Etici feministe

Eticile feministe cuprind mai multe tipuri de sisteme etice care pun accent în special pe ideea de empatie și care au în vedere renunțarea la modelele tradiționale bazate pe difererențele dintre genuri și pe superioritatea elementului masculin, ce văd femeile ca fiind pe o poziție inferioară brbatilor, și adoptarea unor concepte care să aibă în vedere și experiențele de gen specifice femeilor și valorizarea acestuia. Eticile feministe renunță la modelele etice tradiționale care operează cu modele dihotomice de tip spațiu public vs. spațiu privat, natură vs. cultură, emoție vs rațiune, care atribuie femeilor anumite sfere (natură, emoție, spațiu privat) și bărbaților altele (rațiune, cultură, spațiu public) și care stabilesc o ierarhie între genuri.

Printre eticile feministe se numără: Etica grijii, Eticile ginocentrice și Eticile materne

Empatia

Înțelesul empatiei este cel de co-trăire, intersimțire, înțelegere prin experiențe comun împărtășite. În cadrul teoriilor feministe se insistă în multe cazuri asupra aspectelor afective ale empatiei („Știu ce simți”), cu referire la altă persoană sau alte persoane care au trecut prin aceleași tipuri de experiențe. Rolul empatiei a fost pus în evidență mai ales în contextul grupurilor de „trezire a conștiinței”. Femeile au experiențe de gen care le conferă o „privatitate colectivă”, cum ar fi cele ale gravidității și nașterii (Alcoff și Dalmya, 1995).

Empatia este revalorizată în contextul criticilor exceselor raționalismului și ale mitului intelectualist al cunoașterii. Eticile „feminine” (ale grijii, relațiilor, eticile materne) valorifică potențialul empatiei în fundamentarea moralei. În alte contexte, empatia este extinsă dincolo de comunitatea umană, anume spre comunitatea biotică, drept bază pentru eco-etici. Oamenii au experiențe comune cu alte vietăți: setea, foamea, împerecherea ș.a (M.Miroiu, 1996). Pe baza lor pot „înțelege” alte ființe ca subiecți ai moralei. Empatia este o formă de cunoaștere care ajută la depășirea dihotomiilor rațiune-emoție, cunoaștere propozițională-cunoaștere experiențială, implicare rațională-implicare afectivă. Ea nu solicită „înclinația”, emoția, ci mai degrabă înțelegerea experienței trăite într-un alt chip decât cea pur teoretică. Această problemă are relevanță în feminism, mai ales în ce privește accesul la înțelegerea experiențelor pur femeiești.

(vezi și Etica grijii, etici ginocentrice, etici materne) Mihaela Miroiu

Etica grijii (sau a îngrijirii) este o creație teoretică aparținând lui Carol Gilligan. Începând cu anul apariției lucrării In a Different Voice (1982), această ofertă teoretică asupra evoluției morale a făcut o carieră prestigioasă, actual fiind discutată alături de alte abordări etice moderne și contemporane: kantianism, neocontractualism, etica drepturilor, utilitarism, etica virtuții, etici ecologiste.

Etica grijii

Gilligan reia cercetările și constatările lui L. Kohleberg asupra dezvoltării morale stadiale, cercetări care păreau să confirme faptul că fetele au un supraeu mai slab și că băieții sunt marcați în deliberările lor morale mai degrabă de reguli, principii, de abstracții, fapt care îi conduce până la stadiul cel mai înalt de dezvoltare: autonomia înțeleasă ca orientare spre principii etice generale. Gilligan a reluat și reinterpretat aceste cercetări, relevând limitele modelului lui Kohleberg (viziunea androcentrică asupra moralei). Constatările lui Gilligan sunt următoarele: băieții aplică în rezoluțiile lor morale o logică a drepturilor, bazată pe o concepție despre dreptate. Fetele aplică o logică psihologică a relațiilor, în contextul căreia prioritatea o reprezintă sensibilitatea față de nevoile celorlalți și responsabilitate reciprocă. Stadiile de dezvoltare spre care tind fetele sunt:

1) supracentrarea pe sine;

2) supracentrarea pe alții;

3) accent pe sine în relațiile cu alții.

Băieții sunt educați în cultura de tip apusean spre competiție iar fetele pentru cooperare și grijă. Aceste strategii de educație fac ca fiecare dintre cele două sexe să aibă probleme de întregime morală: bărbații vor avea probleme în intimitate și în viața lor relațională, femeile vor avea probleme în privința identității autoafirmative și a existenței autonome. Femeile sunt educate să fie receptive la nevole celorlalți, tind să fie interesate să vină în întâmpinarea acestora prin renunțare la sine, bărbații sunt educați spre dreptate, corectitudine, legalitate, tind să fie mai sensibili la norme și principii, mai degrabă decât la nevoile celor din jur. Etica grijii este o etică a responsabilității.

„Etica drepturilor se bazează pe principiul egalității și se axează pe înțelegerea corectitudinii, în timp ce etica responsabilității se bazază pe echitate, pe recunoașterea necesității diferențelor. În timp ce etica drepturilor este o manifestare a respectului egal, echilibrând cerințele celorlalți cu cele personale, etica responsabilității se întemeiază pe înțelegerea care conduce la compasiune și grijă” (Gilligan, 1995).

Ambele sexe resimt această tensiune între drepturi și grijă. Tendința spre dezvoltarea morală duală în privința genurilor este greșită în consecințele ei și acest fapt este vizibil mai ales la vârste tinere. Maturitatea este mai degrabă „bilingvă” etic.

Gilligan nu susține nici superioritatea, nici substituibilitatea unei etici cu alta. Ea consideră că ambele trebuie să reprezinte oferte egale în educație, altfel tendința este aceea de a socoti că una dintre ele (cea a drepturilor) este valabilă în viața publică și cealaltă (cea a grijii) este valabilă doar în viața privată. Una devine o etică „de gală”, cealaltă rămâne „trivială” .

Joan Tronto fructifică oferta lui Gilligan pentru sfera politică și viața publică în general (Tronto, 1993). „Grija” transcende femeile ca grup. Ea este paradigmatică pentru toate grupurile defavorizate și tocmai de aceea este devalorizată ca importanță, iar activitățile de îngrijire au status jos și sunt prost plătite. Activitățile de îngrijire sunt tratate ca emoționale, triviale, private. Ea definește grija ca tip de activitate care menține, continuă și reface „lumea” socială. Grija vizează și relațiile cu mediul, nu doar pe cele dintre oameni, ea depășește relațiile imediate și directe și implică atenția pentru nevoile altora ca bază de acțiune, inclusiv politică. Eticile clasice au fost construite ținând cont de agenți autonomi, dar într-o bună parte a vieții noastre, realitatea este dependența (copilărie, boală, bătrânețe). Prin urmare, sfera publică nu poate ignora nici această realitate, nici dependența unor grupuri întregi de activitatea de îngrijire.

Etica grijii suscită obiecții critice, inclusiv din perspectiva feminista: ea este considerată o întoarcere la valorile feminine clasice și poate afecta concentrarea femeilor asupra drepturilor și autoafirmării, dacă este luată ca „femeiască” și tratată ca expresie a tendinței femeilor spre autosacrificiu. Există contexte în care a fost formulată o astfel de etică la nivel politic (în statele comuniste), dar într-un mod distorsionat: grija față de entități abstracte sau de entități colective: stat, partid, clasă, popor și a împiedicat orice tendință sore o etică a drepturilor individuale (Miroiu, 1996).

(vezi și Grija, Etici materne)

Etici ginocentrice

Abordările ginocentrice ale eticilor sunt propuse de către feminismul radical. Ele sunt coerente cu ideea de separatism teoretic, cu refuzul radicalelor de a se așeza sub panopliile teoriilor făcute de către bărbați, asumându-și „păcatul neascultări tatălui”, repetând actul nesupunerii ca gest constitutiv al existenței femeiești libere. Teoretizările feministelor radicale își asumă relativismul și perspectivismul. Ele sunt elaborate relativ la o singură categorie, cea a femeilor. Convingerea radicalelor este aceea că eliberarea vine de acolo de unde vine și servitutea: din interior. Într-o bună măsură, propunerile radicalelor vizează o familie mai largă de abordare, cea a eticilor virtuții.

În Pure Lust, Mary Daly întreprinde o analiză a păcatelor femeiești și configurează o etică a virtuților femeiești. Din perspectiva propusă, păcatul capital al femeilor îl reprezintă lipsa stimei de sine. Acest păcat conduce femeile spre neajutorare și dependență de protector și adesea spre ură de sine pentru faptul de a fi femeie (unele feministe misogine consideră că termenul femeie are sens de „slugă”). Pentru a-și dobândi autenticitatea femeile trebuie să întreprindă un demers meta-patriarhal și să înceapă prin întoarcerea la rădăcinile anterioare patriarhatului, adică la situația în care sacrul avea și imagine feminină. Autocreația devine datoria morală fundamentală, ea substituindu-se celei cultivate de către patriarhat: autosacrificiul. Demersul meta-patriarhal începe cu recunoașterea (pseudo)pasiunilor:

1. pasiunile artificiale: sentimentele negative de neîncredere, vină, frustrație, resentiment, ostilitate, resemnare, „împlinire” (induse prin complexul Eva-Pandora);

2. pasiuni conservate, diminuate, caracterizate prin „sindromul bonsai”, teama femeilor de a se dezvolta, teama de non-conformism și

3. pasiuni autentice, cele ale „virginei” (femeii neatinse de legile patriarhale): forța emoțională, curajul, independența, dinamismul, integritatea, vitalitatea, excelența, prudența (înțelepciunea practică), temperanța. Daly resemnifică sensurile acestor concepte, întorcându-se la rădăcinile lor etimologice.

Janice Raymond (1986) adaugă păcatelor femeiești asimilarea și victimizarea ca excese care întăresc dependența și produc fie renegări ale femeiescului, fie strategii ale văicărelii. Cu astfel de înclinații, femeile rămân „ființe ancilare” . Aceste fenomene vin din hetero-realitatea socială și din impunerea modelului bărbătesc drept normă.

Sarah Lucia Hoagland (1990) analizează alte concepte necesare în configurarea teoriei morale radicale: neajutorarea (întărită de operarea permanentă cu ideea că bărbații sunt „atacatori” și că femeile au nevoie de protectori), altruismul (ca renunțarea la sine), autosacrificiul și vulnerabilitatea (ca receptivitate și empatie în raport cu altă femeie), Hoagland propune în locul conceptului de autonomie, central pentru eticile modernității, dar intens criticat prin caracterul său limitativ, pe cel de autokenonie (sine în comunitate), cu accent pe ambele relate: sine ca autointeres și relația cu ceilalți.

În comun, eticile ginocentrice poartă mesajul: „femeia din persoana ta este valoroasă” și, independent de limitele și criticile adresate mai ales aspectelor separatiste, ele reprezintă demersuri importante de înțelegere și depășire a cadrelor patriarhale ale moralei (ideea autonomiei mai reduse a femeilor, dezvoltarea virtuților obedienței, lipsa de îndrăzneală în autodezvoltare și autoafirmare).

(vezi și Daly, Mary; Feminismul radical, Patriarhat)

Etici materne

Eticile materne se încadrează în familia eticilor virtuții. Ele accentuează mai puțin pe aspectele normative (“ce trebuie să fac”) și mai mult pe modul în care trebuie să se dezvolte o persoană: “ce fel de persoană ar trebui să fiu” . Sarah Ruddick este cea mai cunoscută teoreticiană a eticilor materne. Contribuții notabile în acest tip de abordare au mai avut Adienne Rich și Virginia Held.

Termenul “matern” nu se referă strict la femei-mame, ci la orice persoană implicată în practici materne, indiferent de sexul acesteia. Instituția maternității în forma ei tradițională, este viciată de către organizarea patriarhală (A. Rich). Pentru a dezvolta practici materne morale, este necesară dezvoltarea virtuților materne (S. Ruddick). Aceste virtuți sunt: ocrotirea (necesară însăși supraviețuirii copiilor), umilința (evitarea excesului de dominare, a aroganței, dar și a servilismului), optimismul (ca atitudine constructivă care evită excesul educației pentru statutul de învingător, dar și ideea de victimism). Potrivit lui Ruddick, lipsa acestui tip de etică din afacerile publice ne explică odată în plus nedreptatea, războaiele, dezastrele ecologice. Orice persoană nu este doar un individ sau o viață, ci și un “produs al practicilor materne” . Războaiele înseamnă și distrugerea produsului acestor practici (întreaga investiție în ocrotire, îngrijire, educare). Pacifismul nu este o trăsătură naturală a mamelor (ele putând să fie ideologizate să-și educe copiii spre sacrificii și războaie), ci al gândirii materne și al creșterii copiilor potrivit virtuților materne mai sus pomenite. Gândirea și practica maternă pot să fie îmbrățișate (și adesea sunt) și de către bărbați. Practica maternă are prea puțin a face cu experiențele și de aceea și cu eticile de tip contractualist (V. Held, 1993), iar dacă bărbații contribuie la apariția unei vieți, ei trebuie să participe și la menținerea și dezvoltarea acesteia.

(vezi și Maternitate, Patriarhat)

Note

Gilligan, Carol, 1982, In a Different Voice, Harvard University Press: Cambridge Mass.
Gilligan, Carol, 1995, „Viziuni de maturitate”, în Mihaela Miroiu (ed.), Jumătatea anonimă, București: Ed.Șansa.
Miroiu, Mihaela, 1996, Convenio. Despre natură, femei și morală, București: Ed.Alternative.
Tronto, Joan, 1993, Moral Boundaries. A Political Argument for an Ethic of Care, New York: Routledge.
Daly, Mary, 1984, Pure Lust. Elemental Feminist Philosophy, Boston: Beacon Press.
Raymond, Janice, 1986, A Passion for Friends: Towards a Philosophy of Female Affection, Boston: Beacon Press.
Hoagland, Sarah Lucia, 1990, Lesbian Ethics. Towards a New Value, Palo Alto, California.
Held, Virginia, 1993. Feminist Morality, Chicago: The University of Chicago Press.
Rich, Adreienne, 1976, Of Woman Born. Motherhood as Experience and Institution, New York: Norton.
Ruddick, Sarah, 1992, “Maternal Thinking”, în E. Frazer, J. Hornsby, S. Lovibond, (eds.), Ethics. A Feminist Reader, Oxford: Blackwell.

Bibliografie

Dragomir, O, Miroiu M, Lexicon feminist, Polirom, Iași, 2002.