Filosofia Antică

Cuprins

Prefață

Introducere

Capitolul 1

Oameni și animale: să ne înțelegem pe noi înșine

Capitolul 2

De ce citim Republica lui Platon?

Capitolul 3

Viața fericită, la antici și la moderni

Capitolul 4

Rațiune, cunoaștere și scepticism

Capitolul 5

Logică și realitate

Capitolul 6

Când a început totul? (Și ce este, de fapt, filosofia?)

Lecturi suplimentare

Note

Cronologie

Ancient Philosophy

A Very Short Introduction

Text © Julia Annas 2000

Editura Litera

O.P. 53; C.P. 212‚ sector 4‚ București‚ România

tel.: 021 319 63 90; 031 425 16 19; 0752 548 372;

e-mail: comenzi@litera.ro

Ne puteți vizita pe

www.litera.ro

Filosofie antică

O foarte scurtă introducere

Julia Annas

Copyright © 2020 Grup Media Litera

Toate drepturile rezervate

Traducere din limba engleză:

Alexandru Bumbaș

Editor: Vidrașcu și fiii

Coordonare serie: Ilieș Câmpeanu

Redactor: Teodora Nicolau

Corector: Georgiana Enache

Copertă: Bogdan Mitea

Tehnoredactare și prepress: Marin Popa

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

ANNAS, JULIA

Filosofie antică: o foarte scurtă introducere /

Julia Annas. – București: Litera, 2020

ISBN 978-606-33-5017-7

ISBN EPUB 978-606-33-5017-7

1

Prefață

Ideea de a scrie o foarte scurtă introducere în filosofia antică mă intrigă de foarte multă vreme. Aș dori să îi mulțumesc lui Shelley Cox pentru încurajările și comentariile ei, dar și unora precum Christopher Gill, Laura Owen, David Owen și unui cititor de la Oxford University Press. Aș vrea să îi mulțumesc lui Cindy Holder pentru corecturi și indice. Nu mai este nevoie să spun, dar neajunsurile acestei cărți îmi aparțin întru totul. Aș mai vrea să dedic această carte amintirii prietenei mele Jean Hampton. Îndrăznesc să sper că i-ar fi plăcut.

Introducere

De la o foarte scurtă introducere ar trebui să avem așteptări modeste. Cu toate acestea, ea reprezintă o oportunitate de a-i arăta cititorului o cale directă spre un anumit subiect și de a-i pune la dispoziție cele mai importante date despre tema în cauză. În acest volum am încercat să implic cititorul în filosofia antică într-un mod util și constructiv, în pura tradiție a dialogului și a angajamentului. Sper ca dialogul să continue și după ce veți termina de citit cartea de față.

Întrucât m-am concentrat pe trăsături importante și revela­toare din filosofia antică, nu am încercat să urmez cronologia standard a tradiției. Nu numai că foarte scurta introducere face din această abordare o idee proastă (tradiția este mult prea complexă pentru a fi cuprinsă într-un rezumat), dar există foarte multe cărți care îl vor ajuta pe cititor să își aprofundeze cunoștințele. Lista de lecturi suplimentare de la sfârșitul cărții îți arată de unde poți începe studiul filosofiei. Neinițiații nu au avut niciodată la dispoziție mai multe cărți și mai multe traduceri decât în zilele noastre.

Primul capitol („Oameni și animale: să ne înțelegem pe noi înșine") este o introducere într-o problemă intens dezbătută în filosofia antică – modul în care oamenii înțeleg conflictul dintre rațiune și emoții. Este o problematică familiară omului modern, care îi poate atrage atenția, chiar dacă nu știe foarte multe despre teoriile existente la ora actuală. Sper că am reușit să surprind locul central al argumentării pentru tradiție antică și ca angajament practic în problemele importante ale vieții. În al doilea capitol („De ce citim Republica lui Platon?") m-am concentrat, dimpotrivă, pe distanța dintre noi și filosofii antici. Un aspect îl reprezintă distanța temporală efectivă și pierderea mai multor dovezi care să ne ajute să înțelegem mai bine cum gândeau oamenii la acea vreme. Un alt aspect este influența unor factori externi, de care ar trebui să fim conștienți și care fac lectura anticilor selectivă și schimbătoare, astfel încât un text precum Republica lui Platon poate fi citit în mai multe feluri, în funcție de contextul istoric. Proximitatea anticilor și distanța față de ei sunt două elemente de care ar trebui să fim conștienți. În capi­tolele 3 și 4 („Viața fericită, la antici și la moderni și „Rațiune, cunoaștere și scepticism) am arătat cum anume putem înțelege varietatea conceptelor antice despre etică și cunoaștere într-o manieră critică și plină de respect față de filosofi, chiar și când nu suntem de acord cu ei. Capitolul 5 („Logică și realitate) este dedicat celorlalte nume din filosofia antică, în special celor din metafizică, în încercarea de a înțelege dacă natura are sau nu un scop și, dacă îl are, care este acesta. Capitolul 6 („Când a început totul? Și ce este, de fapt, filosofia?) pune problema liantului dintre filosofia tradițională și cea contemporană. Această problematică trebuie abordată mai degrabă la sfârșitul unei cărți decât la începutul ei, mai ales că sper că cititorul va fi de acord cu mine că principalele idei din acest capitol s-au născut din capitolele anterioare. (Iar dacă cititorul nu va fi de acord, chiar și acest lucru face parte din dezbaterile prezente în această carte.)

Totuși, dacă este un subiect nou pentru tine, vei aprecia, în cele ce urmează, schița cronologică a tradiției filosofice (a cărei scurtă introducere o reprezintă acest volum). Există și o cronologie care cuprinde principalii filosofi ai Antichității, chiar dacă nu toți sunt prezentați adecvat în acest volum, deși mulți dintre ei sunt descriși în casetele de text din volum.

Filosofia antică începe, prin tradiție, în secolul al VI-lea î.Hr., în orașele grecești de pe coasta Asiei Mici. Există un număr mare de filosofi numiți „presocratici", ale căror opere datează din secolele VI–V î.Hr. Thales, Anaximandru și Anaximene sunt primii cosmologi care înțeleg lumea înconjurătoare ca întreg. Pitagora a inițiat o tradiție care pune accentul pe misticism și pe autoritate; Heraclit este creatorul unor aforisme faimoase pentru obscuritatea lor, iar Xenofan inițiază o tradiție a studiului cunoașterii umane și a fundamentelor acesteia.

Parmenide și Zenon sunt faimoși pentru argumentele lor care, aparent, nu pot fi respinse, dar care ajung la concluzii imposibil de acceptat. Aceste argumente provoacă o criză privitoare la explicațiile filosofice asupra lumii, pe care încearcă să o rezolve cosmologia lui Anaxagora și Empedocle, dar și a unor atomiști precum Leucip și Democrit.

În a doua jumătate a secolului al V-lea î.Hr., un grup de inte­lec­tuali numiți sofiști au dezvoltat o serie de abilități filosofice (în special în argumentare) și de preocupări ce țineau mai ales de etică și de gândirea socială. Cei mai cunoscuți sunt Protagoras, Hippias, Gorgias și Prodicos.

Unii dintre acești filosofi nu sunt întru totul presocratici, din moment ce sunt contemporani cu Socrate, iar Socrate este considerat un punct de cotitură în filosofia antică. Socrate nu a scris nimic, dar a influențat un număr impresionant de adepți, printre care Aristip (fondatorul hedonismului – concept potrivit căruia scopul omului este obținerea plăcerii) și Antistene (fondatorul cinismului – potrivit căruia nevoile noastre ar trebui să fie cât mai restrânse cu putință). Accentul pe care l-a pus Socrate pe argumentare și pe interogație i-a adus statutul simbolic de Filosof – cu majusculă – al lumii antice.

Cel mai faimos adept al lui Socrate este Platon, care a scris un număr impresionant de dialoguri, într-un stil literar unic. Platon a fondat prima școală de filosofie, iar cel mai cunoscut elev al său este Aristotel – o personalitate care a marcat filosofia seco­lu­lui al IV-lea î.Hr. Atât Platon, cât și Aristotel au lăsat în urmă o operă impresionantă – Platon sub forma unor dialoguri închegate, iar Aristotel sub forma unor prelegeri și note de studiu.

Perioada „elenistică" (între anul 323 î.Hr. – moartea lui Alexandru cel Mare – și sfârșitul republicii romane, la finele secolului I î.Hr.) este marcată de înființarea a două noi școli de filosofie – cea epicureică și cea a stoicilor –, dar și de o serie de mișcări filosofice care nu s-au instituit ca școli, cum ar fi mișcarea cinicilor și cea a lui Piron – primul sceptic. În acea perioadă, în cadrul școlii platoniciene se practica o formă de scepticism, iar foarte multe școli mixte încercau să îmbine mai multe direcții de gândire.

Între secolele I î.Hr.–II d.Hr. (perioada timpurie a Imperiului Roman), școlile continuă să existe, iar filosofia se dezvoltă consi­derabil. Nu apar noi școli de filosofie, însă apare un interes tot mai mare față de Pitagora și față de studiul sistematic al lui Platon.

În Antichitatea târzie (secolele II–III d.Hr.) se naște o nouă școală originală – cea a lui Plotin („neoplatonismul") – în cadrul căreia renasc ideile platoniciene. Pe măsură ce creștinismul devine religia oficială a Imperiului Roman, care se împarte între Apus și Răsărit, viziunea predominantă este platonismul, cea mai influentă tradiție asupra creștinismului. Primul filosof creștin occidental – Augustin – a fost influențat de platonism, însă a depășit marile tradiții ale gândirii filosofice antice.

Capitolul 1

Oameni și animale: să ne înțelegem pe noi înșine

Răzbunarea Medeei

Medeea, fiica regelui din Colchida, și-a trădat țara și familia din iubire față de aventurierul grec Iason, care a adus-o înapoi în Grecia. Pierzându-și averea, Iason o părăsește pe Medeea și pe cei doi fii ai săi pentru a se căsători cu fiica regelui Corintului. Iason nu înțelege cauzele profunde ale furiei Medeei; sacrificiul și devotamentul acesteia nu înseamnă mare lucru pentru el. Medeea își dă seama că nu există decât o singură cale de a-l face pe Iason să îi înțeleagă devotamentul de care el a ales să își bată joc. Singura modalitate de a-l face să sufere cu aceeași intensitate este de a-i ucide copiii, lipsindu-l de urmași și trans­formându-i existența într-o viață pustie. Dar oare Medeea poate duce la bun sfârșit o asemenea faptă? Până la urmă, cei doi sunt și copiii ei.

În celebra piesă de teatru scrisă de Euripide și pusă în scenă în Atena în secolul al V-lea î.Hr., Medeea decide să își ucidă copiii, dar începe să dea înapoi când aceștia se apropie de ea. Îi izgonește, dar găsește tăria de a-i ucide și pronunță urmă­toarele cuvintele, care aveau să devină faimoase:

Știu că ceea ce am de gând să fac este rău, dar furia mă stăpânește, ea, care-i sursa marilor necazuri ale umanității.

Medeea recunoaște două lucruri în ea: planul de a-și ucide copiii și furia care o motivează (thumos). Medeea recunoaște și că furia este „stăpâna" planurilor pe care aceasta a decis în mod rațional să le ducă la bun sfârșit. Ce se întâmplă, de fapt, aici? Am putea crede că nimic din povestea Medeei nu are legătură cu preocupările unui filosof. Avem pur și simplu de-a face cu o situație cu care ne întâlnim zilnic, dar care nu are o dimensiune atât de spectaculoasă. Cred că e mai bine pentru mine să fac A decât B, dar furia sau orice alte emoții mă împing să fac B.

Stoicismul este o școală filosofică a cărei denumire a fost inspirată de Stoa Poikile („Porticul pictat) – o clădire cu coloane din Atena, unde au predat chiar fondatorii şcolii. Școala a fost fondată de Zenon din Kition, care a sosit în Atena în 313 î.Hr. După Zenon, cel mai influent profesor al școlii a fost Crisippos din Soles (cca 280–208 î.Hr.), care a abordat pe larg aproape toate subiectele filosofice, tot el creând și aşa-numitele „poziții stoice oficiale.

Inițial, stoicismul s-a pus deliberat într-o lumină inaccesibilă, punând accent pe doctrine atât de îndepărtate de bunul-simț încât par paradoxale. Cu toate acestea, stoicismul este o filosofie holistică – mai exact, părțile ei componente pot fi înțelese separat, dar scopul ultim este înțelegerea interde­pen­denței dintre acestea. Așadar, „paradoxurile" stoice capătă sens și atrag adepți când sunt analizate prin prisma argumen­telor stoice și a ideilor interconectate. Există mai multe metode de a preda stoicismul; primele lecții