Poveste

Conceptul de „poveste” nu se limitează la o specie a genului epic, ci este mult mai larg, însemnând și un mijloc de transmitere atât al experienței unor fapte cât și al emoției cauzate de acea experiență.

Structural, povestea începe cu „introducerea” sau „starea de fapt” în care eroul se află într-o stare de echilibru și confort. El trăiește într-un mediu statornic condus de aceleași reguli cunoscute. Apoi apare evenimentul declanșator, care schimbă starea de fapt într-o „situație nouă”, îi răstoarnă omului echilibrul și-l forțează să acționeze cumva pentru a se reechilibra.

Astfel, cea mai scurtă formulare a poveștii poate suna astfel: „un om avea o problemă și a găsit o soluție”, pentru că povestea este un exemplu de soluționare a problemelor.

Inițial, în poveste, eroul acționează în baza experienței anterioare. El face tot ceea ce știe că „se face”, adică tot ceea a făcut în trecut într-o situație similară. Dar, „situația prezentă” fiind una nouă, experiența pe care omul o are nu îl ajută. Acțiunea sa nu-l readuce la echilibru, ci îl dezechilibrează și mai mult.

Abia apoi, în punctul culminant, eroul poveștii își exercită gândirea critică și reevaluează situația prezentă ca pe una nouă, dar nu prin asemănare (analogie), ci prin diferență (comparare) față de situațiile din trecut. Iar așa apare epifania înțelegerii, sau ceea ce Aristotel numea în Poetica „anagnorisis” – adică „o schimbare de la ignoranță la cunoaștere”.