadiilor de dezvoltare, fiind practic universale
(Cooley le numea „leagănul naturii umane”);
•rezultatul asocierii intime, psihologice, constă într-o anumită fuziune a
individualităţilor într-un întreg comun, astfel individualitatea devine, pentru
mai multe scopuri, viaţa comună şi scopul grupului, coeziunea fiind ridicată.
Exemple de grupuri primare naturale - C. H. Cooley

1. familia - primul grup primar cunoscut de civilizaţia umană;

2.grupul de joacă al copiilor, grup caracterizat prin

spontaneitate, cooperare şi prin rolul jucat în promovarea
sentimentelor de ambiţie şi onoare;

3. grupul de vecinătate, grup esenţial în viaţa socială, afectivă şi

culturală a comunităţilor rurale tradiţionale;

4. comunitatea de bătrâni, care ia adeseori forma „cluburilor”, a

„societăţilor” în care predomină relaţiile de apropiere,
înţelegere şi afecţiune;
2. Grupuri secundare

Caracterizate prin:
• în general prin număr mare de indivizi
• relaţii reci, impersonale, contractuale, formale,
• caracteristica principală a relaţiilor sociale este faptul de a fi „contractuale”
şi „funcţionale” (relaţii de „roluri” şi nu personalizate);
• ca dimensiune sunt grupuri mari iar ca organizare se caracterizează prin
forme, principii şi reguli formale;
• comunicarea dintre membrii este de tip formal şi mediat;
• dacă în grupurile primare coeziunea se bazează pe relaţii personale, directe
şi printr-o angajare personală reciprocă, pe un înalt nivel al identificării
membrilor cu grupul, cele secundare dispun de o coeziune socială mai
slabă, nepersonalizată, întreţinută de cooperarea care rezultă din
diviziunea rolurilor şi sarcinilor
B. În funcţie de gradul de instituţionalizare
1. Grupurile formale (instituţionale)
•în cadrul lor relaţiile dintre membri pot fi diverse - de la relaţii de
apropiere, de indiferenţă până la relaţii conflictuale;
•în mod esenţial însă relaţiile dintre membri sunt reglementate
instituţional, au un caracter funcţional (sunt inserate în legi,
regulamente, statute);
•organizarea ierarhică este, de asemenea, înscrisă în acte
instituţionale;
•liderii lor sunt aleşi potrivit unor criterii prevăzute în reglementări
statutare;
•programul lor de activitate este impus din afara grupului;
•se constituie din raţiuni obiective legate de atingerea unui anumit scop
(realizarea unor bunuri materiale, servicii, cercetare, activităţi sportive)

Exemple: clasele de elevi, facultăţile, instituţiile publice, partidele

politice (care se înfiinţează pe bază de legi sau regulamente)
 2. Grupurile neformale ( informale)
• Trăsătura fundamentală – acţionează după norme proprii, neînscrise în acte
instituţionale;
• se dezvoltă şi funcţionează paralel sau în interiorul celor formale. Uneori se
suprapun celor formale, în sensul că nu stânjenesc activitatea
instituţionalizată, alteori dimpotrivă intră în conflict cu aceasta;
• de cele mai multe ori grupurile informale sunt mici (de colegi, de studenţi,
prieteni);
• se constituie în mod spontan, bazându-se pe afinităţi şi contacte personale,
urmărind ţeluri consonante, paralele sau diferite şi chiar opuse grupurilor
formale în rândul cărora se formează;
• au lideri informali, care nu sunt aleşi, ci se impun prin calităţile de care dispun
şi care sunt apreciate de ceilalţi membri ai grupului;
• sunt în mare măsură grupuri de „opinie”, reunind indivizi care împărtăşesc în
comun anumite aprecieri şi păreri despre problemele vieţii sociale
• se reunesc în jurul unor lideri recunoscuţi în mod spontan fără un statut
oficial.
• pot avea un program propriu de activitate dar acesta nu este impus din afară,
ci se stabileşte de comun acord de către membrii grupului.

Exemple: grupul de prieteni, grupurile de fani, de pescari, vânători etc.

 Alte tipuri: Grupul de apartenenţă
• Este grupul din care individul face parte în mod real (grupul familial,
profesional, rezidenţial).
• Apartenenţa la grup are aspecte formale, obiective, subiective, şi mai multe
surse: - prin naştere (familia proprie sau grupul etnic); prin alegere (profesia,
organizarea politică); prin repartiţie făcută de persoane cu putere de decizie
(grupul instituţionalizat), prin căsătorie (familia proprie).
• Baza obiectivă a apartenenţei la grup este dată de raporturile şi contactele
stabilite, de participarea membrilor la realizarea funcţiilor, sarcinilor şi
activităţilor grupului, iar cea subiectivă de acceptarea modelelor de conduită, a
valorilor ideologice, morale etc., identificarea social-psihologică şi ideologică cu
grupul, cu aspiraţiile şi idealurile acestuia.
• Integrarea armonioasă şi eficientă a indivizilor în grupurile sociale poate fi
evaluată, pe de o parte de participarea lor eficientă la îndeplinirea sarcinilor de
grup, iar pe de altă parte, prin identificarea fiecărui membru cu ideologia,
conştiinţa de grup, de interiorizarea modelului valoric şi normativ al grupului
respectiv în formarea solidarităţii, voinţei şi conştiinţei de grup.
• Participarea efectivă, obiectivă şi subiectivă la viaţa de grup are un rol esenţial
în formarea personalităţii tinerilor.
• Apartenenţa la societatea globală se realizează prin grupurile sociale mari,
intermediare şi mici, într-un sistem de structuri cu multe trepte (J.
Szezepansky).
Grupul de referinţă
• Este grupul din care individul doreşte să facă parte, spre care aspiră

• Robert Merton este cel care a elaborat un set larg de idei constituite în teoria
grupului de referinţă

• El defineşte grupul de referinţă astfel: „un număr de oameni care

interacţionează unii cu alţii în conformitate cu anumite modele stabilite
anterior”. El înţelege prin aceste „norme stabilite anterior”, relaţii sociale.

• Un grup de referinţă poate fi pozitiv dacă normele şi regulile lui sunt adoptate
sau negativ dacă normele unui grupului sunt în discordanță cu normele
societății.

• Dorinţa indivizilor de a face parte dintr-un anumit grup se constituie într-un

puternic factor motivaţional care îi impulsionează pe aceştia să se mobilizeze
pentru a-şi interioriza valorile şi normele, rolurile sociale specifice grupurilor
respective

Exemple: (grupul psihologilor pentru studenţii de la psihologie, al parlamentarilor

pentru candidaţii la funcţiile de parlamentari)
 Grupuri de presiune
• Sunt grupuri care exercită o anumită influenţă asupra altor grupuri sau asupra unor
persoane cu putere de decizie în scopul obţinerii anumitor avantaje
• Presiunea poate fi exercitată fie prin simpla sa prezenţă, fie prin mijloace speciale.
Exemplu: presiunea unor grupuri de interese (sindicate) asupra instituţiilor
guvernamentale sau legislative; mijloace specifice: greva, protestele etc.
• Referitor la presiunea exterioară, indirectă trebuie menţionat că ea este exercitată
mai mult de reprezentanţii grupului. Exemplu: într-o facultate reprezentantul
studenţilor în Consiliul profesoral poate influenţa Consiliul în numele studenţilor
pentru a lua anumite decizii.
• Grupul ca întreg exercită presiuni asupra membrilor săi pentru a respecta regulile şi
normele grupale funcţionale. Tendinţa de respectare a normelor grupului -
conformitate
• Încălcarea normelor grupului - devianţă
• Marginalizarea – tendinţa de izolare a individului din grup, fără posibilitatea de a
beneficia de drepturile conferite membrilor grupului
• Excluziunea socială – procesul prin care indivizii sunt impiedicați să participe în mod
real la viața economică, culturală, socială și politică.
• Fiecare grup conţine aşa-numitele „limite de toleranţă„ pe linie comportamentală -
poate suporta variante ale comportamentului unuia din membrii săi în anumite
limite. Dacă ele sunt depăşite apare fenomenul de devianţă, opozanţă, marginalitate,
care ridică probleme deosebite pentru sociolog.
BIBLIOGRAFIE
 Tema nr. 6. GRUPUL FAMILIAL

I. Definirea şi caracterizarea grupului familial

II. Tipologia familiei
III. Căsătoria – modalitate social acceptată de constituire a
familiei
IV. Funcţiile familiei
V. Disoluția familiei prin divorț
I. DEFINIREA ŞI CARACTERIZAREA
GRUPULUI FAMILIAL
• Etimologic, conceptul de familie provine din latinescul “famulus”, care
avea un sens mai larg de supus, robitor, ascultător şi un sens mai
restrâns de rob, slugă, slujitor.

• Dicţionarul de sociologie menţionează două sensuri ale acestui termen:

a. un sens larg, în contextul căruia familia reprezintă “un grup social ai
cărui membri sunt legaţi prin raporturi de vârstă, căsătorie sau
adopţiune şi care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic şi
au grijă de copii (definiţie formulată de Murdock, 1949)
b.un sens restrâns - familia ar desemna un cuplu căsătorit şi copiii
acestuia.

• În dicţionarul UNESCO, familia este înţeleasă ca o “formă de comunitate

umană întemeiată prin căsătorie, care uneşte pe soţi şi pe descendenţii
acestora prin relaţii strânse de ordin biologic, economic, psihologic şi
spiritual
Definiţie sociologică concretă, operaţională
Înţelegem familia ca o formă de comunitate umană, un grup primar, cu toate
caracteristicile acestuia, care se deosebeşte de celelalte grupuri primare prin
câteva note specifice:

•uneşte membrii (persoane) prin relaţii de căsătorie, consangvinitate sau

adopţiune;

•de regulă membrii unei familii trăiesc împreună, alcătuind un singur menaj;

•desfăşoară o activitate economică comună;

•membrii ei sunt legaţi prin anumite relaţii de ordin biologic, spiritual şi

ideologic, menţinând şi perpetuând cultura societăţii date;

•îşi acordă sprijin emoţional-afectiv interacţionând în cadrul rolurilor de soţ-

soţie, mamă-fiu, mamă-tată etc.;

•în condiţiile statului şi dreptului, grupul se întemeiază pe anumite reguli

prevăzute în acte oficiale.
II. TIPOLOGIA FAMILIEI
A. În raport cu gradul de cuprindere al sistemului familial:

1. familia nucleară - constituită dintr-o pereche maritală (soţ, soţie) şi urmaşii

ei, care locuiesc şi gospodăresc împreună

2. familia extinsă este tipul de familie care cuprinde pe lângă nucleul familial
şi alte rude şi generaţii, fiind constituită din cuplul conjugal şi copiii lui, la care
se pot adăuga părinţii soţului şi/sau ai soţiei, cu soţi, soţie şi copiii acestora,
precum şi unchi sau mătuşi ai cuplului.
De regulă, într-o familie extinsă trăiesc trei generaţii, adică părinţii, copiii
acestora şi părinţii copiilor sau rude ale acestora.

Murdock, distinge, în funcţie de dimensiunea şi de modul lor de alcătuire, mai

multe variante de familii lărgite, după cum urmează:
a. familia extinsă propriu-zisă
b. familia lineară (lineal-familiy)
c. familia tulpină (sistem family)
III. CĂSĂTORIA – MODALITATE SOCIAL
ACCEPTATĂ DE CONSTITUIRE A FAMILIEI
• Căsătoria reprezintă “o modalitate acceptată la nivel social prin care două
sau mai multe persoane constituie o familie” (Zamfir & Vlăsceanu, 1998,
Dicţionar de sociologie).
• Căsătoria poate comporta un aspect juridic (sancţionarea formală de către o
instituţie legitimă) şi un aspect religios (sancţionarea formală de către o
instituţie religioasă, legitimă a uniunii maritale).
• Din punct de vedere juridic, căsătoria reprezintă uniunea liber consimţită
dintre bărbat şi femeie, încheiată cu respectarea dispoziţiilor legale, cu
scopul întemeierii unei familii.
• În ambele tipuri, are loc recunoaşterea socială a uniunii maritale
• În mod tradiţional, căsătoria se realizează printr-o ceremonie publică
(nuntă).
• Căsătoria, mariajul este o instituţie care se găseşte în orice societate şi
cultură. Ea are tendinţa de a fi o relaţie stabilă şi de durată.
• Elementul explicit al relaţiei dintre parteneri îl constituie relaţiile sexuale.

Funcțiile sociale ale familiei :

• Căsătoria constituie condiţia esenţială pentru legitimarea urmaşilor şi le dă
acestora un statut social acceptat.
• Căsătoria are ca funcţie principală aceea de a lega între ele două neamuri,
între care, în mod obişnuit, nu există legături de consangvinitate.
 Reguli de constituire a cuplurilor maritale
În general există două tipuri de reglementare maritală:
1. Endogamia, potrivit căreia alegerea partenerului se realizează în cadrul aceluiaşi
grup, respectiv oamenii se pot căsători între ei numai dacă aparţin aceleiaşi caste,
rase, religii sau grup etnic.
2. Exogamia, potrivit căreia partenerul se alege din afara grupului, din afara familiei
nucleare, a clanului, a tribului sau a comunităţii locale.
• Este de menţionat că prin endogamie se asigură stabilitatea şi reproducerea
contextului socio-cultural, iar prin exogamie, legături şi schimburi cu alte
populaţii.
• Exogamia se bazează pe rudenie şi pe afirmarea incestului drept tabu
(interzicerea relaţiilor sexuale între rude de sânge).
• Definirea relaţiei de rudenie este o problemă de ordin social, ea fiind diferită de la
o cultură la alta. În unele societăţi, tabuul de incest acţionează până la a treizecea
generaţie, iar în societăţile care au sisteme legislative, interdicţia de căsătorie
vizează circa trei generaţii (părinţi-copii; fraţi-surori; bunici-nepoţi).
• Deşi este o normă culturală universală, tabuul de incest a fost parţial ignorat în
unele societăţi. Sunt cunoscute în special exceptările de la acest tabu practicate de
familiile regale (dinastiile egiptene, familiile regale din Hawaii, familiile imperiale
Inka).
• În concepţia lui Lévy-Strauss, tabuul incestului promovează alianţele între familii
şi întăreşte interdependenţele sociale.
Formele istorice ale căsătoriei
a) Monogamia - reprezintă forma de căsătorie în care, pe un timp dat, o persoană e
căsătorită cu o singură altă persoană. Este forma cea mai răspândită la nivel mondial,
fiind considerată forma cea mai civilizată de căsătorie. Creştinismul consideră această
formă ca fiind naturală şi binecuvântată de Dumnezeu, interzicând celelalte forme de
căsătorie. În societăţile europene sau de cultură europeană, codurile civile recunosc doar
această formă de uniune maritală.
b) Poligamia - forma de căsătorie dintre o persoană de un anumit sex cu mai multe
persoane de sex opus. A fost o formă de căsătorie răspândită în mai multe societăţi
tradiţionale, ea îmbrăcând două forme: poliandria şi poliginia.
b1) Poliandria, forma de căsătorie dintre doi sau mai mulţi bărbaţi cu o
singură soţie, este o formă de căsătorie relativ rar întâlnită. Uneori se practică poliandria
fraternă, în cadrul căreia fratele mai mic are dreptul de a întreţine relaţii sexuale cu soţia
fratelui mai mare (în comunităţile în care numărul femeilor este mult mai mic decât cel al
bărbaţilor).
b2) Poliginia este forma de căsătorie dintre un bărbat şi două sau mai multe
soţii. Această formă este practicată doar în unele societăţi, fiind susţinută de unele religii
(secta Mormonilor, islamismul care permite căsătoria cu maximum patru femei). În ţările
de religie creştină este considerată o formă păgână de căsătorie, care nu este tolerată de
Biserică. Într-un număr mare de cazuri, cei care realizează căsătorii multiple sunt bărbaţii
cu un status economic ridicat, întrucât pentru a se putea încheia căsătoria este necesar să
se achite un preţ al logodnicei (poliginia elitistă), sau cei săraci (poliginia populară).
 Forme istorice ale căsătoriei - continuare
c) Căsătoria de grup (căsătoria a doi sau mai mulţi soţi cu două sau mai multe
soţii) nu a putut fi atestată ca normă socială de către cercetările realizate,
majoritatea specialiştilor considerând-o ca un mod de căsătorie marginal.
d) Căsătorii între persoane de acelaşi sex, îndeosebi sub forma drepturilor
soţului de a avea o soţie-bărbat, cum este cazul unor grupuri etnice de
amerindieni din America de Nord şi Sudan sau căsătoria între femei, care este o
formă mult mai rară.

Explicaţii:
• Criteriul timp – monogamia serială: forma suroratului (căsătoria cu sora fostei
soţii) sau a leviratului (căsătoria cu fratele fostului soţ)
• Criteriul economic (poligamia elitistă şi populară)
• Explicaţie demografică - proporţia dintre numărul femeilor şi al bărbaţilor într-
o perioadă dată. În condiţiile în care numărul de femei şi de bărbaţi este
sensibil egal, probabilitatea căsătoriilor monogamice este mai mare, iar când
apare o disproporţie se impun căsătoriile multiple.
• Pe de altă parte, disproporţia dintre sexe este determinată fie de războaie,
care duc la micşorarea drastică a numărului de bărbaţi, fie de infanticid selectiv,
care poate fi direct (suprimarea deliberată a vieţii copilului), fie indirect
(neglijenţă în alimentaţie, în îmbrăcăminte) şi se practică de regulă în
defavoarea femeilor.
Transformări în comportamentele maritale
• desacralizarea căsătoriei
• reducerea motivaţiilor economice ale căsătoriei
• creşterea heterogamiei (origini sociale diferite ale partenerilor)
• tendinţele de egalizare ale poziţiilor economice şi profesionale ale
partenerilor în momentul căsătoriei
• diminuarea sau dispariţia rolului părinţilor şi a rudelor în căsătorirea tinerilor
• alegerea partenerului de cuplu prin intermediul rețelelor online
• scăderea ratelor nupţialităţii
• afectarea natalităţii de scăderea nupţialităţii
• declinul relativ al familiei nucleare bazate pe căsătorie
• extinderea cuplurilor consensuale
• extinderea relaţiilor dintre persoane care trăiesc în menaje diferite
• creşterea toleranţei sociale faţă de noile forme de convieţuire.
• ca urmare a creşterii mobilităţii geografice apare tot mai frecvent aşa-
numita “căsătorie mixtă” între parteneri care aparţin unor etnii diferite, care
are un rol important în dezvoltarea relaţiilor inter şi trans-culturale.
IV. FUNCȚIILE FAMILIEI
1. Funcţia biologică
Presupune abordarea următoarelor dimensiuni:
a. O primă latură, asigurarea unor relaţii sexuale normale, satisfacerea unor
necesităţi sexuale normale.
b. O altă dimensiune esenţială a funcţiei biologico-sanitare, o reprezintă
procrearea copiilor sau funcţia demografică a familiei.

În cadrul comportamentului demografic, specialiştii disting trei tipuri

reprezentative, corespunzătoare unor etape de dezvoltare economică şi socială,
unor condiţii concrete de viaţă ale colectivităţilor umane:
1. comportament demografic pozitiv sau natural, caracteristic
societăţilor în care reproducerea populaţiei se realizează exclusiv în funcţie de
capacitatea sa biologică, fără nici o intervenţie din partea cuplului familial
2. comportament negativ sau de tranziţie, care constă în limitarea
conştientă a numărului de copii de către cuplu
3. comportament optimal reprezintă tipul de comportament ideal, în
cadrul căruia se realizează o concordanţă deplină între dorinţele şi posibilităţile
familiei şi necesităţile societăţii, atât în ceea ce priveşte numărul copiilor, cât şi
în ceea ce priveşte calitatea acestora
Politici demografice şi politici sociale privind familia

a) Politici pronataliste care stimulează creşterea natalităţii şi a dimensiunilor

familiei. Astfel de politici au fost promovate îndeosebi în fostele ţări socialiste
din Europa de Est, inclusiv în România.

b) Politici antinataliste care urmăresc reducerea fertilităţii şi a dimensiunilor

familiei. Spre exemplu, în China se practică următoarele intervenţii
antinataliste:
• promovarea familiei cu un singur copil; concediu de maternitate redus la
prima naştere şi diminuat la naşterile următoare; alocaţii acordate doar
familiilor cu un singur copil; concediu medical plătit integral femeilor care
avortează – 14 zile - sau celor care se supun voluntar sterilizării – 30 zile.
Politici antinataliste se practică şi în unele ţări în curs de dezvoltare din Asia,
Africa şi America de Sud.

c) Politici neutraliste, prin care se urmăreşte ameliorarea situaţiei familiei, dar

care lasă indivizilor libertatea de a hotărî dimensiunea familiei. Ele se practică
de regulă de ţările în care rata fertilităţii se situează în jurul limitei de
reproducere simplă a populaţiei, axându-se, pe asigurarea unor condiţii
optime de viaţă familiilor şi pe asistenţa socială a persoanelor aflate în
necesitate.
c. Dimensiunea igienico-sanitară.
Presupune:
• preocuparea pentru asigurarea stării de sănătate a membrilor familiei
(adulţi, bătrâni, tineri, copii). Indicatori: rata brută de mortalitate; rata de
mortalitate după vârstă; rata de mortalitate infantilă (mo); rata de
mortalitate pe cauze de deces, speranţa de viaţă la naştere, viaţa normală
sau vârsta modală de deces;

• Igiena locuinţei (igiena alimentaţiei, igiena odihnei, care se referă la

condiţiile adecvate pentru odihnă şi somn ca şi modul în care acestea sunt
folosite );

• Igiena îmbrăcămintei, presupune cunoaşterea modului de utilizare a

îmbrăcămintei în funcţie de condiţiile atmosferice, dar şi de deprinderile de
utilizare a unei îmbrăcăminţi curate, care intră în ceea ce se numeşte „grija
pentru propriul corp”, ca element al unei „culturi civilizaţionale”

• Deprinderile igienico-sanitare ale membrilor grupului familial care privesc

modul de servire a mesei, locul şi utilizarea unei vesele adecvate şi curate,
numărul orelor de somn, modul de utilizare a timpului liber etc.
 2. Funcţia economică
În analiza funcţiei economice desprindem următoarele aspecte:

•latura productivă a familiei (presupune asigurarea de venituri din activităţi

din cadrul familiei şi evitarea de cheltuieli prin acoperirea unor necesităţi ale
membrilor familiei de către familie însăşi, în interiorul acesteia.)

• pregătirea profesională a tinerilor (această dimensiune a funcţiei

economice a familiei se referă la “măsura în care familia asigură sau nu, şi în
ce mod, însuşirea unei profesii de bază de către adolescenţi”. Ea diferă de la
un tip de societate la altul)

•realizarea şi administrarea bugetului familiei şi studiul locuinţei (cea mai

importantă latură a funcţiei economice a familiei o constituie realizarea şi
administrarea unui buget comun de venituri şi cheltuieli. Aceasta este
indisolubil legată de asigurarea unor venituri corespunzătoare care să
acopere necesităţile membrilor familiei. Problema se ridică referitor la cine
sunt cei care aduc veniturile şi în ce măsură, cine administrează bugetul;
metoda utilizată = analiza BVC).
 3. Funcţia de socializare
• Socializarea este un “proces de interacţiune socială prin care individul
dobândeşte cunoştinţe, valori, atitudini şi comportamente necesare
pentru participarea efectivă la viaţa socială

• Rezultanta procesului de socializare o constituie personalitatea socială,

iar modelul cultural pe care se sprijină formarea acestei personalităţi
este aşa-numitul sociotip sau “personalitate de bază”.

• În orice societate, pe lângă aceste configuraţii psiho-socio-culturale

comune se constată existenţa unor configuraţii suplimentare de
răspunsuri, în funcţie de anumite grupuri ”socialmente definite”
înăuntrul societăţii, de poziţiile, de statusurile indivizilor în societate.
Aceste configuraţii de răspunsuri legate de statute (de nobil, sclav,
conducător, subordonat, tată, fiu etc.) sunt denumite ”personalităţi de
status” (Status Personalities )
 Tipuri principale de socializare
• Socializarea primară sau de bază, care se desfăşoară în perioada copilăriei
timpurii, în care individul suferă influenţele formative ale părinţilor, pe care le
internalizează profund în structura personalităţii lui și care-şi pun amprenta
asupra personalităţii sale viitoare.
• Socializarea secundară se desfăşoară prin intermediul însuşirii normelor care
reglementează relaţiile copilului cu egalii săi (fraţi, surori, prieteni, colegi, rude
etc.). Acest gen de socializare se realizează în principal în şcoală şi îi sunt
caracteristice relaţii de ”instrumentalitate” şi de ”neutralitate afectivă”, care-l
obligă pe individ să ia în considerare faptul că rolurile sociale pe care le exercită
nu se desfăşoară întotdeauna în contexte afective sau protective, similare cu cele
din familie.
• Socializarea continuă (a adultului) se realizează pe tot parcursul vieţii individului,
pe măsură ce el asimilează noi valori, dobândeşte noi experienţe de viaţă, având
loc prin expunerea sa la cele mai variate influenţe culturale ale mediului social
(reguli morale, obiceiuri, tradiţii, mijloacele mass-media, opinia publică etc. )

• În funcţie de gradul de organizare, Lazăr Vlăsceanu operează distincţia între

educaţia formală care se suprapune integral cu învăţământul şi educaţia non-
formală sau informală, reprezentând procesul de asimilare voluntară şi
involuntară de atitudini, valori, modele de comportare sau cunoştinţe dobândite
în mediul personal de viaţă, din familie, joc, bibliotecă, stradă etc.
 Tipuri de socializare - continuare
În funcţie de finalitatea urmărită sau de efectele deja produse se operează, de
asemenea, distincţii între:
• socializarea adaptivă sau integrativă ce conduce la configurarea acelor
caracteristici sau capacităţi personale care facilitează integrarea, participarea şi
realizarea socială a unor activităţi într-un cadru instituţionalizat dat;
• socializarea anticipatoare care vizează asimilarea acelor norme, valori şi modele
de comportament care facilitează adaptarea sau integrarea într-un cadru
organizaţional nou.

Corelate cu socializarea sunt procesele de:

• desocializare, care presupune izolarea fizică şi socială a unei persoane sau
depărtarea ei de contextele sau persoanele cu care a intrat în interacţiune şi care i-
au sprijinit statusurile adoptate în vederea eliminării modelelor comportamentale
însuşite anterior;
• resocializarea se realizează concomitent cu desocializarea şi constă în orientarea
învăţării şi controlului social către asimilarea şi manifestarea de comportamente
individuale compatibile cu valorile şi atitudinile noului sistem integrator.
 4. Funcţia de asigurare a securităţii emoţionale
• Ideea de securitate emoţională este în corelaţie cu întregul mod complex de
organizare a activităţilor umane – începând de la cele biologice elementare,
legate de hrană, adăpost, odihnă şi sfârşind cu cele de muncă, de participare
la cultură, cunoaştere etc. precum şi condiţiile în care se constituie – condiţii
naturale, economice, social-politice, culturale.

• Totuşi, cea mai importantă condiţie de asigurare a securităţii emoţionale este

mediul familial adecvat, orice abatere conducând inevitabil la apariţia unor
disfuncţii.

• Viaţa depinde atât de valorile, aspiraţiile, orientările, aptitudinile, capacităţile

fiecăruia, cât şi de condiţiile obiective în care trăieşte.

• Asigurarea securităţii emoţionale a membrilor familiei duce la creşterea

coeziunii acesteia, a solidarităţii membrilor. Cercetările de laborator au
arătat că în condiţii de stres dorinţa de asociere, de afiliere este mai
accentuată.
• Factorii ce contribuie la formarea şi dezvoltarea acestui sentiment de-a lungul
vieţii umane, începând cu copilăria, continuând cu adolescenţa, maturitatea şi
terminând cu bătrâneţea sunt:
4. Funcţia de asigurare a securităţii emoţionale - continuare
• Mama are rolul cel mai important în viaţa copilului. Ea nu numai că dă viaţă
copilului, dar în mod tradiţional, ea este cea care se ocupă de creşterea
copilului. Acest lucru se bazează pe faptul că femeile au o abilitate mai mare în
îngrijirea copilului.
• Rolul tatălui, în mod tradiţional, este de a asigura material nevoile familiei, de
a crea un spaţiu normal şi curat pentru creşterea copilului. Alt rol este de a
urmări comportarea copilului şi în caz de nevoie de a corecta, de a disciplina
abaterile lui. Un alt loc important îl ocupă bunicii care reprezintă legătura dintre
părinţi şi copii.
• Bunicii au un rol pacificator, ei asigură un sentiment de încredere,
responsabilitate şi dependenţă.
• Un alt rol important în dezvoltarea armonioasă a copilului îl au fraţii-surorile.
Este o relaţie de tip special care presupune o mare longevitate, influenţe şi
ajutor reciproc, ea este o relaţie suportivă. În acelaşi timp, legăturile dintre fraţi
presupun de multe ori fricţiuni, competiţii pentru câştigarea afecţiunii
părinţilor. Se pare că are o importanţă mare şi ordinea în care s-au născut copiii
• Fenomene care acţionează negativ: alcoolismul, violenţa, consumul de droguri,
anturajul negativ, gelozia, infidelitatea, incompatibilitatea, lipsa de încredere,
amestecul excesiv al părinţilor şi rudelor, lipsa resurselor financiare, sărăcia,
valori religioase diferite, pregătire profesională diferită
V. DISOLUȚIA FAMILIEI PRIN DIVORȚ
 BIBLIOGRAFIE
• Basiliade, G. (1976). Socializare, integrare şi comportament deviant, Centrul de cercetări pentru problemele tineretului, Bucureşti.
• Bohannan, P. (1970). Divorce and After, Doubleday, Garden City, New York.
• Boudon, R. (1998). Efecte perverse şi ordine socială, Editura Eurosong & Book, Bucureşti.
• Ceauşu, V. & Pitaru, H. (1988). Psihologia şi viaţa cotidiană, Editura Academiei RSR, Bucureşti.
• Chipea, F. (1997). Sociologia comportamentului infracţional, Editura Euxin, Bucureşti.
• Giddens, A. (2000). Sociologie, Ed. BIC ALL, Bucureşti.
• Goodman, N., ………
• Filipescu, I. (2000). Tratat de dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti.
• Iluţ, P. (1995). Familia. Cunoaştere şi asistenţă, Editura Argonaut, Cluj Napoca.
• Iluţ, P. (2005). Sociopsihologia şi antropologia familiei. Editura Polirom, Iaşi.
• Kardiner A. (1969). L’individu dans la Societé, Gallimard, Paris.
• Kendall, D. (2010). Sociology in Our Times. 8th edition. Belmont, Wadsworth-Cengage Publishing, CA, USA.
• Linton, R. (1968). Fundamentul cultural al personalităţii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
• Mihăilescu, I. (2000). Sociologie generală, Editura Universităţii, Bucureşti.
• Mihu, A. (2000). Antropologie culturală, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca.
• Murdock, G.P. (1967). Social structure, Free Press, New York.
• Musgrave, G.W. (1964). The Sociology of Education, London.
• Parsons, T. (1968). The Structure of Social Action, Editura The Free Press, New York.
• Popescu, R. (2009). Introducere în sociologia familiei. Editura Polirom, Iaşi.
• Radu, I. & Matei, P. (1994). Psihologia socială, Editura EXE SRL, Cluj-Napoca.
• Rotariu, T. & Iluţ, P. (coord.) (1996). Sociologie, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca.
• Rotariu, T. & Mezei, E. (2012). Populaţia României. Volum, structuri şi procese demografice. În T. Rotariu & V. Voineagu (coord.) Inerţie şi schimbare
(pp. 17-44). Editura Polirom, Iaşi.
• Segalen, M. (2011). Sociologia familiei (traducere de Mihai Dos, Alexandra-Maria Cheșcu și Giuliano Sfichi), Editura Polirom, Iași.
• Stănciulescu, E. (1997). Sociologia educaţiei familiale, Editura Polirom, Iaşi.
• Stănoiu, A. & Voinea, M. (1983). Sociologia familiei, Editura Universităţii, Bucureşti.
• Ţopa. L. (1970). Pregătirea tineretului şcolar pentru viaţa de familie, în P. Bărbulescu, C. Ștefănescu & L. Țopa (coord.) Tineretul şi familia.
Coordonate principale ale pregătirii tineretului pentru viata de familie, Editura Politică, Bucureşti.
• Vlăsceanu, L. (1995). Politica socială în domeniul educaţiei, în E. Zamfir & C. Zamfir (coord.) Politici sociale, Editura Alternative, Bucureşti.
• Vlăsceanu, L. (2011). Sociologie. Editura Polirom, Iaşi.
• Zamfir, C. & Vlăsceanu, L. (coord.). Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti.
• *** Family and Kinship (1993). În The New Encyclopedia Britanica, Inc. Chicago.
 Tema nr. 7. GRUPURI ETNICE

I. Definirea și caracterizarea grupurilor

II. Grupuri minoritare. Definire și caracterizare
III. Prejudecățile și sursele acestora
IV. Discriminarea. Tipologia discriminării
I. DEFINIREA ȘI CARACTERIZAREA GRUPURILOR
• Grupurile etnice reprezintă ansambluri de indivizi care se
caracterizează prin trăsături obiective comune (trăsături
fizice, limbă comună, teritoriu, anumite comportamente, fel
de a fi, de a se îmbrăca), dar şi prin trăsături subiective
(sentimentul apartenenţei la grupul etnic, discurs comun
privind originea și continuitatea sorţii în istorie, credinţa într-
un strămoş comun)

• Autoidentificarea este procesul de definire a individului de

către el însuşi ca membru al grupului etnic, iar
heteroidentificarea este procesul prin care individul este
categorizat de alţi indivizi ca făcând parte dintr-un anumit
grup. Cele două procese se asociază cu ierarhizarea indivizilor
în cadrul grupurilor, cu marginalizarea şi cu etichetarea lor.
 Rasa şi etnicitatea
• Rasa este definită în funcţie de anumite caracteristici fizice (culoarea pielii,
structura părului, forma nasului etc.). Ele sunt moştenite biologic şi se
transformă, adaptându-se sub influenţa mediului fizic. Sociologii consideră
rasa ca o categorie de oameni consideraţi asemănători pentru că au atribute
fizice comune. Rasa este deci construită social, mai mult decât determinată
biologic.

• Etnicitatea se referă nu atât la trăsăturile fizice cât la cele culturale. Membrii

unui grup etnic împărtăşesc o moştenire culturală comună, care îi defineşte ca
fiind deosebiţi (origine naţională, limbă, religie, practici culinare, sentiment al
istoriei comune). Caracteristicile etnice diferă de cele rasiale, ele fiind
transmise noilor generaţii prin procesul de socializare.

• Deşi între rasă şi etnicitate există deosebiri, deseori ele sunt strâns legate.
Americanii asiatici sunt consideraţi frecvent nu doar grupuri rasiale ca urmare
a trăsăturilor lor fizice diferite, ci şi ca grupuri etnice dacă îşi menţin trăsăturile
culturale distincte. Etnicitatea poate fi schimbată mai uşor decât rasa.

• Rasa şi etnicitatea conferă individului un statut atribuit.

II. GRUPURI MINORITARE. DEFINIRE ȘI
CARACTERIZARE
• Grupruile minoritare reprezintă ansambluri de indivizi care
împărtăşesc anumite caracteristici fizice sau culturale comune, care îi
definesc ca fiind diferiţi de membrii grupului dominant şi pentru care
în mod frecvent sunt dezavantajaţi din punct de vedere social.

Definirea unui grup minoritar din punct de vedere sociologic este dată
fie de:

a) numărul membrilor, fiind astfel grup minoritar întrucât cuprinde un

număr mai mic de indivizi comparativ cu grupul dominant (exemplu:
grupul armenilor sau maghiarilor din România)
b) de prestigiul social, de poziţia grupului în ansamblul societăţii. Se
discută astfel de “majoritate cu status scăzut”. Este cazul femeilor care,
deşi în societate predomină din punct de vedere numeric, sub aspectul
statusului social au poziţii inferioare; cazul negrilor din Africa de Sud
care, deşi majoritari, au fost dominaţi de decenii de populaţia albă,
minoritară.
III. PREJUDECĂȚILE ȘI SURSELE ACESTORA
• Prejudecata este o judecată anterioară acţiunii, o generalizare nesusţinută, o
opinie formulată fără o cercetare serioasă despre un grup sau categorie de oameni
(negrii sunt leneşi, ţiganii sunt hoţi, femeile sunt emoţionale etc.). Ele duc frecvent
la atitudini negative faţă de membrii grupului în legătură cu care se formează.

Sursele prejudecăţii – există cinci explicaţii majore:

1. Stereotipurile = idei inflexibile, percepţii generalizate despre o anumită categorie
de persoane, care nu se modifică în ciuda unor evidenţe ce le sugerează falsitatea.
Ele se generalizează asupra întregului grup, toţi membrii fiind categorisiţi la fel.
2. Personalităţile autoritare, caracterizate prin trăsături ca: intoleranţă, conformism
şi nesiguranţă, ceea ce îi face să dezvolte prejudecăţi. Aceşti indivizi provin din
părinţi reci, distanţi şi severi. De aceea au tendinţa de a fi înguşti în păreri,
antiintelectuali şi inflexibili. Lor le displac întrebările cu privire la propriile
caracteristici, diferenţele, asocierile în grupuri.
3. Procedeul ţapului ispăşitor – aruncarea vinii pentru propriile greşeli asupra
altora. Se explică prin frustrarea unor indivizi care nu-şi pot revărsa sentimentele
pe adevărata sursă a frustrării fiindcă este prea puternică sau prea nesigură.
4. Cultura (etnocentrismul) este deseori bază pentru prejudecăţi
5. Conflictul social, în special între popoare, deseori duce la prejudecăţi împotriva
adversarului, asfel încât să justifice ostilitatea
IV. DISCRIMINAREA. TIPOLOGIA DISCRIMINĂRII
• Discriminarea se referă la tratamentul inegal al oamenilor,
bazat pe apartenenţa lor la un grup sau la o categorie socială.

Tipuri de discriminare:
1. Discriminarea oficială – cea cuprinsă în acte oficiale

2. Discriminarea reală sau instituţională – se referă la acţiuni,

posibil să nu se realizeze intenţionat, dar care au acest efect
(ex.: discriminarea femeilor sau a grupurilor etnice)

3. Discriminarea pozitivă – asigurarea unor avantaje speciale

indivizilor doar pentru faptul că aparţin unor grupuri cu risc
discriminator (proporţii privind promovarea femeilor, locuri
suplimentare în învăţământul superior pentru romi)
Modele de interacţiune etnică şi rasială
1. Asimilarea - modificarea modului de viaţă şi a caracteristicilor distinctive
ale unui grup pentru a se conforma modelului grupului dominant.
- procesul poate fi voluntar, caz în care membrii grupului însuşesc limba,
modul de a fi, de a se îmbrăca, schimbând chiar numele, deoarece consideră
cultura dominantă superioară propriei culturi
- procesul poate fi forţat, caz care constă în efortul de eliminare a identităţii
etnice a grupului.

2. Pluralismul etnic – modelul în care toate grupurile etnice şi rasiale îşi

menţin identităţile distinctive şi se bucură de poziţii sociale relativ egale.

3. Segregaţia implică separarea fizică şi socială a diferitelor grupuri rasiale şi

etnice. Ea poate fi voluntară sau involuntară (apartheidului din Africa de Sud)
Modele de interacţiune etnică şi rasială (continuare)

4. Dominaţia - grupul dominant îşi foloseşte puterea pentru a-şi menţine

controlul asupra grupurilor minoritare, acordându-le putere şi libertate
redusă (dominaţia sovietică asupra statelor baltice)

5. Transferul populaţiei – strămutarea populaţiei uneia din părţile rivale. În

1992, tuturor asiaticilor li s-a ordonat să părăsească Uganda

6. Anihilarea, modelul extrem de relaţii între diferite grupuri rasiale şi etnice,

în cazul căruia grupul dominant îl elimină, îl anihilează pe cel minoritar.
Genocidul, constă în exterminarea unei clase de oameni de către alta –
soluţia finală a naziştilor de exterminare a evreilor
 BIBLIOGRAFIE
• Allport, G. (1954). The Nature of Prejudice, Addison-Wesley, Reading, MA.
• Bălan, D. (2006). Etnie, etnicitate, naţiune şi naţionalism. Câteva precizări terminologice. Codrul Cosminului, 12,
pp. 93-115. Disponibil la http://atlas.usv.ro/www/codru_net/CC12/07%20dinu%20balan.pdf , accesat la data de 15
Decembrie 2014.
• Giddens, A. (2000). Sociologie, Editura BIC ALL, București.
• Gobineau, J.A……
• Goodman, N. (1992). Introducere în sociologie, Editura Lider, București.
• Horvath, I. (1996). Relații interetnice. În T. Rotariu & P. Iluț (coord.), Sociologie (pp. 346-364), Editura Mesagerul,
Cluj-Napoca.
• McGarry & O’Leary (1953)…
• Perez, J.A. & Dasi, F. (1996). Reprezentări sociale ale grupurilor minoritare. În A. Nicolau (coord.), Psihologia
socială (pp.61-81), Editura Polirom, Iași.
• Tajfel, H. (1981). Human Groups and Social Categories: Studies in Social Psychology, Cambridge University Press,
UK.
• Zamfir, C. & Zamfir, E. (coord.) (1993). Tiganii între îngrijorare și teamă, Editura Alternative, Bucureşti.
• *** Legea nr. 324/2006 pentru modificarea si completarea Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind
prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
626 din 20 iulie 2006.
 Tema nr. 8. COMUNITĂŢI TERITORIALE

I. Accepțiuni sociologice ale conceptului de comunitate

II. Definirea și caracterizarea comunităților teritoriale
III. Comunitățile rurale
IV. Comunitățile urbane
V. De la orașul tradițional la orașul modern
I. ACCEPȚIUNI SOCIOLOGICE ALE CONCEPTULUI
DE COMUNITATE
I. Accepțiuni sociologice ale conceptului de
comunitate
• Comunitatea teritorială reprezintă un grup de oameni care trăiesc în cadrul
unei anumite diviziuni a muncii, într-o anumită arie geografică, având o
anumită cultură comună şi un sistem social de organizare a activităţilor, fiind
conştienţi de apartenenţa la comunitatea respectivă (M.I., p. 264)
• Ea este nucleul principal al spaţiului în care se relaţionează locul de muncă,
locul de rezidenţă şi traseul dintre ele, rolul principal revenindu-i locului de
muncă.
• Caracteristicile teritoriului condiţionează: procesele de obţinere a mijloacelor
de satisfacere a nevoilor individuale şi sociale; influenţează modalităţile de
organizare a grupurilor umane, relaţiile sociale locale, comportamentele
indivizilor.
• Influenţa teritoriului generează o serie de procese adaptative, denumite
procese ecologice precum: distribuţia teritorială a populaţiei şi a instituţiilor
în funcţie de caracteristicile teritoriului; concentrarea, centralizarea-
descentralizarea habitatului; specializarea funcţională a unor comunităţi;
mobilitatea teritorială a populaţiei, configurarea unor structuri spaţiale etc.
II. DEFINIREA ȘI CARACTERIZAREA
COMUNITĂȚILOR TERITORIALE
a) Varietatea structurilor social-spaţiale
• În România există:
sate de munte împrăştiate în multe cătune mici;
sate aliniate de-a lungul unor văilor;
sate cu o structură geometrică, construite după un plan;
oraşe predominant industriale;
oraşe predominant turistice;
oraşe mari multifuncţionale

• Structura spaţială a comunităţilor rurale este determinată de vechile forme

de proprietate: vechile sate libere sunt mai dispersate decât vechile sate
aservite.
• În cazul marilor comunităţi, există o specializare funcţională a zonelor şi
cartierelor (zone industriale; zone rezidenţiale; zone de agrement; zone
comerciale; zone administrative, în mare măsură influenţate de
caracteristicile teritoriale)

• În mod tradiţional comunităţile teritoriale se împart în: rurale şi urbane

b) Definiţii ale comunităţilor rurale şi urbane
• Definiţii sociologice, calitative sau cantitative, monofactoriale sau
plurifactoriale, cu un nivel ridicat sau mediu de generalizare. Ele pot fi
clasificate după modul în care tratează relaţiile dintre cele două tipuri de
comunităţi:
definiţii specifice celor două tipuri de comunităţi prin considerarea lor
separată
definiţii dihotomice, prin tratarea opoziţiilor dintre ele etc.

• Definiţii statistico-administrative. Organizarea administrativă din România

operează cu patru tipuri de comunităţi teritoriale: municipiul, oraşul,
comuna suburbană, comuna rurală, satul

• Definiţii de tip istorico-genetic, care tratează comunităţile în funcţie de

evoluţia lor istorică
III. COMUNITĂȚILE RURALE
• Şcolile sociologice şi antropologice europene definesc comunităţile rurale
ca ansambluri istorice.

• Şcoala sociologică americană pune accentul pe interacţiunea socială şi pe

afectivitate.

Criteriile definitorii ale comunităţilor rurale, propuse de R. Redfield sunt:

a) identitate – “este vizibil unde începe şi unde se sfârşeşte comunitatea”;

b) dimensiuni mici – de la câteva gospodării până la câteva sute de
gospodării;
c) omogenitate – activităţi şi atitudini asemănătoare;
d) autonomie – “satul satisface singur toate sau majoritatea nevoilor
locuitorilor săi”;
 R. Redfield stabileşte trei tipuri de comunităţi rurale:
• Sălbatice – comunităţi mici, rupte de lumea exterioară, cu care nu întreţine
decât relaţii de război şi de troc; consumă ceea ce produc; nu există o
specializare a sarcinilor; toţi membrii comunităţii se cunosc între ei; poziţia
fiecăruia, relaţiile şi sarcinile fiecăruia sunt definite prin apartenenţa la
grupul de sex, vârstă şi rudenie;

• Ţărăneşti – caracterizate printr-o autonomie relativă; autosubzistenţă

dublată de producţia pentru prelevare; sarcinile sunt atribuite în funcţie de
grup; relaţii de intercunoaştere pronunţate

• Agrare – agricultorul trăieşte într-o societate de masă; în colectivitate

autonomia este slabă; producţia agricolă este comandată de piaţă;
Mediul rural din România
• În România, ponderea populaţiei din rural în total populaţie este de cca.
45%, fiind una dintre cele mai ridicate din Europa

Declinul demografic:
• în mediul rural natalitatea a fost mereu mai ridicată decât în urban;
• în prezent se menţine această tendinţă, deşi natalitatea este în scădere
şi în rural;
• după anul 1990, s-a manifestat un proces de ruralizare în România, prin
revenirea în sate a celor care au migrat anterior spre zonele urbane;
• fenomenul de îmbătrânire demografică (pondere ridicată a populaţiei
vârstnice în total polpulaţie);
• procesul de feminizare a populaţiei, legat de fenomenul de îmbătrânire;
• scăderea populaţiei din rural a dus la scăderea populaţiei de vârstă
şcolară
IV. COMUNITĂȚILE URBANE
Caracteristici definitorii:

- volum demografic relativ mare;

- preponderenţa activităţilor industriale;
- existenţa în cadrul diviziunii muncii a numeroase ocupaţii
specializate;
- organizarea socială bazată pe diviziunea ocupaţională şi pe
structura socială;
- reglementarea instituţională, formală a relaţiilor sociale;
- importanţa scăzută a relaţiilor de rudenie;
- relaţii de intercunoaştere reduse;
- raţionalizarea vieţii sociale (Mihăilescu I.)
Trăsături specifice
• Dezvoltarea urbană are trăsături specifice în cadrul fiecărei
societăţi. De aceea este dificilă conturarea unei teorii generale
a urbanizării;

• În unele societăţi fenomenul urbanizării este foarte vechi, în

altele declanşarea sa s-a realizat recent;

• În societăţile europene, în Asia şi America, urbanizarea a

însoţit industrializarea;

• În unele societăţi în curs de dezvoltare urbanizarea depăşeşte

ritmul industrializării sau se realizează chiar în absenţa
acesteia, ceea ce generează probleme sociale (Giddens A.)
V. DE LA ORAȘUL TRADIȚIONAL LA ORAȘUL
MODERN
Oraşul tradiţional
• Majoritatea oraşelor tradiţionale erau de dimensiuni mici (Babilonul, de
exemplu se întindea pe o suprafaţă de 5 Kmp, iar în momentul culminant al
dezvoltării sale avea 15-20 mii de locuitori);
• Primele oraşe din lume au apărut prin anii 3500 î. Ch., în văile fluviilor Nil
din vechiul Egipt, Tigru şi Eufrat din actualul Irak şi Indus din Pakistanul de
astăzi.
• Oraşele erau în general împrejmuite de ziduri;
• Zidurile, construite iniţial pentru apărare militară, separau comunitatea
urbană de zonele rurale;
• Zona centrală, incluzând adesea un spaţiu public de mari dimensiuni, era
cuprinsă în interiorul unui al doilea zid, interior;
• Deşi conţinea de obicei o piaţă, centrul se deosebea de cartierele de
afaceri din oraşele moderne;
• Clădirile importante erau de obicei religioase sau politice (templele,
palatele şi judecătoriile);
• Locuinţele claselor dominante şi ale elitei erau concentrate în centru sau în
apropierea acestuia, iar ale oamenii mai puţin privilegiaţi erau situate la
periferia oraşului sau chiar în apropierea zidurilor;
Oraşul tradiţional (continuare)
• Diferitelor grupuri religioase le reveneau adesea cartiere separate în care
trăiau şi munceau, care erau uneori delimitate prin ziduri;
• Piaţa publică era prea mică pentru a cuprinde toţi locuitorii. Anunţurile
importante se făceau verbal prin strigăte de către funcţionarii oficiali pe
străzile oraşului;
• Deşi unele oraşe posedau bulevarde largi, majoritatea aveau străzi
înguste;
• Pentru majoritatea oamenilor casa şi atelierul făceau parte din aceeaşi
clădire, uneori în aceeaşi încăpere, noţiunea de “drum până la serviciu”
fiind necunoscută;
• Câteva oraşe erau legate între ele prin sisteme de drumuri sofisticate,
deplasarea realizându-se doar în scopuri militare sau negustoreşti.
Deplasarea se realiza în condiţii lente şi limitate;
• Ştiinţa, arta şi cultura cosmopolită se concentrau în oraşele mari, iar
nivelul influenţei lor asupra mediului rural era destul de scăzut;
• Un mic procent din populaţie locuia la oraş, diferenţa dintre sat şi oraş
era foarte pronunţată, contactul dintre cele două comunităţi era foarte
slab şi sporadic
Trăsăturile urbanismului modern
• Toate societăţile industrializate moderne sunt puternic urbanizate;
• Oraşele mari din ţările industrializate numără peste 20 milioane de locuitori,
iar conglomeratele urbane (mănunchiuri de oraşe care alcătuiesc suprafeţe
întinse de construcţii) sunt şi mai mari;
• Forma extremă de viaţă urbană o constituie megapolisurile “oraşul
oraşelor”- cu peste 40milioane de persoane, pe 450 mile – în SUA;
• Marea Britanie, prima societate care a trecut prin industrializare a fost şi
prima care dintr-o o ţară rurală a devenit una predominant urbană. În 1800,
în oraşe de peste 10 mii de locuitori, trăia 20% din populaţie, iar în 1900 în
oraşe trăia peste 74% din populaţie, Londra fiind atunci cel mai mare oraş
din lume;
• În secolul XX urbanizarea a devenit un proces global în care sunt atrase tot
mai multe ţări din lumea a treia;
• Între 1962 şi 1992, numărul orăşenilor din întreaga lume a crescut cu 1.4
miliarde şi se preconiza că va creşte în următorii 10 ani cu încă un miliard;
• Populaţia din mediul urban se dezvoltă într-un ritm mult mai rapid decât
populaţia lumii, în general.
Dezvoltarea oraşelor moderne
• La începutul secolului XX statisticienii şi observatorii sociali au făcut
distincţia dintre oraş şi metropolă (oraşe cu populaţii numeroase,
mai cosmopolite decât oraşele mici, influenţa lor extinzându-se
dincolo de societatea naţională din care fac parte).
• Expansiunea metropolelor s-a produs ca rezultat al creşterii
populaţiei prin migrarea ţăranilor proveniţi din ferme, sate şi oraşe
mai mici, atraşi de avantajele aparente ale oraşelor, considerate ca
având străzile “pavate cu aur” (locuri de muncă, avere, bunuri şi
servicii)
• Metropolele deveneau centre ale puterii financiare şi industriale,
antreprenorii creând noi zone urbane uneori chiar din rămăşiţe.
Chicago, zonă complet nelocuită până în 1980, a cunoscut o creştere
a populaţiei de peste două milioane în 1990.
Influenţe ale oraşelor
• Oraşele moderne au influenţat nu numai obiceiurile şi modurile de
comportare, ci şi structurile mentale şi afective;
• Încă din secolul al XVIII-lea, opiniile despre efectele oraşelor asupra vieţii
sociale au fost polarizate:
- Unii considerau oraşele ca reprezentând “virtutea civilizată”, sursa
dinamismului şi a creativităţii culturale. Ele sporesc oportunităţile de
dezvoltare economică şi culturală, asigurând mijloace de trai confortabile;
- Alţii au etichetat oraşul ca o sursă de sărăcie, de mizerie, de inegalitate
socială, locuri în care se îmbulzesc cu neîncredere reciprocă mulţimi
agresive, generând criminalitate, violenţă şi corupţie.

• Dimensiunile sărăciei urbane şi marile diferenţe între cartierele orăşeneşti

americane au generat primele studii sociologice importante. Primele studii
şi teorii de acest tip au apărut în Chicago, un oraş marcat de o fenomenală
rată a dezvoltării, cât şi de inegalităţi şi disfuncţionalităţi foarte
pronunţate.
Teorii despre urbanism – Şcoala de la Chicago
Unii autori proveniţi de la Universitatea din Chicago (Robert Park,
Ernest Burgess şi Louis Wirth) au formulat în perioada 1920 şi
1940, idei care multă vreme au constituit baza teoretică şi de
cercetare în sociologia urbană.

Două abordări, concepte dezvoltate de Şcoala Sociologică de la

Chicago au avut o relevanţă specială:

1. Analiza ecologică a dezvoltării urbane

2. Urbanismul ca mod de viaţă, idee promovată de Wirth
1. Ecologia urbană
• Ecologia este un termen preluat din ştiinţele fizice referindu-se la studiul
adaptării organismelor plantelor şi animalelor la mediul înconjurător. În natură,
organismele tind să se distribuie sistematic în teritoriu, astfel încât să se
menţină un echilibru între diferitele specii.
• Şcoala de la Chicago consideră că oraşele nu se dezvoltă întâmplător, ci ca
răspuns la trăsăturile avantajoase ale mediului înconjurător (de-a lungul
marilor fluvii, în câmpiile fertile, la intersecţia marilor drumuri comerciale etc.)
O dată înfiinţate, ele selectează din întregul populaţiei pe acei indivizi care sunt
apţi să locuiască într-o anumită regiune sau mediu.
• Oraşele se ordonează în “zone naturale” în urma unor procese de competiţie.
Un oraş poate fi reprezentat ca o hartă de zone cu caracteristici sociale
distincte. În stadiile iniţiale ale creşterii oraşelor moderne, industriile se
concentrează pe terenuri accesibile pentru materiile prime de care au nevoie, în
apropierea căilor de aprovizionare. Populaţia se strânge în jurul acestor locuri
de muncă, care se diversifică tot mai mult pe măsură ce sporeşte numărul
locuitorilor. Dotările astfel achiziţionate devin tot mai atractive şi apare o
competiţie pentru achiziţionarea lor. Valoarea pământului şi impozitele pentru
case cresc, ceea ce face ca familiilor să le fie tot mai greu să locuiască în zonele
centrale cu excepţia celor care locuiesc în casele dărăpănate, cu chirii mici.
• Centrul devine dominat de afaceri şi agrement, în timp ce locuitorii cei mai
înstăriţi se mută către suburbiile noi, în curs de formare în jurul acelui
perimetru.
Zonele concentrice din oraşe (Şcoala de la Chicago)
Oraşele erau concepute ca zone concentrice, împărţite în segmente (patru
zone):
I. În mijloc se situează zona din centrul oraşului, un amestec de mare
prosperitate de afaceri şi de case particulare aflate în ruină; în interiorul
inelelor concentrice au loc procese de invazie şi de succesiune.

II. Astfel, pe măsură ce proprietăţile particulare se deteriorează în zonele

centrale, grupurile minoritare încep să se mute spre interior (între zona I şi II),
iar populaţia preexistentă se mută spre suburbii

III. Dincolo de prima zonă se află cartierele mai vechi (zona II) care
adăpostesc lucrătorii angajaţi în ocupaţii manuale stabile;

IV. În afară se află suburbiile, în care se stabilesc cei cu venituri mari.

Criticile aduse Şcolii de la Chicago în abordarea oraşului se referă în special la

faptul că a ignorat rolul sistematizării şi, în general al dezvoltării conştiente şi
planificate.
2. Urbanismul ca mod de viaţă
• Dezvoltată de Wirth, teza referitoare la urbanism ca mod de viaţă argumentează
ideea că “urbanizarea” nu este caracterizată de procentul populaţiei urbane în total
populaţie, ci de faptul că oraşul influenţează viaţa oamenilor, inclusiv din jurul
acestora.
Autorul reliefează caracteristicile oraşelor:
- mase mari de oameni care trăiesc foarte aproape unii de alţii, fără să se cunoască
reciproc;
- majoritatea contactelor dintre orăşeni sunt fugitive şi parţiale, destinate soluţionării
unor probleme, atingerii unor scopuri, nefiind relaţii apropiate, bazate pe
afectivitate;
- întrucât orăşenii sunt deosebit de mobili, ritmul vieţii este rapid, relaţiile dintre ei
sunt fugitive şi slabe;
- competiţia prevalează în locul cooperării;
- densitatea vieţii sociale duce la apariţia unor cartiere specializate, însă doar unele
dintre ele (cele locuite de imigranţi) pot păstra caracteristicile unor comunităţi mici
- toate aceste caracteristici duc, pe lângă alte consecinţe, la creşterea infracţionalităţii.

Teoriei i se reproşează faptul că generalizează prea mult, deoarece în oraşe se

constituie şi grupuri mici, de prietenie, de rudenie etc.
Urbanismul şi influenţele internaţionale
• În prezent, în analiza fenomenelor urbane se asociază problemele globale
cu cele locale, în sensul că unii dintre factorii care influenţează oraşele îşi au
originea în schimbările care au loc dincolo de graniţele naţionale.
• Luând în analiză aceşti factori, cercetătorii Logan şi Molotch disting cinci
forme de oraşe în curs de apariţie:
- oraşul-cartier general, zonele în care centrele transnaţionale şi-au stabilit
activităţile de bază şi care sunt orientate către preocupări globale (ex.
Londra);
- centre de inovaţii, în care s-au concentrat cercetarea şi industriile
dezvoltate, pentru a realiza procesele tehnice şi ştiinţifice în fabricarea
bunurilor din alte ţări ale lumii (ex. Universitatea din Cambridge);
- locul de producţie în module - în unele zone urbane se produc părţi ale
obiectelor, asamblarea în vederea realizării produsului finit urmând a se
realiza în alte ţări sau regiuni;
- depozite pentru Lumea a Treia, centre de graniţe, cu populaţii substanţiale
de noi imigranţi proveniţi din ţările Lumii a Treia (ex. Marsilia, Miami, Los
Angeles);
- centru pentru pensionari - pensionarii se mută în oraşe cu climă agreabilă
 BIBLIOGRAFIE
• Abraham, D. (2010). Sociologia urbană. În D. Otovescu (coord.), Tratat de sociologie generală (pp.791-818), Editura Beladi, Craiova.
• Burgess, E.W. (1925). The Growth of the City. În R.E. Park, E.W. Burgess & R.D. M.cKenzie (Eds.), The City (pp. 47-62), University of
Chicago Press, Chicago.
• Chelcea, L. (2011). Orașe. În L. Vlăsceanu (coord.), Sociologie (pp. 739-785), Editura Polirom, Iași.
• Chipea, F. (2009). Abandonul şcolar – dimensiuni, surse, implicaţii. În A. Hatos & S.Săveanu (coord.), Educaţia şi excluziunea socială a
adolescenţilor din România (pp. 93-118), Editura Universităţii din Oradea.
• Durkheim, E. (1893). De la divizion du travail social, Alcan, Paris.
• Fukuyama, F. (2002). Marea ruptură, Editura Humanitas, București.
• Giddens, A. (2000). Sociologie, Editura BIC ALL, București.
• Gusti, D. (1968). Opere, vol. I, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti.
• Herseni, T. (1982). Sociologie, Editura Științifică și Enciclopedică, București.
• Hillery, G.A. (1955). Definition of Community: Areas of Agreement, Rural Sociology, 20, pp. 111-123.
• Institutul Naţional de Statistică (2013). Economia mondială în cifre. Disponibil la
http://www.insse.ro/cms/files/publicatii/EconomiaMondiala2013_rom.pdf, accesat la data de 12 Noiembrie 2014.
• Mihăilescu, I. (2003). Sociologie generală. Concepte fundamentale și studii de caz, Editura Polirom, Iași.
• Pitulac, T. (2011). Comunități. În Vlăsceanu, L. (coord.) Sociologie (pp. 132-170), Editura Polirom, Iași.
• Redfield, R. (1947). The Folk Society, The American Journal of Sociology, 52, pp. 293-308.
• Redfield, R. (1955). The Little Community, University of Chicago Press, Chicago.
• Redfield, R. (1956). Peasant Society and Culture, University of Chicago Press, Chicago.
• Sandu, D. (2004). Cultură și experiență de migrație în satele României, Sociologie Românească, II (3), pp. 179-201.
• Stahl, H. (1980). Teorii și ipoteze privind sociologia orânduirii tributale, Editura Științifică și Enciclopedică, București.
• Tonnies, F. (1920). Gemeinschaft und Gesellschaft: Grundbegriff der reinen Soziologie, ed. 3, Berlin.
• Voicu, B. (2005). Penuria pseudo-modernă a postcomunismului românesc. Volumul I. Schimbarea socială și acțiunile indivizilor,
Editura Expert Projects, Iași.
• Wirth, L. (1938). Urbanism as a Way of Life, The American Journal of Sociology, 44 (1), pp. 1-24.
Tema nr. 9. PERSPECTIVE SOCIOLOGICE ASUPRA
INSTITUŢIILOR ȘI FUNCȚIONĂRII ACESTORA
I. Organizarea socială. Definire şi caracterizare
II. Organizaţii. Definire, caracterizare, clasificare
III. Accepțiuni ale conceptului de instituție
IV. Funcţionarea instituţiilor
V. Caracteristici generale ale birocraţiei
VI. Tipul „ideal” de birocraţie în concepţia lui Max Weber
VII. Alte direcţii de cercetare asupra birocraţiei (critici)
VIII. Noul management public, alternativă la birocrația clasică
I. ORGANIZAREA SOCIALĂ. DEFINIRE ŞI
CARACTERIZARE
• Conceptul de organizare socială este diferit de cel de sistem social şi structură
socială (a se revedea definiţiile)
• Organizarea socială poate fi definită ca un sistem de roluri şi instituţii sociale, de
modele comportamentale, de mijloace de acţiune şi de control social care asigură
satisfacerea nevoilor unei colectivităţi, coordonează acţiunile membrilor acesteia,
reglementează relaţiile dintre ei şi asigură stabilitatea şi echilibrul acesteia.

• Scopul organizării sociale îl reprezintă deci asigurarea ordinii sociale, un alt concept
central al sociologiei.
• În limbajul curent, ordinea socială semnifică desfăşurarea normală a vieţii sociale,
cu alte cuvinte lipsa dezordinii (tulburări, manifestaţii, mişcări revendicative etc.),
ceea ce presupune un ansamblu de instituţii şi de relaţii între ele, existente într-o
societate dată, deci organizarea vieţii sociale.
• Pe lângă accepţiunea aceasta generală a organizării, de a asigura ordinea socială,
echilibrul social, există şi o altă accepţiune, mai restrânsă potrivit căreia
organizarea desemnează un ansamblu de metode folosite în realizarea efectivă a
unui scop: modalităţi de diviziune a activitaţilor, de conducere, de mijloace de
acţiune, mijloace de coordonare şi mijloace de control. În acest sens, se vorbeşte de
organizarea muncii, de organizarea cercetării ştiinţifice, a timpului liber etc.

• Teoria organizării foloseste un demers interdisciplinar (sociologie, psihologie, ştiinţe

economice, ergonomie, cibernetică, teoria informaţiei, teoria deciziei).
Concepţii dominante asupra naturii ordinii sociale în sociologia
contemporană
1. Perspectiva consensului, se întemeiază pe „postulatul integraţionist”, care
presupune că societăţile sunt sisteme integrate funcţional ţinute în echilibru
datorită unor mecanisme regulatoare recurente, din interiorul sistemului (unul
din principiile fundamentale ale sociologiei funcţionaliste).
•Pentru Talcot Parsons, de exemplu, ordinea socială se întemeiază pe un
sistem congruent de norme sociale generale şi unanim acceptabile într-o
anumită societate. Fenomenele disfuncţionale sunt interpretate ca simptome
ale proceselor de „dezorganizare” socială. În viziunea lui E. Durkheim,
“conştiinţa colectivă” reprezintă elementul care reglează ordinea socială. Prin
intermediul ei sunt “sancţionate” pozitiv sau negativ, acţiunile individuale,
asigurându-se implicit ordinea socială.

2. Perspectiva coerciţiei, propune o „imagine coercitivă”, în care ordinea

socială se bazează pe constrângere şi forţă. Conform teoriei marxiste, cea mai
radicală dintre teoriile conflictualiste – în societăţile structurate pe baza de
clasă, ordinea socială întruchipează sistemul instituţional istoriceşte constituit
(statul), prin care se asigură dominaţia economică, politică, ideologică,
culturală, etc. a unor clase de către altele.
II. ORGANIZAŢII. DEFINIRE, CARACTERIZARE,
CLASIFICARE
 Definire
• Privite din perspectiva analizei sistemice, organizaţiile sociale sunt sisteme
complexe, compuse dintr-o mulţime de activităţi mai simple, diferenţiate
calitativ, care prin conjugare au ca rezultat realizarea finalităţii respectivului
sistem de activitate.

• Din perspectivă sociologică, acestea reprezintă ansambluri de indivizi care

interacționează în cadrul unor roluri specifice, respectând anumite norme și
valori pentru atingerea unor scopuri comune.

• Structura organizatorică se referă la modul de organizare şi ierarhizare a

elementelor componente ale unei organizaţii.

• Spre deosebire de alte sisteme organizate, în sistemele social-umane,

oamenii sunt aceia care realizează respectivele activităţi. Ei sunt principalii
participanţi. Un sistem social-uman este compus din acţiuni efectuate de
indivizi umani şi de grupuri umane, deci de acţiuni umane care pot fi
instrumentalizate. Maşinile, în sistemele sociale apar doar ca instrumente
ale activităţii umane.
Activităţi sau subsisteme din cadrul unei organizaţii
Autorii Katz şi Kahn identifică cinci tipuri generale de subsisteme, activităţi:
1. Subsistemul de producţie: orice sistem social-uman produce ceva, adică realizează o
finalitate, un obiectiv: un bun material, un serviciu, cercetare, educaţie etc. Subsistemul de
producţie sau funcţia de producţie este funcţia esenţială a oricărei activităţi umane.
2. Subsistemul de susţinere îndeplineşte două funcţii esenţale. Orice sistem de activităţi
este un sistem deschis în care intră materii prime şi energii (input) şi din care, prin procesul
de producţie se realizează produsul (output). Input-ul trebuie procurat din mediu, obiectiv
adesea dificil de realizat, constituind finalitatea unei activităţi speciale (aprovizionarea -
desfacerea).
În al doilea rând, acest subsistem are ca funcţie crearea şi menţinerea unui mediu favorabil
pentru perfecţionarea respectivului sistem, funcţia instituţională (T.Parsons). Această
funcţie se referă la relaţiile sistemului cu celelalte sisteme ale societăţii (juridice, politice,
economice etc.).
3. Subsistemul de menţinere (de personal) îndeplineşte o funcţie specială, constând în
recrutarea participanţilor, formarea lor în vederea realizării funcţiilor ce le revin în virtutea
diviziunii muncii, motivarea lor pentru a realiza în condiţiile cele mai bune sarcinile date,
prin recompense, pedepse etc.
4. Subsistemul adaptativ are ca funcţie înregistrarea schimbărilor survenite în mediu şi
formularea de măsuri pentru adaptarea sistemului la aceste schimbări, de exemplu
cercetarea ştiinţifică care se referă la munca de concepţie, de cercetare şi proiectare a
unor tehnologii moderne în vederea promovării unor produse noi, sau îmbunătăţirii celor
existente, la planificarea acţiunilor cerute de producţie şi a investiţiilor.
5. Subsistemul managerial sau de conducere are ca funcţie organizarea şi conducerea
întregii activităţi a sistemului. 
Compartimente ale organizaţiilor
• Compartimente de stat major care sunt în directă legătură cu conducerea
organizaţiei, având sarcina de a cerceta, pregăti şi prezenta direcţiei o
seamă de analize referitoare la bunul mers al acesteia. În cadrul acestui
compartiment funcţionează birouri şi persoane care desfăşoară o activitate
de cercetare, de concepţie, rolul lor fiind acela de a facilita activitatea
colectivului de conducere (consilieri, psihologi, jurişti).
• Compartimentele funcţionale asigură realizarea anumitor activităţi din
cadrul întreprinderii, ajutătoare sau subordonate în raport cu activitatea
productivă cum sunt serviciile de: planificare, de organizare a producţiei, de
aprovizionare, de desfacere, de transport, contabilitate, de învăţământ,
protecţia muncii etc. Ele desfăşoară o dublă activitate: de cercetare şi de
rutină, curentă, în vederea realizării sarcinilor.
• Compartimentele operaţionale sau de producţie cuprind toate organele
care desfăşoară activitate de producţie propriu-zisă (funcţie de lucru,
atelierele de producţie, secţiile de producţie, fabrici, uzine) îndeplinind prin
excelenţă o muncă rutinieră.
• Compartimentele auxiliare sunt cele care desfăşoară o serie de activităţi
subordonate în raport cu activitatea productivă, dar fără de care activitatea
de producţie nu s-ar putea desfăşura (atelierele mecano - energetice care
efectuează operaţiile de întreţinere, reparare şi în general, de gospodărire).
Clasificarea organizaţiilor
1. După modul de organizare şi funcţionare se disting :
A. Organizaţiile informale sunt acele organizaţii care acţionează în
vederea realizării unor scopuri, dar normele lor de acţiune nu sunt înscrise,
prevăzute prin regulamente sau legi. Sunt organizaţii pentru că posedă un
scop şi o structură. Pot avea şi ele anumite norme şi valori, lideri, dar nu au
reguli scrise, titluri, o ierarhie prestabilită sau rezultată din alegeri formale.
Exemplu: un grup de prieteni, de rude, de vecini, de joacă pot constitui o
organizaţie informală.

B. Organizaţiile formale sunt constituite în mod deliberat, urmăresc

realizarea unor scopuri definite şi acţionează potrivit unor norme şi
reglementări clare, definite şi impuse din afara grupului. Ele îşi desfăşoară
activitatea, înscrise în acte oficiale, conform unui program, de regulă, impus
din afară, dispun de lideri aleşi sau impuşi pe baza unor criterii prevăzute în
acte oficiale.
Organizaţiile formale pot cuprinde şi organizaţii informale: grupuri de
prieteni, grupuri de interese, lideri informali. Organizaţiile formale sunt strict
legate de instituţii şi adesea sunt subordonate acestora. Instituţiile
economice, de pildă, acţionează prin diverse organizaţii economice, precum:
fabrici, ateliere etc., cele educative prin organizaţii ca: grădiniţe, şcoli,
facultăţi etc.
Clasificarea organizaţiilor (continuare)
2. După natura activităţilor:
Organizaţiile formale ca şi instituţiile sociale, se pot diferenţia după aceste
criterii în: economice, educative, politice, juridice, religioase, culturale,
ştiinţifice etc.

După acest criteriu sociologul american Talcott Parsons distinge patru tipuri de
organizaţii :
•organizaţii economic-productive (cele care produc bunuri şi servicii). Ex.: toate
societăţile economice
•organizaţii de putere politică (cele care influenţează atribuirea şi folosirea
puterii politice: partide politice, grupuri de presiune)
•organizaţii integrative (cele care menţin ordinea şi coeziunea socială). Ex.:
justiţia, poliţia, curtea de conturi, garda financiară.
•organizaţii de menţinere a modelelor (cele care se ocupă de transmiterea
culturii şi a modelelor comportamentale de la o generaţie la alta: şcoli, biserici,
organizaţii culturale).

•Alţi sociologi adaugă acestei clasificări organizaţiile de distracţii şi de petrecere

a timpului liber, care au luat o mare amploare în societăţile contemporane.
Clasificarea organizaţiilor (continuare)
3. După modul de aderare a indivizilor la organizaţii, acestea se clasifică în
voluntare şi involuntare:
A. Asociaţiile voluntare sunt organizaţii formale în care toţi membrii
sau majoritatea lor activează voluntar şi folosesc în acest scop doar o parte din
timpul lor. Aceste organizaţii au şi un grup de persoane care lucrează în mod
permanent în vederea realizării sarcinilor.
Ele au proliferat în toate societăţile contemporane. Criteriile lor de constituire
pot fi date de vârstă (cluburile “seniorilor”) de anumite preferinţe (fanii lui
Michael Jackson) cluburile prietenilor cărţii etc., de anumite preocupări, hoby-
uri, interese (Asociaţia vânătorilor şi pescarilor amatori, Asociaţia luptei pentru
drepturile animalelor etc).
Unele asociaţii au reuşit să atragă un număr mare de indivizi, fiind recunoscute
de utilitate publică şi transformându-se în organizaţii formale propriu-zise
(exemplu: mişcarea ecologistă în multe ţări s-a transformat în partide politice).

B. Organizaţii involuntare, în care se activează pentru câştigarea

existenţei, potrivit unui program de muncă şi potrivit unor clauze prevăzute în
contracte individuale şi colective de muncă de muncă.
III. ACCEPȚIUNI ALE CONCEPTULUI DE INSTITUȚIE
Definire
Conceptul de instituţie este utilizat în sociologie în două sensuri:
• Un sens larg, care vizează un sistem de norme care reglementează o arie
socială – familie, sistem de rudenie, sistem de conducere politică, dar şi şcoală,
concepută ca sistem complex format din totalitatea şcolilor, universitate,
justiţie etc.
Sensul sociologic de instituţie orientează astfel spre modalităţi, tipare de
organizare, practici de comportament, fixate în rutine, obiceiuri, dar şi spre
regulile constitutive ale societăţii.
•Un sens restrâns, care se referă la instituţiile publice: guvern, minister,
primărie

•Cuvântul „instituţie” provine de la latinescul „institutio- instituere” care

înseamnă „a ridica”, „a întemeia”, „a aşeza”, iar institutio-onis (subst.)
„aşezământ”, „întemeiere”, „înfruntare”, dar şi „obicei”, „regulă de purtare”,
„deprindere”. „Institutiones” era titlul dat de jurisconsulţii romani tratatelor lor
elementare de drept.
•Prin „instituire”, un popor, o colectivitate socială, trecea de la „starea de
natură”, de la acţiuni individuale spontane, egoiste, agresive la „starea socială”,
la organizaţii create de o autoritate exterioară intereselor individuale, dar
recunoscută ca necesară pentru satisfacerea acestor interese, pentru
menţinerea unei colectivităţi durabile.
Cei trei piloni pe care se susţin instituţiile în viziunea
neoinstituţionaliştilor
1. Pilonul reglator constă în faptul că instituţiile sunt cele care constrâng şi reglementează
comportamentul. În acest sens, ele constau în reguli formale şi scrise, precum şi în coduri
de comportament tipice, nescrise, care stau la baza regulilor oficiale.
• Rezultă clar din cele prezentate că înţelegerea rolului instituţiilor, inclusiv a celor
publice nu este posibilă fără a face apel la reglementările care fundamentează
activitatea respectivelor structuri.

2. În cazul pilonului valoric, accentul se pune pe regulile normative care introduc în viaţa
socială dimensiunea prescriptivă, dimensiunea evaluării. Valorile sunt concepţii cu privire
la ceea ce este preferabil sau dezirabil, precum şi la elaborarea unor standarde în cadrul
cărora comportamentul sau structurile existente pot fi comparate şi evaluate.

3. Elementele cultural-cognitive - conform instituţionaliştilor, un rol important în

înţelegerea şi explicarea acţiunilor, în general şi a instituţiilor, îl au şi semnificaţia,
interpretarea pe care actorii sociali o acordă evenimentelor şi proceselor respective. Ori
interpretarea şi semnificaţia acţiunilor - consideră neoinstituţionaliştii - este indusă de
modelele culturale, de „rutinele”, considerate de la sine înţelese, ele reprezentând
„modul în care facem aceste lucruri”. „Instituţia, cu ansamblul ei de acţiuni
„programate”, este asemenea unui text nescris al unei piese de teatru. Realizarea piesei
depinde de interacţiunea repetată de către actori veritabili a rolurilor dinainte stabilite…
Nici piesa de teatru, nici instituţiile nu există din punct de vedere empiric fără această
realizare repetată.”
Definiţia operaţională a instituţiei
În mod concret, în sens sociologic, prin instituţie se înţelege:
•un grup, un ansamblu de persoane angajat în vederea satisfacerii unor
probleme importante pentru comunitate;
•formele organizatorice folosite pentru rezolvarea unor probleme (servicii,
direcţii, birouri, departamente, catedre etc.);
•ansamblul de mijloace şi procedee folosite de membrii unui grup în vederea
satisfacerii unor nevoi (hotărâri, decizii, sancţiuni, bugete de venituri şi
cheltuieli, metodologii, proceduri etc.) ;
•rolurile importante pe care le deţin anumiţi membri ai unui grup şi care le
permit să acţioneze în rezolvarea unor probleme (preşedinte, prim ministru,
preşedinte de cameră, preşedinţi ai consiliilor judeţene, primari, directori
generali, directori executivi, şefi de agenţii).

•Prin urmare, consider că putem defini instituţiile ca structuri sociale (grupuri

sociale, comunităţi) care au la bază reglementări formale dar şi informale,
care îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu anumite valori acceptate de
societate şi care presupun ansambluri de roluri sociale acceptate, aşteptate,
repetabile şi predictibile în cadrul unei culturi date.
IV. FUNCŢIONAREA INSTITUŢIILOR
 Condiții privind funcționarea eficientă a instituțiilor
• Măsura eficacităţii funcţionării unei instituţii este dată de gradul de realizare a
scopului şi obiectivelor sale.
• O instituţie funcţionează în mod eficient când sunt realizate o serie de condiţii:
1. Definirea clară a scopului şi a obiectivelor. O instituţie trebuie să corespundă unor
nevoi reale şi importante, în caz contrar este parazitară, încarcă costurile publice,
generează paralelisme.

2. Organizarea raţională a activităţii în cadrul instituţiilor. Orice instituţie are o serie

de compartimente funcţionale prevăzute în organigrama instituţiei (schema ei de
organizare), iar în cadrul lor fiecare persoană îndeplineşte anumite roluri. O bună
organizare presupune stabilirea precisă a sarcinilor funcţionale ce revin fiecărui
compartiment (producţie, plan, contabilitate, personal etc.) precum şi fiecărui individ
(operaţie care se realizează prin fişa postului de muncă). În caz contrar, instituţia
funcţionează contrar şi pentru orice problemă, oricât de neînsemnată, este necesară
intervenţia persoanelor din vârful piramidei ierarhice (directorii).

3. Depersonalizarea rolurilor instituţionale. Personalul instituţiilor trebuie să-şi

exercite rolurile pentru a satisface scopurile pentru care fiinţează instituţia în cauză şi
nu pentru realizarea de scopuri şi avantaje personale. Utilizarea rolurilor (funcţiilor)
instituţionale pentru obţinerea de către funcţionari a unor avantaje personale
generează corupţia funcţionarilor care compromite instituţia şi care antrenează
corupţia cetăţenilor ce sunt nevoiţi să apeleze la procedee incorecte (mită, daruri)
pentru a-şi soluţiona problemele.
Condiții privind funcționarea eficientă a instituțiilor
(continuare)
4. Acceptarea socială a mijloacelor şi procedeelor folosite de instituţie. Procedeele
utilizate de instituţie trebuie să fie în concordanţă cu valorile acceptate şi promovate de
către societate.

5. Recunoaşterea socială a utilităţii instituţiei. Pentru a funcţiona eficient, instituţiile

trebuie să fie apreciate ca utile pentru cetăţeni, în caz contrar ele sunt considerate
inutile, servind doar intereselor unor grupuri sociale sau pot fi considerate chiar
periculoase, cetăţenii evitând a intra în contact cu ele.
De aceea, inclusiv comportamentul funcţionarilor instituţionali trebuie să fie acceptat de
către „beneficiari”.

6. Relaţiile dintre instituţii şi autonomia instituţională. Întrucât activitatea instituţiilor

se realizează în acelaşi „spaţiu social”, ele intră în mod obiectiv în realţii unele cu altele,
condiţionându-se reciproc. Familia influenţează instituţiile economice prin crearea unor
anumite modele de consum, pe cele educaţionale sau politice prin socializarea unor
anumite valori. La rândul lor, instituţiile economice le influenţează pe cele educative prin
structura forţei de muncă, cele educative influenţează relaţiile indivizilor cu instituăţiile
economice, religioase etc.
Tocmai ca urmare a acestor interdependențe instituţionale este necesară o anumită
coordonare instituţională care se realizează de regulă de către instituţiile
guvernamentale care intervin în funcţionarea celorlalte instituţii (negocierea salariilor, a
conflictelor de muncă, stabilirea unor preţuri maximale etc.).
V. CARACTERISTICI GENERALE ALE BIROCRAŢIEI
Definiţii ale birocraţiei. Sensuri pozitive
• Din punct de vedere etimologic, termenul de birocraţie derivă din „bureau”, care
semnifică birou, oficiu şi „krato”, care înseamnă conducere, putere.
• Este un „mod de organizare destinat administrării pe scară largă a unor resurse prin
intermediul unui corp de persoane specializate, de regulă plasate într-o structură
ierarhică şi dispunând de atribuţii, responsabilităţi şi proceduri strict definite” (Zamfir
& Vlăsceanu, 1998, Dicţionarul de sociologie).
• În sens istoric, birocraţia a desemnat un corp ierarhizat de demnitari specializaţi,
numiţi în funcţii administrative, care executau voinţa suveranului.
• Sociologul german Max Weber înţelege prin birocraţie un aparat administrativ
raţionalizat.
• Despre birocraţie se poate spune că este contemporană cu civilizaţia. Ea este
contemporană marilor imperii ale Antichităţii care au pus la punct primele sisteme
centralizate de organizare pentru a administra resursele existente. Aceste sisteme au
reapărut în cadrul statelor absolutiste europene, fiind preluate apoi de statele
naţionale moderne.
Principiile administraţiei publice tradiţionale au fost:
 funcţioarea administraţiei sub controlul formal al conducerii politice;
 aplicarea modelului birocratic ierarhic;
 personal permanent şi neutru;
 oficiali „anonimi” şi lucrând în interesul public, servind în aceeaşi măsură orice partid
aflat la guvernare;
 administraţie care implementează exclusiv deciziile luate de politicieni.
Definiţii ale birocraţiei. Sensuri cu conotaţii negative
• Primele referinţe şi analize asupra fenomenului birocraţiei au apărut în secolul
XIX ca urmare a creşterii continue a intervenţiei statului în întreaga activitate a
statelor în Franţa, Anglia şi mai ales în Germania şi au inaugurat un demers
conceptual care a accentuat implicaţiile negative ale funcţionării birocraţiei.
• Definită ca o „guvernare a unor conducători de profesie” (J.S. Mill), birocraţia
este considerată ca o ameninţare la adresa libertăţii şi a formelor de guvernare
reprezentative.
• Dimensiunea controlului prin intermediul aparatului birocratic este accentuată în
concepţia marxistă prin sublinierea opoziţiei dintre stat şi societatea civilă. Statul
nu reprezintă societatea civilă, ci este situat în afara acesteia în concepţia
marxistă şi o administrează prin funcţionari şi reprezentanţi specializaţi,
respectiv birocraţii.
• Studiind impactul sistemului birocratic asupra angajaţilor, Merton analizează
aşa-numita incapacitate instruită, care se referă la incapacitatea funcţionarului
birocratic de a face faţă unor schimbări sau situaţii excepţionale datorită unei
foarte bune pregătiri şi unei discipline profesionale care sunt benefice în
situaţiile rutiniere cu care se confruntă pe perioade îndelungate de timp. Este
vorba de o anumită inflexibilitate dobândită prin exerciţiu îndelungat, bazată pe
tipare de acţiune standardizate (disciplină, conformare la reguli, imparțialitate şi
impersonalitate).
• În relaţia acestuia cu publicul, din persoane care ar trebui să fie în „în serviciul
oamenilor”, funcţionarii devin autoritari şi dominatori.
VI. TIPUL „IDEAL” DE BIROCRAŢIE ÎN CONCEPŢIA
LUI MAX WEBER
• Pe baza unor analize istorice (Egiptul antic, monarhia romană, Imperiul bizantin,
China, Biserica catolică din secolul al XIII-lea), Weber afirmă că tipul de putere
birocratică apare o dată cu economia bănească.
• Din analiza birocraţiilor existente în diferite epoci istorice, Weber stabileşte un
„tip ideal” de birocraţie care uneşte în formă abstractă caracteristicile diverselor
puteri birocratice şi care ar cuprinde următoarele elemente:
 existenţa unui sistem de prescripţii acceptat de toţi membrii societăţii;
 urmărirea în mod raţional a scopurilor propuse;
 organizarea ierarhică;
 caracterul impersonal al exercitării funcţiilor;
 specializarea, care constă în atribuirea fiecărei funcţii unui expert;
 deţinerea posturilor în funcţie de competenţă.

• În concepţia lui Weber, modelul ideal de birocraţie constă în funcţionarea

eficientă şi raţională a organizaţiilor, în realizarea competentă a sarcinilor de
către funcţionari, indiferent de părerile, convingerile şi interesele personale ale
acestuia. O birocraţie trebuie să funcţioneze ca un mecanism bine construit în
care fiecare element, realizează în mod adecvat funcţiile ce-i sunt atribuite.
• Acest tip de organizare este „ideal” şi nu este o descriere a unei organizări
birocratice reale.
VII. ALTE DIRECŢII DE CERCETARE ASUPRA
BIROCRAŢIEI (CRITICI)
• Funcţionarea reală a birocraţiilor a constituit uneori obiectul a numeroase critici
şi reacţii antibirocratice, critici sintetizate de sociologii americani Selznick şi
Merton în patru categorii:

1) Crearea unor statusuri care provoacă resentimente şi animozitate. Membrii

birocraţiilor sunt puşi de multe ori în situaţii neplăcute pentru cetăţeni:
poliţistul care întrerupe o manifestaţie, funcţionarul de la primărie care
evacuează chiriaşii etc.

2) Rigiditatea realizării sarcinilor

Membrii birocraţiilor trebuie să acţioneze potrivit unor reguli precis stabilite, care
nu admit excepţii. Dacă situaţia reală concordă cu cele prevăzute de birocraţie,
aceasta funcţionează eficient. În situaţii neprevăzute, aplicarea regulilor
birocratice poate să nu mai reprezinte un răspuns adecvat.
Se citează adesea ca un exemplu în acest sens faptul că în Sudul SUA a intervenit
un îngheţ neobişnuit, iar serviciile municipale au continuat în mod
„conştiincios” să-şi facă datoria, udând străzile, ceea ce a provocat acoperirea
străzilor cu polei şi dificultăţi fără precedent în circulaţie.
Multe birocraţii sunt conştiente de dezavantajele rigidităţii şi încearcă să acorde
mai multă libertate funcţionarilor în realizarea sarcinilor.
Dar s-a constatat că creşterea libertăţii de acţiune poate implica încurajarea
favoritismului şi corupţiei.
3) Divizarea responsabilităţii
Pentru aplicarea uniformă a dispoziţiilor şi regulamentelor, de multe ori este necesar
să se constituie un dosar asupra unei probleme şi să fie consultaţi diferiţi şefi ierarhici
ceea ce poate îngreuna soluţionarea unor probleme. Această deficienţă poate fi
eliminată prin descentralizarea, divizarea responsabilităţii, caz ce poate genera
favoritismul şi rezolvarea incompetentă a problemelor.

4) Bifurcarea ataşamentului intervine în situaţia în care membrii birocraţiilor

acţionează în două direcţii. Ei pot fi împărţiţi între ataşamentul faţă de clienţi şi
ataşamentul faţă de regulile birocratice. Funcţionarea rigidă a unor birocraţii face ca
mijloacele folosite de ele să se transforme în scopuri, situaţie ce poate provoca
nemulţumiri cetăţenilor.

•Deficienţa birocraţiei face ca de multe ori acest termen să aibă o semnificaţie

peiorativă în opinia publică. În accepţie peiorativă, birocraţia înseamnă rezolvarea
greoaie a unor probleme, amânarea rezolvării lor sau rezolvarea potrivit doar
intereselor organizaţiilor şi nu a clienţilor.
•Birocratizarea este însoţită şi de dezvoltarea excesivă a unor procedee birocratice:
formulare, dosare, informări.
•Reacţia împotriva birocraţiei poate îmbrăca diferite forme: ironia, protestul public,
extinderea relaţiilor informale, evitarea birocraţiilor dacă este posibil.
•Când birocraţia devine nefuncţională este necesară o reformă radicală a sistemului
birocratic.
VIII. NOUL MANAGEMENT PUBLIC, ALTERNATIVĂ
LA BIROCRAȚIA CLASICĂ
 Noul management public
• Începând cu anii 1980 noile principii de funcţionare a administraţiei publice încep să
prindă contur prin declanşarea unui amplu proces de reformă a administraţiei publice
cunoscut sub numele de „managerialism” sau „noul management public”.
Are în centrul concepţiei sale ideea de flexibilitate în utilizarea unor instrumente de
management privat pentru creşterea performanţei în organizaţiile publice. Motivele
principale ale introducerii sale au fost iniţial de natură financiară, de creştere a
eficienţei în condiţii de criză. Începând cu anii 1990, susţinerea reformei a fost
motivată de raţiuni de ordin politic („deficitul de democraţie”, la distanţa care s-a
creat între stat şi cetăţean, cu consecinţe directe asupra stabilităţii sistemului politic şi
a calităţii democraţiei).

• Noua paradigmă pune accentul pe rezultate, pe satisfacţia cetăţeanului client,

consumator de servicii publice, pe relaţia echilibrată între input-uri şi output-uri.

• Noul management public este mai mult decât o aplicare în organizaţiile publice a unor
principii specifice sectorului privat. El presupune un nou limbaj, o nouă filosofie, o
nouă concepţie asupra societăţii, asupra rolului statului în societate, “o nouă cultură
organizaţională”.

• Introducerea noului tip de management în instituţiile publice este un proces în plină

desfăşurare, care se confruntă şi cu multe dificultăţi şi cu erori de aplicare ceea ce
generează şi reacţii critice.
 Elementele caracteristice ale noului management
public
• accentul pe sistemele de management şi pe managementul rezultatelor;

• introducerea şi utilizarea indicatorilor de performanţă şi a standardelor de calitate pentru

serviciile publice;
• preferinţa pentru structuri administrative specializate, cu scop bine precizat, în
defavoarea structurilor birocratice mari, cu ierarhii rigide, având scopuri multiple;

• utilizarea modelelor contractuale în definirea relaţiilor ierarhice dintre instituţiile

administrative;
• utilizarea largă a pieţei şi a mecanismelor de piaţă pentru acordarea de servicii publice;

• dispariţia frontierelor clare între soluţiile de management utilizate în organizaţiile publice

şi cele private;
• flexibilitate în a susţine alternative la oferta directă de bunuri şi servicii din partea
sectorului public, oferind prioritate soluţiilor ce valorizează eficienţa în cheltuirea banului
public;
• crearea unui mediu competitiv pentru organizaţiile publice;

• noi formule de bugetare şi management financiar care să susţină caracteristicile abordării

de tip noul management public prezentate.
 BIBLIOGRAFIE
• Berger, P. & Luckmann, Th. (1999). Construirea socială a realităţii, Editura Univers, Bucureşti.
• Blau, P. (1963). The Dynamics of Bureaucracy, University of Chicago Press, Chicago.
• Crozier, M. (1964). Le fenomene bureaucratique, Seuil, Paris.
• Durkheim, E. (1995). Formele elementare ale vieţii religioase, Editura Trei, Iaşi.
• Giddens, A. (2000). Sociologie, Editura BIC ALL, Bucureşti.
• Hall, P. (1986). Governing the Economy: The Politics of State Intervention in Britain and France, Oxford University Press, New York.
• Hood, C. (1991). A public management for all? Public Policy and Administration, 10 (2), pp. 104-117.
• Ivănica, M. (2006). Abordări conceptuale privind instituţiile structurilor integrative. Administraţie şi Management Public, 7. Disponibil pe: http://ramp.ase.ro/_data/
files/articole/7_03.pdf , accesat la 7 iulie 2010.
• Lambru, M. (2007). Administraţie publică. În C. Zamfir & S. Stănescu (coord.) Enciclopedia dezvoltării sociale (pp. 27-31), Editura Polirom, Iaşi.
• Marx, K. (1954). Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte, ediţia a 3-a, Editura pentru Literatură Politică, Bucureşti.
• Marx, K. (1966). Luptele de clasă din Franţa. În K. Marx & Engels, F. Opere alese în două volume, ediţia a 3-a, vol. 1 (pp. 92-202), Editura Politică, Bucureşti.
• Engels, F. (1967). Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului. În K. Marx & Engels, F. Opere alese în două volume, ediţia a 3-a, vol. 2 (pp. 154-304), Editura
Politică, Bucureşti.
• Merton, R.K. (1940). Bureaucratic Structure and Personality, Social Forces, 18 (4), pp. 560-568.
• Mihăilescu, I. (2003). Sociologie generală, Editura Polirom, București.
• Morgan, G., Campbell, J., Crouch C., Pedersen, O.K. & Whitley, R. (2010). The Oxford Handbook of Comparative Institutional Analysis, Oxfort University Press, New
York.
• Parsons, T. (1951). The Social System, Free Press, New York.
• Pollitt, C. & Bouckaert, G. (2004). Reforma managementului public. Analiză comparată, Editura Epigraf, Chişinău.
• Scott, R.W. (2004). Instituţii şi organizaţii, Editura Polirom, Iaşi.
• Selznick, P. (1943). An Approach to a Theory of Bureaucracy, American Sociological Review, 8 (1), pp. 47-54.
• Szczepanski, J. (1972). Noţiuni elementare de sociologie, Editura Științifică, București.
• Taylor, F.W. (1947). Scientific Management, Harper & Row, New York.
• Toffler, A. (2000). Şocul viitorului, Editura Antet, Bucureşti.
• Toth, C. (2007). Birocraţie/Birocratizare. În C. Zamfir & S. Stănescu (coord.) Enciclopedia dezvoltării sociale (pp. 70-76), Editura Polirom, Iaşi.
• Toth, C. (2007). Dezvoltare organizaţională. În C. Zamfir & S. Stănescu (coord.) Enciclopedia dezvoltării sociale (pp. 163-167), Editura Polirom, Iaşi.
• Vlăsceanu, M. (2005). Organizaţia: Probleme şi Schimbare: Introducere în comportamentul organizaţional, Editura comunicare.ro, Bucureşti.
• Vlăsceanu, M. (2003). Organizaţii şi comportament organizaţional, Editura Polirom, Iaşi.
• Vlăsceanu, L. & Zamdir, C. (1998). Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti.
• Zamfir C. & Stănescu S. (coord.) (2007). Enciclopedia dezvoltării sociale, Editura Polirom, Iaşi.
• Zamfir, C. (2007). Dezvoltare instituţională. În C. Zamfir & S. Stănescu (coord.) Enciclopedia dezvoltării sociale (pp. 161-162), Editura Polirom, Iaşi.
• Weber, M. (1992). Politica, o vocaţie şi o profesie, Editura Anima, Bucureşti.
• Wilson W………