Location via proxy:   [ UP ]  
[Report a bug]   [Manage cookies]                

Teorii ale suprafeței în arhitectură

2009, Argumentation

TEORII ALE SUPRAFEÞEI ÎN ARHITECTURà Lector drd. arh. Mihaela PELTEACU Introducere Teoriile de arhitecturã disputã, în mod ierarhic, termeni opuºi care definesc sfera producþiei arhitecturale. Dihotomii ca suprafaþã – profunzime, ornament – structurã, opac – transparent, reduc complexitatea actului arhitectural la o serie de dualitãþi abstracte, adesea privilegiindu-se un termen în defavoarea celuilalt. În discursul arhitectural, ornamentul este elementul care este asociat de regulã cu suprafaþa ºi care poate fi îndepãrtat pentru a releva esenþa interioarã, veritabilã, a arhitecturii. Dacã noþiunea de „suprafaþã” poate induce un demers referitor la materialitate, derivatele sale lingvistice ºi o serie de expresii conoteazã negativ: a fi superficial, a nu fi ceea ce pare (la suprafaþã), a nu te lua dupã aparenþã etc. O astfel de abordare propune ipostaza suprafeþei ca mascã, înveliº care ascunde adevãrata substanþã a lucrurilor. În general, în cadrul teoriilor de arhitecturã sunt privilegiate profunzimea, structura, limpezimea alcãtuirilor ºi raþionalitatea ºi subevaluate elemente ca: suprafaþa, ornamentul, translucidul ºi jocul. Chiar dacã au existat ºi teoreticieni care au inversat aceastã opticã, aºa cum este cazul lui Gottfried Semper, teoriile de arhitecturã manifestã o preferinþã pentru structurile formale în raport cu efectele de suprafaþã. Cu toate acestea, proiecte notabile de arhitecturã au iniþiat la începutul deceniului nouã al sec. XX o investigaþie a naturii ºi potenþialului suprafeþelor arhitecturale. Inovaþiile, atât la nivelul artistic cât ºi tehnic al obiectelor arhitecturale, au alimentat o serie de dezbateri teoretice ample privind relaþiile dintre arhitecturã, structura ºi percepþia vizualã. Texte fundamentale ale modernitãþii au fost revizitate ºi reconsiderate în contextul distanþãrii culturii contemporane de aºa numita culturã esteticã a maºinii. Majoritatea autorilor care trateazã subiectul suprafeþei nu se bazeazã, aºa cum se va vedea, pe o teorie comprehensivã ºi sistematicã a acestei noþiuni. Discuþia despre suprafaþã se coagulezã pe mãsurã ce apare necesitatea schimbãrii de paradigmã, de la viziunea mecanicistã despre lume la viziunea ecologicã. Textul de faþã propune sondarea câtorva instrumente conceptuale care s-ar putea dovedi utile pentru înþelegerea suprafeþei. Spaþiul fenomenal bidimensional Dacã la Giedion spaþiul arhitecturii moderne este un spaþiu cu patru dimensiuni, asociat timpului ºi percepþiei subiectului1, la Colin Rowe ºi Slutzky concepþia spaþialã apare ca fiind bidimensionalã. În eseul „Transparency: literal and phenomenal „ este vorba de un spaþiu fenomenal, considerat a fi pur optic,2 în spiritul sugestiei lui 54 Universitatea de arhitecturã ºi urbanism Ion Mincu Konrad Fiedler, cel care avansa ideea posibilitãþii de a preleva “pura vizibilitate” drept element autonom în ceea ce priveºte obiectul, lãsându-i în urmã însuºirile tactile.3 Argumentele lui Rowe ºi Slutzky se bazeazã pe exemplul vilei Stein de Monzie a lui Le Corbusier, mai precis pe observarea faþadei dinspre grãdinã a acesteia. Autorii înfãþiºeazã construcþia drept “un sistem de stratificare spaþialã” ºi “un câmp slab reliefat”, în care impresia de adâncime este generatã de fluctuaþii în cadrul relaþiei gestaltiste figurã-fond. 4 Acest tip de percepþie presupune din parte privitorului o abandonare a înþelegerii convenþionale ºi o distanþare necesarã pentru a putea considera volumul tridimensional al vilei ºi spaþiul interior al acesteia, ca “operând exclusiv într-o suprafaþã planã”, bidimensionalã. Ignorând tridimensionalitatea construcþiei, Rowe ºi Slutzky identificã un anume punct în grãdinã, suficient de depãrtat ºi aliniat cu axul central al clãdirii, din care se poate specula posibilitatea unei analogii cu pictura puristã ºi crearea unui model imaginar al întregii clãdiri. Abordarea lui Rowe ºi Slutzky, reiteratã ºi reformulatã de-alungul timpului de mulþi arhitecþi ºi teoreticieni, este tributarã, la rândul ei, aºa numitei teorii post-perspectivale bidimensionale aparþinând lui Gyorgy Képes, cel pentru care viziunea modernã presupunea resincronizarea dintre umanitate ºi condiþiile tehnologiei moderne care au urmat desfiinþãrii sistemului de reprezentare în perspectivã. În deceniul patru al sec. XX, Képes considera cã noi tehnologii ca fotografia ºi filmul fãceau loc unui mod de reprezentare vizualã care avea afinitãþi cu ceea ce autorul considera a fi condiþia biologicã a percepþiei umane, “o formã de reprezentare pe o suprafaþã platã, similarã picturilor neoccidentale pre-perspectivale sau desenelor naïve realizate de copii”5. În cadrul teoriei post-perspectivale bidimensionale a lui Képes imaginile joacã o serie de roluri inter-relaþionate. Imaginile mediazã între lumea interioarã ºi exterioarã angajând participarea privitorului, spre deosebire de maniera fixã, fãrã echivoc a perspectivei. Autorul susþine cã imaginile trebuie sã realizeze interacþiune dinamicã între tensiune ºi echilibru, atracþie ºi repulsie, figurã ºi fond, creând “nu o faþadã ci un spaþiu viu, fluid”, un spaþiu timp care oferã oportunitãþi pentru “o înþelegere mai largã ºi mai profundã a experienþei umane”. Rãdãcinile percepþiei ºi psihologiei gestaltiste, aºa cum apar la Képes, trebuie cãutate în cercetãrile psihosociologice ale figurilor unor gânditori cum ar fi Wilhelm Wundt, Hermann von Helmholtz sau Theodor Lipps. Aceste teorii combinã ºtiinþa ºi filosofia în aºa numitele “estetici ºtiinþifice” care, la rândul lor, au legitimat arta care se opune imitaþiei, naturalismului ºi perspectivei.6 Pliul În ultimele decenii, arhitecþii ºi-au reorientat preocupãrile de la gândirea post-structuralistã ºi filosofia lui Derrida cãtre scrierile lui Gilles Deleuze ºi Felix Guattari, intenþia fiind abordarea arhitecturii din perspectiva materialitãþii ei. Sunt propuse dezvoltãri neierarhice ale proiectului arhitectural, consolidându-se tot mai mult, aºa cum observa un autor italian, un modernism vesel care se apleacã asupra creaþiei cu un soi de bucurie specialã, eludând multe din canoanele teoretice sau retorice ale profesiei.7 Concepte ca “Pliu” sau “Spaþiu lis” au o importanþã tot mai mare astãzi pentru teoria contemporanã de arhitecturã, în raportul pe care îl întreþine cu tehnologia computerizatã. Pliul în arhitecturã implicã o abordare care sã facã posibilã detaºarea de imaginile facile care definesc aceastã Studii ºi cercetãri ºtiinþifice de arhitecturã ºi urbanism / ARGUMENT 55 noþiune ca fiind acþiunea prin care se face trecerea de la o suprafaþã bi-dimensionalã la o entitate tridimensionalã, (aºa cum este cazul origami-ului). Pliul face referire, înainte de toate, la noþiunea de continuitate, la o suprafaþã care nu presupune ºi nu induce o separare între elementele constitutive. De aceea, abordarea pliului trebuie conceputã în legãturã cu opera lui Deleuze. “Le pli, Leibniz et le baroque” este lucrarea fundamentalã care face loc discuþiei despre pliu în arhitecturã, punând în luminã douã ipostaze ale pliului: 1. pliul ca imagine în serviciul unui concept 2. pliul ca imagine formalizatã. Pliul ca imagine în serviciul unui concept. Unul din elementele care definesc opera deleuzianã îl reprezintã aplecarea asupra sufletului omului. Este unul dintre punctele de la care se iniþiazã demersul filosofic în lucrarea Le pli, Leibniz et le baroque. Reflecþia asupra sufletului omenesc, care pentru Deleuze ilustreazã cel mai bine noþiunea de infinit, îºi gãseºte formalizarea, ilustrarea, în imaginea pliului. Aºadar pliul trebuie înþeles ca o imagine instrument care deserveºte un concept. El nu trebuie perceput numai ca un mijloc de reprezentare. Astfe, la Deleuze, pliul ilustraezã infinitatea de posibilitãþi ale sufletului, care permite fiecãrei fiinþe umane sã dispunã de o infinitate de posibilitãþi de acþiune ºi de reflecþie. Aceastã infinitate însã, este conþinutã într-un întreg. Aici se regãseºte una dintre caracteristicile pliului. Pe de o parte el ilustreazã noþiunea de infinit, pe de altã parte evocã fragmentele conþinute într-un întreg.8 Aceste fragmente independente, dar legate între ele prin continuitatea întregului, sunt reprezentate prin plieri ºi deplieri succesive. Conceptul care stã la baza filosofiei deleuziene este acela al unei infinitãþi de posibilitãþi cotinue, un fel de reþea cu trasee multiple, dar tot timpul legate între ele. Pliul ca imagine formalizatã. Formalizarea imaginii pliului apare în capela barocã propusã de Deleuze pentru a clarifica încã o datã demersul filosofic, depãºind etapa evocãrii infinitului, a continuitãþii, cu ajutorul imaginii pliului. Deleuze identificã în arhitectura barocã chintesenþa unei arhitecturi care se pliazã ºi depliazã. Este vorba de o metaforã care ilustreazã caracterul multiplu al unui element, sufletul, prin plieri ºi replieri neîntrerupte constituind arhitectura barocã. „Les plis dans la matière représentant les plis dans l’âme” poate fi considerat a fi prima legãturã pe care Deleuze o face între pliu ºi arhitecturã. O serie de trãsãturi ale barocului arhitectural definite de filosof, pot fi descifrate dincolo de limitele istorice, pentru a înþelege o serie de producþii arhitecturale actuale. Pliul materiei (cazul arhitecturii baroce) permite renegocierea raportului dintre suflet ºi corp, cu alte cuvinte între interiorul ºi exteriorul fiinþei. Un alt raport este renegociat între ceea ce se aflã sus ºi ceea ce este la bazã. ªi aici, în textul lui Deleuze, este vorba de o lume a corpului ºi o lume a sufletului care se aflã în permanentã comunicare. Arhitectura barocã urmãreºte sã reducã diferenþa dintre cele douã lumi, propunând elemente comune fiecãreia dintre ele. Aceastã temã se poate identifica în arhitectura contemporanã în preocuparea arhitecþilor de a nu separa ºi induce ierarhii între diferitele elemente arhitecturale (soclu, etaje, atice etc.) Dacã despre pliu se gãsesc multe referinþe, despre depliere se vorbeºte mai puþin. Deplierea nu trebuie înþeleasã ca acþiunea contrarã plierii ci ca o continuare a acestui act, ca rezultat al sãu. Cele douã trãsãturi principale ale pliului pot fi translatate astfel în arhitecturã: materia pliatã constituie textura clãdirii, expresia formalã prezentându-se în cea mai limpede manierã posibilã.9 56 Universitatea de arhitecturã ºi urbanism Ion Mincu Epiderma ºi Vãlul Preocuparea pentru materialitatea ºi structura obiectului arhitectural este fenomenul principal care a eliberat arhitectura de maniera tradiþinalã de reprezentare bazatã pe relaþia dintre formã ºi conþinut. Arhitectura ajunge sã fie definitã mai degrabã ca un obiect fizic ale cãrui trãsãturi sunt definite de un anume caracter ºi o anume ambianþã sau poate fi vãzutã ca o condiþionare fizicã, urmare a unor atitudini sau acte ale omului. Astfel, urmând reflecþia deleuzianã, referitor la corpul fãrã organe,10 apare analogia dintre corp ºi arhitecturã, “ca gest ºi ambiguitate”,11 conducând la însãºi anvelopanta clãdirii, la suprafaþa ca limitã complexã în calitate de “element arhitectural decisiv”.12 În spiritul filosofiei deleuziene, limita este locul unde intensitãþile se manifestã în mod diferit, cel mai “ambiguu element” dintre toate, singurul care are capacitatea sã reveleze ºi sã ascundã. Nu aparþine nici interiorului nici exteriorului, având puterea de a pune în discuþie problema “segregãrii preliminare a arhitecturii: interior versus exterior, formã versus conþinut, corp versus suflet ”.13 Limita apare, în opinia autoarei Eeva-Liisa Pelkonen, ca “elementul politic arhitectural per se”. Limita este cea care decide în final ceea ce devine vizibil ºi ceea ce rãmâne acoperit. Apelând la opinia lui Lefebvre în ceea ce priveºte “psihoanaliza spaþiului” ºi actul de a învãlui ºi dezveli, autoarea sugereazã linii de sens care vãdesc erotismul arhitecturii. În arta figurativã erotismul apare ca relaþie între veºmânt ºi nuditate.14 Fãcând apel la moºtenirea barocului austriac, un alt autor, filosoful italian Mario Perniola, lanseazã pentru conceptele de împrejmuire ºi limitã, un corespondent arhitectural: epiderma, respectiv voalul.15 Cele douã ipostaze reclamã atât abordãri structurale cât ºi strategii distincte. Epiderma implicã o limitã suspendatã între spaþiul interior al arhitecturii ºi spaþiul exterior ºi induce o anume tensiune. Vãlul, pe de altã parte, implicã un înveliº care poate fi îndepãrtat, sugerând “secretul care conþine în el promisiunea descoperirii”. Dacã epiderma denotã diferenþã (limitã dintre douã medii cu proprietãþi diferite), vãlul implicã ascundere. Dispariþia prin intermediul vãlului poate sã semnifice, pe de o parte, plus valoarea pe care o implicã o pierdere, o absenþã, aºa cum apare într-un comentariu semnat de Dominique Laporte, referitor la împachetãrile lui Christo sau, preluând sugestia lui Derrida,16 un adaos, un subsidiar bonus al seducþiei. Ipostaza vãlului relevã caracterul obstructiv al suprafeþei prin intermediul cãreia ceea ce este acoperit îºi capãtã adevãrata naturã prin absenþã. Actul acoperirii este cel care declanºeazã dorinþa. Suprafaþa apare astfel ca având o viaþã a ei însãºi, fluctueazã, vibreazã ºi, mai presus de orice, promite dezvãluirea. În eseul „Poppaea’s Veil”, criticul literar Jean Starobinski susþine ideea cã „ceea ce este ascuns fascineazã”. El face referire la un text al filosofului Montaigne, „ That Difficulty Increases Desire”, în care autorul analizeazã complicata relaþie dintre Poppaea, amanta legendarã a lui Nero, ºi admiratorii ei: „Cum a ajuns Poppaea la ideea de a-ºi ascunde frumuseþea sub masca vãlului dacã nu pentru a deveni ºi mai atrãgãtoare admiratorilor ei?” (Michel de Montaigne, the essays of Michel de Montaigne, trans.and ed. M.A. Screech Lonodon: Allen Lane Penguin Press, 1991) Starobinski se opreºte ºi el asupra vãlului, notând astfel: ”obstacol ºi semn interpus, vãlul Poppaeei genereazã perfecþiunea care cucereºte”. Metafora vãlului, translatatã arhitecturii, problematizeazã de fapt statutul privitorului. Pentru a descrie Studii ºi cercetãri ºtiinþifice de arhitecturã ºi urbanism / ARGUMENT 57 acþiunea acestuia, Starobinski face diferenþa dintre vedere, care implicã o atitudine pur opticã, certitudine imediatã ºi penetrantã, ºi privire, care, spre deosebire de vedere, nu se referã la simplul act de a vedea, ci la „aºteptare, interes, atenþie, consideraþie, siguranþã”. Deºi literarã, metafora vãlului este uºor de tradus în arhitecturã: faþada devine un vãl interpus, care declanºeazã o relaþie subiectivã prin distanþarea privitorului de clãdire, de spaþiul sau formele interioare, izolându-l în raport cu lumea exterioarã. În arhitectura recentã existã numeroase exemple în care relaþia dintre construcþie ºi privitor este una mediatã. Faþadele, realizate din materiale semitransparente, lucioase, din plastic translucid, sticlã produsã în dublu strat – ale cãrei reflexii funcþioneazã ca un ecran – sau materiale perforate, nu sunt reduse numai la calitãþile lor vizuale, ci ºi la semnificaþiile pe care le pot transmite suprafaþele lor. O serie de aspecte culturale, media electronicã, computerul, au influenþat arhitectura prin regândirea relaþiei dintre construcþie, structurã ºi percepþia vizualã. Suprafaþa ca mediu dens Suprafaþa ca model teoretic poate fi explicatã ºi printr-o metaforã acvaticã preluatã din gândirea bergsonianã.17 Astfel, într-un mediu acvatic, atât curentul din adâncimea apei cât ºi efectul de suprafaþã care apare sunt componentele definitorii ale uneia ºi aceleiaºi entitãþi omogene. Cu alte cuvinte, nu se poate stabili nicio ierarhie. Cu toate acestea, în timp ce miºcarea valurilor la suprafaþa curentului este vizibilã, curentul din adâncuri este ascuns vederii. Acest principiu poate fi translatat în arhitecturã astfel: suprafaþa ºi profunzimea sunt materie ºi pãrþi imanente ale unuia ºi acelaºi curent pe care îl numim arhitecturã. Ornamentul, structura sau imaginea, semnificaþia, se aflã în aceeaºi relaþie. Privind altfel lucrurile, opoziþiile binare nu mai sunt considerate ca fiind entitãþi separate ci, în mod inevitabil, într-o strânsã conexiune. În aceastã viziune, esenþa arhitecturii nu mai este ascunsã de suprafaþã. Suprafaþa, din substantiv (surface), se transformã în verb (surfacing - „suprafaþare”). Deci, arhitectura se aflã într-o stare de „suprafaþare” sau, altfel spus, arhitectura este într-o continuã stare de a deveni suprafaþã.18 A produce suprafeþe în arhitecturã nu reprezintã un exerciþiu de superficialitate, nu înseamnã numai a conferi unui lucru o suprafaþã ci presupune ºi un proces prin care acel lucru ajunge la suprafaþã, devine aparent, actual. Despre acest fenomen, de îngemãnare dintre virtual ºi material, este vorba ºi în teoria Hipersuprafeþei, lansatã de arhitectul jurnalist Stephen Perella. „Hypersurface architecture is a way of thinking about architecture that does not assume real/irreal, material/immaterial dichotomies.” (Stephen Perella, Being@Home as Becoming Information) Hipersuprafaþa este în mare mãsurã legatã de abilitatea calculatorului de a manipula neuniform curbele de tip B-Spline ºi suprafeþele care pot fi extrudate din acestea, fiind totodatã ºi o reconsiderare a relaþiilor de dihotomie existente în mediului ambiant. Aceste bipolaritãþi includ: imagine/formã, interior/exterior, structurã/ornament, teren/edificiu ºi aºa mai departe. Nu este vorba de o reconsiderare separatã, staticã a entitãþilor, ci de o alcãtuire articulatã, în “planuri de imanenþã”, dupã expresia autorului. Hipersuprafeþele sunt generate în cadrul relaþiilor problematice care existã atunci când aceste categorii binare se conjugã, deoarece astfel de categorii nu mai pot fi tratate izolat, pe fiecare diviziune în parte, fie din punct 58 Universitatea de arhitecturã ºi urbanism Ion Mincu de vedere lingvistic, fie material. De exemplu, realul ºi irealul reprezintã astãzi categorii insuficiente, deoarece unul difuzeazã în celãlalt. Este vorba, de fapt, despre o condiþie emergentã, arhitecturalã/culturalã, o îngemãnare dinamicã a douã traiectorii diferite, cultura mediatizatã ºi arhitectura topologicã. Suprafaþa ca limitã Noþiunea de limitã este una constitutivã fiinþei ºi pune accentul pe un spaþiu existenþial asociat cu identitatea ºi stabilitatea subiectului. “Nicio existenþã nu poate fi conceputã în afara determinaþiilor ce-i sunt proprii ºi omul existã, în primã instanþã, în acest chip finit al limitelor date ºi al voinþei mãrginirii: Mãrginire în spaþiu, în ritmurile timpului, în statutul sãu social, în norma moralã, în credinþã etc. “19 Având rolul de a crea un adãpost, locuinþe, construcþii, închideri, arhitectura este confruntatã, prin definiþie, cu problema limitelor. Misiunea sa implicã, în mod necesar, instaurarea limitelor prin crearea de suprafeþe. Limitele dintre mediu ºi arhitecturã au fost puse dintotdeauna în discuþie. De-alungul istoriei arhitecturii, dar ºi a filosofiei, linia de demarcaþie dintre naturã ºi artefact nu înceteazã sã se deplaseze, sã se inventeze sau chiar sã fie negatã. Se prefigureazã astfel o situaþie paradoxalã, o situaþie dilematicã cu care astãzi arhitectura trebuie sã convieþuiascã: cum se pot institui limite într-o lume care se strãduieºte sã le deconstruiascã, sã le sfideze, cum se pot crea suprafeþe într-o culturã care se fundamenteazã pe pulverizarea aparenþelor? Ideea unei arhitecturi poroase pare sã se înscrie temei acestui paradox. Termenul de porozitate derivã din grecescul poros, care semnificã pasajul, tot ceea ce permite trecerea de la un dincoace la un dincolo. Filosoful francez Benoît Goetz, se referã la „o arhitecturã poroasã” ca la „o arhitecturã care se lasã traversatã de viaþa ºi acþiunile oamenilor”, preluând din spiritul unui text al lui Walter Benjamin: „poroasã ca aceastã rocã este arhitectura. Clãdirile ºi acþiunile se întrepãtrund în spaþiul curþilor, arcadelor ºi scãrilor. În toate existã o marjã care permite acestora sã devinã teatrul noilor constelaþii imprevizibile. Se evitã definitivul, marca. Nicio situaþie nu apare aºa cum este, prevãzutã sã existe pentru totdeauna, nicio figurã nu spune: aºa ºi nu altfel.”(Walter Benjamin , Asja Lacis, Naples, Images de pensée, ed. Christian Bougois, 1998) Preocupat de ideea unei arhitecturi poroase, arhitectul american Steven Holl propunea la rândul sãu, o antitezã între doi iconi ai arhitecturii moderne, Vila Mairea (Alvar Aalto) ºi Vila Savoye (Le Corbusier). Vila Savoye, dispusã în mijlocul câmpului vast, reprezintã obiectul autonom prin excelenþã, aºezat pe piloþi, într-o relaþie pur geometricã cu situl, în timp ce, inseratã în pãdurea de mesteceni, Vila Mairea, fuzioneazã intim cu situl. Deºi este vorba de douã obiecte de arhitecturã având acelaºi program ºi relativ aceeaºi dimensiune, ele se aflã într-o relaþie de antitezã pe atât de clarã, precum este „un cub faþã de un burete” sau precum se aflã relaþia dintre tipologie ºi topologie, noteazã arhitectul. Discutând cazul celor douã opere arhitecturale, Steven Holl leagã ideea de porozitate de cea a slãbirii importanþei vizualului: „You canot turn around in the Villa Mairea without sensing these overlapping fields of vision. While a walk through the villa Savoye’s strict geometry evokes the fixed certainty of a manifesto on Purism, a walk through the Villa Mairea is to experience phenomenological acceptance of uncertainty – as if Aalto was working with uncertainty itself.”20 Noþiunea de porozitate lansatã de Holl se aplicã ºi la un nivel literal, anume la tratarea pereþilor. Explorarea Studii ºi cercetãri ºtiinþifice de arhitecturã ºi urbanism / ARGUMENT 59 conceptului de porozitate într-un astfel de context se referã la elaborarea suprafeþelor materiale capabile sã reveleze natura relaþiilor existente între interiorul ºi exteriorul clãdirii: necesitatea de deschidere sau închidere, totalã sau parþialã, asupra peisajului, în opoziþie cu nevoile de prezentare sau protecþie, totalã sau parþialã a spaþiului interior. Conceptul de porozitate propus de Steven Holl este legat de filosofia sa proprie privind arhitectura sau cel puþin de dimensiunea sa fenomenologicã, ceea ce pentru arhitect se traduce prin „experienþa pe care corpul o cunoaºte în parcurgerea spaþiului”(Entretien avec Steven Holl) Deºi în calitatea ei de limitã, suprafaþa nu este un concept comod de utilizat, ea este un mijloc util de descriere a realitãþii, capabil sã respecte compoziþia ºi modul propriu de articulare a acesteia. Note 1 Sigfried Giedion, Space, Time and Architecture, Cambridge Mass.: Harvard University Press, 1941 2 Colin Rowe and Robert Slutzky,Transparency:Literal and Phenomenal, Perspecta vol.8, 1964, 3 Konrad Fiedler, Über den Ursprung der kunstlerischen Tätigkeit, 1887, apud Detlef Mertins, Transparency: autonomy and relationality, AA Files, 1996 4 Colin Rowe and Robert Slutzky,Transparency:Literal and Phenomenal 5 Gyorgy Képes,Language of vision, Dover Publications, 1995 6 Detlef Mertins, Transparency: autonomy and relationality, AA Files, 1996 7 Aldo Aymonini, Contemporary Public Space, Un-Volumetric Architecture, Skira 2006. 8 “les tours et détours de l’âme sont infinis”, Le pli, Leibniz et le baroque, Gilles Deleuze, Minuit 1988. 9 “The way a material is folded constitutes its textures. The fold of the fabric must not conceal its formal expresion.” In Folding architecture, Sophia Vyzoviti, BIS 2004 10 Gilles Deleuze and Felix Guattari, A Thousand Plateaus, Minneapolis: Univerity of Minnesota Press, 1987 11 Eeva-Liisa Pelkonen, The veil: Architecture without organs, Achtung Architektur!:image and phantasm in contemporary Austrian architecture, Cambridge, Mass.:MIT Press,1996 Starobinski Jean, Poppaea’s veil ,The living eye, Cambridge Mass.:Harvard University Press, 1989. 12 Eeva-Liisa Pelkonen, The veil: Architecture without organs 13 op.cit. 14 op.cit. 15 Mario Perniola, “Between Clothing and Nudity”, Fragments for a History of the Human Body, Zone Books, New York 1989, apud Eeva-Liisa Pelkonen, The veil: Architecture without organs 16 Jacques Derrida, Letter to Peter Eisenman, assamblage 12, Cambridge, Mass: MIT Press, 1990 17 Henri Bergson, Materie ºi Memorie, Polirom 1996 18 Juhani Pallasmaa considerã cã pentru arhitectura care privilegiaza tectonica este mai potrivit un limbaj alcãtuit mai degrabã din verbe decât din substantive. În felul acesta, o ferestrã trebuie înþeleasã prin actul de a vedea dinãuntru sau din afarã; similar, cadrul uºii este perceput prin acþiunea de a intra. 19 Gabriel Liiceanu, Despre limitã, Bucureºti, Humanitas 2007 20 Steven Holl, Luminosity/Porosity, TOTO Shupan, 2006 60 Universitatea de arhitecturã ºi urbanism Ion Mincu Bibliografie DELEUZE, Gilles; GUATTARI, Faelix, 1988. A Thousand Plateaus: Capitalism and Schizophrenia. London: Athlone Press. DELEUZE, Gilles, 1993. The Fold: Leibniz and the Baroque. London: Athlone. DERRIDA, Jacques; EISENMAN, Peter; KIPNIS, Jeffrey; LEESER, Thomas, 1997. Chora L Works: Jacques Derrida and Peter Eisenman. New York: Monacelli Press. LEATHERBARROW, David; MOSTAFAVI, Mohsen, 2002. Surface Architecture, Cambridge, Mass.; London: MIT Press. LEE, K. , 1999. Principles of Cad/Cam/Cae Systems, Addison-Wesley. LUPTON, Ellen; TOBIAS, Jennifer, 2002. Skin: Surface, Substance + Design. New York: Princeton Architectural Press. LYNN, Greg. “The Structure of Ornament.” In Digital Tectonics, edited by David Turnbull and Chris Williams Neil Leach, pp. 63-68: Wiley Academy, 2004. LYNN, Greg, 2004, Folding in Architecture. Rev. ed ed. Chichester: Wiley-Academy. NOVAK, Marcos, 1998, Transarchitectures and Hypersurfaces. In Architectural Design, 85-94. PALLASMAA, Juhani, “Haptacity and Time: notes on fragile architecture.” Architectural Review 207, no. 1239 (May 2000): 78-84 PERRELLA, Stephen; PANG, Dennis, 1998, In The Haptic Horizon. In Architectural Design, May/June, 79. PERRELLA, Stephen, 1998, Hypersurface Theory: Architecture / Culture. In Architectural Design, May/June, 6-16. ROWE, Colin; SLUTZKY, Robert. Transparency: Literal and Phenomenal, Perspecta vol.8, 1964, Studii ºi cercetãri ºtiinþifice de arhitecturã ºi urbanism / ARGUMENT 61