EDITORIAL
Sergiu Tămaș
20 DE ANI DE LA
CĂDEREA
COMUNISMULUI
Adrian Pop
SFERA POLITICII • Numărul 11 (165) • noiembrie 2011
Alexander Ghaleb
Emanuel Copilaș
Sonia Catrina
ESEU
Alexandru Ștefănescu
Sfera
Politicii
REVISTĂ DE ŞTIINŢE POLITICE
EDITATĂ DE FUNDAŢIA SOCIETATEA CIVILĂ
APARIŢIE LUNARĂ
IDENTITĂŢI
POSTCOMUNISTE
Aurora Martin
Olesea Ţăranu
Iulian Chifu
Cristina Aboboaie
Youngwon Cho
Cristian-Ion Popa
Sabin Drăgulin
Vasile Pleșca
ARHIVA
Alexandru Florian
RECENZIE
Valentin Cojanu
SEMNALE
Albert Robida
VOLUM XIX
NUMĂRUL 11 (165)
NOIEMBRIE 2011
20 de ani de la
căderea comunismului/
Identităţi postcomuniste
Sfera Politicii este prima revistă de
ştiinţă şi teorie politică apărută în
România, după căderea comunismului.
Revista apare fără întrerupere din 1992.
Sfera Politicii a jucat şi joacă un rol
important în difuzarea principalelor
teme de ştiinţă şi teorie politică şi în
constituirea şi dezvoltarea unei reflecţii
politologice viabile în peisajul ştiinţific şi
cultural din România.
Sfera Politicii pune la îndemâna
cercetătorilor, a oamenilor politici
şi a publicului, analize, comentarii şi
studii de specialitate, realizate pe baza
paradigmelor teoretice şi metodologice
ale ştiinţei şi teoriei politice actuale.
Sfera Politicii îşi face o misiune
din contribuţia la consolidarea şi
dezvoltarea societăţii democratice şi de
piaţă în România.
Revistă editată de:
EDITORIAL BOARD
Călin Anastasiu
Consilier Principal al Preşedintelui Societăţii Române de
Radiodifuziune, Bucureşti, România
Daniel Chirot
University of Washington, Seattle, Washington, USA
Dennis John Deletant
Professor, University College, London, United Kingdom
Anneli Ute Gabanyi
Cercetător asociat al Institutului German pentru
Probleme Internaţionale şi de Securitate (Stiftung
Wissenschaft und Politik), Berlin, Germania
Dinu C. Giurescu
membru al Academiei Române
Gail Kligman
Professor, University of California, Berkeley, USA
Steven Sampson
Professor, Lund University, Lund, Sweden
Gisèle Sapiro
Directrice de recherche au CNRS, Directrice du Centre
européen de sociologie et de science politique (CESSP),
Université Paris-Panthéon-Sorbonne/CNRS/EHESSa
Michael Shafir
Profesor, Facultatea de Studii Europene, Universitatea
Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, România
Lavinia Stan
Professor, Department of Political Science, St. Francis
Xavier University, Canada
Vladimir Tismăneanu
Professor, Department of Government and Politics,
University of Maryland (College Park), USA
G. M. Tamas
Budapest, Hungary
Fundaţia
Societatea Civilă
Katherine Verdery
Professor, City University of New York Graduate Center,
USA
DIRECTOR
INDEXĂRI INTERNAŢIONALE:
• Central and Eastern European
Online Library (CEEOL)
• DOAJ - Directory of Open Access Journals
• International Political Science Abstract
/ Association internationale de science
politique (IPSA/AISP)
Stelian Tănase
Profesor, Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din
Bucureşti
REDACTOR ŞEF
Alexandru Radu
Profesor, Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea
Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti
SECRETAR GENERAL DE REDACŢIE
Sabin Drăgulin
REDACŢIE
Nicolae Drăguşin
Aurora Martin
Ioana Paverman
Camelia Runceanu
Daniel Şandru
Cecilia Tohăneanu
Clasificare CNCSIS: “B+”
Apare lunar
TEHNOREDACTOR
Liviu Stoica
sferapoliticii@rdslink.ro; redactia@sferapoliticii.ro; http://www.sferapoliticii.ro
Sfera Politicii
VOLUMUL XIX, NUMĂRUL 11 (165), noiembrie 2011
Editorial
Schimbări istorice în raporturile de putere .......................................................................3
Sergiu Tămaș
20 de ani de la căderea comunismului
Factorul Gorbaciov............................................................................................................ 12
Adrian Pop
The Romanian Civil War: A Theoretical Discussion On The Proximate Causes
of Violence ........................................................................................................................20
Alexander Ghaleb
O prietenie cu rezerve. Eurocomunismul văzut din Republica Socialistă România ......34
Emanuel Copilaș
Despre dificultatea asumării denumirii de „ţigan” în spaţiul public românesc ...........44
Sonia Catrina
Eseu
Nietzsche, creștinii și evreii...............................................................................................54
Alexandru Ștefănescu
Identităţi postcomuniste
Douăzeci de ani de „post-comunism”: radiografia unui faliment politic ..................... 61
Aurora Martin
20 de ani de la destrămarea Uniunii Sovietice. Noi provocări la adresa mediului
contemporan de securitate ............................................................................................. 68
Olesea Ţăranu
Identităţi post-comuniste în Republica Moldova............................................................ 77
Iulian Chifu
Terorismul transnaţional şi implicaţiile sale pentru statele-naţiune din sudul global......87
Cristina Aboboaie
The Chiang Mai Initiative and Its Multilateralization: Toward an Asian Monetary Fund?...95
Youngwon Cho
De la Marx la Bismarck: socialismul după socialism ...................................................... 105
Cristian-Ion Popa
Guvernul „Robin Hood”: câteva observaţii sociologice ................................................114
Sabin Drăgulin
Democraţia românească în cheie liberală ...................................................................... 121
Vasile Pleșca
Arhiva
Legi rasiale în regimul Ion Antonescu ........................................................................... 126
Alexandru Florian
Recenzie
Despre teme esenţiale în studiul societăţii .................................................................... 131
Valentin Cojanu
Bogdan Murgescu, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010)
Semnale ........................................................................................................................... 134
Index de autori ..............................................................................................................135
Editorial
Schimbări istorice
în raporturile de putere
SERGIU TĂMAȘ
[Diplomat Club]
Abstract
Humanity crosses a period of
historical discontinuity on the
socio-politic and economic plan.
The major changing vector is
represented by the emerging
economies, whose development
high rates made them become
the main contributor to the
global growth. One of the
principal consequences of this
transition is the remodeling of
the world’s order, the change in
the global balance of powers,
through the transition from the
uni-polar world dominated by
the United States of America to
the multi-polar world in which
emerging powers’ position is,
more and more, taken into
account. The progress registered
by those emerging economies
requires the reviewing of some
theories, concepts and principles
that orientate the economic and
political contemporary practice.
Keywords
Global crisis; Emergent powers;
BRICS; Multipolarity; Power relations
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
O
menirea traversează o fază de discontinuitate istorică cu urmări geopolitice
majore. Ritmul de dezvoltare al Statelor
Unite, al Uniunii Europene și a altor economii occidentale este în declin, evoluţia
acestor societăţi fiind marcată de instabilitate financiară, de crize ce se succed la
intervale tot mai apropiate. Președintele
Bănci Mondiale Robert Zoellick declara,
în timpul vizitei făcut la Beijing, recent
în septembrie, că economia mondială
intră într-o „nouă zonă periculoasă”, iar
Nouriel Roubini într-o conferinţă în cadrul Forumului pe probleme economice
ţinut la Milano, tot în septembrie, preciza că „ne aflăm într-o situaţie mai proastă decât în 2008”, aprecieri confirmate
și de raportul FMI din septembrie 2011
privind perspectivele economiei globale.1 Pe fondul acestor declaraţii pesimiste,
Robert Zoellick aprecia că „ceea ce este
nou în lume faţă de trecut, pieţele emergente, acestea sunt acum sursele creșterii
și oportunităţilor”...2 El a menţionat că în
timp ce în anii 90 ai secolului trecut contribuţia „emergenţilor”la creșterea economică globală era de doar 20%, acum
principala contribuţie provine din zona
economiilor emergente.
Consecinţa majoră a schimbărilor
în curs de desfășurare este configurarea
1 International Monetary Fund: „World Economic Outlook: Slowing Growth, Rising Risks”
(Washington, 11.09.2011)
2 Robert Zoellick: Conferinţă de presă (Sydney,
14 august 2011) http:// www.worldbank.org
3
unei lumii multi-polare, în care puterile emergente indeplinesc un rol din ce în ce
mai important la nivel global ca un factor important și responsabil în restructurarea
ordinii internaţionale, semnalând prin politicile lor că lumea unipolară dominată
de Statele Unite devine istorie. Tranziţia de la unipolaritate la multipolaritate în ce
privește natura și distribuţia puterii la nivel global modifică configuraţia geopolitică
a lumii, și în același timp, reprezintă pentru știinta și practica socială o provocare ce
incită la revederea unor teorii, concepte și principii, care orientează practica guvernări în contextul globalizării.
1. Dificultăţile unei super-puteri.
La sfârșitul celui de al doilea război mondial, după o scurtă perioadă „gri”, s-a
structurat o ordine internaţională bipolară. Această ordine a fost marcată atât de
competiţia economică, cât și de confruntările militare dintre Statele Unite și URSS,
desfășurate direct sau prin intermediul ţărilor ce promovau politica uneia dintre cele
două super-puteri, confruntări ce au adus omenirea, în repetate rânduri, în pragul
unui război nuclear. Ordinea globală bipolară, a „războiului rece” s-a destructurat
în anii 1989-1991, pe calea unor schimbări politice, ceea ce a permis evitarea unei
confruntări militare și mai ales, consecinţele folosirii armamentului atomic.
În cartea sa, de largă circulaţie „Marea Tablă de Șah” (1997) Zbigniew
Brzezinski sublinia cu nedisimulată satisfacţie că în urma acestor evenimente Statele
Unite au devenit „prima și cu adevărat o super-putere globală”... 1, care nu mai avea
un rival capabil să-i conteste supremaţia politică, economică și militară. Ulterior,
în „The Choise” (2004), el reia această temă argumentând că prăbușirea Uniunii
Sovietice a deschis pentru politica americană o fereastră de oportunitate de 20 de
ani, de care trebuie să profite, prin activism și la nevoie chiar prin intervenţie militară pentru realizarea unui „leadership global”.
În ce privește obiectivele geopolitice concrete, Brzezinski considera că Statele
Unite trebuie să îndeplinească două condiţii esenţiale. În primul rând, era necesar
să obţină accesul la marile resurse de materii prime din Asia centrală și să exercite o
influenţă politică asupra tinerelor republici din zonă, ce se desprinseseră de Rusia,
pentru a le atrage de partea sa. Reașezarea geopolitică schiţată de Brzezinski reformula doctrina Mackinder sub forma unui obiectivul strategic global al Statelor Unite
pentru secolul XXI: „Cine deţine controlul Asiei centrale domină Eurasia”;
„Cine domină Eurasia, deţine controlul întregei planete”.
În al doilea rând, Brzezinski, asemenea lui Kissinger și alţi formatori de opinie din geopolitica americană contemporană, sublinia că preocuparea principală, în
viitor, a Statelor Unite trebuie să fie blocarea emergenţei unui nou pol de putere
capabil să-i conteste poziţia dominantă în afacerile internaţionale.
Urmărind prioritar aceste obiective strategice, Statele Unite și-au extins prezenţa politică și militară în Europa de est, au pătruns în Caucazul de sud și în Asia
centrală. Procesul extinderii s-a consolidat odată cu intensificarea luptei contra terorismului internaţional, prin declanșarea războiului contra Irakului, considerat un
deţinător de arme de distrugere în masă, și a intervenţiei armate în Afghanistan
contra talibanilor și a grupărilor Al-Qaeda.
Analiza geopolitică realizată de Brzezinski în „The Choise” cuprindea însă și o
avertizare „dominaţia ca scop în sine este o stradă înfundată”...,2 avertizare susţinută și de o explicaţie privind un posibil eșec în îndeplinirea „leadership-ului global”
1 Zbigniew Brzezinski : „Marea Tablă de Șah” (București:Ed. Univers Enciclopedic, 2000)
2 Zbiegniew Brzezinski : „The Choise” (Cambridge: Basic Books,2004) 219
4
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
de către SUA. „Acest rol – atrăgea atenţia Brzezinski – poate deasemenea să fie subminat și delegitimat de folosirea abuzivă a puterii Statelor Unite”....1
Evoluţiile din politica și economia americană, combinate cu angajările pe plan
extern în războaie fără un final previzibil, au confirmat avertismentul geopoliticianului american. Orientarea neo-conservatoare a guvernării americane, a căpătat din
anii 80 ai secolului trecut o tentă fundamentalist-dogmatică, în contradicţie cu semnalele economiei reale. Această politică a favorizat restrângerea reglementărilor
statului în economie și a dat o libertate de acţiune neîngrădită capitalului financiar.
Politica „neo-con” a guvernării a militat și pentru maximizarea profiturilor companiilor, în noul context al globalizării, pe calea externalizării activităţilor productive pe
diverse continente, reducând astfel locurile de muncă pe plan intern. Aceste măsuri
au adus profituri mai mari, dar au generat și efecte diferite de cele așteptate, în final rezultatul fiind un trend nesatisfăcător al economiei. Datele statistice pentru perioada 2000-2011 pun în evidenţă tendinţa descrescătoare a economiei americane2:
2000
4,1
2001
1,1
2002
1,8
2003
2,5
2004
3,6
2005
3,1
2006
2,7
2007
1,9
2008
0
2009
-3,5
2010
3
2011
1,5
Încă din 2002, în articolul întitulat „Un scenariu apocaliptic”, Joseph E. Stiglitz
avertiza asupra consecinţelor posibile ale guvernării neo-conservatoare: a) discrepanţa dintre potenţialul economic american și performanţele reale în continuă scădere; b) creșterea deficitului comercial ce va transforma Statele Unite din cel mai
mare creditor al lumii în cel mai mare debitor; c) laxitatea standardelor financiare,
care permit operaţii speculative ce subminează dezvoltarea economică și societatea
americană; d) creșterea cheltuielilor militare pentru războiul din Irak și Afghanistan
fără a exista o soluţie și implicit a eforturilor financiare cerute de lupta contra terorismului internaţional; e) un dolar în cădere liberă, în locul unui dolar ieftin, dar
care inspiră încredere; f) „încasarea” efectelor negative din economia americană de
către Uniunea Europeană și restul lumii.3
Temerile exprimate de Stiglitz s-au confirmat. Mai mult, comportamentului
speculativ al capitalului financiar a dat cea mai dură lovitură credibilităţii Statelor
Unite în ce privește capacitatea sa de a îndeplini rolul de lider global, prin declanșarea
crizei financiare din 2007-2008 și ulterior a crizei datoriilor statelor.
Un factor nu mai puţin important, care agravează situaţia economică și financiară a statului american este supra-extinderea militară a Statelor Unite la nivel
global, fără precedent în istoria omenirii. Menţinerea rolului de unică super-putere
are un cost extrem de ridicat, chiar pentru prima economie a lumii, deoarece se
referă la un diapazon larg de activităţi militare: susţinerea activităţilor organizaţiei
NATO, finanţarea efortului de combatere a terorismului internaţional, desfășurarea
intervenţiilor militare fără un final previzibil din Afganistan și Irak, menţinerea activităţilor în aproape 1000 de baze militare aflate în diferite locaţii de pe suprafaţa
planetei. In 2010, totalul cheltuielilor Statelor Unite pentru sfera activităţilor militare a atins cifra de 698 miliarde $, ceea ce reprezintă 43% din totalul cheltuielilor
militare la nivel global. Din acest total, 20 de miliarde $ au avut ca destinaţie armamentul nuclear. Aceste cheltuieli depășesc de 6 ori bugetul militar al Chinei și de 13
ori cheltuielile militare ale Rusiei.4
1 Brzezinski, „The Choise”, 219
2 Date ale Camerei de Comerţ din SUA și raportul Băncii Mondiale: „Global Development
Horizons. Multipolarity: The New Global Economy” (Washington, 17.05.2011) http:// www.
worldbank.org
3 Joseph E. Stiglitz : „A Doomsday Scenario” , 8.10.2002, http:// www.Project-Syndicate.org
4 SIPRI : „Year Book 2011”, http:// www.sipri.org
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
5
Voinţa politică a Statelor Unite de a exercita un control geopolitic la nivelul
planetei deși contribuie la sporirea prestigiului acesteia de primă putere militară a
lumii constituie, în același timp, un fel de”călcâi a lui Achile”, care contribuie substanţial la creșterea dificultăţilor financiare ale statului american.
Fără îndoială, Statele Unite prin mărimea economiei sale și datorită spiritului
antreprenorial de excepţie este departe de un colaps, însă persistenţa fenomenelor
negative crează probleme critice întregei lumi. Datorită interdependenţelor proprii
proceselor de globalizare a activităţilor economice și prin sistemul de alianţe dintre
statele occidentale, Uniunea Europeană și moneda euro au intrat în zona de turbulenţă economică creată de Statele Unite.
Consecinţele crizei financiare din 2008-2009 s-au agravat prin declanșarea
crizei datoriilor statelor europene în 2011. Cu excepţia remarcabilă a Germaniei, celelalte state ale Uniunii Europene au realizat rate scăzute de creștere economică
și traversează o perioadă de înstabilitate a condiţiilor de viaţă pentru majoritatea
societăţii. Dificultăţile economice devenite cronice pentru Statelor Unite și Uniunea
Europeană constituie semnale ce indică că puterile occidentale au atins un „punct
critic” cu efecte sistemice în ce privește distribuţia puterii în lume.
2. Emergenţa unui nou pol de putere.
Pe fondul înrăutăţirii indicatorilor economiei puterilor occidentale, semnalul
cel mai puternic al deschiderii unui nou ciclu geopolitic și geoeconomic global este
dat de ascensiunea economiilor emergente și efectele posibile ale închegării de alianţe politico-economice preponderent „sud-sud”. Re-echilibrarea raporturilor geopolitice globale pe calea constituirii unui nou pol de putere, care își afirmă voinţa de
a contribui la ameliorarea conducerii afacerilor internaţionale a devenit, în prezent,
o realitate acceptată de puterile occidentale. Momentul recunoașterii necesităţii de
a include reprezentanţii ţărilor emergente în dezbaterea și căutarea soluţiilor pentru sfidările cu care se confruntă omenirea în secolul XXI a fost formarea grupului
decizional G-20, pentru dezbaterea problemelor critice ale guvernanţei globale.
Noua structură răspunde mai bine necesităţilor actuale decât grupul G-7, format
din Statele Unite și alte 6 puteri occidentale.1 Deși practica reuniunilor G-7 continuă,
centrul de greutate al dezbaterilor privind starea lumii s-a deplasat spre G-20.
Președintele SUA Barack Obama a motivat trecerea de la formatul G7 la G20
declarând că „problema G-urilor” este expresia necesităţii de a găsi o formulă mai
bună, în contextul în care nu avem un ONU „re-înoit și re-vitalizat”...2 De fapt, puterile occidentale lovite de crize periodice au acceptat să abordeze problematica
conducerii afacerilor mondiale în dialog cu puterile emergente ale „sud-ului”,3 modificare de atitudine care arată că dezbaterea propunerilor pentru stabilirea regulilor de funcţionare a ordinii mondiale nu mai pot fi luate ignorând propunerile și
voinţa puterilor emergente. La rândul lor, ţările emergente au reușit, prin politicile
adoptate, să se remarce prin voinţa lor de fi factori responsabili, alături de puterile
occidentale, în abordarea sfidărilor cu care se confruntă economia și societatea internaţională. În prezent, participanţii la dezbaterile G-20 reprezintă 90% din PIB-ul
global, 2/3 din populaţia lumii și 80% din comerţul mondial. 4
1 În ultimii ani, G-7 a devenit uneori G-8, prin includerea la dezbateri a Federaţiei Ruse.
2 „Combien de G ?”, Le Monde,11 iulie 2009
3 „Combien de G ?”, Le Monde,11 iulie 2009
4 În componenţa acestui grup au intrat: a) membrii grupului G-7 format din puterile occidentale –
Statele Unite, Japonia, Canada, Germania, Franţa, Anglia, Italia; b) membrii grupului BRIC – China,
6
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
În cadrul noilor puteri emergente se remarcă îndeosebi grupul de ţări format
din China, India, Brazilia, Rusia, Africa de sud, între care s-a stabilit un anumit grad
de cooperare și coordonare al acţiunilor, menite să ducă la ameliorarea guvernanţei
globale prin schimbarea regulilor stabilite de puterile occidentale în funcţionarea
pieţei internaţionale, reguli considerate defavorabile pentru noile puteri în ascensiune și ţările în curs de dezvoltare. Ideea acestei cooperări a fost discutată iniţial la
New-York în 2006 la nivelul miniștrilor de externe și s-a concretizat în cadrul unui
summit al șefilor de stat, care a avut loc la Ekaterinburg în Rusia, în 2009.
Incă din 2001, raportul „Building Better Global Economic BRICs”, elaborat
de Jim O’Neill expertul-șef la banca Goldman Sachs, atrăgea atenţia asupra posibilităţii ca un grup de puteri economice emergente, etichetat cu acronimul „BRIC”
(Brazilia,Rusia,India,China), să rivalizeze cu grupul G-7 prin ritmul lor de creștere,
mărimea populaţiei și potenţialul economic. În 2011 în urma iniţiativei Chinei, gruparea BRIC a cooptat un nou membru și anume Africa de sud, devenind grupul BRICS.
Cooptarea Africii de sud are o puternică semnificaţie geopolitică și economică, pentru că subliniază prezenţa grupului BRIC pe continentul african, ceea ce îi consolidează poziţia și implicit prestigiul internaţională.
Membrii grupului BRICS se remarcă printr-o prezenţă activă în numeroase
ţări din Asia, Africa și America de sud, iar în ultimii ani relaţiilor lor economice cu
Uniunea Europeană au atins cote semnificative. Opţiunile politice ale ţărilor din acest
grup diferă adesea de cele occidentale în probleme esenţiale, cum sunt cele ce privesc stabilitatea economică globală, întărirea arhitecturii financiare internaţionale și
crearea de oportunităţi pentru politicile naţionale și cooperarea internaţională.
Deși în trecut au avut de suferit consecinţele politicilor coloniale ale puterilor
occidentale, în prezent realizările economice și sociale ale puterilor emergente din
grupul BRICS și din afara lui sunt evidente, îndeosebi dacă luăm în consideraţie mărimea populaţiei și rata creșterilor anuale ale PIB-ului. În acest sens, prezentăm datele
privind grupul puterilor occidentale (G-7) și ale ţărilor din grupul (BRICS):1
A. Grupul G-7
Populaţie
(milioane
PIB (A)
(miliarde $)
PIB (B)
(miliarde $)
Rata creștere
PIB 2010
Creștere
PIB 2011(est)
Statele Unite
313,2
14.660
14.660
3,0 %
1,5 %
Japonia
126,8
4.310
5.459
4,0 %
- 0,5%
Germania
82,2
2.940
3.316
3,6 %
2,7%
Anglia
62,7
2.173
2.247
1,4 %
1,1%
Franţa
65,3
2.145
2.583
1,4 %
1,7%
Italia
61
1.774
2.055
1,3 %
0,6%
Canada
34
1.330
1.574
3,2 %
2,1%
745,2
29.332
31.894
2,55%
1,31%
India, Brazilia, Rusia; c) alte economii emergente – Africa de sud, Arabia Saudită, Argentina,
Australia, Indonezia, Mexic, Coreea de sud, Turcia; d) Uniunea Europeană prin reprezentantul
Băncii Centrale europene și președinţii ce conduc reuniunile; e) reprezentanţii instituţiilor
financiare cum sunt Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional și altele.
1 Raportul Băncii Mondiale: „Global Development Horizons. Multipolarity: The New Global
Economy”, (Washington 17.05.2011) http://www.worldbank.org și http://www.CIA.gov The
World Factbook (PIB A- PIB în funcţie de paritatea puterii de cumpărare; PIB B- PIB în funcţie de
cursul de schimb)
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
7
B. Grupul BRICS
Brazilia
Rusia
India
China
RSA
Populaţie
(milioane)
203,4
142
1.189
1.336
49
2.919,4
PIB (A)
(miliarde $)
2.172
2.223
4.060
10.090
524
19.069
PIB (B)
(miliarde$)
2.090
1.465
1.538
5.878
357,3
11.328,3
Creștere
PIB 2010
7,5 %
4,0 %
10,1 %
10,3 %
2,8 %
6,9%
Creștere
PIB 2011(est)
3,8%
4,3%
7,8%
9,1%
3,4%
5, 68%
Ipoteza modificării balanţei de putere economică la nivel global, devine mult
mai credibilă dacă luăm în considerare și un alt raport al expertului Jim O’Neill întitulat “The Next 11: More than an Acronim” (2007), care atrage atenţia asupra altor
ţări emergente cu un potenţial demografic și cu rate de creștere economică între 4%
și 7%, care nu fac parte din grupul BRICS: Coreea de sud, Mexic, Turcia, Indonezia,
Iran, Pakistan, Nigeria, Filipine, Egipt, Bangladesh, Vietnam. În 2011, Jim O’Neill revine asupra acestui aspect atrăgând atenţia asupra grupului de puteri emergente
Mexic, Indonezia, Coreea de sud și Turcia (MIST), cu un potenţial de investiţie promiţător și condiţii favorabile de creștere economică:
C. Grupul MIST
Mexic
Indonezia
Coreea de
sud
Turcia
Populaţia
(milioane
113,7
245,6
48,7
PIB (A)
(miliarde $)
1.567
1.030
1.459
PIB (B)
(miliarde $)
1.039
706,7
1.007
Creștere
PIB 2010
5,4 %
6,1 %
6,1 %
Creștere
PIB 2011(est)
3,8%
6,4%
4,5%
78,7
486,7
960,5
5016,5
741,9
3494,6
8,9 %
6,5 %
6,6%
5,32%
În rândul „emergenţilor” se evidenţiază și alte state. Astfel, în America de sud
se remarcă grupul format din Chile, Columbia și Peru, ţări care spre deosebire de
cele menţionate, sunt în relaţii foarte bune de cooperare cu Statele Unite. În 2010,
aceste ţări au înregistrat rate înalte de creștere anuală: Chile 5,1%; Columbia 4,4%,
iar Peru 8,7%.
Dacă luăm în considerare aportul economiilor considerate emergente împreună cu cele ce sunt în curs de dezvoltare, vom pune mai bine în evidenţă modificarea
istorică în ce privește contribuţia acestora la creșterea economică globală și modul
în care au făcut faţă consecinţelor crizei financiare și economice ce destabilizează
lumea din 2008 până în prezent. Raportul Băncii Mondiale din septembrie 2011 exprimă această schimbare în cifre convingătoare1:
Creșterea economică globală
Aportul economiilor dezvoltate
Aportul economiilor emergente și în curs
de dezvoltare
2009
-0,7 %
2010
5,1 %
2011
4,0 %
2012 (est.)
4,0 %
-3,7 %
2,8 %
3,1 %
7,3 %
1,6 %
6,4 %
1,9 %
6,1 %
1 Raportul Băncii Mondiale: „Global Development Horizons. Multipolarity: The New Global
Economy”, 17.05.2011, www. worldbank.org
8
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
Preponderenţa noilor puteri emergente în balanţa demografică a lumii, contribuţia lor semnificativă la depășirea actualelor dificultăţi economice exercită un
impact semnificativ în planul deciziilor politice ce privesc dezvoltarea. În rândul acestora, grupul BRICS printr-un anumit grad de coordonare politică, care deși nu are
caracteristicile unui „bloc”, cum ar fi Uniunea Europeană sau alianţa Nord Atlantică,
este deosebit de activ promovând o nouă viziune în abordarea guvernanţei globale.
3. Potenţialul emergenţilor.
Care sunt însă posibilităţile puterilor emergente de a fi ascultate, de a face ca
punctele lor de vedere cu privire la modul în care să funcţioneze lumea multipolară
să fie luate în considerare ?
Robert Strausz-Hupé referindu-se la factorii ce contribuie la constiturea potenţialului de putere al unui stat sau a unei grupări de state, avea in vedere poziţia
geografică, resursele naturale, populaţia și gradul ei de instruire, voinţa naţională,
calitatea instituţiilor publice. Plecând de la aceste precizări Strausz-Hupé considera
că Statele Unite este puterea care dispune de acești factori în modul cel mai performant, și ca atare, un echilibru la nivel global ar putea fi realizat prin crearea unei
federaţii mondiale condusă de Statele Unite, în calitatea de centru unic.1 În contextul pierderii încrederii în capacitatea puterilor occidentale de a face faţă multiplelor
turbulenţe ce ameninţă stabilitatea economiei globale, evoluţia sugerată de Robert
Strausz-Hupé este doar o posibilitate aflată în concurenţă cu alte posibilităţi ce aparţin, în prezent, puterilor emergente.
Cu toate că după cinci secole de dominaţie colonială a puterilor occidentale,
nivelul de trai al cetăţenilor din ţările emergente este încă departe de cel atins în
metropolele occidentale, puterile emergente au devenit pe fondul declinului economic al ţărilor occidentale principala sursă a creșterii economice la nivel global și în
consecinţă un factor decizional important în cadrul grupului G-20..
Economiile emergente sunt un factor activ în economia mondială nu numai
prin acţiunile comune ale grupului BRICS, ci și prin stabilirea unei diversităţi de alianţe și înţelegeri de grup între diferitele ţări emergente. În afară de aceasta, există
posibilitatea ca alte ţări ce deţin pieţe mari și ritmuri ridicate de creștere economică
să colaboreze strâns cu grupul BRICS sau să intre în componenţa acestui grup, ceea
ce ne permite să susţinem că, în prezent, s-a format un pol de creștere economică ce
deţine elementele necesare pentru a juca un rol politic și economic semnificativ la
nivel mondial, concurând politica și activităţile economice ale puterilor occidentale.
Grupul BRICS rămâne pentru moment „vârful de lance” al ţărilor emergente
și ca atare estimările privind tendinţa de creștere a PIB-ului pentru perioada 20102050, fără a lua în considerare posibilele cooperări sau alianţe între BRICS și alte
mari pieţe emergente, indică anul 2035 ca fiind momentul în care balanţa se va
modifica în favoare ţărilor din grupul BRIC:2
2010
2015
2020
2025
2030
2035
2040
2045
2050
G7
30.437
33.414
36.781
39.858
43.745
48.281
53.617
59.475
66.039
Bric
8.640
13.653
20.226
28.925
40.278
55.090
74.483
98.757
128.324
1 Robert Strausz-Hupé : “The balance of tomorrow”, G.P. Putnam’s Sons, N.Y. 1945
2 Goldman Sachs study : „BRICS and Beyond” , noiembrie 2007
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
9
În prezent, baza de plecare pentru calculul aceastei tendinţe s-a modificat.
Astfel, nivelul PIB-ului pentru întregul grup BRICS luat în considerare a cunoscut o
creștere semnificativă, el depășind nivelul estimat de 8.640, fiind undeva între 11,000
și 19.000 miliarde $, în funcţie de schema de calcul utilizată. De altfel, raportul Băncii
Mondiale publicat la 11septembrie 2011 estimează că între 2011 și 2025 media creșterii
economice la nivel global se va situa pentru ţările emergente în jurul valorii de 4,7%
în timp ce media creșterii economice a ţărilor dezvoltate va fi mult mai redusă, fiind
estimată a fi de 2,3%. În aceste condiţii, contribuţia puterilor emergente la creșterea
PIB-ului global de la 36%, cât este în prezent, se va situa în jur de 45-50%, sau mai
mult. Tot în acest raport se consideră posibil ca „până în 2025 șase mari economii
emergente Brazilia, China, India, Indonezia, Coreea de sud și Rusia vor contribui cu
mai mult de jumătate la creșterea mondială”...1
Estimările mult mai moderate ne prezintă ierarhia modificată a puterilor economice la mijlocul secolulu XXI în felul următor: 2
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
PIB 2010
SUA
China
Japonia
Germania
Franþa
Marea Britanie
Brazilia
Italia
Canada
Rusia
miliarde $
14.624
5.743
5.391
3.306
2.555
2.259
2.204
2.037
1.564
1.477
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
PIB 2050
China
SUA
India
Japonia
Germania
Marea Britanie
Brazilia
Mexic
Franþa
Canada
miliarde $
24.600
22.300
8.200
6.400
3.700
3.576
2.960
2.810
2.750
2.287
Unii experţi avansează ideea mult mai radicală conform căreia modificarea
ierarhiei puterilor economice se va produce mai repede și anume în 2016, când PIBul Chinei calculat în funcţie de paritatea puterii de cumpărare va atinge nivelul de
19.000 $, în timp ce PIB-ul SUA va fi de 18.800 $.3
Potenţialul de presiune al puterilor emergente a crescut mult pe plan internaţional și datorită faptului că acestea au trecut relativ bine prin criza financiară din
2008-2010, iar acum pot face faţă crizei datoriilor suverane ale statelor occidentale,
pentru că dispun de resurse importante pentru creditarea investiţiilor interne și pe
plan internaţional. Din acest punct de vedere, China a doua putere economică și comercială a lumii a devenit și o putere financiară de talie mondială, ceea ce modifică
substanţial balanţa capacităţii de creditare la nivel global
În octombrie 2011, situaţia rezervelor valutare, în cifre rotunjite, arăta astfel4:
G-7
Japonia
Germania
Franţa
Italia
miliarde $
1.138
231
182
170
BRICS
China
Rusia
Brazilia
India
miliarde $
3.200
510
352
312
1 IBRD și World Bank: „Global Development Horizons. Multipolarity:The New Global Economy”,
17.05.2011, www. worldbank.org
2 Raportul băncii britanice HSBC: „Lumea în 2050”
3 Ziarul financiar, 29 iunie 2011
4 Datele preluate din www. CIA The World Factbook, actualizate din presa economică în
octombrie 2011
10
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
Marea Britanie
Statele Unite
Canada
Total
114
75
64
1.974
Africa de Sud
50
Total
4.424
Nivelul mult mai scăzut al rezervelor valutare deţinute de puterile occidentale
din grupul G-7 în raport cu cele deţinute de ţările grupului BRICS, fără a mai lua în
considerare și rezervele deţinute de celelalte puteri emergente, sunt o dovadă a
schimbărilor importante ce au loc la nivel global în planul raporturilor financiare. În
timp ce puterile occidentale constrânse de presiunea crizei „datoriilor suverane” nu
mai reprezintă o sursă sigură de creditare pentru ţările aflate în dificultate, China
împreună cu celelalte ţări ale grupului BRICS utilizează importantele lor rezerve valutare pentru ale investi în Uniunea Europeană, Africa și America de sud.
Un factor nu mai puţin important, îl reprezintă succesiunea crizelor la intervale mici, care a împins economia și societatea din Statele Unite și U.E. într-o fază de
instabilitate prelungită. Pe acest fond, a crescut neîncrederea în capacitatea monedei americane de a mai îndeplini rolul unei monede de rezervă pe piaţa mondială.
Puterile emergente exercită presiuni pentru a se pune capăt înţelegerilor privind
regulile de funcţionare ale pieţei mondiale stabilite, după sfârșitul celui de al doilea
război mondial, la Bretton Woods (Consensul de la Washington). Banca Mondială,
confruntată cu dinamica reală a pieţelor internaţionale, a admis necesitatea unor
modificări, fiind posibil ca până în 2025, dominaţia dolarului ca monedă de rezervă
internaţională să fie înlocuită cu un sistem monetar tripolar constituit din dolar,
euro și yuan.1
Cel mai spectaculos rezultat al puterilor emergente îl constituie însă ritmul
înalt de dezvoltare, în contextul succesiunii unei crize financiare globale, a unor
faze de recesiune și a actualei crize a datoriilor suverane ale statelor occidentale.
Acest potenţial economic și financiar, care a permis și anumite ameliorări ale stării
sociale a populaţiei din statele emergente, susţine capacitatea de influenţă a puterilor emergente din cadrul reuniunilor G-20. Evoluţia socio-economică globală fiind
însă un proces deschis, anumite interacţiuni din cadrul economiei internaţionale pot
bloca această ascensiune. China, în special, va resimţi efectele restrîngerii pieţelor
externe și „supraîncălzirii” economiei. Cu toate acestea, există un interes deosebit
pentru analiza resorturilor interne și externe care au permis reușitele economice
și sociale ale „emergenţilor”, aspecte pe care le vom aborda într-un studiu aparte.
BIBLIOGRAFIE
IBRD and The World Bank:„Multipolarity: The New Global Economy”, Washington D.C 2011
International Monetary Fund : „World Economic Outlook: Slowing Growth, Rising
Risks”,Washington D.C. 2011
Joseph E. Stiglitz : „Globalizarea. Speranţe și deziluzii” , București: Ed. Economică, 2009
Joseph E. Stiglitz : „În cădere liberă.. America, piaţa liberă și prăbușirea economiei
mondiale”,București:
Ed. Publica, 2010
1 „Global Development Horizons. Multipolarity: The New Global Economy”, 17.05.2011, www.
worldbank.org
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
11
20 de ani de la cåderea comunismului
Factorul Gorbaciov
ADRIAN POP
[National School for Political and Administrative Studies]
Abstract
Retrospectively, the study
reviews the impact of Mikhail
Gorbachev on the process of
the breakdown of communism
in East Central Europe and the
end of the Cold War. It argues
that Gorbachev combined the
abandonment of the “Brezhnev
doctrine” and the endorsement
of a non-intervention policy in
East European revolutions with
a policy of discreet “constructive
interference” for their speeding
up. It also claims that a crucial
element which led eventually to
the end of the Cold War was the
gradual Soviet-US rapprochement
process, which culminated
with the Malta summit in early
December 1989.
Keywords
East European revolutions; Cold War;
Gorbachev; non-intervention policy;
Malta summit
12
Î
ntemeiată pe reînnoita utopie a revenirii la preceptele leniniste fondatoare, acţiunea
politică a lui Gorbaciov a fost cea de a
doua încercare, după cea a lui Hruşciov,
de renovare „de sus şi din interior” a sistemului socialist, dar, spre deosebire de
cea hruşciovistă, ea va precipita încheierea Războiului Rece şi se va dovedi fatală imperiului sovietic şi sistemului socialist în ansamblul său.
După cum observa filosoful francez Alexis de Tocqueville, pentru o guvernare proastă momentul cel mai periculos
este acela când ea începe să se reformeze. Acţiunea politică a lui Gorbaciov nu a
făcut excepţie din acest punct de vedere.
Când liderul sovietic a încercat o regenerare a sistemului, imperiul sovietic se afla
deja într-o stază structurală care-l prăbuşise în imobilism. Încercarea de transformare sistemică a lui Gorbaciov a condus
nu doar la dezintegrarea elementelor pe
care se întemeia sistemul politic sovietic
şi puterea sa imperială, ci şi la dezmembrarea statului sovietic însuşi. Momentul
de turnură în cadrul acestui proces l-a
reprezentat cea de a XIX-a Conferinţă a
PCUS din vara anului 1988, când dintr-un
reformator al sistemului din interiorul
său, Gorbaciov s-a metamorfozat întrun transformator sistemic al acestuia1.
Ambasadorul american în capitala sovietică Jack Matlock se afla la Helsinki pen1 Archie Brown, The Rise and Fall of Communism (London: Vintage Books, 2010), 507.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
tru a-l informa pe preşedintele Reagan asupra ultimelor evoluţii din URSS înaintea
vizitei sale la Moscova (29 mai-2 iunie 1988), când a primit pe fax recent publicatele
„teze” ale Conferinţei a XIX-a PCUS. Impresionat de determinarea Kremlinului de a
respecta drepturile fundamentale ale cetăţenilor sovietici şi principii precum separarea
puterilor în stat, independenţa justiţiei şi prezumţia de nevinovăţie, Matlock a conchis
că «ceea ce descriau „tezele” era ceva mai aproape de social-democraţia europeană».
Sintetizând conţinutul noilor „teze”, Matlock i-a spus atunci preşedintelui Reagan că
„dacă se dovedesc a fi reale, Uniunea Sovietică nu va mai putea să fie niciodată ceea
ce a fost în trecut”1.
Criticii şi admiratorii lui Gorbaciov – deopotrivă – au atribuit roluri însemnate
în explicarea impactului „factorului Gorbaciov” asupra proceselor care au dus la colapsul puterii sovietice în imperiul „interior” şi cel „exterior” şi încheierea Războiului
Rece, inclusiv trăsăturilor personale de caracter ale lui Gorbaciov – încrederea în sine
şi optimismul, naivitatea, tendinţa de a acţiona ad hoc şi a amâna luarea deciziilor
dificile, occidentalismul şi aversiunea deopotrivă faţă de detaliile practice ale guvernării şi utilizarea forţei2.
Tendinţa de a amâna l-a făcut, de pildă, să eşueze în implementarea la timp
a reformelor economice de substanţă, să îngăduie transformarea războiului din
Afganistan, moştenit de la predecesorii săi, Brejnev şi Andropov, în „războiul lui
Gorbaciov”, şi să-i îngăduie lui Boris Elţîn să preia iniţiativa politică în 1990-1991.
Naivitatea l-a făcut să nutrească iluzia că socialismul poate fi menţinut în
Europa de Est, iluzie reformistă care, la rândul său, l-a făcut să ignore semnalele alarmiste ce-i parveneau şi chiar să privească cu simpatie procesul disoluţiei regimurilor
comuniste. Aceeaşi naivitate l-a făcut ulterior să se încreadă în promisiunea făcută
pe parcursul negocierilor „2+4”, care au condus la reunificarea Germaniei, că NATO
nu se va extinde dincolo de frontierele Germaniei după terminarea Războiului Rece3.
În privinţa occidentalismului său, admiratorii săi externi au subliniat, pe bună
dreptate, că Gorbaciov a fost primul lider sovietic care a acţionat ca un autentic
politician occidental, a captat atenţia şi bunăvoinţa opiniei publice occidentale la
niveluri neatinse până atunci de vreun lider sovietic şi a stabilit relaţii personale
prieteneşti cu unii lideri occidentali importanţi, între care cancelarul vest-german
Helmut Kohl. Martor în octombrie 1988 al întâlnirii dintre Gorbaciov şi Kohl, Anatoli
Cerniaev a notat în jurnalul său: „Am simţit fizic că intrăm într-o nouă lume, în care
lupta de clasă, ideologia şi, în general, polaritatea şi duşmănia nu mai sunt decisive.
Iar ceva pan-uman preia controlul”4.
Referindu-se tot la occidentalismul lui Gorbaciov, detractorii săi subliniază, din nou nu fără dreptate, dependenţa sa psihologică crescândă de Occident.
Confruntat cu o tot mai gravă criză de popularitate şi legitimitate pe plan intern, datorită haosului economic şi socio-politic tot mai accentuat, Gorbaciov s-a îndreptat
către Vest pentru recunoaşterea de care nu putea beneficia la el în ţară, punând-o
pe aceasta din urmă înaintea intereselor de stat ale Uniunii Sovietice5.
Pentru o justă evaluare a ponderii „factorului Gorbaciov” în prăbuşirea comunismului în Europa Centrală şi de Est şi încheierea paşnică a Războiului Rece întrebarea corectă este de ce aceste procese nu au avut loc mai devreme de 1989. Răspunsul
la această întrebare vizează mai multe aspecte. Înainte de toate este vorba de faptul
1 Jack F. Matlock, Autopsy on an Empire: The American Ambassador’s Account of the Collapse
of the Soviet Union (New York: Random House, 1995), 122.
2 Archie Brown, The Gorbachev Factor (Oxford: Oxford University Press, 1996), 383-384.
3 Vezi interviul lui Gorbaciov din Daily Telegraph, 7 mai 2008.
4 Vladimir M. Zubok, „New Evidence on the «Soviet Factor» in the Peaceful Revolutions of
1989”, Cold War International History Project Bulletin, 12/13 (2001): 9.
5 Zubok, A Failed Empire: The Soviet Union in the Cold War from Stalin to Gorbachev (Chapel
Hill: The University of North Carolina Press, 2007), 316-318.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
13
că până la jumătatea anilor ’80, Uniunea Sovietică nu a lăsat nici o clipă să se înţeleagă că prezervarea socialismului în Estul Europei ar fi negociabilă. Dimpotrivă, ori
de câte ori s-a confruntat cu provocări la adresa statu quo-ului postbelic, URSS şi-a
manifestat prompt determinarea de a menţine ferm controlul asupra sferei sale de
hegemonie prin acţiuni în forţă (1953, 1956, 1968) sau prin ameninţări cu forţa (19801981). Majoritatea societăţilor de tip sovietic din Europa de Est dispuneau de premisele necesare abandonării comunismului cu mult timp înainte de 1989 şi cu siguranţă
că l-ar fi şi abandonat dacă nu exista determinarea sovietică fermă de a menţine
statu quo-ul postbelic. De aici rezultă logic că abandonarea de către Gorbaciov a
„doctrinei Brejnev” – pretenţia Uniunii Sovietice de a avea „dreptul şi datoria” de
a interveni în orice „ţară frăţească” pentru a prezerva socialismul – a deschis calea
unor mutaţii geopolitice, social-politice şi ideologice rapide şi de amploare pe continentul european1. Pe de altă parte, este tot atât de adevărat că ţările occidentale
acceptaseră divizarea Europei încă înainte de începuturile Războiului Rece, în baza
„acordului de procentaj” Churchill-Stalin din octombrie 1944, într-o perioadă când
SUA erau mult mai puternice în raport cu Uniunea Sovietică decât la jumătatea anilor ’80. Ori de câte ori au avut ocazia să-şi aducă contribuţia la subminarea activă
a regimurilor comuniste est-europene în contexte favorabile de criză (1953, 1956,
1968), SUA s-au abţinut să intervină, rezumându-se la condamnări retorice ale intervenţiilor Uniunii Sovietice şi sateliţilor săi care au pus capăt acestor crize – poziţie
care, în condiţiile constrângerilor proprii erei nucleare – este, întrucâtva, de înţeles.
În plus, Actul Final al CSCE din august 1975 consfinţise oficial în planul relaţiilor internaţionale partajarea postbelică a Europei. De abia odată cu concesiile unilaterale
ale lui Gorbaciov în relaţia strategică cu Occidentul, schimbarea calitativă a relaţiilor
Est-Vest şi încheierea paşnică a Războiului Rece s-a transformat dintr-o posibilitate
virtuală (ce existase, pentru scurt timp, şi în 1953, după moartea lui Stalin!) în realitate concretă.
După cum remarca reputatul kremlinolog Archie Brown de la Universitatea
Oxford, prin noul curs de politică externă pe care l-a impus Kremlinului, Gorbaciov
„a făcut mai mult decât oricine altcineva pentru a pune capăt Războiului Rece dintre
Est şi Vest”2. În doar câţiva ani, în perioada 1985-1988, raportarea postbelică tradiţională a Kremlinului la Europa de Est ca şi glacis geopolitic şi geostrategic al Uniunii
Sovietice a fost înlocuită cu ideea integrării acestei arii în „casa comună europeană”.
Deşi nu era dispus să dezmembreze blocul sovietic ci, mai degrabă, să-l aşeze pe
baze principiale mult mai solide, Gorbaciov recunoştea că schimbarea este inevitabilă, chiar şi în sfera angajamentelor militare. În iulie 1987, Tratatul de la Varşovia
a adoptat o nouă doctrină militară, care era o copie la indigo a noii doctrine militare sovietice. Noua doctrină stipula imposibilitatea victoriei într-un război nuclear
şi inutilitatea parităţii în armamentele strategice, zdruncinând astfel fundamentele
ideologice şi psihologice ale prezenţei militare sovietice în Estul Europei3. La summitul Tratatului de la Varşovia din iulie 1988, Gorbaviov a împărtăşit celorlalţi lideri
din blocul răsăritean convingerea Kremlinului că alianţele „nu sunt pe vecie”. La
summitul de la Bucureşti al Tratatului, în iulie 1989, el a precizat că viitoarele relaţii
interaliate se vor baza pe egalitate, independenţă şi dreptul fiecărei ţări de a-şi elabora propria poziţie politică, strategie şi tactică fără amestecul din afară al vreunui
alt partid4. Mai mult decât atât, sub impactul influenţei decisive a lui Gorbaciov,
summitul Tratatului de la Varşovia de la începutul lunii decembrie 1989 a declarat
complet ilegală intervenţia militară a trupelor aliate ale Pactului în august 1968, de1 Brown, The Rise and Fall of Communism, 522-523.
2 Brown , The Gorbachev Factor, 317.
3 Brown , The Gorbachev, 301.
4 Thomas Blanton, „When Did the Cold War End?”, Cold War International History Project
Bulletin, 10 (1998): 184-187.
14
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
legitimând astfel întreaga conducere comunistă cehoslovacă, ce-şi datora poziţiile
intervenţiei.
Fără îndoială, politica de neintervenţie a fost şansa forţelor politice reformatoare din Europa de Est. Cea dintâi distanţare publică a lui Gorbaciov faţă de
„doctrina Brejnev” s-a produs cu prilejul reuniunii CAER din noiembrie 1986. Atunci
secretarul general al PCUS a proclamat „independenţa fiecărui partid, dreptul său
de a lua decizii suverane asupra problemelor dezvoltării în fiecare ţară, responsabilitatea sa faţă de propriul popor” ca principii inalienabile ale relaţiilor dintre statele
socialiste1. Dar prima declarare publică răspicată a abandonării „doctrinei Brejnev”,
Gorbaciov a făcut-o în cuvântarea din 28 iunie 1988, la cea de a XIX-a Conferinţă a
PCUS: „[...] impunerea dinafară – prin orice mijloace, nemaivorbind de mijloace militare – a unei structuri sociale, a unui mod de viaţă sau a unei politici face parte din
arsenalul periculos al anilor trecuţi. Suveranitatea şi independenţa, drepturile egale
şi neamestecul devin norme recunoscute ale relaţiilor internaţionale [...] A te opune
libertăţii de opţiune însemnă a te plasa împotriva cursului obiectiv al istoriei însăşi”2.
La vremea sa, declaraţia a trecut aproape neobservată. În schimb, extrem de mediatizată a fost declaraţia sa de la Naţiunile Unite din decembrie acelaşi an, ca urmare
a spectaculoaselor reduceri unilaterale de trupe anunţate de liderul sovietic, şi mai
puţin pentru reiterarea de către acesta a naturii constrângătoare a principiului libertăţii de opţiune. Ulterior, declaraţia oficială adoptată la întâlnirea anuală a liderilor
est-europeni de la începutul anului 1989, stipula că: „Nici o ţară nu are dreptul de
a dicta evenimente într-o altă ţară, să-şi asume poziţia de judecător şi arbitru”3. Era
avertismentul doar uşor voalat al Kremlinului dat liderilor est-europeni că de atunci
înainte le revenea doar lor sarcina menţinerii sau dobândirii sprijinului intern pentru
regimurile pe care le conduceau.
Tot în ianuarie 1989, Gorbaciov a anunţat reducerea forţelor sovietice în
Europa Centrală şi de Est cu 14% şi diminuarea producţiei de armamente cu 19%
şi a cerut Comisiei de Politică Externă a Biroului Politic al CC al PCUS, condusă de
Aleksandr Iakovlev, să elaboreze împreună cu principalele think tank-uri sovietice
scenarii privitoare la viitoarele evoluţii din Estul Europei. Faptul că memorandumurile care i-au fost prezentate avertizau asupra posibilităţii unei reacţii violente în
lanţ şi imploziei blocului răsăritean în cazul unei intervenţii sovietice în regiune nu
a făcut decât să-i întărească convingerea necesităţii promovării politicii de neintervenţie. De altminteri, Gorbaciov împărtăşea cu Iakovlev şi Şevarnadze convingerea
că o intervenţie sovietică nu numai că va afecta grav relaţiile Est-Vest, ce tocmai se
amelioraseră considerabil, dar va şi conduce la consolidarea forţelor conservatoare
din conducerea Uniunii Sovietice. Atunci când preşedintele Consiliului de Miniştri al
Ungariei Miklós Németh l-a informat pe Gorbaciov, la 3 martie 1989, asupra deciziei
de „a înlătura complet protecţia electronică şi tehnologică de la frontierele vestice
şi sudice ale Ungariei”, Gorbaciov nu a obiectat. Singurele cuvinte – esopice – pe
care le-a rostit liderul sovietic în acel moment, când graniţele Ungariei erau asaltate de cetăţeni români şi est-germani ce încercau să pătrundă ilegal în Occident,
au fost: „Avem un regim strict al frontierelor, dar devenim mai deschişi”. Iar atunci
când conducerea politică maghiară a trimis o notă ministrului sovietic de Externe
Eduard Şevarnadze privitoare la înţelegerea convenită cu guvernul RFG (un milion
de mărci sub formă de credite în schimbul deschiderii graniţei pentru cetăţenii est1
Hans-Hermann Hertle, „The Fall of the Wall: The Unintended Self-Dissolution of East
Germany’s Ruling Regime”, Cold War International History Project Bulletin, 12/13 (2001): 132.
2 Brown, The Rise , 524.
3 Peter Cipkowski, Revolution in Eastern Europe: Understanding the Collapse of Communism
in Poland, Hungary, East Germany, Czechoslovakia, Romania, and the Soviet Union (New York:
John Willey & Sons, Inc., 1991), 11-12.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
15
germani care se refugiau în Occident utilizând teritoriul maghiar), acesta a răspuns
că: „aceasta este o problemă care priveşte Ungaria, RDG şi RFG”1.
Înţelegerea informală dintre cancelarul vest-german Helmuth Kohl şi
Gorbaciov, parafată cu prilejul vizitei pe care acesta din urmă a făcut-o în perioada
11-15 iunie 1989 în RFG, a jucat un rol crucial în reunificarea paşnică ulterioară a
Germaniei. Declaraţia comună dată publicităţii în urma vizitei sublinia „respectul
pentru dreptul la autodeterminare naţională” – o aluzie la faptul că URSS nu se va
opune cu forţa mutaţiilor geopolitice atât din „imperiul exterior”, cât şi din „imperiul interior”. La finele lui septembrie 1989, în urma întâlnirii pe care, la instrucţiunile lui Gorbaciov, ministrul sovietic de Externe Şevarnadze a avut-o cu omologii săi
James Baker şi Hans-Dietrich Genscher la Adunarea Generală a ONU de la New York,
refugiaţilor est-germani din Praga şi Budapesta li s-a permis staţionarea temporară în sediile ambasadelor vest-germane din cele două capitale2. Iar la începutul lui
noiembrie 1989, când demonstraţiile din Leipzig şi alte oraşe est-germane au proliferat, Gorbaciov a lăsat să se cunoască faptul că luase legătura telefonic personal
cu comandantul trupelor sovietice din Germania Răsăriteană, cerându-i să menţină
trupele în cazărmi3.
Politica de neintervenţie nu a însemnat însă câtuşi de puţin abţinerea lui
Gorbaciov de a influenţa în direcţia dorită – direct sau indirect – cursul evenimentelor
în Europa de Est. Prin intermediul lui Iakovlev, la sfârşitul anului 1988 liderul sovietic le-a cerut celor cehoslovaci să înceteze să bruieze postul de radio Europa Liberă,
pentru a se conforma prevederilor Actului Final al CSCE de la Helsinki (1975). În urma
acestui demers, de la începutul anului 1989, cuvintele lui Havel au putut fi auzite de
către ascultătorii cehi. O altă „interferenţă constructivă” a liderului sovietic în afacerile Cehoslovaciei a fost „recomandarea” fermă pe care Moscova a făcut-o autorităţilor
de la Praga, după reprimarea brutală a demonstraţiei studenţeşti din 17 noiembrie
1989, de a nu folosi forţa pentru a calma protestele opoziţiei4. În general însă, sprijinul
logistic pentru oponenţii forţelor politice conservatoare din Europa de Est a fost discret. În cazul Bulgariei, discreţia a fost atât de mare încât despre acţiunile energice ale
ambasadei sovietice din Sofia de sprijinire a complotului anti-Jivkov nu a ştiut până în
ultima clipă nici măcar rezidentul KGB în Bulgaria5.
Pentru a crea un curent favorabil politicii de perestroika şi glasnost şi a înfrânge opoziţia celor care se opuneau proceselor reformatoare în blocul răsăritean,
Gorbaciov a utilizat o dublă strategie. La o consfătuire restrânsă din martie 1988,
la care au participat doi din principalii exponenţi ai reformei, Eduard Şevardnadze
şi Aleksandr Iakovlev, a fost elaborată o nouă strategie de dinamizare a societăţii,
axată pe formarea şi promovarea unor formatori de opinie favorabili reformelor
din rândurile intelectualităţii în general, şi a celei disidente în special. Noua strategie, ce-şi găsea corespondenţe în strategia fronturilor populare, promovată de
Kremlin în perioada interbelică, a dat roade în majoritatea ţărilor socialiste, în avangarda mişcărilor reformatoare plasându-se exponenţi de frunte ai intelectualităţii.
Complementar acestei strategii, serviciile de informaţii sovietice au penetrat organele de securitate ale ţărilor socialiste, diminuându-le sau chiar anulându-le capacitatea de reacţie faţă de mişcările opoziţiei. La reuniunile periodice ale şefilor serviciilor secrete din ţările blocului răsăritean, reprezentanţii Uniunii Sovietice acreditau
1 Vladislav M , Zubok, „New Evidence on the «Soviet Factor» in the Peaceful Revolutions of
1989”, 12.
2 Zubok , A Failed Empire: The Soviet Union in the Cold War from Stalin to Gorbachev, 322.
3 Cipkowski, Revolution in Eastern Europe, 162-163.
4 Jacques Lévesque, The Enigma of 1989: The USSR and the Liberation of Eastern Europe
(Berkeley: University of California Press, 1997), 186.
5 Jordan Baev, „1989: Bulgarian Transition to Pluralist Democracy”, Cold War International
History Project Bulletin, 12/13 (2001): 166.
16
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
ideea conform căreia sistemul socialist nu este imuabil, iar tensiunile manifestate în
cadrul său pot fi surmontate prin politica de perestroika şi glasnost1.
Gorbaciov ştia prea bine că pentru a asigura eficacitatea deplină a demersurilor sale, se impunea o relaxare a tensiunii militare în Europa. Până în 1988, strategia
sa a fost de „ocolire a americanilor” şi îmbunătăţire a relaţiilor cu membrii europeni
ai NATO, sperând, cu naivitate, că reducerile unilaterale de trupe sovietice ar putea
conduce la apariţia de fricţiuni şi diviziuni în cadrul NATO2. Această strategie nu
a dat însă roade, vest-europenii dând semnale clare că sunt dispuşi să pună capăt
Războiului Rece doar cu consimţământul americanilor. Începând din a doua jumătate a anului 1988, pe măsură ce dificultăţile interne se accentuau, Gorbaciov şi apropiaţii săi au realizat că dacă doreau să se menţină la putere şi, totodată, să menţină
statutul de mare putere al Uniunii Sovietice, o apropiere de SUA era imperativă.
Semne simptomatice ale acestei noi viziuni rămân vizita preşedintelui Reagan la
Moscova în vara anului 1988, care a marcat sfârşitul psihologic al Războiului Rece şi
discursul lui Gorbaciov în faţa Adunării Generale a ONU din decembrie acelaşi an,
ce a marcat sfârşitul său ideologic. Comentând la 21 ianuarie 1989, în faţa Biroului
Politic, ideea unui condominium URSS-SUA asupra Europei, ce i-a fost sugerată de
Henry Kissinger cu prilejul recentei sale întâlniri cu membrii Comisiei Trilaterale3,
Gorbaciov a spus: „Ar trebui să lucrăm şi asupra acestui registru de probleme, dar în
aşa fel încât să nu transpire, pentru că în Europa ei se tem cel mai mult de ceea ce ei
înţeleg că înseamnă summitul de la Reykjavik”, respectiv o „conspiraţie între URSS
şi SUA pe seama Europei”4.
Pe parcursul a mai puţin de un an, Gorbaciov şi apropiaţii săi „au lucrat” intens
la materializarea ideii. Începând din septembrie 1989, ministrul sovietic de Externe
Şevarnadze a dezvoltat o relaţie personală amicală cu secretarul de stat american
James Baker. În cele din urmă, încrederea şi respectul reciproc dintre liderii celor
două superputeri, ce au furnizat liantul psihologic al procesului de reunificare paşnică a Europei, aveau să fie consolidate la summitul istoric de la Malta (2-3 decembrie 1989). În largul coastelor insulei Malta, liderul american a fost foarte mulţumit
să vadă că omologul său sovietic era interesat de cooperarea sovieto-americană în
transformarea Europei şi a lumii, confruntate cu provocări noi. Punctând câteva din
aceste noi provocări – regruparea forţelor pe plan mondial, transformările din Europa
de Est, problemele economice şi de mediu – liderul sovietic a ridicat problema rolului SUA şi URSS în aceste schimbări. Exprimând convingerea conducerii sovietice că
„SUA şi URSS sunt pur şi simplu «condamnate» la dialog, coordonare şi cooperare”,
Gorbaciov concluziona cu formula sugerată anterior de Kissinger: ”Toate acestea înseamnă că propunem un condominium sovieto-american. Vorbim despre realităţi”5.
Atunci când însă Bush a abordat problema „exportului de revoluţie” şi a prezenţei
sovietice nu doar în Europa de Est, ci...America Centrală, Gorbaciov a fost surprins,
asigurându-l pe omologul său american că „nu urmărim nici un ţel în America Latină.
Nu dorim capete de pod sau puncte întărite acolo”6. La sfârşitul summitului, purtăto1 Ioan Scurtu, Revoluţia Română din decembrie 1989 în context internaţional (Bucureşti: Editura
Enciclopedică şi Editura Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, 2006), 44-45.
2 Anatoly Dobrynin, In Confidence (New York: Times Books, 1995), 570.
3 În acel moment Comisia Trilaterală era alcătuită din secretarul de stat al SUA Henry Kissinger,
preşedintele Franţei Valéry Giscard d’Estaing şi primul ministru al Japoniei Yasuhiro Nakasone.
4 „Anatoly Chernyaev’s Notes from the Politburo Session, 21 January 1989”, Cold War
International History Project Bulletin, 12/13 (2001): 16-17. Vezi şi Scurtu, Revoluţia Română din
decembrie 1989 în context internaţional, 316.
5 „At Historic Crossroads: Documents on the December 1989 Malta Summit”, Cold War
International History Project Bulletin, 12/13 (2001): 233.
6 At Historic, 234. Vezi şi George Bush, Brent Scowcroft, A World Transformed (New York:
Vintage Books, 1998), 165.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
17
rul de cuvânt al Ministerului sovietic de Externe, Ghenadi Gerasimov avea să declare:
”Am îngropat Războiul Rece pe fundul Mării Mediterane”1.
Ca produs politic al unui fost şef al serviciilor secrete sovietice (Andropov),
Gorbaciov a înţeles că „un condominium sovieto-american” impunea şi o colaborare
punctuală limitată, pe probleme de interes comun, a KGB şi GRU, cu serviciile de informaţii americane, care să complementeze contactele serviciilor secrete sovietice cu cele
ale marilor puteri europene din cadrul NATO, realizate începând din 19862. Aşa se face
că reacţia serviciilor de informaţii sovietice la crearea în 1989, de către Departamentul
de Stat, prin CIA, a structurii informative denumite Trust Organization, ce reunea
defectori din URSS, Polonia, Cehoslovacia şi România – între care şi fostul general
de securitate Ion Mihai Pacepa – a fost pozitivă. Trust Organization, ce-şi avea sediul
central în California şi filiere în Austria şi RFG, trebuia să declanşeze şi sprijine mişcările disidente din ţările socialiste, să organizeze şi dirijeze activităţile informative în
rândul emigraţiei originare din aceste ţări şi să iniţieze acţiuni împotriva statelor socialiste prin intermediul unor elemente din rândurile emigraţiei sau disidenţilor. O notă
a Centrului de Informaţii Externe (CIE) din 14 noiembrie 1989 consemna contribuţia
organizaţiei ce grupa foştii transfugi din blocul răsăritean la destabilizarea situaţiei
politice din Polonia, Ungaria şi RDG, precizând că în perioada imediat următoare acţiunile sale se vor concentra pe România şi Cehoslovacia3. Modul cum s-au desfăşurat
evenimentele din noiembrie-decembrie 1989 de la Praga şi Bucureşti, fac extrem de
credibilă ipoteza că Trust Organization a jucat un rol însemnat în provocarea şi dirijarea lor4. Iar aceasta cu atât mai mult cu cât exista un modus operandi destul de clar
pentru operaţiunile serviciilor secrrete pentru instaurarea unor democraţii controlate
în Europa de Est, pe care colaborarea dintre serviciile sovietice şi americane l-ar fi
putut lua drept ghid. Este vorba despe un plan al KGB pus la punct încă din anii 19581960, care a parvenit CIA-ului în 1982 şi care a fost făcut public într-o carte publicată
de fostul maior KGB defector Anatoli Goliţin doi ani mai târziu. Cartea dezvăluia un
„mecanism al înşelătoriei” prin care „liberalizarea” şi democratizarea” urmau a fi
impuse de sus, de către elitele fostelor partide comuniste, controlate de agenţii KGB
din rândurile intelectualităţii şi tehnocraţilor, proces în cadrul căruia „revoluţia controlată” din România ar fi avut rolul „de a conferi credibilitate precedentelor paşnice
şi unor mai puţin credibile mişcări politice”5.
BIBLIOGRAFIE
*** „At Historic Crossroads: Documents on the December 1989 Malta Summit”, Cold War
International History Project Bulletin, Issue 12/13, Fall/Winter 2001.
*** „Anatoly Chernyaev’s Notes from the Politburo Session, 21 January 1989”, Cold War
International History Project Bulletin, Issue 12/13, Fall/Winter 2001.
BAEV, Jordan, „1989: Bulgarian Transition to Pluralist Democracy”, Cold War International
History Project Bulletin, Issue 12/13, Fall/Winter 2001.
BLANTON, Thomas, „When Did the Cold War End?”, în Cold War International History
Project Bulletin, Issue 10, March 1998.
1 Brown, The Rise , 602.
2 Andrei Păsăreanu, Demers către adevăr. România decembrie 1989. O altă analiză a evenimentelor (Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Gheorghe Marin Speteanu, 2008), 57.
3 Constantin Sava, Constantin Monac, Adevăr despre decembrie 1989. Conspiraţie, diversiune,
revoluţie. Documene din Arhivele Armatei (Bucureşti: Editura Forum, 1999), 15.
4 Cristian Troncotă, Duplicitarii, O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului
comunist din România (Bucureşti: Editura Elion, 2003), 124-125.
5 Apud Emil Constantinescu, Adevărul despre România (1989-2004) (Bucureşti: Editura Universalia, 2004), 151.
18
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
BROWN, Archie Gorbachev Factor, Oxford: Oxford University Press, 1996.
BROWN, Archie, The Rise and Fall of Communism, London: Vintage Books, 2010.
CONSTANTINESCU, Emil, Adevărul despre România (1989-2004), Bucureşti: Editura
Universalia, 2004.
CIPKOWSKI, Peter, Revolution in Eastern Europe: Understanding the Collapse of Communism
in Poland, Hungary, East Germany, Czechoslovakia, Romania, and the Soviet Union, New
York: John Willey & Sons, Inc., 1991.
DOBRYNIN, Anatoly, In Confidence, New York: Times Books, 1995.
HERTLE, Hans-Hermann, „The Fall of the Wall: The Unintended Self-Dissolution of East
Germany’s Ruling Regime”, Cold War International History Project Bulletin, Issue 12/13, Fall/
Winter 2001.
LEVESQUE, Jacques, The Enigma of 1989: The USSR and the Liberation of Eastern Europe,
Berkeley: University of California Press, 1997.
MATLOCK, Jack F., Autopsy on an Empire: The American Ambassador’s Account of the
Collapse of the Soviet Union, New York: Random House, 1995.
PASAREANU, Andrei, Demers către adevăr. România decembrie 1989. O altă analiză a
evenimentelor, Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Gheorghe Marin Speteanu, 2008.
SAVA, Constantin, Monac, Constantin, Adevăr despre decembrie 1989. Conspiraţie,
diversiune, revoluţie. Documene din Arhivele Armatei, Bucureşti: Editura Forum, 1999.
BUSH, George, Scowcroft, Brent, A World Transformed, New York: Vintage Books, 1998.
SCURTU, Ioan, Revoluţia Română din decembrie 1989 în context internaţional, Bucureşti:
Editura Enciclopedică şi Editura Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, 2006.
TRONCOTA, Cristian, Duplicitarii, O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale
regimului comunist din România, Bucureşti: Editura Elion, 2003.
ZUBOK, Vladislav M., A Failed Empire: The Soviet Union in the Cold War from Stalin to
Gorbachev, Chapel Hill: The University of North Carolina Press, 2007.
ZUBOK, Vladislav M., „New Evidence on the «Soviet Factor» in the Peaceful Revolutions of
1989”, Cold War International History Project Bulletin, Issue 12/13, Fall/Winter 2001.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
19
20 de ani de la cåderea comunismului
The Romanian Civil War:
A Theoretical Discussion On The Proximate Causes of Violence1
ALEXANDER GHALEB
[National Defense University, USA]
Romania has just lived a trauma, the communist
totalitarianism, and this is a chance for historians to
assume a role of cultural therapy, teaching people
to come to terms with the past.2
Adrian Cioflanca
Abstract
The paper is a theoretical account
of the Romanian Revolution
viewed from the eyes of an
American international security
strategist who recounts his
childhood in Romania. The author
believes that the unresolved
nature of the violence during
the revolution discouraged many
historians and political scientists
from applying genuine theoretical
foundations to the study of a
sustained conflict that resulted
in 1,104 official deaths and 3,352
wounded. Ultimately, the author
suggests, the proximate causes
of the violence in 1989 provide
sufficient evidence to define
the revolution as a coup related
civil war. The fact that a conflict
that meets the casualty element
of the civil war definition does
not attract the attention of the
academia is an injustice not only
against the families of the victims
of the conflict, but also against
the study of contemporary
history itself.
Keywords
Romanian Revolution; Cold War;
Political Violence
20
I. Introduction12
I was only seven years old when
the Berlin Wall collapsed, on November
9, 1989. That same day, my grandfather,
a retired Colonel in a special counterintelligence unit, and one of the many
former national security advisers to
Nicolae Ceausescu, was asked to report
to the Department of Defense for an
emergency top-level meeting.3 Having
spent the following weekend with my
grandparents in Bucharest, I remember my grandfather whispering to my
grandmother: „There’s going to be a
revolution.”
1 The opinions and conclusions expressed
herein are those of the individual student
author and do not necessarily represent the
views of the National Defense University,
the United States Department of Defense or
any other governmental entity. References
to this study should include the foregoing
statement.
2 Adrian Cioflanca, „Politics of Oblivion in
Post-Communist Romania,” Romanian Journal of Political Science 2, no. 2 (2002), 93.
3 This was highly unusual, especially since
my grandfather fell out of grace with
Ceausescu in 1987, when my grandmother,
a former President of the Women in the
Council of Ministers—who looked like she
could be the twin sister of the great American actress Elizabeth Taylor—was identified
as an ethnic Hungarian with „dangerous”
ties to the Soviet Union.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
The „Romanian Revolution” of December 1989 is „the most dramatic and important event in recent Romanian history.”1 Yet, almost a quarter of a century later,
it remains also „the greatest enigma of Romanian history.”2 Unfortunately, the „unresolved nature”3 of the Romanian 1989 conflict discouraged many historians and
political scientists from applying genuine theoretical foundations4 to the study of a
sustained conflict that resulted in 1,104 official deaths and 3,352 wounded.5 The fact
that a conflict that meets the casualty element of the civil war definition does not
attract the attention of the academia is an injustice not only against the families of
the victims of the conflict, but also against the study of contemporary history itself.
Without a clear and accurate interpretation of the events that unfolded in Romania
in December 1989, it is impossible to fully understand the complexity of the events
that led to the fall of communism in Eastern Europe, and to the end of the Cold War.
Romania was the only Eastern-bloc country where the transition from communism to democracy was preceded by the use of force. To this day, I still dream
about staying motionless next to my grandparents in front of a firing squad of so
called revolutionaries; listening to my grandmother plead in Russian for our life.
Perhaps, the Moldavian (Russian) officer felt pity for us when he called off his men,
or perhaps, it was all just a bad dream.6 At last, I heard my grandfather shout: „Ionut,
get in the car!” Not a word was spoken until we reached our destination. There, my
grandfather turned around and said: „Not a word to your father about this! Or you
will never see me again!”
I must admit, however, that knowing the truth about the Revolution is not
only important to me as an orphan, but also to me as an international security strategist. By analyzing the origins of the Romanian Revolution apart from the other
1989 Revolutions of Eastern Europe (particularly, those of the Soviet satellite states:
Poland, Hungary, East Germany, Bulgaria, and Czechoslovakia), we may gain insight
into the parameters that made the difference between a peaceful and a violent revolution. In order to make this distinction, the following questions must be answered:
Why did Ceausescu think that his political survival was worth shedding blood for,
while other Eastern and Central European communist leaders like Jaruzelski, Grósz,
Krenz, Zhivkov, and Husák peacefully resigned their positions? What was the „strategic dilemma”7 that led to violence in Romania? Was the use of violence the result
of information failures? Finally, did Ceausescu believe that preemptive force was
necessary; and if he did, who or what was Ceausescu afraid of?
Scandalously, most of the interpretative Romanian and French literature on
the Romanian Revolution8 leaves all these questions of extreme importance unanswered. In an attempt to address the „many doubts”9 regarding the exact nature
of the events that unfolded in Romania in December 1989, this paper will focus
1 Richard Andrew Hall, „The Uses of Absurdity: The Staged War Theory and the Romanian
Revolution of December 1989,” East European Politics & Societies 13, no. 3 (Fall, 1999), 501.
2 Peter Siani-Davies, The Romanian Revolution of December 1989 (London: Cornell University
Press, 2005), 3.
3 Daniel Brett, „The Romanian Revolution of December 1989,” Slovo 20, no. 2 (October, 2008),
152.
4 Milena Marin, „The Romanian Revolution of December 1989,” Romanian Journal of Political
Science 8, no. 1 (Spring, 2008), 79.
5 Siani-Davies, The Romanian Revolution of December 1989, 97.
6 The „Soviet tourists” conundrum remains unexplained until today; despite police records
pinpointing their presence in Timisoara two days before demonstrations erupted; and also in
Bucharest starting with December 20.
7 Stefan Wolff, Ethnic Conflict: A Global Perspective (Oxford: Oxford University Press, 2006), 73.
8 Siani-Davies, The Romanian Revolution of December 1989, 2.
9 Marin, The Romanian Revolution of December 1989, 79.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
21
only on identifying the proximate causes (that enabled the outbreak of violence)1 as
opposed to focusing on the underlying causes of the conflict (which are necessary
conditions, but not sufficient to explain the outbreak of violence).2 The distinction
between proximate and underlying causes is required to determine why, despite
similar social, political, economic and structural conditions throughout Eastern and
Central Europe, only in Romania grievances led to a violent civil war.
II. The Stages of the Romanian Revolution
The Romanian Revolution started in Timisoara on December 15, 1989.3
Academic papers, however, rarely focus on this initial phase of the revolution. SianiDavies writes only one sentence on this phase: „It started as a small-scale protest
against a clumsy attempt by the authorities to evict a dissident priest, Laszlo Tokes,
from his residence.”4 Revolutionary Silviu Brucan (a veteran Stalinist)5 also dedicates
this phase only one sentence: „news of the bloody repression in Timisoara on the
night of 16 December spread all over Romania and abroad.”6
Between December 16 and December 22 „the revolution was spreading like
a brush fire across towns and cities across the Banat and Transylvania,”7 with armed
confrontations against the communist regime in major cities like Cluj-Napoca, Arad,
Sibiu, and Brasov. While these clashes are mentioned in academic literature, scholars
almost never focus on these events when they analyze the revolution. No scholar
bothered to answer why 118 were people8 were killed in Timisoara alone. Instead,
scholars like Siani-Davies insisted that the capital should be regarded as „the main
set of the disturbances.”9
The „documented” revolution starts on December 22, when Nicolae and
Elena Ceausescu fled Bucharest with a military helicopter (as demonstrations
erupted in Bucharest).10 An hourly account of the events in this phase is made available in much of the academic literature. The Army takes the side of the people,
and chooses the political entrepreneur (and former head of the Romanian Young
Communist League),11 Ion Iliescu – and his National Salvation Front – to officially
represent the revolutionaries. Near midnight, 22 December, Ion Iliescu appears on
television for the first time to declare the National Salvation Front as the spearhead
of the Revolution.12 Urban guerrilla warfare13 is now waged in all major cities until 25
December, when Nicolae and Elena Ceausescu are sentenced to death following a
mock trial organized by a military tribunal. The couple is executed that same day,
and video of the execution is shown repeatedly on TV.
1 Wolff, Ethnic Conflict: A Global Perspective, 70.
2 Ibid., 68.
3 Siani-Davies, The Romanian Revolution of December 1989, 1.
4 Siani-Davies, The Romanian Revolution of December 1989, 1.
5 Bryan Demchinsky, „How the Romanian Revolution was Betrayed,” The Gazette (Montreal,
Quebec) August 10, 1991.
6 Silviu Brucan, The Wasted Generation. Memoirs of the Romanian Journey from Capitalism to
Socialism and Back. (San Francisco, California: Westview Press, 1993), 168.
7 Siani-Davies, The Romanian Revolution of December 1989, 82.
8 „Romania Marks 20 Years since Anti-Communist Revolt,” The New Zealand HeraldDecember
17, 2009.
9 Siani-Davies, The Romanian Revolution of December 1989, 82.
10 At that very moment, my grandfather received a phone call that certain elements of the
military wanted to identify my grandfather’s car as the vehicle Ceausescu attempted to escape in.
11 Demchinsky, How the Romanian Revolution was Betrayed, C3/BREAK.
12 Brucan, The Wasted Generation. Memoirs of the Romanian Journey from Capitalism to
Socialism and Back., 175.
13 Brucan, The Wasted , 176.
22
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
Christmas has never been the same for me since that day. I remember watching the execution on TV from my grandparents’ vacation house outside of Bucharest.
My grandmother ordered me to get out of the room as the execution aired, but my
grandfather insisted that it is important for me to stay and watch. After the killing, my
grandfather faced my grandmother and said: „It’s over; the traitors won. God help us
all!” My grandparents never disposed of their Communist ID cards; hoping that one day
Communism will return to Romania. They always proclaimed Ceausescu’s innocence. A
decade after the revolution I remember my grandmother say „Ceausescu would have
never ordered the death of the people, unless he was misguided in doing so.”
III. Redefining the Romanian Revolution as a Civil War
War kills people, destroys resources, retards economic
development, ruins environments, spreads disease, expands
governments, militarizes societies, reshapes cultures,
disrupts families, and traumatizes people.1
Jack Levy and William Thompson
To understand the motivations behind Ceausescu’s decision to engage in violence rather than resign to domestic pressures, or seek mutual settlement (like other
communist leaders in Eastern Europe have done), it is necessary to first look at the
nature of the violence during the revolution. The goal here is to determine whether
„the most violent of the events that transformed Eastern Europe in 1989”2 can be
categorized as part of a civil war.
This categorization is important, because most scholars do not recognize the
Romanian Revolution as a civil war; making this conflict an irrelevant subject in the
study of warfare outside of Romania. For example, Harbom and Wallensteen3 wrongfully classify the Romanian Revolution as a minor armed conflict (citing between 25
and 999 battle-related deaths for the duration of the conflict). While scholars like
Harbom and Wallensteen are right to classify the Romanian Revolution as an armed
conflict (defined as „a contested incompatibility that concerns government and/or
territory where the use of armed force between two parties, of which at least one
is the government of a state, results in at least 25 battle-related deaths”),4 they are
wrong when they classify the conflict as minor.
A closer look at Harbom and Wallensteen’s dataset indicates that the start date
used (the date of the first battle-related death in the conflict) was December 22, 1989,
which represents the onset of violence in Bucharest. The problem with this date is that
the 978 revolutionaries arrested in Timisoara alone before demonstrations erupted in
Bucharest (as reported by the Military Court of Timisoara),5 and the 162 deaths and
1,101 wounded in Banat and Transylvania between December 16 and December 226
cannot be overlooked in the study of the revolution. Harbom and Wallensteen’s conclusion is thus flawed because the data they used was inconsistent with the facts of
the revolution; a situation that, I hope, will be rectified in the future.
Given the changing nature of warfare in the contemporary security environment, I use Levy and Thompson to define war as „sustained, coordinated violence
1 Jack Levy and William Thompson, Causes of War (Malden, MA: John Wiley & Sons, Ltd.,
Publication, 2010), 11.
2 Siani-Davies, The Romanian Revolution of December 1989, 2.
3 Lotta Harbom and Peter Wallensteen, „Armed Conflicts, 1946–2009,” Journal of Peace
Research 47, no. 4 (2010), 501–509.
4 Lotta, Armed Conflicts, 510/509.
5 Ministerul Public Parchetul Militar Timisoara, Nr. 135/C/1994, August 22, 1994.
6 Siani-Davies, The Romanian Revolution of December 1989, 97.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
23
between two political organizations.”1 In order for the Romanian Revolution to be
categorized as a civil war, two questions must be answered: first, whether the violence was coordinated and sustained; and second, whether it was between two political organizations.
An armed conflict between two political organizations: One of the difficulties in defining the Romanian Revolution as a civil war lays in the failure to identify
the two political organizations involved in the onslaught. This is perhaps due to the
failure of the National Salvation Front to take responsibility as the leader of the
revolutionaries in the early stages of the revolution. The other side is clearly identified as the ruthless Securitate (the state’s secret police dubbed as ‘the terrorists’).2
However, if the statements of General Militaru are true, and the National Salvation
Front began its existence six months prior to the revolution,3 then, unquestionably,
the Romanian Revolution was a conflict between two political organizations.
The coordinated and sustained violence argument: If we use the „Correlates
of War Project” criterion of 1000 battle deaths do determine the „sustained” element of the definition of war;4 then the Romanian Revolution fits this criterion. With
1,104 official deaths in just 10 days,5 the Romanian Revolution crosses the threshold
of violence required to be a civil war (by 104 deaths). One must recognize, however,
that it is very unusual for a civil was to be fought in only 10 days. Recent studies
show, however, that „civil wars arising out of coup attempts and popular revolutions are usually quite brief.”6 The challenge here will be to define the Romanian
conflict as a coup-related civil war or a popular revolution (classifications that cannot be made without clear knowledge of the proximate causes).
It is, however, a fact that between December 16 and December 25, both sides
employed a regular and coordinated use of force of significant magnitude. To start
with, Ceausescu ordered the Army to suppress the protests in Timisoara. In response,
the National Salvation Front stormed the National Television Building, and began
coordinating the revolution live, on TV.
IV. A Levels of Analysis Approach to the Romanian Civil War
Theory A: A Third Level Argument.
Romania as the Center Stage of the Soviet’s Demise
And the Soviet Dniester Plot to Assassinate Ceausescu
We have to work in complete unity and with
determination against all of those who are trying
to weaken the strength and unity of our nation
and who are in the service of various espionage
services and imperialist circles to divide Romania
again and to subjugate our people.7
Nicolae Ceausescu’s Last Speech
After the fall of the Berlin Wall in November 1989, the „Romanian Revolution”
is the single most important event in Eastern Europe that hinted to the inability
1 Levy and Thompson, Causes of War, 3.
2 Hall, The Uses of Absurdity: The Staged War Theory and the Romanian Revolution of
December 1989, 505.
3 Brucan, The Wasted Generation, 172.
4 Levy and Thompson, Causes of War, 10.
5 Siani-Davies, The Romanian Revolution of December 1989, 97.
6 James D. Fearon, „Why do some Civil Wars Last so Much Longer than Others?” Journal of
Peace Research 41, no. 3 (May, 2004), 277.
7 Siani-Davies, The Romanian Revolution of December 1989, 85.
24
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
of the Soviet Union to control its Satellite States. A non-Communist government
had already been elected in Poland in September 1989; and on December 10,
President Gustáv Husák of Czechoslovakia resigned, after he appointed a non-Communist government to run his country. However, despite the events in Poland and
Czechoslovakia, it was still uncertain whether the USSR would allow its satellites to
ally themselves with the West.
For half of the 20th century, the Cold War „shaped both international and
domestic politics and cultures.”1 During this time, the Warsaw Pact coerced the
Soviet Satellites to remain unswerving supporters of the Kremlin; fact proven by
USSR’s repression of the Prague Spring, followed by the Warsaw Pact invasion of
Czechoslovakia in 1968. The fact that the Soviet Union did not intervene militarily
to suppress the Revolution in Romania clearly indicated to the West the demise
of the Warsaw Pact, and that the Cold War was over. Shortly after the Romanian
Revolution, Brezezinski wrote that „we no longer can dismiss the possibility that a
Romanian-type situation might arise from some major economic crisis or some major incident or some major collision.”2 In other words, it was just a matter of time
until the Soviet Union was going to collapse (either peacefully, or by force).
There are many Romanian and French scholars today, however, who insist
that the USSR did in fact intervene in Romania, and that the Romanian Revolution
was in reality a Russian-planned „coup d’état.”3 Classified as „conspiracy theorists,”
authors like the former General Ion-Mihai Pacepa, and to a certain extent even
Siani-Davies, focus on the fact that „the events of December 1989 cannot be divorced from the other Eastern European revolutions of that year and the breakup
of the Soviet bloc.”4 General Pacepa, takes this theory a step further, and believes
that the systemic level did not only provide „the permissive international context
required”5 for the success of the revolution; but also played an active role in both
the planning and execution of the revolution – a claim that I have found is neither
entirely true; nor entirely false.
After my personal interaction with General Pacepa in the fall of 2010 – when
I was deeply humbled by his willingness to assist me in better understanding the
events and processes that made the revolution possible – it became very hard for me
to completely dismiss many of his theories, despite the fact that I generally disagree
with the sequence of events that he has previously written about.6 While I have
found incongruous Pacepa’s views that the revolution was a Russian plot to remove
Ceausescu from power, his theory finds a lot of support in Bachman’s account that
Ceausescu’s Stalinist philosophy „conflicted with Gorbachev’s program of Glasnost
(openness) and Perestroika (restructuring).”7 It is indeed true that Ceausescu was an
open detractor of Gorbachev’s foreign policy, and was actively and openly striving
to build alliances with other communist countries that opposed both Soviet open1 Levy and Thompson, Causes of War, 1.
2 Zbigniew Brezezinski, „The Soviet Union : Three Scenarios,” U.S.News & World Report, April
23, 1990, 48.
3 Hall, The Uses of Absurdity: The Staged War Theory and the Romanian Revolution of December 1989, 505.
4 Siani-Davies, The Romanian Revolution of December 1989, 45.
5 Siani-Davies, The Romanian, 45.
6 General Pacepa’s contribution to this essay rests more in understanding the personalities of
the people that Ceausescu surrounded himself with—the security strategists involved in the
decision making process during the revolution—than in drawing a clear picture of the actual
events that occurred during the revolution.
7 Ronald Bachman, Romania: A Country Study (Washington, D.C.: Library of Congress, 1991),
240.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
25
ness and restructuring plans.1 I further understand where Pacepa is coming from: as
early as 1988, Michael Ledeen – who has been a great inspiration to me throughout
my time as a former military intelligence officer – and General Pacepa predicted that
the Kremlin would replace Ceausescu with its own puppet (also citing Ceausescu’s
opposition to Glasnost and Perestroika as the main reason).2 Despite this, there is no
evidence to suggest that the Soviets were responsible for the planning and execution of the revolution. This being said, it is clear, however, that Ceausescu – just like
Pacepa – believed that Soviet spies played a major role in inciting violence during
the first days of the revolution. They very well might have.
Ceausescu himself stated that the revolution was the product of „various
espionage services.”3 Conspiracy theorists point out that he feared a Russian invasion more than he feared NATO. One scholar wrote that, for Ceausescu, „the clearest threat was a Soviet or Warsaw Pact intervention in Romania similar to what
occurred in Czechoslovakia in 1968.”4 General Pacepa, the highest-ranking intelligence officer that ever defected from a communist country, also acknowledged
these fears. Pacepa describes most of the revolutionaries, to include Iliescu, not as
„political entrepreneurs,”5 but as KGB spies; the National Salvation Front becoming
the instrument used by the Soviet Union to wage war against Ceausescu.
While the evidence for this claim is circumstantial (and could be categorized
as an attempt to discredit and delegitimize Ion Iliescu and his National Salvation
Front), the argument is also not without logic. The strongest argument that conspiracy theorists bring, however, is the fact that General Nicolae Militaru was previously
forced into retirement for being a KGB agent.6 While this may be true, I am skeptical
to believe these accusations; because my grandmother was also forced into retirement for the same reason (although there were no grounds to the charges, other
than that my grandmother spoke fluent Russian, and that her name came up as the
Kremlin’s favorites for a ministerial position in Romania – an opportunity that she
previously turned down when offered to her).
However, while I side with Siani-Davies, who insists „the importance of such
conspiracy prior to the overthrow of communism should not be over exacerbated
[or overstated],”7 it is also clear that the Romanian Revolution can be categorized
as a coup-related civil war (even though it may not have been specifically a Soviet
planned coup). By definition, a coup-related civil war is „a civil war between groups
that aim to take control of a state, and that are led by individuals who were recently
members of the state’s central government, including the armed forces.”8 It is a fact
that all the key leaders of the National Salvation Front were former communist
members of the state’s central government (specifically in the cases of Iliescu and
Brucan), including the armed forces (in the case of General Militaru).
1 Bachman, Romania: A Country Study, 240.
2 Michael Ledeen and Ion Mihai Pacepa, „La Nébuleuse Ceausescu,” Politique Internationale
41, no. Fall (1988), 233-245.
3 Siani-Davies, The Romanian Revolution of December 1989, 85.
4 Bachman, Romania: A Country Study, 259.
5 Wolff, Ethnic Conflict: A Global Perspective, 73.
6 Demchinsky, How the Romanian Revolution was Betrayed, C3/BREAK.
7 Marin, The Romanian Revolution of December 1989, 79.
8 Fearon, Why do some Civil Wars Last so Much Longer than Others?, 280.
26
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
Theory B: A Second Level Argument.
Romania at the Border of Western and Orthodox Christianity:
How Ceausescu was Led to Believe that Preemptive Force was Necessary to
Avoid Secession of Banat and Transylvania from Romania
For better or worse, phrases such ‘the Cold War’ and ‘the
clash of civilizations’ matter. In a similar way, so do maps.
The right map can stimulate foresight by providing a spatial
view of critical trends in world politics.1
Robert D. Kaplan
A second theory of the Romanian Revolution takes into account Samuel
Huntington’s „Boundary of Western Civilization.”2 Huntington’s great historical
line (initially drawn by William Wallace)3 that separates Western Christianity from
Orthodox Christianity splits Transylvania and Banat with their Uniate, Catholic and
Reformist (Calvinist) populations apart from the rest of the Orthodox Romania.4 This
theory emphasizes that the Romanian Civil War started because Ceausescu mistook
the disturbances in Timisoara as part of a bigger plot meant to separate Banat and
Transylvania from Romania.
At the end of his last speech as President, Ceausescu repeatedly talked about
a plot to break up the Romanian territory. Not surprisingly, protests in Timisoara
broke out when the authorities attempted to evict a dissident Hungarian Reformist
(Calvinist) priest, Laszlo Tokes, from his residence.5 Church members (ethnic
Hungarians) decided to stand outside of the house and protect their priest from
the Romanian authorities. Romanians started to join the crowd, which soon became
belligerent against the regime. Ceausescu, believing this is a Hungarian provocation
against the state, sent the Army and the Securitate to suppress the protests. When
these forces began firing at protesters,6 the entire city joined the demonstrations.
To support this theory, it is important to note that Ceausescu was actively involved in a process of „forced assimilation of minorities”7 in Romania. In 1988, 8,000
villages were officially scheduled to be destroyed;8 most of which were inhabited by
minorities. In 1987, 40,000 ethnic Hungarians who fled Romania in terror gathered
in front of the Romanian Embassy in Budapest to protest „the planned demolition of Transylvanian villages” which was regarded as an attempt to dissolve the
ethnic Hungarian population.9 That same year, when Gorbachev visited Romania,
Ceausescu was warned that the mistreatment of the Hungarian minority, demonstrates lack of „tact” and „consideration.”10 Ceausescu ignored the counsel, and in
1989 many churches and villages were destroyed in an attempt by authorities to „severe cultural and historic links to the past.”11 By this time, Hungary already recalled
its Ambassador, and filed a complaint against Romania with the UN Human Rights
1 Robert D. Kaplan, „Center Stage for the 21st Century,” Foreign Affairs 88, no. 2 (2009).
2 Samuel P. Huntington, The Clash of Civilizations (New York, New York: Simon & Schuster,
1996), 159.
3 Stanley Hoffmann, „Review: The Transformation of Western Europe by William Wallace,”
International Affairs (Royal Institute of International Affairs 1944-) 67, no. 2 (April, 1991), 352-353.
4 Huntington, The Clash of Civilizations, 158.
5 Siani-Davies, The Romanian Revolution of December 1989, 1.
6 Romania Marks 20 Years since Anti-Communist Revolt.
7 Bachman, Romania: A Country Study, 243.
8 Bachman, Romania: A Country Study, 79.
9 Bachman, Romania: A Country Study, 243.
10 Bachman, Romania: A Country Study, 240.
11 Bachman, Romania: A Country Study, 80.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
27
Commission.1 In March 1989, the United States openly criticized Ceausescu’s policies,
and France also recalled its Ambassador.2 Finally, in April 1989, German Chancellor
Helmut Kohl called Ceausescu’s treatment of ethnic minorities as „intolerable.”3
Ceausescu had good reasons to be worried about an ethno-religious upraising in Banat and Transylvania. The latter two were returned from Austria-Hungary
to Romania only recently, in 1920, by the Treaty of Trianon,4 and – as Samuel
Huntington accurately identified – the two regions have a distinct historical and
cultural development. Even ethnically, in 1989, 25% of the population in Banat was
German and Hungarian.5 The very issue of loss of identity is of extreme importance
in analyzing the conflict. This is because the symbolic, non-political, indivisible issue
of religion seems to also be at play in Transylvania. Geetrz wrote that „a threat to a
religious belief system will provoke a reaction from those who depend on it for their
understanding of reality.”6 The minorities that Ceausescu perceived were waging
the revolution in Transylvania were not only ethnic minorities; they were ethno-religious minorities. The ethno-religious aspect of the conflict is noteworthy because
it fits a model that has no exceptions since the end of the Cold War: that „ethnoreligious minorities do not engage in rebellion unless they also make demands for
some form of self determination.”7 The loss of the autonomy that ethnic minorities
enjoyed before Ceausescu came to power was a topic that gravely affected not only
the Romania-Hungary diplomatic relations, but the future of peaceful relations between the Romanian authorities and the ethno-religious minorities in Transylvania
and Banat.
Furthermore, Hanlon’s 6th Proposition states: „if an ethnic group is excluded or is threatened with exclusion from the polity, then the ethnic group will be
more likely to adopt violent means.”8 The ethnic Hungarians were clearly excluded
from any position of power within the State.9 The underlying cultural and perpetual
factors10 in Transylvania were the systemic destruction of the multi-ethnic identity;
which occurred through the destruction of villages and churches and the cultural
discrimination against Banat and Transylvania’s ethnic minorities. The path from
ethnic discrimination to violence is clearly delineated in the writings of Jonathan
Fox: „discrimination against an ethnic minority causes that minority to cause grievances over this discrimination; these grievances cause an ethnic group to mobilize;
finally, mobilized ethnic groups are more likely to take part in ethnic conflict in
the form of protest and rebellion.”11 This basic model (developed originally by Ted
Gurr) is also used by the Minorities at Risk project; and is also relevant in justifying
Ceausescu’s perception of the violence in Banat and Transylvania.
To make matters worse for Ceausescu, ethnic groups in Romania also enjoyed a great deal of international support; where most of the international community, to include the United States and even the Soviet Union, acknowledged and
openly accused the Romanian government of repressing its minorities. Because of
this, the Securitate was prepared to suppress any public disturbance in Banat and
1 Bachman, Romania: A Country Study, 243.
2 Bachman, Romania: A Country Study, 245.
3 Bachman, Romania: A Country Study, 244.
4 „Timişoara,” Columbia Electronic Encyclopedia, 6th Edition (July, 2010), 1-1.
5 Siani-Davies, The Romanian Revolution of December 1989, 55.
6 Jonathan Fox, „Counting the Causes and Dynamics of Ethnoreligious Violence,” Totalitarian
Movements and Political Religions 4, no. 3 (December, 2003), 126.
7 Fox, Counting the Causes, 128.
8 Querine Hanlon, The Three Images of War (Westport, Connecticut: Praeger Security International, 2009), 37.
9 Bachman, Romania: A Country Study, 86.
10 Wolff, Ethnic Conflict: A Global Perspective, 68.
11 Fox, Counting the Causes and Dynamics of Ethnoreligious Violence, 125.
28
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
Transylvania. Clearly, we know today that Ceausescu’s perception of the violence
in Banat and Transylvania was misguided – of the 162 deaths and 1,101 wounded
in Banat and Transylvania, most of them were Romanian Orthodox. This, however, does not disprove the fact that the proximate causes of the revolution were
ethno-religious – in fact, Ceausescu’s misguided perception that ethnic minorities
were responsible for the revolution to spread „like a brush fire”1 across Banat and
Transylvania between December 15 and December 22 is of extreme importance in
understanding the proximate causes of the violence.2
While there are few empirical studies available that address the ethno-religious aspect of the Romanian Revolution, they are very illuminating; and may help
us understand why Ceausescu believed he was acting preventively in response to the
perceived mobilization of ethnic minorities in Banat and Transylvania. Despite the
fact that religion and ethnicity were not among the primary reasons the National
Salvation Front joined the revolution, the ethno-religious proximate causes must be
recognized in order to fully understand the multifaceted, complex influences that
made the difference between a peaceful and a violent transition from communism
to democracy in Romania.
Theory C: A First Level Theory.
Was the Romanian Revolution a Spontaneous Popular Uprising?
I once again reaffirm the truth that the Romanian
revolution was the result of the will and political action of
all social categories and not at all the result of a coup d’état
or a plot, as some political circles and groups say, with a
certain interest in mind.3
Ion Iliescu
In the fall of 2003, President Iliescu stated to a group of Romanian scholars from the George Washington University (see picture right) that the Romanian
Revolution was a carefully planned action by the National Salvation Front. Iliescu
genuinely believed that the 1989 Revolution can only be understood at the first
level of analysis. Waltz’s first level of analysis focuses on the human nature, and presumes that the individual in power „has an important causal impact” on the onset
of violence.4 Scholars like George Galloway and Bob Wylie agreed with Iliescu, and
blamed the Ceausescus for the onset of violence; for them, Ceausescu simply committed the atrocities in Timisoara and Bucharest because „they were bad people.”5
This view also seems to be shared by most Romanian revolutionary scholars (who
refuse to admit that there is any rational, strategic thinking in Ceausescu’s decision
to use force).
1 Siani-Davies, The Romanian Revolution of December 1989, 82.
2 As a security strategist, and as an ethnic Székely, I am not at all surprised that the revolution
started in this historical region: Ceausescu was well aware of the Székely oath never again
to allow any state (Hungarian or Romanian) or any religion (Catholic or Orthodox) to take
away their freedom earned with the same blood, toil, tears and sweat that Giuseppe Garibaldi
spoke about. Ceausescu started to openly discriminate against the Székelys; and had thus good
reasons to fear their wrath.
3 „Uprising in 1989 was Revolution Not Coup, Says Ex-President Iliescu,” BBC Summary of World
BroadcastsDecember 19, 1997.
4 Levy and Thompson, Causes of War, 14.
5 Tom Gallagher, „Downfall: The Ceausescus and the Romanian Revolution/ ‚Kiss the Hand You
Cannot Bite’; the Rise and Fall of the Ceausescus,” Political Studies 40, no. 1 (March, 1992), 139.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
29
These scholars view the causes of the revolution as identified at the
Ceausescus’ trial. For them, the proximate cause is the ‘genocide’ committed in
Timisoara and Bucharest against the Romanian people, while the underlying causes
are depicted by alluding to the tyranny of the 25 years under Ceausescu (in which
time Ceausescu’s greed deprived the Romanian people of food, electricity, and heating). Ceausescu and Iliescu are viewed here as the two major political figures in the
conflict; as representatives of the Securitate and the National Salvation Front. On
December 21, 1989, political analysts still believed that Nicolae Ceausescu will be the
victor of the conflict.1 At this time, the names of the leaders of the revolution were
still unknown to the public. And yet, four days later, Ion Iliescu personally authorized, in writing, the execution of the Romanian dictator. To date, Ion Iliescu insists
that „no political group or force has the right to consider itself the exclusive author
of the Romanian revolution, which was and will remain the revolution of the entire
Romanian people.”2 And yet, during the revolution, beginning with 22 December,
he took control of all government institutions with the exception of the oppressive
Securitate. The National Salvation Front acted as the opposing political organization
necessary in redefining the conflict as a popular revolution.
There are multiple issues with this theory. From the start, genocide cannot
be identified as the proximate cause of the Revolution because, first, history shows
that genocide was not actually committed, and second, violence by and in itself
does not answer the question of why violent means were employed. On the other
hand, the underlying causes presented do hold some weight. The accusations listed
in Ceausescu’s trial succinctly address the social, economic, political, and even the
structural factors required to classify them as underlying causes.3 Of these underlying causes, the social and economic factors were the most apparent: Siani-Davies
wrote that „the most visible aspect of Romania’s plight to the outside visitor in the
late 1980s was a struggle to find food. […] By the time of the revolution, the official
monthly ration for many Romanians had been reduced to a kilo of flour, sugar, and
meat, half a kilo of margarine, and five eggs.”4 I also remember the cold winters and
the lack of hot water during my late childhood; as well as learning how to read and
write under candlelight while growing up in Bucharest.
However, the sense of grievance (brought upon by economic, political, structural, and social factors), which „fueled popular mobilization”5 in Romania, was
also present in other East European countries; but did not result in violence. The
problem with Iliescu’s theory is that Poland, Hungary, East Germany, Bulgaria,
and Czechoslovakia also had very similar bad leaders, and they did not order their
Armies to suppress the people. The „bad people” scenario does not explain why the
Ceausescus chose „war over peace, confrontation over accommodation.”6 As the
head of state, Ceausescu had many experienced political advisers, and access to a
well established intelligence apparatus; which he used often (my grandfather being
part of it until 1987). Ceausescu believed he was God (the Genius of the Carpathians);
but he was not a fatalist. But if Ceausescu viewed the events in Timisoara as a second
level ethno-religious conflict ready to erupt (as explained in the previous section),
did he also fear a coordinated effort by the NSF?
The answer is simple: NO! As a practitioner in the art of warfare, I disagree
with the definition of the Romanian conflict as a popular revolution. Iliescu’s in1 Michelle Mazel, „Caught in a Revolution,” The Jerusalem Post, sec. OPINION, December 16,
2009.
2 Uprising in 1989 was Revolution Not Coup, Says Ex-President Iliescu.
3 Wolff, Ethnic Conflict: A Global Perspective, 68.
4 Siani-Davies, The Romanian Revolution of December 1989, 10.
5 Ibid., 31.
6 Wolff, Ethnic Conflict: A Global Perspective, 73.
30
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
terpretation of the revolution (as a „spontaneous rebellion” caused by people unhappy with the totalitarian regime)1 is both inaccurate and incomplete because a
popular revolution is defined as „a civil war that, at its outset, involved mass demonstrations in the capital city in favor of deposing the regime in power.”2 But the
Romanian Revolution did not start in the capital; it started at the periphery – which
is never the case with popular revolutions (as argued also by James Fearon, professor in the School of Humanities and Sciences at Stanford University).3 This is not the
case, however, with a coup-related civil war (as discussed in Theory A).
Finally, Iliescu’s account fails to explain what started the conflict that led to
the fall of „the most repressive state in Eastern Europe.”4 He focuses on the „urban
guerrilla warfare”5 after 22 December, and fails to explain why Ceausescu decided
to use violent means to suppress demonstrations in Banat and Transylvania between
December 16 and December 22 (a question answered in the analysis of Theory B).
The popular revolution theory simply fails to provide an answer as to why 118 people6 were killed in Timisoara during that time.
V. Conclusion
Changing the name of a government does not transform
the mentality of a people. To overthrow the institutions of
a people is not to re-shape its soul. The true revolutions,
those which transform the destinies of the peoples, are most
frequently accomplished so slowly that the historians can
hardly point to their beginnings.
Gustave Le Bon
Concerning the proximate causes of the Romanian Revolution, it can be clearly stated that Ceausescu perceived the onset of violence in Timisoara as more about
culture and religion than about freedom and democracy (due to Ceausescu’s mistaken belief that an attempt for the secession of Banat and Transylvania from Romania
was underway – as presented by Theory B). This theory explains why Ceausescu believed that his political survival was worth shedding blood for, while other Eastern
and Central European communist leaders like Jaruzelski, Grósz, Krenz, Zhivkov, and
Husák peacefully resigned their positions. Furthermore, refutation of Theory A –
which proclaims that Romania was the center stage of a Soviet plot to assassinate
Ceausescu – ascertains that the Romanian Revolution meets the criteria to be classified more as a „coup-related civil war” – not to be confused with a Soviet planned
coup – rather than a „popular revolution” – as demonstrated in the repudiation of
Iliescu’s accounts.
The most surprising element of the revolution remains, however, the ethnic
one. On the one side, most Romanian security analysts assume today that the 1989
Revolution erased the memory of the forced assimilation of the national minorities
by the Romanian authorities. This explains why, to this day, Romanian authorities
refuse to acknowledge the ethnic facets of the Romanian Revolution – which are
essential in understanding Ceausescu’s assessment of the situation during the initial
1 „Romania: Ex-President Says 1989 Events Not Coup but Spontaneous Rebellion,” BBC
Monitoring Europe - Political Supplied by BBC Worldwide MonitoringDecember 21, 2007.
2 Fearon, Why do some Civil Wars Last so Much Longer than Others?, 280.
3 Fearon, Why do some Civil Wars, 280.
4 Bachman, Romania: A Country Study, 294.
5 Brucan, The Wasted Generation. Memoirs of the Romanian Journey from Capitalism to Socialism and Back., 176.
6 Romania Marks 20 Years since Anti-Communist Revolt.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
31
stages of the revolution, and thus the proximate causes of the violence that ensued. On the other side, the current leaders of the Hungarian minorities use Wolff’s
argument that „the root causes of ethnic conflict cannot simply be wished away
overnight.”1 They insist that almost a quarter of a century after the revolution, the
ethnic identity issue continues to dominate the Romanian political agenda; and ethnic minorities continue to be forcibly assimilated, and discriminated against – despite
un-proportional positive representation of minorities in the Romanian government.
This explains why, when he talks about the revolution, Laszlo Tokes (the Calvinist
priest that was at the heart of the events in Timisoara) refers to it as the „stolen”2
revolution;3 and why the Banat-born German Nobel Prize-winning novelist, Herta
Müller believes that „the whole country is afflicted by collective amnesia.”4
Almost a quarter of a century after the coup-related civil war, this essay shows
that the real revolution in Romania has not yet started.5 The social revolution will not
begin until the entire „truth” about the events of 1989 is revealed to the Romanian
people. Perhaps many Romanian security analysts will disagree with my conclusion
that the „distortion of social memory”6 is the result of the post-communist oblivion
– even concealed guilt – about the tragedy of minorities during Ceausescu’s regime.
But admitting this fact is paramount in order to begin the process of true national
healing. Reconciliation cannot be without acknowledgement of guilt – as painful,
or unpleasant that may be for the Romanian authorities.
BIBLIOGRAPHY
BACHAMAN, Ronald. Romania: A Country Study. Washington, D.C.: Library of Congress, 1991.
BANNERMAN, Lucy. „Downfall of Ceaucescu ‘was just the Start of Long-Term Revolution’;
Romania.” The Times (London), December 17, 2009, sec. NEWS.
BRETT, Daniel. „The Romanian Revolution of December 1989.” Slovo 20, no. 2 (October,
2008): 150-152.
Brezezinski, Zbigniew. „The Soviet Union : Three Scenarios.” U.S.News & World Report 108,
no. 16 (April 23, 1990): 48.
BRUCAN, Silviu. The Wasted Generation. Memoirs of the Romanian Journey from Capitalism
to Socialism and Back. San Francisco, California: Westview Press, 1993.
CIOFLANCA, Adrian. „Politics of Oblivion in Post-Communist Romania.” Romanian Journal of
Political Science 2, no. 2 (2002): 85-93.
Demchinsky, Bryan. „How the Romanian Revolution was Betrayed.” The Gazette (Montreal,
Quebec), August 10, 1991.
FEARON, James D. „Why do some Civil Wars Last so Much Longer than Others?” Journal of
Peace Research 41, no. 3 (May, 2004): pp. 275-301.
1 Wolff, Ethnic Conflict: A Global Perspective, 206.
2 Lucy Bannerman, „Downfall of Ceaucescu ‚was just the Start of Long-Term Revolution’;
Romania,” The Times (London), sec. NEWS, December 17, 2009.
3 Tokes argued that the revolution was stolen from them by the National Salvation Front,
composed mostly of former communists in the guise of revolutionaries. Brett, The Romanian
Revolution of December 1989, 150.
4 Herta Müller, „Romania’s Collective Amnesia,” Frankfurter Rundschau (January 2, 2007).
5 As General de la República Carlos Alberto Ospina Ovalle—former Commander of the Colombian Armed Forces – explained to me in 2011, „political revolutions differ from social revolutions
in that a political revolutions do not change the social structure of a nation.” In Colombia, the
political revolution resulted in eight bloody conflicts. It is indeed my argument that in Romania,
the 1989 coup d’état civil war only acted as a political revolution, which could even have negative violent repercussions in the not so distant future.
6 Cioflanca, Politics of Oblivion in Post-Communist Romania, 89.
32
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
FOX, Jonathan. „Counting the Causes and Dynamics of Ethnoreligious Violence.” Totalitarian
Movements and Political Religions 4, no. 3 (December, 2003): 119-144.
GALLAGHER, Tom. „Downfall: The Ceausescus and the Romanian Revolution/ ‘Kiss the Hand
You Cannot Bite’; the Rise and Fall of the Ceausescus.” Political Studies 40, no. 1 (March,
1992): 138-139.
HALL, Richard Andrew. „The Uses of Absurdity: The Staged War Theory and the Romanian
Revolution of December 1989.” East European Politics & Societies 13, no. 3 (Fall, 1999): 501.
Hanlon, Querine. The Three Images of War. Westport, Connecticut: Praeger Security
International, 2009.
Harbom, Lotta and Peter Wallensteen. „Armed Conflicts, 1946–2009.” Journal of Peace
Research 47, no. 4 (2010): 501–509.
Historical Regions Map Romanian National Tourist Office, 2010. http://www.
romaniatourism.com/romania-maps/historical-regions-map.html.
HOFFMANN, Stanley. „Review: The Transformation of Western Europe by William Wallace.”
International Affairs (Royal Institute of International Affairs 1944-) 67, no. 2 (April, 1991):
352-353.
HUNTINGTON, Samuel P. The Clash of Civilizations. New York, New York: Simon & Schuster,
1996.
KAPLAN, Robert D. „Center Stage for the 21st Century.” Foreign Affairs 88, no. 2 (2009):
16–32.
LEDEEN, M., & Pacepa, I. M. (1988). La Nébuleuse Ceausescu. Politique Internationale,
41(Fall), 233-245.
LEVY, Jack and William Thompson. Causes of War. Malden, MA: John Wiley & Sons, Ltd.,
Publication, 2010.
MARIN, Milena. „The Romanian Revolution of December 1989.” Romanian Journal of
Political Science 8, no. 1 (Spring, 2008): 79-80.
MAZEL, Michelle. „Caught in a Revolution.” The Jerusalem Post, December 16, 2009, sec.
OPINION.
Ministerul Public Parchetul Militar Timisoara, Nr. 135/C/1994, edited by Asociatia 17
Decembrie Timisoara 1994.
MÜLLER, H. (2007). Romania’s Collective Amnesia. Frankfurter Rundschau, .
„Romania Marks 20 Years since Anti-Communist Revolt.” The New Zealand Herald,
December 17, 2009.
„Romania: Ex-President Says 1989 Events Not Coup but Spontaneous Rebellion.” BBC
Monitoring Europe - Political Supplied by BBC Worldwide Monitoring, December 21, 2007.
SIANI-Davies, Peter. The Romanian Revolution of December 1989. London: Cornell University
Press, 2005.
„Timişoara.” Columbia Electronic Encyclopedia, 6th Edition (July, 2010): 1-1.
„Uprising in 1989 was Revolution Not Coup, Says Ex-President Iliescu.” BBC Summary of
World Broadcasts, December 19, 1997.
WOLFF, Stefan. Ethnic Conflict: A Global Perspective. Oxford: Oxford University Press, 2006.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
33
20 de ani de la cåderea comunismului
O prietenie cu rezerve.
Eurocomunismul văzut din Republica Socialistă România
EMANUEL COPILAȘ
[West University of Timișoara]
Abstract
Eurocommunism represented
a unique ideological
metamorphosis of several
communist parties from Western
Europe, namely the Spanish,
French and the Italian one. It
occurred in the second half of
the 1970’s, due to a series of
circumstances briefly analyzed in
this essay. Eurocommunism is not
to be confounded with socialdemocracy, although the two left
wing currents share important
characteristics. But how did
Eurocommunism look in the eyes
of an orthodox Leninist regime,
like that of the Socialist Republic
of Romania? Ambivalent, as we
are about to find out.
Keywords
romantic Leninism; systemic
Leninism; Eurocommunism;
international politics; ideology
34
Orientarea internaţională a
leninismului romantic: disidenţă calculată și diplomaţie
de prestigiu
Regimurile de tip leninist, analizate magistral de către Kenneth Jowitt1,
au în comun faptul că se „insulează” în
raport cu societăţile pe care le conduc,
încercând să le imprime în același timp
idealul revoluţionar de care sunt animate. În cazul lor, ideologia și politica sunt
inextricabil legate. Inamicul: toţi și tot
ceea ce nu subscrie mijloacelor și scopului final, acela al instaurării revoluţiei
globale. Spiritul „burghez” sau „micburghez”, cu alte cuvinte. Soluţia: asedierea permanentă, preponderent propagandistică dar și politică sau militară,
când se consideră necesar – a realităţii
și modului „burghez” de a gândi, atât a
lumii exterioare, „imperialistă” sau nonleninistă (deocamdată, cel puţin, deoarece „legile istorice” pe care partidele
de tip leninist pretind că le-au descope1 Keneth Jowitt, New world disorder. The
leninist extinction, (Berkeley & Los Angeles:
University of California Press, 1993). Documentarea pentru acest eseu se datorează
parţial unui grant AMPOSDRU (Investește
în oameni! FONDUL SOCIAL EUROPEAN,
Programul Operaţional Sectorial pentru
Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013,
proiectul „STUDIILE DOCTORALE FACTOR
MAJOR DE DEZVOLTARE AL CERCETĂRILOR
SOCIO-ECONOMICE ȘI UMANISTE”), obţinut din partea Universităţii Babeș-Bolyai pe
perioada studiilor doctorale.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
rit și acţionează în baza conform inevitabilei teleologii revoluţionare), cât și, mai
ales, a societăţilor în interiorul cărora se găsesc. Numai dezvoltarea unei „conștiinţe
socialiste” proprie „omului nou” putea eradica contactul cu și atracţia fatală a „lumii
burgheze”; în absenţa acestei metamorfoze psihologice, revoluţia, naţională și, respectiv, internaţională, era compromisă.1
Sigur, cu timpul, regimurile leniniste și-au pierdut fervoarea revoluţionară,
devenind interesate mai degrabă de stabilitate politică decât de aventuri internaţionale cu final incert și chiar periculos. Nu și leninismul romantic, prin care înţeleg
ideologia comunismului românesc în timpul „epocii Ceaușescu”, ne-echivalabilă cu
psihologia secretarului general al PCR, deși centrată, cum era de așteptat, în jurul
concepţiilor acestuia.2 Leninismul romantic dezvoltă o formă tot mai intransigentă,
din motive complexe, care nu pot fi detaliate aici din raţiuni de spaţiu, pe măsură ce
regimurile leniniste est-europene și însăși Uniunea Sovietică se „îmburghezeau”: deveneau, altfel spus, mult mai relaxate și uneori aproape indiferente faţă de ideologia oficială, fapt care, în logica leninistă clasică, nu putea însemna decât capitularea
în faţa „dușmanului de clasă”.3 Leninismul romantic reprezintă un construct ideologic sui-generis care încorporează elemente de romantism filosofic german, naţionalism exacerbat și chiar fascism, toate acestea aflându-se desigur într-o filieră ideatică
indeniabilă: romantismul german a creat ideea naţională în forma ei modernă, care
în secolul XIX s-a combinat și cu idei democratice, dar a dezvoltat și ramificaţii extrem naţionaliste, care au servit, în timp, ca pepinieră ideologică pentru maturarea
fascismului, dezvoltându-se însă și în paralel cu acesta, sub o diversitate de forme.
Atât în plan naţional, cât și internaţional, leninismul romantic uzitează, ca
orice alt tip de leninism, termeni „burghezi” ca formă: democraţie, drepturile omului, democratizare internaţională etc., injectându-le însă un conţinut semantic propriu. De aceea, posibilitatea comunicării autentice, în sens habermasian, dintre un
regim leninist și unul „burghez” este extrem de redusă: leninismul nu face decât să
recupereze formulări „burgheze” și să le integreze într-o logică discursivă proprie,
articulând un contradiscurs prin care încearcă să delegitimeze gândirea „burgheză”
folosindu-i ideile drept arme cu care o atacă permanent, reproșându-i inexistenţa
și mimarea ipocrită a unei democraţii imperfecte, care avantajează exclusiv „clasele
dominante”și perpetuează astfel „exploatarea” socială și politică a „maselor”, a
unor false drepturi ale omului, drepturile individuale oferite de „burghezie” neînsemnând nimic în absenţa celor sociale – dreptul la muncă, la odihnă, la participare reală, în sens leninist, la conducerea societăţii – pe care capitalismul rapace și
inuman nu le-ar fi asigurat populaţiei, și lista poate continua. Nu consider deci că
am avea de-a face cu o „ambiguitate fundamentală”4 între planul intern (represiv)
1 Am avansat, în articolul „Counter-idea of the 20th century. Varieties of Leninism in Soviet
and post-Soviet Russia”, aflată în proces de recenzare la revista Communist and Post-Communist
Studies, o tipologie a leninismelor sovietice, după cum urmează: leninism revoluţionar (clasic),
post-revoluţionar (stalinism), europenizat (hrușciovism), sistemic (brejnevism) și post-bolșevic
(gorbaciovism). Fără a intra în amănunte, consider primele trei tipuri revoluţionare, în sensul în
care, în diferite grade, apreciau revoluţia globală ca inevitabilă și acţionau, în diferite modalităţi,
pentru reificarea ei, în timp ce la ultimele două substanţa revoluţionară dispare, în primul caz
datorită utilizării unor mijloace strict politice și renunţării voalate la ideologie (revoluţia globală)
în raporturile cu „imperialismul”, iar în ultimul caz datorită repudierii dimensiunii bolșevice a
leninismului, a „centralismului democratic” care instituia infailibilitatea partidului comunist și
rolul său de călăuză unică a procesului revoluţionar.
2 Analizez pe larg leninismul romantic în teza doctorală intitulată Geneza leninismului
romantic. O perspectivă teoretică asupra orientării internaţionale a comunismului românesc,
1948-1989, care urmează a fi susţinută public în cadrul Universităţii Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca,
în cursul acestui an.
3 Vezi Felix Chuev, Molotov remembers. Inside Kremlin politics,( Chicago: Ivan D. Ree, 1993).
4 Vladimir Tismăneanu, „The ambiguity of Romanian national communism”, Telos, 60: (1984),
65-79.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
35
și cel extern (prezumtiv democratic) al comunismului românesc, ci mai degrabă cu
o urmărire consecventă a propriilor interese în două medii total diferite, unul aflat
sub controlul PCR (intern), celălalt nu (extern), fapt care se traducea prin necesitatea
unor abordări aparent disjuncte, însă ferm circumscrise aceleiași ideologii, a politicii
interne, respectiv a politicii externe.
În sfârșit, disidenţa calculată, pe care am analizat-o în altă parte1, reprezintă pragmatismul abil al Republicii Socialiste România (RSR) în raport cu Uniunea
Sovietică, stat cu care nu se va afla, din motive preponderent economice, în relaţii
cordiale, și de la care va încerca să extragă un maxim de beneficii, politice în primul
rând, folosind ca pârghie de șantaj relaţiile foarte bune ale Bucureștiului, cel puţin
în anii ’60 și ’70, cu Occidentul. Diplomaţia de prestigiu, pe de altă parte, poate fi
înţeleasă ca ambiţia regimului Ceaușescu, romantică în esenţă, deoarece făcea apel
la ideea de erou a lui Ceaușescu, de „Făt Frumos” aflat în luptă cu „balaurii lumii
moderne”2 – de a se implica în evenimente internaţionale de prim rang fără a deţine
posibilităţi efective de a le influenţa cursul, urmărind cu adevărat doar obţinerea și
fructificarea capitalului de imagine acumulat din astfel de acţiuni. Parafrazându-l
pe Paul Niculescu-Mizil, diplomaţia de prestigiu poate fi înţeleasă și ca diplomaţie
centrată pe a „fi[] în zonă”.3
Eurocomunismul. Repere ideologice și politice
În primii ani după 1965, data preluării puterii de către Ceaușescu, RSR a reușit
să devină o prezenţă vizibilă pe scena internaţională datorită unor acţiuni de politică externă sfidătoare la adresa Moscovei, de care era totuși legată, oricât s-ar fi
străduit să îl repudieze, de un indeniabil cordon ombilical ideologic și politic. Astfel,
a fost primul stat comunist est-european care a recunoscut și iniţiat relaţii la nivel
de ambasadă cu Republica Federală Germană (RFG). A refuzat să condamne, în cadrul ONU, așa cum au făcut toţi ceilalţi sateliţi sovietici, Israelul pentru declanșarea
războiului de „șase zile” din 1967. Tot în același an, RSR a primit, prin intermediul
ministrului de externe, președenţia unei sesiuni a Adunării Generale a ONU, favoare
aproape inimaginabilă pentru un stat comunist.4 Implicaţiile politice ale unui astfel
de comportament internaţional nu au întârziat să apară. Deși a fost invitată să participe la conferinţa partidelor comuniste europene de la Karlovy Vary, desfășurată
în aprilie 1967, România a „boicotat-o”, alături de Albania și Iugoslavia, prin refuzul de a se prezenta.5. „Am considerat reuniunea de la Karlovy-Vary un mijloc de
presiune colectivă împotriva noastră”, se destăinuie Paul Niculescu Mizil.6 În timpul
conferinţei de la Karlovy Vary, conducerea română va găzdui, ostentativ, o delegaţie chineză care va vizita RSR din partea „«Asociaţiei prieteniei chinezo-române»”.7
Gestul transmitea un mesaj geopolitic lipsit de ambiguitate: presiunile, reale sau po1 Emanuel Copilaș, „Politica externă a României comuniste. Anatomia unei insolite autonomii”,
Sfera Politicii, 152: (2010), 75-90.
2 Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român, 3-5 noiembrie 1971, (București:
Editura Politică, 1971), 66-68.
3 Paul Niculescu-Mizil, România și războiul americano-vietnamez, (București: Roza Vânturilor,
2008), 32.
4 Vezi, mai pe larg, Aurel Braun Romanian foreign policy since 1965. The political and military
limits of autonomy, (New York: Praeger Publishers, 1978).
5 Kevin Devlin, „Communism in Europe. The challenge of eurocommunism”, Problems of
communism, 27: (1977), 1.
6 Paul Niculescu-Mizil, De la Comintern la comunism naţional. Despre consfătuirea partidelor
comuniste și muncitorești, Moscova, 1969, (București: Evenimentul Românesc, 2001).
7 Mark Hunter Madsen, „The uses of Beijingpolitik: China in Romanian foreign policy since
1953”, East European Quarterly, 3: (1982), 288-290.
36
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
tenţiale, asupra RSR având ca sursă partea europeană (și sovietică) a lumii comuniste
vor fi contracarate prin înclinarea Bucureștiului înspre polul asiatic al aceleiași lumi
comuniste. Nu va fi nici prima, nici ultima oară când Ceaușescu va paria pe „cartea
chineză” în relaţiile sale cu „lagărul socialist”.
Din multe puncte de vedere, conferinţa partidelor comuniste europene consumată în Berlinul de Est nouă ani mai târziu s-a diferenţiat substanţial de precedenta.
Conducerea sovietică spera, așa cum reușise parţial în 1967, să-și reafirme rolul de vioara întâi a lumii comuniste, măcar în spaţiul european. Un deziderat la a cărui lipsă
de materializare Brejnev a asistat aproape neputincios. Numai desele tergiversări ale
programului și amânări ale datei conferinţei stau mărturie în acest sens. Presiunile
sovietice, pe de o parte, și reconfigurarea ideologică a Partidului Comunist Francez
(PCF), pe de altă parte, au reprezentat principalele premise ale unei turnuri ideologice, și nu mai puţin politice – de proporţii pentru partidele comuniste occidentale.
Renunţând la conceptul de „dictatură a proletariatului”, cu ocazia Congresului PCF
din februarie 1976, secretarul general George Marchais și-a atras oprobiul Moscovei,
dar și pe cel al altor regimuri leniniste est-europene.1 Raţiunile lui Marchais au fost
simple: „dictatura proletariatului” reprezenta un concept revolut, a cărui valabilitate, indiscutabilă într-o anumită etapă a dezvoltării mișcării comuniste globale, devenise în prezent chestionabilă. În plus, însuși termenul „dictatură” avea prea multe
conotaţii negative, fasciste în primul rând, pentru a-și găsi un loc legitim în vocabularul politic al contemporaneităţii. Dincolo de aspectele ideologice, izolarea PCF pe
scena politică franceză a jucat un rol central în decizia lui Marchais de a abandona
conceptul: partidul pe care îl conducea ar fi avut mult mai mult succes în politica internă dacă ar fi putut încheia alianţe electorale cu celelalte partide politice franceze.
Frustrat de aderenţa socială, pe de o parte, și de incapacitatea politică autoimpusă
practic, pe de cealaltă parte, Marchais a ajuns la concluzia că PCF trebuie să devină
parte a scenei politice plurale a celei de-a cincea republici.2
Cu un an înaintea conferinţei mai sus amintite, desfășurată câteva luni mai
târziu, la care li s-a adăugat și Partidul Comunist Spaniol (PCS), PCF împreună cu
Partidul Comunist Italian (PCI) au redactat un document prin care făceau publice,
unui public mai mult ca sigur consternat, noile convingeri care le animau:
„sprijinul «pentru pluralitatea partidelor politice, pentru dreptul la existenţă
și activitate a partidelor de opoziţie, și pentru alternarea democratică dintre
majoritate și minoritate.» Eventuala construire a unei ordini socialiste în
Italia și Franţa ar fi fost caracterizată de «o democratizare continuă a vieţii
economice, sociale și politice,» în timp ce libertăţile burgheze existente
ar fi fost «garantate și dezvoltate». Declaraţia continua: «Aceasta se
aplică libertăţii de gândire și expresie, presei, întrunirilor și asocierilor,
demonstraţiilor, liberei circulaţii a persoanelor în ţară și în străinătate,
inviolabilităţii vieţii private, libertăţii religioase.» Pleda de asemenea pentru
«libertatea completă de expresie pentru curentele filosofice, culturale, și
opinia artistică.» Într-un context regional, dincolo de cel naţional, cele
două partide s-au angajat să promoveze «acţiunea comună a partidelor
comuniste și socialiste, a tuturor forţelor democratice și progresive a Europei
[Occidentale]»”.3
Astfel s-a născut ceea ce ulterior a fost numit eurocomunism. În termeni ideologici, se poate observa că eurocomunismul nu conţine nici o urmă de leninism, ceea
1 Noel Bernard, Aici e Radio Europa Liberă, (București: Observator, 1990), 62-65; Devlin,
„Communism”, 10.
2 Bernard, Aici, 63.
3 Devlin, „Communism”, 9-10. Vezi și Kevin Devlin, „Eurocommunism: between East and West”,
International Security, 3: (1979), 81-107.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
37
ce este de-a dreptul intrigant pentru niște partide care se proclamă, totuși, comuniste. În ciuda acestui fapt, nu este vorba, în cazul PCF, PCI sau PCS, de o ruptură totală
faţă de trecut, ci mai degrabă de o maturizare politică într-un cadru cultural, economic și politic total diferit de cel est-european. Dacă ne amintim că, încă de la începutul anilor ’60, liderul comunist italian Palmiro Togliatti discuta despre „policentrism”,
atrăgându-și inevitabile critici din partea lui Hrușciov, putem înţelege procesul finisării ideologice a eurocomunismului în sensul unei transformări evolutive mai degrabă decât ca o sincopă aflată într-un raport de discontinuitate cu trecutul propriu.1
Merită amintit aici faptul că, în 1984, la o ședinţă a Biroului Politic al PCUS, ministrul
de externe Andrei Gromîko condamna tocmai reformele și criticismul „antipartinic”
al lui Gorbaciov ca aflându-se la baza dezvoltării ulterioare a eurocomunismului.2
Santiago Carillo, secretarul general al PCS, cu care Ceaușescu se afla în relaţii
bune, nu a ezitat să eticheteze „socialismul sovietic” drept „«primitiv»” în comparaţie cu socialismul occidental, pluralist, tolerant și democratic. Nefiind îngrijorat de
posibilitatea admonestării din partea Moscovei pentru profesarea unui comunism
din care rămăsese doar numele, și acela total nepotrivit conţinutului său, Carillo a
declarat: „«În baza cărui drept ar putea ei să ne condamne? Ne pot critica, așa cum
îi criticăm și noi. Condamnarea este excomunicare dintr-o biserică, și mișcarea comunistă a fost o biserică, dar acum nu mai este»”.3 Dincolo de implicaţiile conceptuale și
ideologice ale mărturisirii liderului PCS, prea complexe pentru a fi detaliate în cadrul
prezentei lucrări păstrându-i în același timp coerenţa – reţinem ideea criticilor lipsite de menajamente a eurocomunismului împotriva a ceea ce cu greu se mai poate
numi acum centrul moscovit. Seninătatea și firescul declaraţiei frapează de-a dreptul
dacă încercăm să o înșelegem în cheie leninistă. Am greși însă. Eurocomunismul reprezenta un tip distinct de comunism, format și maturizat în interiorul unor sisteme
politice și ideologice plurale. Pentru Carillo, „în etapa actuală, rolul de hegemon al
clasei muncitoare și aliaţilor săi (sic!) poate fi exercitat printr-o formulă pluripartită,
care să unifice acţiunea de clasă, și nu în mod necesar printr-un singur partid (subl.
în orig.)”. Astfel că, pentru a deveni cu adevărat o forţă politică transformatoare,
PCS trebuia să se asigure că „politica și obiectivele partidului pe termen mediu și
lung sînt împărtășite în esenţă de către alte forţe organizate cu rădăcini în popor”.4
Eurocomunismul nu poate fi echivalat însă cu social-democraţia, oricât de tentantă ar
fi comparaţia, deoarece, avertizează Carillo, problema se pune în termenii „transformării”, nu a „îmbunătăţirii” „societăţii capitaliste”. Social-democraţia nu reprezenta
deci decât un compromis rușinos al unor partide pretins proletare cu sistemul politic
de tip capitalist, menţinând și legitimând astfel un „mod de producţie”, pentru a folosi o expresie marxistă, inechitabil și opresiv. Idealul comunist rezida însă în surmontarea capitalismului prin utilizarea propriului mecanism politic, democraţia plurală,
așa cum afirmă, fără echivoc, liderul PCS: „Lupta pentru o democraţie politică este
o parte din drumul nostru spre o democraţie politică și socială, spre o societate fără
exploataţi și explatatori.5 Avem de-a face, în acest caz, cu un comunism „democratic”,
cu rădăcini ideologice adânci în opera militantului italian Antonio Gramsci.6
1 „Togliatti’s speech on «polycentrism» to the CC of the Italian Communist Party, June 24,
1956”, în McNeal, Robert, (ed.), International relations among communists, (Englewood Cliffs:
Prentice-Hall, 1967).
2 Vladimir Bukovaky, Arhiva sovietică. 64 de documente din perioada restructurării (perestroika),
(Cluj-Napoca: Dokia, 2010), 74.
3 Santiago Carillo apud Devlin, „Communism”, 11.
4 Documente ale Partidului Comunist din Spania. A doua conferinţă naţională a partidului
comunist din Spania. Septembrie 1975, traducere de Hortensia Roman, (București: Editura
Politică, 1976), 32-33.
5 Documente, 30-31.
6 Vezi excelenta analiză a lui Leszek Koakowski asupra gramscianismului în Principalele
38
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
Confruntat cu presiunile mediatice ale Moscovei și a partidelor comuniste
europene loiale acesteia, PCF a ripostat cerând respectarea drepturilor omului în
Uniunea Sovietică și denunţând lipsa unui minimum de libertăţi civice. PCI, pe de
altă parte, a beneficiat de un câștig electoral enorm chiar în ultimele zile ale conferinţei când a obţinut la alegerile parlamentare din Italia 33,7% din totalul voturilor, plasându-se foarte aproape de creștin-democraţii care, tradiţional deja, ocupaseră prima poziţie. Victoria PCI a antrenat o încredere crescută a liderului Enrico
Berlinguer în capacitatea politică a partidului pe care îl conducea și în distanţarea
de Moscova, apreciată la urne de electoratul italian. Într-un interviu luat cu câteva
zile înaintea numărării voturilor, „Berlinguer a spus că nu îi este frică de a experimenta soarta «nejustă» a lui Dubcek (liderul comunist cehoslovac animat de ideea
democratizării în sens „burghez” a regimulu leninist din acea ţară, și care s-a soldat
cu intervenţia cu celebra „Primăvară de la Praga”, n.m.) deoarece «noi suntem în
altă zonă a lumii»; și, întrebat dacă NATO ar putea constitui un «scut util» pentru
construirea socialismului în libertate, a fost imediat de acord: «Mă simt mai sigur
fiind de această parte»”.1
În definitiv, PCF, PCI și PCS, iniţiatoarele eurocomunismului, nu aveau intenţia
de a înceta relaţiile cu PCUS și cu partidele comuniste aflate la putere în Europa de
Est, după cum s-a putut vedea și din documentul final al conferinţei din 1976. Acesta
proclama autonomia fiecărui partid, nu critica nu conţinea panegirice la adresa nici
unuia, dar, în ceea ce privește orientarea internaţională, punctele de vedere ale
Moscovei au fost în mare măsură acceptate, cel mai probabil datorită faptului că
nu contraveneau principiilor și nu interesau în mod special cele trei partide mai sus
menţionate. Noua situaţie a comunismului european, dar și a mișcării comuniste
globale, poate fi rezumată prin enunţul PCI: „«Partidele comuniste nu îi consideră
pe toţi cei care nu sunt de acord cu politicile lor sau care au o atitudine critică faţă de
activităţile lor ca fiind anti-comuniști»”.2 Acceptând acest deznodământ, leninismul
sistemic își confirma „îmburghezirea” prin renunţarea elanul revoluţionar în favoarea stabilităţii politice. Sigur, și conjunctura internaţională era total diferită comparativ cu deceniile precedente, impunând fără doar și poate mai multă flexibilitate și
precauţie din partea Moscovei; problema este că leninismul sistemic nu a făcut nici
un efort pentru a o schimba realmente, neurmărind decât să i se adapteze.
Eurocomunismul în accepţiune romantic-leninistă
RSR nu s-a remarcat cu nimic la această conferinţă. Dimpotrivă, poziţia ei a
fost mai degrabă ternă, în sensul în care nu a întreprins nici o acţiune directă pentru a șicana Moscova, dar nici nu a susţinut explicit noua tendinţă eurocomunistă.
Motivul ar fi următorul: principiile leninist romantice internaţionale agreate de către
Nicolae Ceaușescu (independenţă, absenţa „modelelor unice” de „construire a socialismului”, condamnarea „forţei și a ameninţării cu forţa”, desfiinţarea „simultană”
a „blocurilor militare” – NATO și Organizaţia Tratatului de la Varșovia, instituţii militare care limitau opţiunile internaţionale a statelor comuniste disidente etc.) fuseseră integrate deja în proiectul de document al conferinţei. Orientarea externă a
eurocomunismului era deja configurată un an mai devreme, la conferinţa naţională a
PCS. Acolo, Carillo afirma că „Internaţionalismul revoluţionar al fiecărui partid se măsoară, în primul rând, prin capacitatea de a face revoluţie în propria lui ţară (subl. în
curente ale marxismului, vol. III, traducere de S. C. Drăgan, (București: Curtea Veche, 2010), 176200.
1 Enrico Berlinguer apud. Devlin, „Communism”, 14.
2 Devlin, „Communism”, 15.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
39
orig.)”, pledând ferm pentru lăsarea în urmă a „vremuril[or] în care comunismul era
un fel de biserică, cu zeii și dogmele ei, cu Vaticanul ei, cu papa și conciliile ei, cu mistica ei purificată prin persecuţie și martiriu”.1 Aluzia la centrul moscovit este mai mult
decât transparentă. Discutând despre „greșeli” și „deformări” ale „construirii socialismului” în alte state și în alte condiţii istorice, sociale și culturale, Carillo remarcă,
incriminând din nou, indirect, practicile sovietice din perioada conducerii staliniste:
„anumiţi factori subiectivi ideologici și instituţionali au accentuat aceste deformări,
în mod deosebit tendinţa de a se contopi partidul și statul (aici și Ceaușescu era un
adevărat maestru, n.m.), tendinţa către autoritarism, birocratism, tendinţa de a soluţiona problemele de sus, reducînd cadrul democratic”. Nu în ultimul rând, orientarea
internaţională a eurocomunismului se apropia de cea romantic-leninistă în privinţa
inutilităţii și a pericolului pe care îl reprezintă pentru pacea globală „blocurile militare”, așa cum reiese din programul PCS adoptat în septembrie 1975 unde, la punctul
30, putem citi următoarele: „O politică externă pașnică, independentă și suverană.
Neparticiparea la blocurile militare, lupta pentru desfiinţarea celor care există în momentul de faţă și lichidarea bazelor militare străine”.2 Ceaușescu nu putea fi decât
încântat de principiile internaţionale eurocomuniste.3
Revenind la conferinţa partidelor comuniste europene din 1976, nu PCR, ci
PCF sau PCI urmau să își asume posturi dizidente. Un aspect relativ bizar al participării române la conferinţa a constat în retragerea „textul[ui] care fusese distribuit jurnaliștilor la conferinţa de presă la câteva ore după ce discursul fusese ţinut”,
și înlocuirea lui, „12 ore mai târziu”, cu un „text înlocuitor”. Modificările nu erau
majore; cele câteva paragrafe în plus concentrându-se asupra „măreţelor” realizări
economice ale regimului și evocând teme clasice ale orientării internaţionale a leninismului romantic: egalitate în drepturi, „independenţa naţională și suveranitatea
tuturor statelor”.4
Referindu-se la „internaţionalismul” contemporan, Ceaușescu afirma că „implică” „o participare activă în dezvoltarea democratică, conform intereselor fiecărui
popor, a tuturor problemelor complexe ale lumii moderne, ca și întărirea solidarităţii militante, cu toate forţele progresive, anti-imperialiste, în același timp luând
în considerare și protejând interesele fiecărei naţiuni, și servind, pe această bază,
intereselor generale a socialismului, progresului social, și păcii”. În plus, secretarul
general al PCR redefinește comunismul în conformitate cu cadrul ideologic al leninismului romantic: „«iubirea propriului popor și apărarea intereselor sale vitale»”.5
În presa română, conferinţa a fost tratată cu moderaţie. Au fost omise în general tușele prosovietice sau anti-sovietice. Ideea lui Belinguer despre colaborarea
dintre partidele comuniste și cele social-democrate a fost amintită, ca și intervenţiile
lui Brejnev „repudiind orice interes sovietic în stabilirea unui centru conducător, ca și
1 Documente, 19.
2 Documente, 155, 202.
3 Dacă maniera prin care OTV putea constrânge, în anumite limite, politica externă a RSR este
evidentă, în cadrul Alianţei Nord-Atlantice, relaţiile dintre statele europene și Washington
influenţau la rândul lor posibilităţile Bucureștiului de a se afirma în politica europeană în măsura
în care și-ar fi dorit-o. Cum? Prin simplul fapt că refluxurile tensiunilor dintre SUA și URSS, tipice
Războiului Rece, antrenau o limitare a marjei de manevră atât a sateliţilor sovietici, chiar și a
celor disidenţi, ca RSR, cât și a membrilor europeni ai NATO, care își vedeau astfel, ocazional,
periclitate interesele de a extinde raporturile comerciale sau chiar politice (vezi Franţa lui de
Gaulle) cu estul continentului. Am expus critic evoluţia parteneriatului transatlantic după 1945
în „Within and after the Cold War: Europe’s struggling role and position inside the global
security matrix”, Studia Europaea, 1: (2009), 5-26. Pentru o evoluţie recentă a acestuia vezi
Adrian Basarabă, Simona Herczeg, „The Transatlantic Relation at a Loss: Europe and the
USA in the New World Order”, Studia Europaea, 3: (2008), 161-176.
4 „Romanian situation report” Radio Free Europe research paper, 14 July 1976, Arhiva 1989, 7.
5 „Romanian”, Radio Free Europe, 14 July 1976, 8.
40
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
comentariul balansator despre continua relevanţă a internaţionalismului proletar”.1
În acest punct, merită să reamintim faptul că, pentru succesorul lui Hrușciov, „fiecare
încercare separată de construire a unei noi societăţi (socialiste, n.m.) poate suferi de
o unilateralitate sau alta”.2 neajuns care poate fi remediat numai de către experienţa revoluţionară a Uniunii Sovietice. Apoi, remarcile prosovietice ale liderului Bulgar
Todor Jivkov și blamarea orientărilor anti-sovietice, la fel ca și atacul lui Brejnev
asupra chinezilor „aţâţători la război” – nu au fost publicate. La fel, nici susţinerea
lui Berlinguer a Alianţei Atlantice sau atacurile liderului sovietic la adresa acestei
organizaţii. Pe de altă parte, a văzut lumina tiparului o altă idee a lui Berlinguer
conformă cu orientarea externă a RSR: critica explicită a invaziei Cehoslovaciei, mai
sus amintită.
Dar, și aici transpare aversiunea faţă de „burghezie” tradusă prin permanenta
„vigilenţă revoluţionară” a leninismului romantic – „Românii au părut să fie cumva
sensibili la la libera circulaţie a ideilor și alte probleme similare care au fost în primplan începând cu conferinţa de la Helsinki. Reflectând această sensibilitate, comentariile lui Berlinguer despre libera circulaţie a ideilor și a lui Marchais despre libertăţile
democratice nu au fost incluse în rezumatele române ale discursurilor lor”. Ceaușescu
s-a dovedit la fel de „sensibil” în ceea ce privește conceptul de „dictatură a proletariatului”, presa română nefăcând referiri nici la intervenţia lui Marchais împotriva
conceptului, nici la cea a lui Brejnev în favoarea lui”.3 Ceaușescu, după ce iniţial va
denunţa tacit poziţia lui Marchais de renunţare la „dictatura proletariatului”, o va
adopta cu nonșalanţă la începutul anilor ’80, când, la rândul său, va considera perimat conceptul, înlocuindu-l cu cel de „democraţie muncitorească revoluţionară”.4
În ciuda relaţiilor amicale pe care le avea cu Santiago Carillo, Ceaușescu nu
avea nici un motiv să se simtă atras de principiile eurocomunismului. Dimpotrivă,
esenţa lor, pe care o percepea ca fiind eminamente „burgheză”, îi repugna, așa
cum obsevă și Șerban Orescu.5 Se folosea însă de poziţiile internaţionale ale PCF,
PCI sau PCS pentru a o consolida pe cea a PCR, mai ales în ceea ce privește disidenţa
calculată în raport cu tutorele niciodată complet și practic imposibil de repudiat,
centrul moscovit. Așa cum afirma secretarul general al PCR la conferinţa naţională a
PCR din 1977, „noţiunea de eurocomunism” reflectă dreptul legitim al fiecărui partid comunist de a utiliza strategii și concepte specifice arealului cultural și naţional
din care face parte. „Desigur, fiecare o apreciază în felul său”, continua Ceaușescu,
„dar noi vedem în aceasta preocuparea partidelor respective de a găsi, corespunzător condiţiilor noi din zona lor, căile de unire a forţelor sociale înaintate în lupta
pentru democratizarea societăţii, pentru crearea condiţiilor în vederea trecerii la o
nouă orînduire socială”.6
Suportul pragmatic al lui Ceaușescu faţă de eurocomunism, o manifestare
încadrabilă în dimensiunea disidenţei calculate a politicii externe a RSR, a fost exprimat cu precădere în 1977, când Scânteia a intervenit în favoarea lui Carillo, atacat
destul de dur de Brejnev, utilizând argumentele deja cunoscute ale absenţei unui
„model unic” de „construire a socialismului” și a necesităţii respectării „«tuturor
particularităţilor și a factorilor economici, sociali, politici și istorici» din ţara în care
1 „Romanian”, Radio Free Europe, 14 July 1976, 11.
2 Leonid Ilici Brejnev, Scopul nostru este pacea și socialismul, (Moscova: Editura agenţiei de
presă Novosti, 1978), 207.
3 „Romanian”, Radio Free Europe, 14 July 1976, 10-12.
4 Vezi Constantin Cuciuc, Sistemul democraţiei socialiste, (București, Editura Știinţifică și
Enciclopedică, 1986).
5 Șerban Orescu, Ceaușismul. România între anii 1965 și 1989, (București: Albatros Corporation,
2006), 89-91.
6 Nicolae Ceaușescu, Raport la conferinţa naţională a Partidului Comunist Român, 7-9 decembrie
1977, (București: Editura Politică, 1977), 88.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
41
funcţionează”.1 Dar, pe de altă parte, leninismul sistemic nu putea fi indiferent la
provocarea eurocomunismului. Îi resimţea însă mai degrabă dimensiunea politică
decât cea ideologică, pe care oricum i-o subsuma. Leninismul romantic era de asemenea ostil conţinutului „burghez” al eurocomunismului, deși nu își exprima deschis poziţia, dar, spre deosebire de leninismul sistemic, din considerente în primul
rând ideologice, abia pe urmă politice. Punerea în practică a revoluţiei prin democraţia „burgheză” contrasta direct cu dezideratul și experienţa politică a leninismului romantic, pentru care revoluţia nu putea avea loc decât împotriva democraţiei
„burgheze”. Altfel, riscul contaminării ideologice ar fi fost inevitabil, iar partidele
leniniste care alegeau genul acesta de „luptă” nu puteau sfârși, la rândul lor, decât
„îmburghezite”.
BIBLIOGRAFIE
***Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român, 3-5 noiembrie 1971, București:
Editura Politică, 1971.
***„Romanian situation report” Radio Free Europe research paper, 14 July 1976, Arhiva 1989.
***„Romanian situation report”, Radio Free Europe research paper, 8 July 1977, Arhiva 1989.
„Togliatti’s speech on «polycentrism» to the CC of the Italian Communist Party, June 24,
1956”, McNeal, Robert, (ed.), International relations among communists, Englewood Cliffs:
Prentice-Hall, 1967.
BASARABĂ, A.; HERCZEG, S., „The Transatlantic Relation at a Loss: Europe and the US
A in the New World Order”, Studia Europaea, 3 (2008).
BERNARD, N., Aici e Radio Europa Liberă, București: Observator, 1990.
BRAUN, A., Romanian foreign policy since 1965. The political and military limits of autonomy,
New York: Praeger Publishers, 1978.
BREJNEV, L.I., Scopul nostru este pacea și socialismul, Moscova: Editura agenţiei de presă
Novosti, 1978.
BUKOVSKY, V., Arhiva sovietică. 64 de documente din perioada restructurării (perestroika),
Cluj-Napoca: Dokia, 2010.
CEAUȘESCU, N., Raport la conferinţa naţională a Partidului Comunist Român, 7-9 decembrie
1977, București: Editura Politică, 1977.
CHUEV, F., Molotov remembers. Inside Kremlin politics, Chicago: Ivan D. Ree, 1993.
COPILAȘ, E., „Counter-idea of the 20th century. Varieties of Leninism in Soviet and postSoviet Russia”, manuscris în proces de recenzare la revista Communist and Post-Communist
Studies.
COPILAȘ, E., „Politica externă a României comuniste. Anatomia unei insolite autonomii”,
Sfera Politicii, 152 (2010).
COPILAȘ, E., „Within and after the Cold War: Europe’s struggling role and position inside the
global security matrix”, Studia Europaea, 1 (2009).
COPILAȘ, E., Geneza leninismului romantic. O perspectivă teoretică asupra orientării
internaţionale a comunismului românesc, 1948-1989, teză doctorală, Cluj Napoca:
Universitatea Babeș-Bolyai; susţinerea publică va avea loc în cursul acestui an.
CUCIUC, C., Sistemul democraţiei socialiste, București, Editura Știinţifică și Enciclopedică,
1986.
DEVLIN, K., „Communism in Europe. The challenge of eurocommunism”, Problems of
communism, 27 (1977).
1 „Romanian situation report”, Radio Free Europe research paper, 8 July 1977, Arhiva 1989,
12-14.
42
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
DEVLIN, K., „Eurocommunism: between East and West”, International Security, 3 (1979).
Documente ale Partidului Comunist din Spania. A doua conferinţă naţională a partidului
comunist din Spania. Septembrie 1975, București: Editura Politică, 1976.
HUNTER MADSEN, M., „The uses of Beijingpolitik: China in Romanian foreign policy since
1953”, East European Quarterly, 3 (1982).
JOWITT, K., New world disorder. The leninist extinction, Berkeley & Los Angeles: University
of California Press, 1993.
KOŁAKOWSKI, L., Principalele curente ale marxismului, vol. III, București: Curtea Veche, 2010.
NICULESCU-MIZIL, P., De la Comintern la comunism naţional. Despre consfătuirea partidelor
comuniste și muncitorești, Moscova, 1969, București: Evenimentul Românesc, 2001.
NICULESCU-MIZIL, P., România și războiul americano-vietnamez, București: Roza Vânturilor,
2008.
ORESCU, Ș., Ceaușismul. România între anii 1965 și 1989, București: Albatros Corporation,
2006.
TISMĂNEANU, V., „The ambiguity of Romanian national communism”, Telos, 60 (1984).
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
43
20 de ani de la cåderea comunismului
Despre dificultatea asumării denumirii
de „ţigan” în spaţiul public românesc
SONIA CATRINA
[Romanian Academy]
Abstract
This study aims at explaining
the nature of various attitudes
and social representations in
relation to „Roma”/„Gypsies”.
The objectives are: to highlight
the causes of polarization of the
Romanian public space when it
comes to that „ethnic group”
seen as a whole regardless of
each member’s personal, social
and cultural identity, to identify
patterns of representations and
stereotypes against „Roma”/
„Gypsies”: This research
which explores how Romania
accepts its cultural diversity by
investigating the representations
about „Roma”/„Gypsies” is
motivated by the need to identify
items underlying the „Roma”/
„Gypsies”’ social exclusion and
social distance.
Keywords
„Roma”; „Gypsies”; „ethnic
minority”; hetero-identification;
self-identification
44
Introducere
Ideea acestui studiu pleacă de la
propunerea legislativă iniţiată la 1 septembrie 2010 de deputatul PDL Silviu
Prigoană care „vizează revenirea la folosirea exonimului ţigan şi renunţarea la
utilizarea endonimului rom (sau rrom)
în actele emise de autorităţile publice”1.
Această propunerea legislativă, deşi respinsă 7 luni mai târziu (5 aprilie 2011), a
permis formularea unor atitudini diferite, de polarizare a spaţiul public românesc, în special de nemulţumire a unor
reprezentanţi ai „minorităţii etnice”
în cauză, precum şi a unor organizaţii
neguvernamentale interesate de „problema romă”2. În sprijinul proiectului
său de lege, deputatul Silviu Prigoană a
adus argumente de ordin lingvistic funizate de „Academia Română, sub semnătura d-lui acad. prof. dr. Eugen Simion,
[care] concluzionează într-un punct de
vedere adresat Guvernului României
[următoarele]: „având în vedere situaţia grupurilor aparţinând etniei ţigăneşti din Europa şi din spaţiul românesc,
Secţia noastră consideră că termenul ţigan reprezintă numele corect al acestei
populaţii transnaţionale. În multe ţări
din spaţiul european este utilizat fără
nici o restricţie un cuvânt având ace1 Silviu Prigoană, Proiect de lege, http://
prigoana.ro/doc/proiect-de-lege-rom/1%20
S c r i s o a r e % 2 0 c a t r e % 2 0 d e p u t a t i . p d f,
accesat 11.03.2011.
2 Expresie recurentă în literatura de specialitate franceză.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
eaşi origine, respectiv aceeaşi evoluţie a semnificaţiei cu lexemul românesc: tsiganes în franceză, zingari în italiană, Zigeuner în germană, tzigani în rusă şi polonă,
cigany în maghiară, ciganin în bulgară şi sârbă, cigano în portugheză, zigenere în
neerlandeză””1, respectiv argumente ale reputatului lingvist George Pruteanu care
„scria cu privire la subiect că „nu poţi interzice existenţa unui cuvînt prin lege. Dar
poţi emite norme metodologice, similare, mutatis mutandis, cu cele aplicate Legii
26/1990 (art. 39) în legătură cu «filtrarea» folosirii abuzive a cuvintelor academic sau
naţional, în sensul că în documentele româneşti oficiale (inclusiv manuale şcolare
etc.), termenul de utilizat să fie ţigan, fără nicio nuanţă depreciativă. E nelogic să
impui limbii române să numească o etnie cu un cuvînt al acelei etnii (n.n. - «rom»):
spunem francezilor „francezi”, nu „franse”; spunem nemţilor/germanilor „nemţi/
germani”, nu „doici”; belgienilor „belgieni”, nu „belj” ş.a.m.d.””2.
Acest studiu pune problema dificultăţii cu care se confruntă sinele văzut din
prisma celuilalt, în joc fiind problema acceptării de către majoritate a unei identificări promovate din interior, respectiv pertinenţa unei denumiri impuse de majoritate şi consecinţele utilizării uneia sau alteia dintre denumiri în sfera publică.
Dificultatea cu care se confruntă spaţiul public românesc constă în dilema asociată
utilizării în mod corect, nu din punct de vedere lingvistic sau gramatical, ci al respectării diversităţii sociale şi culturale, a unui cuvânt care să-i desemneze pe membrii
acestei „minorităţi etnice”, fără a se considera aceasta o atitudine de discriminare.
Este vorba despre utilizarea termenului „rom”, preferat în interior de către unii
dintre membri, respectiv a celui de „ţigan”, exonim neacceptat de elite ale „minorităţii” în discuţie. Prin urmare, dat fiind că „aşa-zisa „problema romă” [a devenit]
o miză de reflecţie şi de protest şi o ţintă pentru acţiunea publică”3, că este vorba
despre spaţiul românesc sau cel comunitar, considerăm că este esenţial să analizăm
modul în care este acceptată şi recunoscută diversitatea culturală în România, ţară
declarat multiculturală4 şi în special să investigăm modul în care se construiesc reprezentările în legătură cu „romii”/„ţiganii” în spaţiul public. Abordarea acestei teme
este deci o necesitate impusă de contextul intern, putând constitui un important suport în găsirea căilor de schimbare a mentalităţilor în legătură cu „romii”/„ţiganii”.
Formulăm următoarele întrebări: Cum se construiesc reprezentările colective în raport cu această „minoritate etnică”? Poate genera originea o structurare a
spaţiului identitar naţional şi sentimente de dispreţ sau chiar respingere a unei „minorităţi etnice”? Care sunt mecanismele cognitive care stau la baza reprezentărilor
sociale în legătură cu „romii”/„ţiganii”? Ce efecte ar putea avea asumarea, respectiv
recunoaştera unei anumite identităţi („rom” vs. „ţigan” şi invers) în spaţiul public?
Care sunt motivaţiile pentru o identificare sau alta şi care sunt mecanismele sociale
puse în joc în cazul asumării uneia dintre identificări?
Facem ipoteza că identificarea unei apartenenţe categoriale în cazul „romilor”/„ţiganilor” ţine de un habitus ale cărui rădăcini sunt ancorate istoric şi social.
Acest fapt duce la formularea unei relaţii conflictuale între „majoritari” şi „minori1 Prigoană, Proiect.
2 Prigoană, Proiect.
3 Joseph Gusfield, „Action collective et problèmes publics”, în Daniel Cefaï şi Dominique
Pasquier (coordonator), Les sens du public. Publics politiques, publics médiatiques (Paris: PUF,
2003).
4 Din cele 23 de categorii identitare înregistrate de recensământ, 18 grupuri minoritare sunt
reprezentate în Parlament, lucru care situează România „pe locul trei – după Federaţia Rusă, cu
45 minorităţi naţionale recunoscute şi Ucraina, cu 23 – în ierarhia ţărilor cu număr semnificativ
de minorităţi”. (cf. C. Pan, B. S. Pfeil, National Minorities in Europe. (Wien: Braumüller, 2003),
citat de Levente Salat, „Regimul minorităţilor naţionale din România şi contextul internaţional
al acestuia”, în Levente Salat (coordonator), Politici de integrare a minorităţilor naţionale din
România. Aspecte legale şi instituţionale într-o perspectivă comparată (Cluj-Napoca: Fundaţia
Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală - CRDE, 2008), 9-29/9.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
45
tari”, accentuează distanţa socială, punând o graniţă în depăşirea unei crize sociale,
nu numai naţionale, ci şi comunitare. Abordarea noastră are rădăcini în teoria lui
Bourdieu1 (1980: 87, 88). În concepţia sociologului francez, conceptul de „habitus”
se referă la un set de dispoziţii care generează practici şi percepţii individuale sau
colective, are căror limite sunt constituite istoric şi social, „habitusul” fiind procesul
complex prin care „noi suntem în acelaşi timp acţionaţi şi pe cale să acţionăm”2.
Aceste dispoziţii există în, prin şi din cauza practicilor actorilor şi interacţiunii acestora cu ceilalţi şi cu mediul. Din acest punct de vedere, se consideră că reprezentările sunt predispuse, în mod conştient/deliberat sau nu, având rolul de a îndeplini o
„funcţie socială de legitimare a diferenţelor sociale”, contribuind astfel la procesul
de reproducere socială. Având ca suport această teorie, prin acest studiu dorim să
înţelegem dacă „habitus”-ul este responsabil cu reprezentările în legătură cu „grupul etnic” de „romi”/„ţigani”.
Prin acest studiu, ne propunem să identificăm stereotipuri în societatea românească, agenţi sociali care produc discursul în legătură cu „romii”/„ţiganii” căutând
să impună referenţi identitari, trecând printr-o analiză a diverselor (hetero)/(auto)
identificări reflectate în presă şi căutând referinţe în mediul academic românesc
interesat de această problematică. Invocăm, însă, necesitatea extinderii cercetării la
nivelul întregii ţări, metoda de investigare prin chestionar putând fi completată cu
interviuri semidirijate cu diferiţi membri ai acestei „minorităţi etnice”, luându-se în
calcul mai multe categorii de vârstă sau sociale, ceea ce s-ar putea realiza doar prin
efortul conjugat al mai multor cercetători.
Urmând exemplul lui Levente Salat3, analiza pe care o propunem este de tipul cost-beneficii, de identificare a „celor care „plătesc” (who pays?) şi a celor care
„beneficiază” (who benefits?)” de pe urma unor anumite identificări în spaţiul public. Având acest exemplu de investigare, studiul pune în evidenţă factori de risc cu
privire la heteroidentificări al căror rezultat ar putea fi pe termen lung adâncirea
distanţei sociale şi excluziunea.
Încă din momentul conceptualizării obiectului nostru de studiu, ne-am confruntat cu problema utilizării corecte a terminologiei, motiv pentru care am considerat că
este nevoie de o exprimare a propriei poziţii în raport cu diferitele câmpuri ştiinţifice.
Utilizând termenul generic de „rom”/„ţigan” pentru a desemna o „minoritate etnică”
în spaţiul autohton nu înseamnă nicidecum că ne raliem unei abordări substanţialiste
a „etnicităţii”, potrivit căreia se poate identifica o „esenţă” proprie unui grup (trăsături fizice, psihologice şi culturale obiective), sau unei abordări etnocentrice4 în raport
cu care se poate face un clasament al grupurilor pe o scară valorică. Respingând o
astfel de gândire maniheistă care a stat la baza împărţirii lumii în rase, celălalt inferior
fiind adesea caracterizat drept „barbar”, „sălbatic”, „nedezvoltat”, „necivilizat” etc.,
nu-i considerăm pe „romi”/„ţigani” drept „entitate socioculturală obiectivă”. Pe de
altă parte, luăm în calcul că orice grup face referire la un ansamblu de indivizi care au
„conştiinţa de apartenenţă” la grupul respectiv, dar a căror identitate este în continuă
construcţie şi devenire, idee împământenită deja în câmpul studiilor culturale. A plasa „romii”/„ţiganii” într-un grup omogen este un demers nepotrivit care ar însemna
ignorarea unor aspecte ale diversităţii istorice, sociale şi culturale ale acestora, cu atât
1 Pierre Bourdieu, Le Sens pratique (Paris : Éditions de Minuit, 1980) 87, 88.
2 Interviu cu Pierre Bourdieu, http://www.dialogus2.org/BOU/habitus.html, accesat 17.06.2011.
3 Salat, „Regimul”, 10.
4 Vezi definiţia lui William Graham Sumner, Folkways: A Study of Mores, Manners, Customs
and Morals (New York: Dover Publications, 1959 [1907]), 13, „etnocentrismul este numele tehnic
pentru punctele de vedere în care propriul grup este centrul de referinţă, iar ceilalţi sunt ordonaţi
potrivit acestei referinţe”. Potrivit Dicţionarului de Sociologie Rurală, Bădescu Ilie, Cucu-Oancea
Ozana (coord.) (Bucureşti: Mica Valahie, 2005), 169, termenul defineşte o „atitudine colectivă
care constă în a evalua cultura altora în termenii propriei culturi considerând inferioare toate
formele culturale – morale, religioase, sociale, estetice – care sunt îndepărtate de acelea cu care
noi ne identificăm”.
46
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
mai mult cu cât în interiorul acestui grup prezent pe teritoriul României au fost înregistrate numeroase comunităţi, acestea diferenţiindu-se după dialect, respectiv ocupaţiile tradiţionale. Aderăm mai degrabă la o abordare a „minorităţii etnice” drept
construcţie socială a unei forme de clasificare printre altele. De asemenea, situând
membrii acestei „minorităţi etnice” în inima unui raport de interacţiune cu celălalt,
luăm în calcul producerea socială a alterităţii. Avem ca suport al gândirii noastre teoria antropologului norvegian Fredrik Barth1, care, inspirat fiind de reflecţiile sociologului interactionist american Erving Goffman, arată în „Ethnic groups and boudaries”
(1969) că „etnicitatea” nu trebuie nicidecum studiată în raport cu identificarea unei
„substanţe” obiective. Din acest punct de vedere, prolifică este o analiză axată pe modul în care se instituie definiţiile, precum şi (re)producerea frontierelor între diferitele
grupuri. Pentru Barth2, nu „diferenţa” constituie „etnicitatea”, ci raporturile/interelaţiile între diferitele grupuri. În lumina acestor abordări ale „etnicităţii”, am recurs la
un termen generic în speranţa de a nu cădea în capcana unor teorii ale „etnicităţii”
respinse în câmpul ştiinţelor sociale.
Analiza sociologică a percepţiilor porneşte de la un studiu al originii istorice şi
geografice a „romilor”/„ţiganilor” prezentată în studii de specialitate, reprezentativă în acest sens fiind contribuţia reputatului istoric Viorel Achim3. Continuăm printr-o analiză etică a reprezentărilor în legătură cu „romii”/„ţiganii”, respectiv emică
a imaginii de sine. Urmează reacţia din interior în legatură cu una sau alta dintre
denumiri. Intersectarea diverselor puncte de vedere/reprezentări/atitudini etc. va
constitui partea de concluzii a acestui studiu.
Fabricarea culturală a diferenţei
În studiile de specialitate nu există un consens cu privire la o dată exactă de
înregistrare a „romilor”/„ţiganilor” în provinciile româneşti, însă se consideră a fi
secolul al XIV-lea. Un studiu recent4 arată că prima atestare în documente româneşti este anul 1385, „pe vremea domnitorului Dan Vodă” care dăruieşte mănăstirii
Tismana, printre altele, şi „40 sălaşe de aţigani”. Această perioadă ar coincide cu robia acestora în Ţările Române, stare care a durat până în secolul al XIX-lea (1856) când
au fost dezrobiţi sub domnitorul Al. I. Cuza. Nici provenienţa nu poate fi afirmată
cu certitudine dat fiind că „romii”/„ţiganii” sunt răspândiţi pe un spaţiu întins, iar
modul în care au pătruns în aceste spaţii, „în grupuri mici” se întinde pe o perioadă
îndelungată, sec. XI-sec.XIV. Cele mai multe studii vorbesc despre o origine indiană. Procesul de fabricare culturală a diferenţei pleacă astfel de la originea lor. Însă,
1 Fredrik Barth, „Les groupes ethniques et leurs frontières”, în Philippe Poutignat şi Jocelyne
Streiff-Fenart, Théories de l’ethnicité (Paris : PUF, 2008 [1995]), 203-249.
2 „In 1969 I argued that ethnicity represents the social organization of culture difference. (…)
Contrary to what is still a widely shared view, I argued that ethnic groups are not groups formed
on the basis of shared culture, but rather the formation of groups on the basis of differences of
culture. To think of ethnicity in relation to one group and its culture is like trying to clap with
one hand. The contrast between “us” and “others” is what is embedded in the organization
of ethnicity: an otherness of the others that is explicitly linked to the assertion of cultural
differences. So let us start by rethinking culture, the ground from which ethnic groups emerge”,
în Fredrik Barth, “Ethnicity and the concept of culture”, în Social Sciences (1995): 1-14, http://
www.mendeley.com/research/ethnicity-and-the-concept-of-culture/, accesat 26.10.2011.
3 Viorel Achim, Ţiganii în istoria României (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1998), carte
republicată în limba engleză The Roma in Romanian History (Budapesta: Central European
University Press, 2004) care reconstruieşte traseul istoric al „ţiganilor”/„romilor”. Istoricul acordă
o atenţie particulară studiului „emancipării” acestora, dar mai ales „marginalizării”.
4 Delia Grigore, „Consecinţele istoriei asupra imaginii de sine şi structurării identităţii rromilor.
Heteroidentificare stereotip negativă şi autoidentificare stigmatizată în mentalul colectiv
rrom”, în Delia Grigore, Mihai Neacşu, Adrian-Nicolae Furtună, Rromii... în căutarea stimei de
sine: studiu introductiv (Bucureşti: Vanemonde, 2007), 18-30/18.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
47
această perspectivă în esenţă culturalistă nu ia în calcul sedentarizarea unora dintre
neamurile de „romi”/„ţigani”, respectiv prezenţa lor în interiorul aceluiaşi stat naţional pe o perioadă îndelungată, nici schimburile şi înteracţiunile permanente inerente, dată fiind nu numai poziţia omului în societate, ci şi natura ocupaţiilor acestora
care necesitau contact permanent cu celălalt. Mai mult, studiile arată că în „limba romani”, cuvântul „ţigan” nu există. Acest cuvânt atestat pentru prima oară în Imperiul
Bizantin, ar indica o „grupare considerată eretică de către sistemul religios oficial
ortodox”1. Etimologic ar proveni2 din „athinganos” sau „athinganoy” cu înţelesul
de „păgân”, „de neatins” sau „impur”. La termenul „ţigan” s-a ajuns prin pierderea
prefixului privativ „a”. În Ţările Române, termenul desemna „starea socială”3 a celor
care au stat în robie jumătate de mileniu. În zilele noastre, robia se consideră a fi unul
dintre elementele care au contribuit în mod negativ la pauperizarea acestei populaţii, respectiv contruirea stereotipurilor negative. Viorel Achim, specialist în istoria
acestei minorităţi pe teritoriul românesc, vorbeşte despre încercarea de integrare
a acestora încă din perioada dezrobirii, proiect compromis parţial o dată cu legea
rurală a lui Cuza (1864), fie pentru că nu toţi boierii au fost interesaţi să-i aşeze pe
pământurile lor, fie pentru că cei rămaşi nu au făcut faţă noilor provocări economice. În acest sens, istoricul vorbeşte despre „decăderea meşteşugurilor”, respectiv
intrarea în epoca industrializării ca elemente care au contribuit în mod negativ la
neadaptarea unora dintre aceştia. Fiind în permanenţă „marginalizaţi”4, îndepărtaţi
sub direcţia mareşalului Antonescu care decide „deportarea” în Transnistria (1942),
niciodată „recunoscuţi” ca etnie în documentele oficiale în afară de tentativa de a
deveni minoritate naţională, „naţionalitate conlocuitoare”5 în 1948-1949 în perioada
guvernului Petru Groza, fără a avea dreptul la o identitate „oficială”, se ajunge la
negarea identităţii etnice în comunism prin politica de stat „asimilaţionistă”6. Acest
lucru se schimbă însă după Revoluţie când li se recunoaşte statutul de „minoritate
etnică”. Identificaţi drept „problema socială”, încă din 1990 unii dintre aceştia intră în interesul autorităţilor, făcând obiectul unor politici sociale. Însă recunoaşterea
celuilalt ca aparţinând unui grup diferit de cel naţional nu respinge stigmatizarea
acestuia între frontierele statului naţional românesc, aceasta din pricina raportării
la aşa-zisele valori ale grupului dominant. Din acest motiv, aşa-zisa incompatibilitate
culturală formulată pe baza diferenţelor culturale poate da naştere unor atitudini de
dispreţ şi chiar de segregare socială a grupului minoritar în raport cu cel dominant.
Studii de specialitate, în special sociologice, au arătat că identificarea unor diferenţe culturale acţionează drept „cunoaştere raţională”7, iar efectul este separarea
şi îndepărtarea grupurilor sociale astfel identificate8. Mai mult, cercetători de seamă
din România axaţi pe studiul relaţiilor interetnice consideră că, în general, minorităţile sunt discriminate în interiorului statului-naţiune, „recunoaşterea multiculturalismului” este un proces îndelungat, iar schimbarea mentalităţilor se poate face doar
prin politici sociale în favoarea „grupului minoritar”. Este şi cazul „grupului etnic” de
„romi”/„ţigani” în direcţia căruia s-au îndreptat mai multe proiecte şi politici de intervenţie socială9 vizând incluziunea în ţara-gazdă. Cu toate acestea, rezultatele obţinute
1 Grigore, „Consecinţe”, 18.
2 Achim, The Roma, 9.
3 Grigore, „Consecinţe”, 18.
4 „A marginal element in the society”, potrivit istoricului Viorel Achim, The Roma, 1.
5 Potrivit unei note a lui Viorel Achim.
6 Grigore, „Consecinţe”, 28.
7 Christos Govaris, Stravoula Kaldi, „Promoting recognition and acceptance of cultural diversity
through cooperative learning in primary school”, http://www.iaie.org/download/turin_paper_
govaris.pdf, accesat 27.04.2011.
8 Potrivit lui Govaris, Kaldi, „Promoting”.
9 La nivel gouvernamental, se fac eforturi considerabile în acest sens prin „Strategia naţională
de îmbunătăţire a situaţiei romilor”, periodic reorientată în funcţie de recomandările de la
nivel comunitar, dar şi specificitatea naţională. Este nevoie însă de un efort comun, din partea
48
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
nu au fost întotdeauna pe măsura aşteptărilor. Mai mult, în spaţiul public al reprezentărilor în legătură cu grupul etnic de „romi”/„ţigani” s-a împământenit ideea unei
alterităţi fundamentale, imposibil de integrat. La baza unei astfel de gândiri, de opoziţie a contrariilor, se află asocierea grupului etnic în discuţie cu un mod de viaţă care
iese adesea din tipare1, cu atribuirea unor valori diferite de cele ale grupului majoritar
din cauza „diferenţelor culturale” ireconciliabile. Acest tip de imagine în legătură cu
grupul etnic de „romi”/„ţigani” are ca substrat noţiunea de „rasă”, deşi termenul nu
apare niciodată formulat ca atare în discursul din sfera publică sau privată. Dar expresii persistente în imaginar de genul „aşa sunt ei”, „nu se pot adapta”, „au un stil de
viaţă diferit”, „sunt primitivi” etc. demonstrează incompatibilitatea grupului etnic de
„romi”/„ţigani” cu un grup majoritar, diferenţele fiind... culturale sau... psihologice,
cu referire la „nerăbdarea” sau „temperamentul irascibil” când sunt în inima unei
situaţii conflictuale. Mai mult, un important studiu pentru literatura de specialitate în
legătură cu această „minoritate etnică” arată că stigmatizarea este un fenomen larg
răspândit, atât în spaţiul autohton, cât şi în Europa, „iar distanţa socială dintre ei şi
persoanele ne-rome este semnificativ mai mare decât în cazul altor grupuri etnice.”2
Consideraţi nu de puţine ori drept „borfaşi”, hoţi”, „delicvenţi”, aceste caracteristici,
evident negative, atribuite tuturor membrilor unui grup devin trăsături definitorii ale
unui grup social, emblematice pentru reprezentările sociale. Înscrierea tuturor „romilor”/„ţiganilor” într-o categorie socială fără a se ţine cont de diversitatea socială
şi culturală la nivel de grup şi atribuirea de către ceilalţi a unor judecăţi morale construite în raport cu sensul comun duce la „omogenizarea reprezentărilor” în legătură
cu „romii”/„ţiganii”. Efectul direct al acestui tip de practică socială evidentă în interrelaţii este de „etnicizare”3 a acestei populaţii. Graniţele sociale sunt astfel produse,
menţinute şi uneori adâncite chiar în sânul societăţii româneşti.
De la heteroidentificare la autoidentificare
Heteroidentificările se răsfrâng asupra autoidentificărilor, în sensul că dimensiunea subiectivă a identităţii, mai precis reprezentările individului în legătură cu
grupul etnic din care face parte, este ştirbită, în favoarea altor identificări posibile.
Nerecunoscându-se în caracterizări ale grupului etnic, recurente în imaginarul colectiv, atitudinea frecventă a unora dintre membri este de repliere, respectiv asumare a
unei identităţi exogene, fie a grupului dominant, fie a unui alt grup minoritar considerat de către „romi”/„ţigani” mai puţin segregat în societatea românească. Astfel,
în studii de specialitate se arată că din „instinct de auto-conservare” 4 aceştia îşi pot
ascunde identitatea etnică, mai ales în contact cu alte grupuri etnice, deşi, în alte
contexte, identitatea etnică poate fi „puternic pronunţată”5. Acest lucru este evident
aparatului tehnic de implementare a politicilor, dar şi al societăţii româneşti în ansamblu.
1 Vezi „strategiile economice paralele” prezentate în articolul Sonia Catrina, „A fi rom în
Europa comunitară. Despre drepturi şi justiţie socială”, Sfera politicii 154 (2010): 43-50. Cât
despre locuire, în România nu puţine sunt aşezările în care aceştia s-au stabilit (sau, mai nou, au
fost obligaţi instituţional) în zone defavorizate, respectiv în jurul unor gropi de gunoi (referire
la modul de implementare a unor politici sociale, ca formă de segregare locativă şi nu de
incluziune). Pentru formarea unei imagini despre tipul de locuire la „romi”/„ţigani”, a se vedea
studiul renumitului sociolog Dumitru Sandu în legătură cu „harta sărăciei” în România, conform
Dumitru Sandu, Comunităţile de Romi din România. O hartă a sărăciei comunitare prin sondajul
PROROMI (Bucureşti: Banca Mondială, 2005), 12.
2 Cosima Rughiniş, Gabor Fleck, Vino mai aproape. Incluziunea şi excluziunea romilor în
societatea românească de astăzi (Bucureşti: Human Dynamics, 2008), 8.
3 Michael Stewart, „Cuvânt înainte”, în Rughiniş, Fleck, Vino, VII-X/X.
4 Centrul de Documentare şi Informare despre Minorităţile din Europa de Sud-Est (CEDIMR-SE),
Minorităţile din Europa de Sud-Est. Romii din România, http://www.policy.hu/flora/romii.htm,
accesat 3.10.2011.
5 CEDIMR-SE, Minorităţile.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
49
şi dacă ne raportăm la recensământul din 20021 când s-au autoidentificat în „grupul
minoritar” de „romi”/„ţigani” doar o parte dintre membri, în realitate, potrivit estimărilor sau heteroidentificărilor, procentul depăşindu-l cu mult pe cel real, numărul
acestora fiind de aproximativ 2 milioane şi jumătate. În astfel de cazuri în care „individul îşi respinge sau îşi ocultează identitatea reală (...) [iar] eul fictiv ia locul eului
autentic”,2 imaginea despre sine nu este una pozitivă din cauza percepţiilor celor
din grupul majoritar, iar includerea în grupul dominant se face prin conştientizarea
unei diferenţe, apoi negarea acesteia şi încoporarea unei identităţi diferite. Aceeaşi
situaţie, de refuz de identificare, este semnalată şi în cazul recensământului din 1992,
într-o importantă cercetare realizată de sociologul Mircea Kivu în cadrul echipei de
la Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, în 2001. Acesta arată că „romii”/„ţiganii” au o „percepţie pozitivă” faţă de ceilalţi, dar negativă faţă de propria
persoană.3 O astfel de reacţie poate fi interpretată şi ca aspiraţie către valorile grupului dominant, percepute ca superioare. Mai mult, reacţii de genul „povestea mea
nu este una de succes, ci una normală [deşi] se pare că tot ce ajunge in normalitate
şi se leagă de romi e poveste de succes. Asta pe mine mă scoate din sărite! Suntem
aşa cum sunt ceilalţi.”4, venită din partea unui reprezentant al „minorităţii etnice” în
discuţie nu poate fi interpretată ca negare a apartenenţei la grup, căci „Dumnezeu
m-a lăsat rom pe lumea asta, ca om...”. Aceasta indică mai degrabă o fatalitate a
„romilor”/„ţiganilor”, aceea de a nu-şi putea depăşi condiţia, împiedicaţi fiind şi de
reprezentările din imaginarul colectiv. Însă vina de a fi „murdari”, „urât mirositori”,
„nespălaţi”, „împuţiţi”5, „needucaţi”, „necivilizaţi”, chiar „sălbatici” sau „primitivi”
etc. nu le aparţine căci au fost ţinuţi într-o astfel de stare veacuri întregi. „Generaţia
încălţată” faţă de cea „desculţă” atrage atenţia asupra stării sociale în care se găseşte
marea majoritate a membrilor grupului respectiv. Apartenenţa la o astfel de stare
este astfel expresia unui „determinism social”. Ceea ce trebuie înţeles în legătură cu
„romii”/„ţiganii”, este faptul că sunt „oameni, cu bune si rele. Unii fură, alţii nu, unii
sînt muzicali, alţii nu.”6, precum majoritarii. Heteroidentificarea drept „necivilizaţi”,
„primitivi”, se transformă într-un complex: „E un complex şi asta se poate vedea la
multe persoane de etnie romă. Intră într-o defensivă în care ajung să spună că sunt
oameni.”, aceasta pentru că în general procesul de internalizare al reprezentărilor
despre sine înglobează conştiinţa apartenenţei la un grup, precum şi atributele acestuia în imaginarul colectiv. În cazul în care imaginea în legătură cu sinele este una
pozitivă, lucru valabil pentru cei al căror status este recunoscut, identificarea se face
prin raportarea la mai multe grupuri, cel etnic, dar şi cel majoritar. În astfel de situaţii, includerea în grupul minoritar se face prin conştientizarea, chiar în interiorul
1 Date furnizate de Institutul Naţional de Statistică arată că structura etnică a României
înregistrată prin recensământul din 2002 nu s-a schimbat substanţial faţă de datele din 1992,
„romii” reprezentând 2% din populaţia ţării, http://www.insse.ro/cms/files/RPL2002INS/vol4/
cuvvol4.pdf, accesat 13.06.2011.
2 Grigore, „Prolegomene. Repere concetuale şi ipoteze de cercetare”, în Delia Grigore,
Mihai Neacşu, Adrian-Nicolae Furtună, Rromii... în căutarea stimei de sine: studiu introductiv
(Bucureşti: Vanemonde, 2007), 4-8/7.
3 Potrivit lui Mircea Kivu, „Comentarii pe marginea Barometrului Relatiilor Interetnice.
De ce Barometrul Relatiilor Interetnice?”, în Rudolf Poledna, François Ruegg, Calin Rus,
Interculturalitate. Cercetări şi perspective româneşti, (Cluj: Presa Universitară Clujeană, 2002),
75-84/80.
4 http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1001734-europarlamentare-rome-asta-heteroidentificare.
htm accesat 28.10.2011.
5 Vezi apelativul „ţigancă împuţită” folosit de Traian Băsăscu la adresa unei ziariste din „grupul
majoritar” al cărei comportament a fost considerat agresiv într-o situaţie de interacţiune cu
preşedintele României. Expresia este condamnabilă, fiind discriminatorie, indiferent unde este
folosită, în spaţiul public sau privat (în cazul preşedintelui).
6 http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1001734-europarlamentare-rome-asta-heteroidentificare.
htm accesat 28.10.2011.
50
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
grupului, a unei diferenţe care poate să fie fixată într-o „esenţă”, de genul: aspect
fizionomic, care creează sentimentul apartenenţei la „grupul etnic”, în timp ce includerea în grupul majoritar se explică prin asumarea cetăţeniei: „Eu sunt ţigan, dar
sunt şi român. Mă certifică culoarea1. Şi faptul că sunt cetăţean al acestei minunate
ţărişoare”2. Mai mult, curentul potrivit căruia ar exista un exotism al „ţiganilor”, larg
difuzat în literatura română3, este infirmat de membri ai acestei „minorităţi etnice”.
Unii dintre aceştia apreciază că tocmai trăsăturile feţei şi culoarea pielii, deloc frumoase, sunt elemente de identificare a unei persoane ca aparţinând grupului etnic
de „romi”/ţigani”. Iată deci că ideea de „rasă” este prezentă chiar în sânul reprezentărilor membrilor „minorităţii etnice” la care ne referim. Fixarea diferenţelor într-o
„esenţă” se face astfel chiar din interiorul grupului.
Asumarea denumirii de „rom”/„ţigan” din interior
Argumente din interior în susţinerea denumirii de „rom”, ca „new emerging
ethnic identity”4, fac referinţă în special la originea grupului, reală sau inventată: „se
doreşte înlocuirea unui nume al unei etnii care, mă rog, chiar dacă este controversată,
ăsta e numele ei. Ei se cheamă romi înainte ca să existe România sau Ţara Românească,
asta înseamnă undeva la sfîrşitul secolului al IX-lea, începutul secolului al X-lea, cînd
au pornit ei spre Europa.5 Vechimea unuia dintre termeni în raport cu celălalt este un
alt argument în favoarea unei anume identificări: „Termenul are o provenienţă străveche. Vine de la o regiune din India: Romastan. Se pare că aia e regiunea de baştină
a ţiganilor. De fapt, nici asta nu prea contează... În fine, cât nu e vreun sens peiorativ,
îmi poţi spune atât „rom”, cât şi „ţigan”. Pe mine nu mă deranjează deloc. Probabil,
ghinionul majoritarilor este că denumirea de „rom” seamănă foarte mult cu cea de
„român”. Să nu uităm însă că suntem cu toţii cetăţeni ai acestei ţări. Infractorii nu au
culoare etnică”6. Potrivit acestei declaraţii nu forma contează, ci fondul care nu este
cu nimic diferit de cel al majorităţii căci „atîta timp cît eşti integrat în societate şi îţi
vezi de treaba ta, lumea te judecă după fapte şi nu după etnia din care vii.”7 Mai mult,
convingerea că termenul de „ţigan”, cu trimiteri în imaginarul colectiv la sensul din
greacă al termenului „athinganos” sau „athinganoy” care „la origine înseamnă a nu
te atinge, paria societăţii”8, a pierdut prefixul privativ, nu însă şi sensul negativ, îi face
pe unii membri ai acestei „minorităţi etnice” să afirme că : „Pe mine nu mă deranjează în nici un fel nici rom, nici ţigan. Pentru mine e mai ok ţigan, dacă mă întrebi,
parcă îmi sună mai bine. Rom mie mi se pare o făcătură. Eu i-aş pune pe ei să traducă
„rom”, să văd cum traduc. Pariez pe ce vreţi voi că o să traducă în ţigan. Atunci tot
acolo ajungem.”9. În încercarea de a potoli taberele susţinând unul sau altul dintre
termeni, un reprezentant al „minorităţii etnice” propune ca „denumirea de «rrom»,
1 Vezi apelativul „cioară” care li se atribuie frecvent, prezent şi în proverbe sub forma „cioară
vopsită”.
2 http://www.academiacatavencu.info/opinii-comentarii/interviuri/madalin-voicu-sunt-tigansi-roman-100782.html accesat 28.10.2011.
3 Un exemplu elocvent este nuvela fantastică „La ţigănci” de Mircea Eliade.
4 Potrivit lui Achim, The Roma, 1.
5 http://www.kamikazeonline.ro/2010/12/tambalagiul-marius-mihalache-e-tigan-dirijorulmadalin-voicu-e-rom/, accesat 28.10.2011.
6 http://www.academiacatavencu.info/opinii-comentarii/interviuri/madalin-voicu-sunt-tigansi-roman-100782.html accesat 28.10.2011.
7 http://www.kamikazeonline.ro/2010/12/tambalagiul-marius-mihalache-e-tigan-dirijorul-madalinvoicu-e-rom/ accesat 28.10.2011.
8 http://www.kamikazeonline.ro/2010/12/tambalagiul-marius-mihalache-e-tigan-dirijorul-madalinvoicu-e-rom/ accesat 28.10.2011.
9 http://www.kamikazeonline.ro/2010/12/tambalagiul-marius-mihalache-e-tigan-dirijorul-madalinvoicu-e-rom/ accesat 28.10.2011.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
51
să fie schimbată în cea de «indirom», întrucât poporul nostru este originar din India”1,
compus prin abrevierea termenilor „indian” şi „român”.
Concluzii
Studiul realizat ne-a oferit informaţii relevante despre reprezentările sociale
emergente în spaţiul public românesc, pertinenţa impunerii, respectiv a asumării
unei identificări şi consecinţele acesteia. Ne-a oferit de asemenea posibilitatea de a
explora jocul interacţiunilor între „majoritari” şi „minoritari”, precum şi procesele
prin care identităţile grupale, plurale prin definiţie, pot fi produse, modificate atât
din exterior, cât şi din interior.
Analiza a arătat că dezvoltarea sentimentului propriei identităţi se raportează
în general la punctul de vedere al celuilalt responsabil cu producerea definiţiilor în
legătură cu sinele, dar şi la modul în care fiecare înţelege să interacţioneze, respectiv
să se comporte în societate. Persistenţa stereotipurilor negative, datorate în mare
parte „condiţiei sociale inferioare şi marginale”2, conduce la ideea că factorii socioeconomici sunt relevanţi în identificarea unui individ din exterior din punct de vedere social. Acest aspect cu importanţă majoră în dinamica relaţiilor interetnice impune
deci ca intervenţia socială să se îndrepte în această direcţie. Pe de altă parte, e clar că
între cei doi termeni se impune referinţa la denumirea de „rom” faţă de cea de „ţigan” înrădăcinată istoric în cadrul unui proces de fabricare culturală a diferenţei, cu
referire la un statut, respectiv o stare socială precară sau chiar de „sărăcie absolută”.
Mai mult, termenul „rom”/„rrom” 3 care etimologic ar proveni4 din cuvântul prakrit
„dom”, cu sensul de „om”, coroborat cu declaraţii din interior, marchează în special
dorinţa de recunoaştere nu a unei specificităţi culturale, ci a naturii umane a membrilor „minorităţii etnice” în discuţie. Aceasta este în fapt căutarea recunoaşterii şi
acceptării în sânul societăţii româneşti, precum şi reafirmarea ideii diversităţii membrilor acestei „minorităţi etnice”. Prin însuşirea denumirii de „rom” se formulează şi
aspiraţia către o nouă condiţie, în general de emancipare, diferită deci de condiţia de
„ţigan”, cu conotaţii negative în societatea românească, precum şi nevoia incluziunii
a celui care în timp a fost şi încă mai este un marginal. Mai mult, atribuirea de către
„majoritate” a unei denumiri nedorite de „minoritate”, chiar dacă aceasta ar fi în
raport cu sensul istoric sau durata folosirii în timp, are perdanţi în ambele tabere,
rezultatul fiind acelaşi: de perpetuare a marginalizării şi adâncire a distanţei sociale.
Aceasta ar însemna şi încălcarea declaraţiei din sloganul „Nothing About Us Without
Us”/„Nimic despre noi, fără noi”5, similară angajamentului părţilor. Înţelegem în cele
din urmă că nu recursul la una sau alta dintre denumiri rezolvă problemele de discriminare cu care se confruntă „romii”/„ţiganii”, respectiv starea precară, marginalizarea şi segregarea, ci efortul de ambele părţi către o integrare reală.
1 http://www.partidaromilor.ro/mass-media/presa-scrisa/138-propunerea-domnului-deputatnicolae-pun-.html accesat 28.10.2011.
2 Achim, The Roma, 2.
3 Personal, aderăm la scrierea cu un singur „r” întrucât preluăm reguli ale sistemului fonetic
românesc potrivit cărora consoanele duble se contopesc într-una singură.
4 Conform explicaţiei lui Mihai Neacşu, Rromii din România”, în Delia Grigore, Mihai Neacşu,
Adrian-Nicolae Furtună, Rromii... în căutarea stimei de sine: studiu introductiv (Bucureşti:
Vanemonde, 2007), 9-14/9.
5 Decade of Roma Inclusion 2005-2015, http://www.romadecade.org/, 09.11.2010.
52
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
BIBLIOGRAFIE
Achim, Viorel, The Roma in Romanian History (Budapesta: Central European University Press,
2004).
Barth, Fredrik, „Les groupes ethniques et leurs frontières”, în Philippe Poutignat şi Jocelyne
Streiff-Fenart, Théories de l’ethnicité (Paris : PUF, 2008 [1995]), 203-249.
Barth, Fredrik, “Ethnicity and the concept of culture”, în Social Sciences (1995): 1-14, http://www.
mendeley.com/research/ethnicity-and-the-concept-of-culture/, accesat 26.10.2011.
Bădescu, Ilie, Cucu-Oancea, Ozana (coord.) Dicţionar de Sociologie Rurală, (Bucureşti: Mica
Valahie, 2005).
Bourdieu, Pierre, Le Sens pratique (Paris : Éditions de Minuit, 1980) ; Interviu cu Pierre Bourdieu,
http://www.dialogus2.org/BOU/habitus.html, accesat 17.06.2011.
Catrina, Sonia, „A fi rom în Europa comunitară. Despre drepturi şi justiţie socială”, Sfera politicii
154 (2010): 43-50.
Centrul de Documentare şi Informare despre Minorităţile din Europa de Sud-Est (CEDIMR-SE),
Minorităţile din Europa de Sud-Est. Romii din România, http://www.policy.hu/flora/romii.htm,
accesat 3.10.2011.
Decade of Roma Inclusion 2005-2015, http://www.romadecade.org/, 09.11.2010.
Govaris, Christos, Kaldi, Stravoula, „Promoting recognition and acceptance of cultural diversity
through cooperative learning in primary school”,
http://www.iaie.org/download/turin_paper_govaris.pdf, accesat 27.04.2011.
Grigore, Delia, Neacşu, Mihai, Furtună, Adrian-Nicolae, Rromii... în căutarea stimei de sine: studiu
introductiv (Bucureşti: Vanemonde, 2007).
Gusfield, Joseph, „Action collective et problèmes publics”, în Daniel Cefaï şi Dominique Pasquier
(coordonator), Les sens du public. Publics politiques, publics médiatiques (Paris: PUF, 2003).
Institutul Naţional de Statistică, http://www.insse.ro/cms/files/RPL2002INS/vol4/cuvvol4.pdf,
accesat 13.06.2011.
Kivu, Mircea, „Comentarii pe marginea Barometrului Relatiilor Interetnice. De ce Barometrul
Relatiilor Interetnice?”, în Rudolf Poledna, François Ruegg, Călin Rus, Interculturalitate. Cercetări
şi perspective româneşti, (Cluj: Presa Universitară Clujeană. 2002), 75-84.
Prigoană, Silviu, Proiect de lege, http://prigoana.ro/doc/proiect-de-lege-rom/1%20Scrisoare%20
catre%20deputati.pdf, accesat 11.03.2011.
Rughiniş, Cosima, Fleck, Gabor, Vino mai aproape. Incluziunea şi excluziunea romilor în
societatea românească de astăzi (Bucureşti: Human Dynamics, 2008).
Salat, Levente, „Regimul minorităţilor naţionale din România şi contextul internaţional al
acestuia”, în Levente Salat (coordonator), Politici de integrare a minorităţilor naţionale din
România. Aspecte legale şi instituţionale într-o perspectivă comparată, (Cluj-Napoca, Fundaţia
Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală – CRDE: 2008), 9-29.
Sandu, Dumitru, Comunităţile de Romi din România. O hartă a sărăciei comunitare prin sondajul
PROROMI (Bucureşti: Banca Mondială, 2005).
Stewart, Michael, „Cuvânt înainte”, în Rughiniş, Fleck, Vino mai aproape. Incluziunea şi
excluziunea romilor în societatea românească de astăzi (Bucureşti: Human Dynamics, 2008), VII-X.
Sumner, William Graham, Folkways: A Study of Mores, Manners, Customs and Morals (New York:
Dover Publications, 1959 [1907]).
Articole de presă:
http://www.academiacatavencu.info/opinii-comentarii/interviuri/madalin-voicu-sunt-tigan-siroman-100782.html accesat 28.10.2011.
http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1001734-europarlamentare-rome-asta-heteroidentificare.
htm accesat 28.10.2011.
http://www.kamikazeonline.ro/2010/12/tambalagiul-marius-mihalache-e-tigan-dirijorul-madalinvoicu-e-rom/ accesat 28.10.2011.
http://www.partidaromilor.ro/mass-media/presa-scrisa/138-propunerea-domnului-deputatnicolae-pun-.html accesat 28.10.2011.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
53
Eseu
Nietzsche, creștinii și evreii
ALEXANDRU ȘTEFĂNESCU
[„Dimitrie Cantemir” Christian University]
Abstract
The present text is concerned
with depicting an imagery of
fundamental opposition between
Friedrich Nietzsche on the one
hand, and Judeo-Christianity, on
the other. Since the vigorous and
authentic society of the Ancients
is falsely an unwarrantedly
substituted by an ever-growing
Christian paradigm, Nietzsche’s
response will tend to identifying,
as well as possibly curing the
Judeo-Christian disease on a social
and moral level. We therefore
investigate his denouncement
of a falsely-oriented cultural
way of life and thought by
addressing the two halves of his
philosophical project: morals and
religion. Moreover, in the final
part of the current paper we will
briefly concern ourselves with
some political, as well as cultural
implications stemming from his
radical views.
Keywords
Morals; Religion; Judaism;
Christianity; Good; Evil; Will to Power
54
1. Introducere la
diagnosticul lui Nietzsche
Textul de faţă se orientează către calea relativ spinoasă, sau în orice
caz nelipsită de radicalitatea unor interpretări scoase din contextul lor cultural,
a problematicii iudeo-creștine în segmentul median al gândirii lui Friedrich
Nietzsche1. Ceea ce ne propunem dintru
început e o abordare în patru timpi distincţi. În primul rând, vizitarea introductivă a simbolismul iudeo-creștin la
Nietzsche. Credem că în spatele preocupării filosofului german pentru denunţarea unei tipologii socio-religioase,
putem identifica și un filon simbolic mai
generos, referitor la existenţa socială
însăși. În acest sens, nu numai problema
iudeo-creștină ca atare interesează, ci și
modul în care ea se înșurubează într-o
tipologie de existenţă socială, culturală,
mentală. În al doilea rând, odată trasate
câteva minime coordonate fundamentale, vom identifica două mari cauze care
dau forţă și validitate diagnosticului
nietzschean. Ele sunt – cum altfel? – morala și religia. În fine, ultima parte ridică
unele interogaţii relative la o dimensiune opoziţională atașată diagnosticului
pe care voim să-l dezbatem.
1 Textul urmărește o parte din firul logic
al demonstraţiei noastre din Nietzsche și
„moartea lui Dumnezeu”, adăugând anumite extensii de interpretare și context.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
Acum, dacă e să ne sprijinim – de o manieră minimă – demonstraţia pe câteva fundamente simbolice atașabile proiectului nietzschean, atunci problema iudeocreștină va constitui ea însăși un fel de nucleu tematic din care vor irumpe atât cauzele, cât și efectele ei. Aici, din perspectiva din care privim, cauzele, în sens de structuri
motivaţionale ale denunţului nietzschean, devin efectele unei lumi viciate din punct
de vedere socio-moral. Lumea însăși devine purtătoarea cauzalităţii iudeo-creștine.
Iar pseudovalorile pe care Nietzsche le vede ca pământ fertil pentru „plantaţia”
creștină sunt reverberate ca efecte într-o lume în care cauzalitatea iniţială devine
neclară. Așadar, cine pe cine influenţează? Și devin sau nu valorile creștinismului
intrinsec bune din punct de vedere socio-moral chiar și în afara paradigmei creștine?
Pe scurt, luând în considerare deopotrivă cauzele și efectele socio-morale ale
problemei iudeo-creștine vom spune următoarele: ceea ce pentru Nietzsche reprezintă cauze ale unui anumit tip de discurs centrat în jurul denunţului iudeo-creștin,
sunt în egală măsură efecte cultural-istorice ale unui anumit fel de a fi social și
moral. Practic, Nietzsche identifică o suită de consecinţe ale unui timp și spaţiu pe
care le topește în demonstraţia unei logici actuale. Concluziile istoriei sunt pentru
el premisele prezentului, contingenţele devin expresia unei necesităţi, adevărurile
devin material pentru falsitate, civilizaţia devine prilej de decadenţă, legea mobil al
fărădelegii, religia expresie a anti-teismului, iar morala prilej de asumare a ceea-cee-dincolo-de-bine-și-de-rău. Nimic mai spectaculos!
Acestea două din urmă sunt și cauzele fundamentale pe care le invocăm: fenomenele moral și religios, fiecare cu propriile ramificaţii, dintre care vom zăbovi
asupra unui mănunchi de șase specii fundamentale distincte, capabile să contureze
acuitatea și întemeierea diagnosticului nietzschean.
2. Morala
În ceea ce privește morala, ca primă formă de a fundamenta denunţul iudeocreștin, aceasta poate fi desfăcută în trei specii distincte, după cum urmează:
1. Vechea morală. Respingerea ei presupune lepădarea de vechile interpretări morale întru asumarea voinţei de putere ca logică a existenţei: trebuie să nu te
rușinezi de „imoralitatea” ta pentru ca pe viitor să nu te rușinezi de „moralitatea” ta
(af. 95); iar revigorarea moralităţii pleacă de la asumarea faptului că: „morala Europei
de astăzi e o morală a animalului de turmă” (fr. 202). Substituţia e așadar prezentă
în fundal. Psihologic vorbind, vechii stări de spirit și suflet a individului și a lumii, una
„împotmolită în prejudecăţi și temeri de ordin moral”, i se preconizează o morfologie
inversă, genetică, a voinţei de putere, precum și o psihologie care duce spre problemele fundamentale (fr. 23). În mod corespunzător, falsele probleme fundamentale de
până la afirmarea noii morale sunt și ale individului și ale practicilor pseudo-sociale
ale acestuia. Însăși filosofia morală de până acum a fost plicticoasă și mediocră; nu o
va putea revigora decât „cruzimea”. „Noi imoraliștii!” (fr. 226) – exclamă Nietzsche și
nu o singură dată, într-un deja celebru tip de plural1 persuasiv și relevant psihologic.
Falsele determinări represive dogmatic și social, sunt și ele respinse. Acești „imoraliști”
să nu se atașeze de „o persoană”, de „o patrie”, de „o știinţă”, de propriile virtuţi,
ci să se păstreze independenţi (fr. 41). Metamorfoza vechiului spirit, susceptibil de
rumoare logică și falsitate, de slăbiciune și încordare ireverenţioasă, în cel nou, frust,
dar profund omenesc, se suprapune nașterii adevăratului spirit european. Așadar, de
1 Vezi tendinţa cvasi-obsesivă a unui plural personalizat (și nu propriu-zis colectiv) și anterior,
în Aurora și Știinţa veselă, precum și ulterior, în Amurgul idolilor – „noi, neînfricaţii”, „noi,
începătorii”, „noi artiștii”, „noi, psihologii” etc.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
55
la moraliștii calpi la „imoraliștii” noii onestităţi; de la vechii prinţi ai represiunii în morală, la „europenii de poimâine, primii născuţi ai secolului al XX-lea” (fr. 214).
2. Revolta sclavilor în morală. Avem aici în vedere inaugurarea unui proces de
răsturnare a valorilor demarat de către evrei, tocmai acest proces marcând „revolta
sclavilor în morală” (fr. 195) și inspirând logica creștinismului. Prin urmare, revolta
sclavilor presupune două componente de relaţie. Întâi, ea implică răsturnarea valorilor greco-romane și a ecuaţiei aristocratice a valorilor (bun = nobil = puternic =
fericit = iubit de Dumnezeu1), culminând cu ceea ce Nietzsche numește „insurecţia
sclavilor”. În al doilea rând, revolta sclavilor presupune un material paradigmatic
de lucru transferabil creștinismului: Iisus a întrupat evanghelia iubirii adresată „săracilor, bolnavilor, păcătoșilor”, iar misterul autocrucificării întru salvarea omului a
triumfat „asupra tuturor celorlalte idealuri mai nobile” (par. 8). Răscoala victorioasă
a sclavilor s-a bazat pe „ressentiment” (și în original în franceză), a secretat omul
resentimentului2, specific falsei morale a revoluţiei unui Iisus proiectat pe firmament
iudeu. „Aerul viciat!” (par. 12) – iată consecinţa directă a răsturnării valorilor într-o
falsă direcţie, precum și specia comună a tuturor formelor de dogmatică morală dezbătute aici. Concluziv, putem spune că apar două tipuri opuse de valori, așadar fiecare la antipodul celeilalte și reciproc obnubilate prin presiuni de cuplu: „Roma contra
Iudeii, Iudeea contra Romei”. Trei evrei și o evreică, Iisus, Petru, Pavel, Maria, au stat
la baza noii credinţe și, prin aceasta, „Roma a fost fără îndoială învinsă” (par. 16).
Opoziţia moralei sclavilor faţă de morala stăpânilor, precum și (re)presiunea creștină
prin pseudo-existenţă și false valori, funeste prin chiar falsitatea lor, asupra grandorii
lumii greco-latine reprezintă miezul unei continuităţi ce depășește cele două volume
invocate aici. Un anterior și similar discurs, în prima disertaţie a Aurorei, de pildă, are
în vedere descrierea servituţilor, cărora li se vor opune virtuţile: să fim loiali, viteji,
mărinimoși, politicoși (af. 556) – fără a ne teme de o „posibilă întoarcere la barbarie”.
La cucuta socratică, la refugiul lui Platon, la Cezar și Cicero, la Nero, la sinuciderea
comandată a lui Seneca – am adăuga noi, fără atașamente valorice ori morale de
profunzime, căci în principiu Nietzsche pune un diagnostic corect și identifică un tratament corect, la o boală incurabilă însă! Circumscrierea servituţilor domină pasajul
invocat. Pe fundalul tehnic al unei ample panoramări, Nietzsche dezbate originea
religiilor (af. 62); rolul primului creștin, Pavel, „inventatorul creștinătăţii”, un adevărat „Pascal evreu”, corelând păcatul și mântuirea (af. 68, 79); răzbunarea creștină
pe Roma (af. 71-74) – Nero versus creștinii, mai târziu creștinii versus Hypatia, am
adăuga noi, deopotrivă din perspectivă simbolică și propriu-zis istorică; agresiunea
religioasă (af. 81); originarea moralei creștine în minuni (af. 87). Aceasta ar fi, credem,
suma surselor explicite, a acelora din care provin dominantele prelungite până în
actualitate, a acelora care, printr-un amplu exerciţiu de retenţie și extensie istorică
calcă pragul modernităţii. Anume: credinţa care ar sta la temelia operelor (af. 22);
chemarea la cumpătarea credincioșilor (af. 67); afectele preferate, iubirea, teama,
credinţa, nădejdea, toate raportate la Dumnezeu (af. 58); nevoia de a fi milostiv (af.
80); lipsa îndoielii (af. 89); împotrivirea faţă de onestitate și dreptate (af. 84). Totul se
bazează, așadar, pe „morala suferinţei de bunăvoie” (af. 18), pe „cruzimea rafinată
ca virtute” (af. 30). Glosând aici pe marginea cruzimii și a suferinţei asumate, vedem
cum Nietzsche se apropie de „bestiarul” pe care îl va desfășura în Genealogia moralei. De vituperare scapă doar Luther, în măsura în care a trezit neîncrederea „faţă
de sfinţi și de întreaga vita contemplativa creștină”, redeschizând în Europa drumul
„spre o vita contemplativa necreștină” (af. 88). Un fel de concluzie poate fi extrasă
din următoarele pasaje: „Pe patul de moarte al creștinismului. – Oamenii cu adevărat
1 Vezi GM, disert. I, par. 7.
2 Vezi comparativ și viitoarea critică a criticii nietzscheene – în Max Scheler, Omul resentimentului,
Ed. Trei, București, 1998 – și inversarea resentimentului în raport cu morala burgheză.
56
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
activi sunt astăzi lipsiţi de creștinism în forul lor lăuntric, iar oamenii mai cumpătaţi și
mai contemplativi din clasa intelectuală de mijloc nu posedă decât un creștinism încă
dichisit, adică straniu de simplificat”; „creștinismul a trecut într-un moralism blând”,
ceea ce echivalează cu „eutanasia creștinismului” (af. 92). Sensul asumat al auto-condamnării (ca și auto-condamnarea la suferinţa vieţii, ca preambul la auto-regizarea
extincţiei creștine) transpare de aici cu neasemuită forţă.
3. Dualismul conceptual al moralei. Această ultimă specie vine cumva ca o
împlinire a celor anterioare, căci datorită unei deziderat de recalibrare socio-morală
(specia întâi), vom distinge între tipologii morale adverse, în logica corupţiei morale
și a relaţiei stăpân–sclav (cea de-a doua specie) cărora le vor corespunde clarificările
conceptuale ale speciei trei. E vorba aici de opoziţia Bine–Rău în cele două sensuri
identificabile ale răului: „Böse”, pe de o parte, „Schlecht” pe de altă parte, adică
două tipologii distincte: una a vigorii și puterii, cealaltă a josniciei și meschinăriei, așadar maleficul versus răutatea, cu alte cuvinte, greco-romanii versus iudeocreștinii. Precizările terminologice de aici trebuie puse în contact și cu prezenţa, respectiv absenţa înţelepciunii simbolice a limbii de a le reda. Germana, dar și engleza
ori franceza, de pildă, ca limbi substanţiale și conștiincioase, oferă materia primă
a respectivei dualităţi. Așadar, perechile de concepte pe care Nietzsche le disociază sunt „Gut und Böse”, respectiv „Gut und Schlecht”. În ambele relaţii, termenul
„Gut” își conservă sensul, traductibil fiind prin „bun” sau „bine”. În schimb, opusul
e indicat, spuneam, prin doi termeni complementari, dar profund distincţi ca simbolistică moral-valorică atașată, „Böse” și „Schlecht”. Corespondenţele din engleză și
franceză conservă și ele sensul dual: „Evil” și „Bad”, respectiv „Mal” și „Mauvais”. În
limba română, însă, dacă „Rău” a fost expropriat pentru „Böse”, conservându-se, în
mod perfect justificator, sensul tare al răului nietzschean, atunci „Schlecht” trebuie
desemnat printr-un alt termen – fie „stricat”1, fie „dăunător”2, ori poate prin introducerea pluralului „rele”. Distincţia presupune deci o tipologie pură și una impură;
prima întemeiată pe vigoare, cruzime, putere, voinţă (precum și în sens combinatoriu, adică voinţă a vigorii și puterii), cu alte cuvinte, o tipologie „malefică” a răului,
asumată orgolios și vertical; cealaltă bazată pe josnicie, meschinărie, vulgaritate, o
„răutate” minoră și descărnată, un mod de a fi „răutăcios”. Exponenţii negativităţilor adverse, spuneam anterior, sunt greco-romanii în raport cu iudeo-creștinii. Mare
versus mic, vertical versus îndoit, malefic versus răutăcios, viguros versus perpetuu
concesiv, asumator versus resentimentar. Insurecţia sclavilor, pusă pe frontispiciul
unei umanităţi decrepite, e, așadar, consecinţa directă a răsturnării ecuaţiei valorilor
dinspre nobleţe și verticalitate înspre suferinţă senin și gratuit asumată.
3. Religia
În al doilea rând, fenomenul religios presupune la rându-i, în pofida inerentei
conectivităţii cu anterior expusa morală, desfacerea în câteva piese componente,
redate în continuare:
1. Logica generală a religiei în raport cu individul. O identificăm, înăuntrul demersului nostru relativ punctual, ca majoritar specifică părţii a treia din Dincolo de
Bine și de Rău, dar nu numai. Cele două mari religii sunt „religii ale suferinzilor”, care
prin pietate, prin finala „ură faţă de pământ și pământean” au făcut „din om un avorton sublim”; „creștinismul a fost cea mai funestă formă de îngâmfare de până acum”,
reușind în optsprezece secole să creeze „o rasă pipernicită, aproape caraghioasă, un
animal de turmă, o fiinţă docilă, bolnăvicioasă și mediocră, europeanul zilelor noas1 Vezi traducerea lui Francisc Grünberg la DBR.
2 Vezi traducerea Janinei Ianoși la GM.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
57
tre” (fr. 62). Fenomenul religios e reductibil la „nevroza religioasă”, axată pe păcat, pe
jertfire și auto-jertfire. Paradoxala formulă „Dumnezeu răstignit” anunţă reconsiderarea tuturor valorilor antice, iar „Orientul cel profund”, „sclavul oriental” se răzbună
astfel pe Roma aristocratică (fr. 46). „Pasiunea pentru Dumnezeu” arată într-un fel
în protestantismul nordic, într-alt fel în catolicismul sudic. Întâi, „se jertfeau pentru
Dumnezeu oamenii”, apoi „îţi jertfeai pentru Dumnezeu instinctele tale cele mai puternice, natura ta”, dar „n-ar trebui oare jertfite în sfârșit toate cele consolatoare,
sacre, tămăduitoare, întreaga credinţă într-o armonie tăinuită? (...) N-ar trebui să-l
jertfim pe Dumnezeu însuși și să divinizăm, din cruzime faţă de el, stânca, nerozia, povara, destinul, neantul? A-l jertfi pe Dumnezeu neantului – acest mister paradoxal al
supremei cruzimi i-a fost rezervat generaţiei prezentului” (fr. 55). Iată practic o reformulare, de o manieră indirectă, a „morţii lui Dumnezeu”. Prin „dumnezeul creștin”
sunt justificate supunerea într-o unică direcţie, tirania și sclavia (fr. 188). Totodată, un
lung și important pasaj comentează cu anumită înţelegere și chiar compasiune „sfânta legendă și deghizamentul vieţii lui Iisus”, precum și ideea creștinismului ca poveste
a unui „biet om însetat și nesăţios de iubire care a trebuit să născocească iadul pentru
a-i trimite acolo pe cei care refuzau să-l iubească” (fr. 269). Asemenea afirmaţii, precum și stilul în care sunt făcute, probează nu numai atitudinea duală a lui Nietzsche,
nefavorabilă creștinismului oficializat de Biserică, dar măcar parţial îngăduitoare faţă
de Iisus, ci și legătura cu o altă disociere a sa: „filosofia cea nouă este anticreștină, fie
că o tăinuiește sau o recunoaște, deși, pentru urechile mai delicate fie spus, ea nu este
în nici un caz antireligioasă” (fr. 54). Oricum ar sta lucrurile, aforismele părţii a patra
vorbesc de la sine: „a-l iubi pe Unul singur e o barbarie: căci ponoasele acestei iubiri le
trag toţi Ceilalţi. Fie ea chiar și iubirea faţă de Dumnezeu” (af. 67); sau „diavolul are
cele mai vaste perspective asupra lui Dumnezeu, de aceea se ţine la o distanţă atât de
mare de el” (af. 129). Acestea fiind spuse, invocăm în continuare alte două subspecii
ale fenomenului religios, a fortiori incriminate.
2. Vina și conștiinţa încărcată. Acestea sunt fundamente iudeo-creștine prin
excelenţă.1 Aici, Nietzsche se folosește de o semnificativă dualitate a cuvântului
„vină” în limba germană, „Schuld” însemnând totodată și „datorie”. Vasăzică, relaţia e primordial cea dintre creditor și debitor. Vinovatul e „datornicul”, „infractorul
este în primul rând „unul care fracturează”, „rupe” contractul” (par. 9), de unde
și pedepsirea lui în acord cu termenii contractuali. Cruzimea faţă de „datornic” a
stat în cea mai firească posibilă ordine a lucrurilor, sanctificată fiind de către vechii
zei, cruzimea a fost miezul sărbătorescului, al unor „jocuri festive” patronate de
zei (par. 7). Pedeapsa a emanat de la cei puternici, acceptată ca normală de către cei vinovaţi. Cu alte cuvinte, în joc s-au aflat daune efectiv produse, străine de
orice „conștiinţă încărcată”. Trecem prin urmare de la natura socială a pedepsei
acceptate ca naturală și chiar dezirabilă, la reversul conștiinţei individului. În acest
sens, conștiinţa încărcată e văzută ca o „gravă stare maladivă”, manipulată cu bună
știinţă (par. 16), lucrând în siajul unei logici parazitare. Acest tip de sentiment, această veritabilă și specială metodologie a simţirii, și-a asigurat interiorizarea de către
individ împotriva lui însuși, metamorfozată într-un soi de parazit care, precum orice
parazit, nu numai că lucrează împotriva propriei gazde, dar nici nu își poarte conserva existenţa și specia sa generală altfel decât parazitând. Prin încărcătura sa profund
maladivă, conștiinţa încărcată nu reprezintă altceva decât o „boală” care a înlocuit
instinctul de libertate și voinţa de putere cu dăruirea și jertfirea de sine. Totul s-a
moleșit, degenerând în auto-martirizarea omului, iar „înscăunarea Dumnezeului
creștin” a schimbat nu numai „ideea de Dumnezeu”, ci și sentimentul „datoriei”. Iar
soluţia2: „o deprindere cu aerul aspru al înălţimilor”, „un sublim malefic”, „o mare
1 Vezi GM, Disert. II.
2 Vezi GM, par. 20-25.
58
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
sănătate”. E nevoie de un „antihrist” si un „antinihilist”, de un „învingător al lui
Dumnezeu și al neantului – omul acesta trebuie sa vină cândva...”.
3. Idealurile ascetice. Ele reprezintă fără îndoială metoda de lucru1. Preoţii
ascetici conduc „pretutindeni lupta bolnavilor împotriva celor sănătoși” (par. 14), ca
o supremă formă de confirmare a degenerării socio-morale, precum și a logicii resentimentare. „Idealul ascetic își are izvorul în instinctul de apărare și salvare al unei
vieţi în degenerare” (par. 13). Izbândește (pentru a câta oară?) acel „ressentiment”,
preotul îi schimbă direcţia, curgerea, durerea e anesteziată prin afect, exact asemenea unui narcotic2. Termenii de acest fel sunt reluaţi aici cu obstinaţie: creștinismul
„narcotizează”, folosește „mijloace hipnotizatoare”, excesul sentimentului devenind „cel mai eficient remediu narcotizant” (par. 17-20). Reversul propus de către
Nietzsche e edificator: „din clipa în care credinţa idealului ascetic în Dumnezeu este
negată” (par. 24), odată deci cu funeraliile unei fel anxios și bolnav de a privi lumea
și oamenii dintr-însa, de abia atunci ridicăm noua problemă a unei noi voinţe de
putere. Prin aceasta, încheiem și noi aici segmentul în care am tratat fundamentele
denunţului iudeo-creștin, atât tematic, cât și exemplificator.
4. O ecuaţie cu trei necunoscute
Partea din urmă a textului de faţă e una mai degrabă speculativă. Ea adresează trei întrebări complementare, la care ne propunem să răspundem pe scurt și de
o manieră asumat incompletă. Și anume: 1. e Nietzsche anti-creștin fiindcă e anti-iudeu?; și 2. urmând logica primei întrebări, fiind anti-iudeu, este el oare și anti-semit?
Și, în fine, 3. e Nietzsche anti-iudeu fiindcă e anti-creștin? Invocăm aici drept punct de
sprijin două observaţii fundamentale: a). practic avem aici două consecuţii posibile:
de la iudaism la creștinism, sau de la creștinism la iudaism; b). în mod corespunzător,
există aici și două perspective: una îngustă, istorică și cronologic cauzală; și o altă perspectivă largă, simbolică și corespunzătoare unei cauzalităţi mai degrabă tematice.
Prin urmare, la primele două întrebări vom răspunde în felul următor:
1. Faptul că istoric creștinismul crește din „falsa” dimensiune socio-morală a
iudaismului, nu înseamnă neapărat că, interpretativ, anti-creștinismul nietzschean
crește dintr-un anti-iudaism iniţial.
2. În ceea ce privește presupusul caracter antisemit al denunţului nietzschean,
remarcăm în primul rând numeroase fragmente potrivnice acestei interpretări: ele
vizează pe de o parte, anumite fragmente laudative la adresa evreilor, incluzând
atât aprecieri asupra rasei și culturii3, precum și o valorizare a superiorităţii vechitestamentare în raport cu creștinismul4. În al doilea rând, ipoteza antisemită poate
fi combătută indirect și prin demontarea acuzaţiei de naţionalism5.
În fine, cea de-a treia întrebare și anume: dacă Nietzsche este anti-iudeu fiindcă e anti-creștin? e singura interogaţie din cele trei la care vom răspunde pozitiv, propunând perspectiva simbolică invocată anterior: anume că, deși anterior
creștinismului fiind, iudaismul va trece în plan secund. Cum se petrece această estompare a vinii iudaice în relaţia cu filonul creștin? Credem că răspunsul ar fi următorul: putem argumenta că religia creștină surclasează net paradigma socio-morală
și religioasă iudaică, accentuându-i și catalizându-i cumva negativităţile prin: 1. renunţarea la perspectiva puristă a monoteismului iudaic; 2. refuzul unei dimensiuni
1 Vezi GM, Disert. III.
2 Vezi relaţia dintre asocierea la Nietzsche a credinţei religioase cu un narcotic, și formula
timpurie a lui Marx.
3 Vezi, de pildă, DBR, fr. 250-251.
4 DBR, fr. 52.
5 Vezi Nietzsche și „moartea lui Dumnezeu”, p. 82.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
59
a eticii reciprocităţii; și 3. refuzul – cel puţin iniţial – al unei dimensiuni de pronunţare socială. Acestea două din urmă interconectate fiind sub o formă de reciprocitate socială (de multe ori văzută, de la pythagoreici încoace, ca mecanism
natural al dreptăţii și implicit al coeziunii sociale) intră în profundă contradicţie cu
o „morală naturală”1 clamată de către Nietzsche. Morala creștină obliterează așadar
societatea, transformând-o într-un mecanism caduc. În fine, la acestea se adaugă și
două coordonate subiective, menţionate în treacăt și anterior: anume, perspectiva
nietzscheană idiosincrasică asupra filonului creștin, precum și problema preferinţelor nietzscheene la adresa Vechiului Testament și a tipului de relaţie Om–Dumnezeu
cu care acesta lucrează.
BIBLIOGRAFIE
Biblia sau Sfînta Scriptură a Vechiului și Noului Testament, Societatea Biblică
NIETZSCHE, Friedrich, Despre genealogia moralei, Echinox, Cluj, 1993 (GM)
NIETZSCHE, Friedrich, Dincolo de Bine și de Rău, Teora, București, 1998 (DBR)
NIETZSCHE, Friedrich, Opere complete, vol. 1-6, Hestia, Timișoara, 1998-2005
NIETZSCHE, Friedrich, Voinţa de putere, Aion, Oradea, 1994
SCHELER, Max, Omul resentimentului, Trei, București, 1998
„Secolul XXI”, Nietzsche. Un precursor al secolului XX, nr. 1-6, 2001
ȘTEFĂNESCU, Alexandru, Nietzsche și „moartea lui Dumnezeu”, Paideia, București, 2004
1 Vezi DBR, partea V.
60
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
Identitå†i postcomuniste
Douăzeci de ani de „post-comunism”:
radiografia unui faliment politic
AURORA MARTIN
[National Council for Combating Discrimination]
„Trăind exclusiv în prezent, fondăm, deja, o istorie precară,
istoria pe care o vom lăsa sau, mai degrabă, o vom lepăda
asupra celor de după noi. Îi obligăm astfel pe cei ce ne vor urma
la superficialitate, derută şi eşec. Lucrăm harnic şi pe neştiute la
transformarea viitorului într-o istorie catastrofală.”
Traian Ungureanu, Încotro duce istoria României
Abstract
This empirical view on the current
„state” of Romania has as main
objective to emphasize that the
contemporary economic crisis
actually revealed some other
escalated crises in the very
heart of the Romanian society.
The vicious circle determined
by three crises – one political,
another social-institutional and
last, but not least, a cultural
one, continuously weakened
the state for the last twenty
years. Romania will overcome
the economic crisis but the key
for walking out of the abovementioned circle would be the
real transformation of its core
systems – political, institutional
and educational.
Keywords
Romania; political failure; socialinstitutional crisis; cultural crisis;
economic crisis; bread and circus
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
U
nul dintre rapoartele
Moody’s 1 din 2009 plasa România la 40 de ani
„distanţă” de nivelul mediu al veniturilor din Uniunea Europeană. Având în
vedere că, în calitate de simplu cetăţean, am asistat, fără rezultatele scontate, la atingerea celor 20 ani prognozaţi de Silviu Brucan pentru ca românii
să „deprindă” democraţia (clasa politică
românească mai degrabă a „de-monetizat” conceptul de democraţie), şi ţinând
cont că Neagu Djuvara consideră că, totuşi, trebuie să aşteptăm o generaţie
sau două ca lucrurile să intre în normalitate pe plaiurile mioritice (unde o generaţie, conform aprecierilor domniei
sale, „acoperă” cam 33 de ani), această
estimare nu mă mai sperie.
Totodată, dacă privesc respectiva
estimare prin lentilele teoriei conspiraţiei, îmi este cu atât mai mult indiferentă.
Occidentul, „invidios” pe reuşita „postcomunistă” a României, vrea să arunce
marile noastre realizări în desuetitudine, pentru a organiza ulterior „salvarea” noastră.
1 Doru Cireaşă, „Moody’s prevesteşte dezastrul României: ne va lua 40 de ani să ajungem din urmă UE”, Cotidianul 171 (2009),
http://cotidianul.ro/moody_s_prevesteste_dezastrul_romaniei_ne_va_lua_40_de_
ani_sa_ajungem_din_urma_ue-96891.html.
61
Dacă încerc să privesc, însă, dincolo de criza economică sau de spectacolul gratuit şi de prost gust al clasei politice actuale în mass-media, îmi dau seama că ne
aflăm într-un moment similar celui în care, după eforturi prelungite de resuscitare,
medicii se pregătesc să declare decesul pacientului. O linişte prelungită în care echipajul de resuscitare acceptă (pentru a câta oară?) faptul că orice efort este inutil,
urmând ca ulterior, „seniorul” echipei să spargă cu vocea-i de gheaţă tăcerea apăsătoare: „România. Ora decesului: ...”.
Dar să ne oprim puţin asupra istoricului pacientului...
Ecuaţia unui cerc vicios: primul termen, criza politică
Cel mai important avantaj al unei situaţii economice dezastruoase că este constituit tocmai de faptul că aceasta reuşeşte să evidenţieze tarele ascunse ale societăţii asupra căreia se revarsă. Una dintre aceste tare, poate cea mai importantă, este
incompetenţa, care, în condiţii ideale, nu îşi poate „revela” adevăratele dimensiuni.
În cazul României, pe fondul incompetenţei, „infiltrată” la toate nivelurile
societăţii româneşti, au luat amploare trei crize care au transformat profund „plaiul
mioritic” – o criză politică, una socio-instituţională şi alta culturală. Astfel, criza economică actuală nu este altceva decât lovitura de graţie pentru un sistem slăbit deja
în „punctele” esenţiale, precum cele menţionate.
Atât modul de relaţionare a celor trei crize, cât şi influenţa acestora în redefinirea unor elemente structurale ale societăţii (cum ar fi elita şi masele) sunt la
fel de importante pentru a determina dimensiunile potenţiale ale falimentului (în
cazul „consumării” acestuia) sau efectele lui (în situaţia depăşirii crizei economice
prin metode ne-invazive, care să nu altereze caracteristicile actuale ale elementelor
structurale ale societăţii).
Situaţia este cu atât mai gravă cu cât, până în momentul de faţă, clasa politică
nu a acceptat faptul că traversează o criză ce îşi are originile în urmă cu douăzeci de
ani, după cum nici societatea românească nu a părut conştientă de celelalte două
crize care îi sfâşie identitatea. O acceptare ar fi determinat intensificarea unor eforturi pentru rezolvarea celor trei crize, care, din păcate, îşi vor face resimţite efectele
cel puţin douăzeci de ani de acum înainte. Având în vedere caracteristicile intrinseci
poporului român, atât politicienii, cât şi societatea, au avut nevoie, pentru acceptarea situaţiei, să aajungă la un „punct critic”, în care să nu-şi mai permită să ignore realitatea. „Punctul critic”, în situaţia de faţă, l-a reprezentat tocmai criza economică.
De altfel, criza politică a fost marcată de escaladări repetate (din nefericire
toate reversibile), însă disponibilitatea resurselor guvernamentale a protejat clasa
„aleşilor” noştri de faliment. În ultimă instanţă, căderea economiei mondiale, asociată cu politicile falimentare din timpul celor douăzeci de ani de guvernare „postcomunistă”, a făcut posibilă escaladarea ireversibilă a acesteia.
Criza politică îşi are originile în însuşi „transferul” de putere efectuat în decembrie 1989. Catalogat în multiple feluri, de la revoluţie, la lovitură de stat, respectivul transfer nu a condus la naşterea unei noi clase politice, ci a preluat exponenţii
vechiului Partid Comunist Român, cu conexiuni în special în sfera fostei Securităţi,
transformându-i, peste noapte, în „proaspeţi” avocaţi ai democraţiei şi modelului
occidental. Nici măcar la douăzeci de ani de la ante-menţionatul transfer, clasa politică „reciclată” la momentul ’89 nu a reuşit să elimine „rebuturile” preluate din
administraţia comunistă.
De asemenea, aceeaşi „reciclare” a determinat existenţa unui singur tip de
discurs politic, deşi actualele partide politice se auto-localizează în diverse zone ale
spectrului politic. Nu există centru, nu există dreapta, ci slabe „imitaţii” ale discursului de stânga, aceeaşi situaţie manifestându-se şi în planul valoric – nici un partid
62
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
politic nu mai este „credincios” idealurilor care fundamentează doctrine ca, să zicem, liberalismul sau socialismul.
În ultimă instanţă, cetăţeanul român a fost martorul unui proces descris de
politologul Alexandru Radu ca „manelizare a politicii şi societăţii”1, proces de eliminare a „decenţei” din comportamentul politic, proces care a parcurs mai multe etape – de la „măi, animalule” la „derbedeu” sau de la numărători de „ouă” la „ciocu’
mic”, culminând cu prezidenţialele „găozar” şi „păsărică”.
O imagine extrem de aproape de realitate a spaţiului politic actual este trasată de Ioan Stanomir în pledoaria pentru „o nouă republică”, o imagine marcată de
„complicitatea dintre afaceri şi politică, ridicarea unor feudali ce convertesc avantajul material din zone defavorizate în reţete de succes la nivel naţional, preeminenţa
Cabinetului în actul de legiferare şi slăbiciunea comisiilor parlamentare de resort”,
totul sub semnul „toxicităţii Legii electorale ce a prezidat la recrutarea actualilor
reprezentanţi”2.
Dincolo de această „transformare” ratată a clasei politice putem constata că
şi perspectivele privind o nouă reformare a acesteia, reală de această dată, sunt
compromise. Astfel, pe de-o parte, tinerii politicieni prezenţi deja în Parlament au
„împrumutat cu dibăcie mentalităţile şi comportamentele” seniorilor partidelor din
care provin, iar, pe de altă parte, accesul „sângelui proaspăt” în spaţiul politic este
restricţionat de cel mai „discriminatoriu sistem politic din Uniunea Europeană”3.
Nu contest faptul că există încă „o mână” de politicieni capabili şi bine-intenţionaţi dar, atâta vreme cât aceştia se raliază la majoritatea baronescă, refuzându-şi
libertatea de a contesta politicile deficitare de teama pierderii „sprijinului” de partid,
eu, ca cetăţean, tratez acest aspect ca în cazul problemelor de matematică – o cantitatea „neglijabilă” se presupune a fi egală cu zero în rezolvarea ecuaţiei guvernării.
O altă problemă cu un putenic impact asupra reformării clasei politice o constituie faptul că, la nivelul majorităţii populaţiei, nu s-a „sedimentat” nici măcar acum,
după douăzeci de ani, ceea ce politologul american Gabriel Almond definea drept
cultură politică, respectiv o „reţea a orientărilor, atitudinilor, valorilor, convingerilor
prin care individul se raportează la sistemul politic”4. În schimb, existenţa unei pseudo-culturi politice la nivelul întregii societăţi, „modelată” în principal de către mijloace media pentru care deontologia profesională este o noţiune relativă, „blochează”
astfel şi perspectivele unei reformări de la bază către vârf a sistemului politic.
Ca efecte principale, criza politică a determinat accentuarea, atât a caracterului anti-politic (suprapunerea imperativelor politice cu „ambiţiile” personale) al
elitei politice post-comuniste, formată în principal din „baroni” locali sau centrali
imuni la reponsabilizare şi la procesul de justiţie, cât şi a „inerţiei” marii mase a românilor, aflată la limita supravieţuirii şi „stimulată” să se îndatoreze pentru a trăi, o
masă care abandonează, încet-încet, implicarea în „jocul” democratic.
Al doilea termen al ecuaţiei: criza socio-instiţională
În timp ce criza politică a monopolizat sfera mass-media, celelalte două crize
menţionate anterior au escaladat în linişte, răpind României chiar şi ultimele şanse
de a evolua chiar înainte de decesul „dinozaurilor” politici marca PCR şi ai apologeţilor acestora din structurile de guvernare.
1 Alexandru Radu, „Politicienii au două feţe”, Adevărul 5931 (2009):11.
2 Ioan Stanomir, „Pentru o Nouă Republică”, 22 1017 (2009), http://www.revista22.ro/pentru-onou259-republic259-6495.html.
3 Remus Cernea, „Reforma clasei politice din România este aproape imposibilă în condiţiile
actuale (I)”, blogul ROcultura, http://www.rocultura.ro/?p=69.
4 Gabriel Almond, „Comparative Political Systems”, Jurnal of Politics, XVIII (1956):2.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
63
Criza socio-instituţională este rezultatul vizibil al celei politice. Scandalurile
„post-decembriste” care au dominat scena politică românească, transformarea ratată a clasei politice (comuniştii deveniţi peste noapte anti-comunişti), precum şi
incapacitatea acesteia de a susţine stabilitatea şi dezvoltarea instituţională au determinat, în primă instanţă, un „exod” al românilor spre Occident, „organizat” în
două valuri.
Într-un prim val, au „defectat” creierele şi „rebuturile”, adică „extremele”
societăţii. De ce s-au manifestat în acest mod doar extremele? „Creierele”, având în
vedere că „perspectivele” mioritice nu erau prea favorabile valorilor, au exploatat
oportunitatea de a avea cariera la care au visat toată viaţa într-o societate modernă,
iar, la extrema cealaltă, „rebuturile” au sesizat avantajul de a „penetra” şi exploata
o lume occidentală deschisă şi guvernată de bun-simţ.
Un al doilea val l-a constituit o imensă clasă „de mijloc” (există sate întregi în
România „pustiite” de acest fenomen), cu existenţă „sezonieră” în procesul de emigrare, aşa-zişii „căpşunari” sau muncitorii temporari, impactul acesteia fiind mult
mai pronunţat decât cel al primului „exod”, pe toate planurile.
În contextul reconfigurărilor demografice şi al abandonului implicării în „bunul mers” al societăţii româneşti, am asistat şi la degradarea sistemului instituţional,
fie prin „politizarea” posturilor, pe fondul presiunilor de partid, fie prin „impregnarea” instituţiilor cu „sisteme de relaţii”, slab permeabile sau cu funcţionari „titulari
pe viaţă”.
Astfel, în cei douăzeci de ani de „post-comunism” societatea românească nu
a reuşit să „construiască” o cultură instituţională. Într-un interviu pentru revista 221,
Horia-Roman Patapievici delimita cultura instituţională prin prisma a patru repere:
existenţa unei „strategii raţionale a ceea ce este de făcut”, „fiecare compartiment
să facă bine ceea ce trebuie să facă potrivit funcţiei lui”, „funcţionarea locală a tuturor compartimentelor să se adune coerent în finalitatea globală a ansamblului” şi,
nu în ultimul rând, exercitarea „capacităţii fiecărui compartiment, din perspectiva
sa (nu a ansamblului), de a se raporta critic la modul în care funcţionează, adică sa
aibă un feedback intern, nu unul care să vină de la conducere”.
Dacă analizăm activitatea oricărei instituţii din România la momentul actual
prin intermediul reperelor enunţate, constatăm că inconstanţa şi lipsa „consistenţei”
leadership-ului instituţional, cel puţin la nivel intermediar (middle management) şi
înalt, nu au avut cum să promoveze crearea şi consolidarea unei culturi instituţionale necesară unei funcţionări adecvate pentru elementele aparatului statal. Fiecare
schimbare de leadership a adus cu ea un val de modificări ale ştatelor de plată, modificări ce nu aveau tangenţă cu nivelul de expertiză, ci mai mult cu relaţiile de „socializare”. De asemenea, schimbările repetate au accelerat intruziunea politicului în
stabilirea organigramelor, uneori poate până la nivel de expert.
Degradarea instituţională a condus la „blocarea” posturilor cheie şi la un management defectuos al proiectelor de investiţii în infrastructură sau în alte domenii
semnificative. Aceeaşi degradare a condus la formularea unor politici de stat caracterizate de o lipsă acută de viziune pe toate planurile. Fiecare guvern, poate cu
doar câteva excepţii, a început să acţioneze conform bine-cunoscutului dicton care
a aruncat Franţa în braţele revoluţiei: „După noi, potopul!”
Astfel, criza socio-instituţională a redefinit componenţa elitelor – alături de
clasa politică a fost inclusă în această categorie, artificial, „clientela” constituită din
„oligarhi”, „moguli” şi „semi-docţi”, îmbogăţiţi peste noapte sau „înnobilaţi” cu
diverse titluri universitare prin metode la limita legalului sau dincolo de aceasta, şi a
1 Horia-Roman Patapievici, „Fără competenţe nimic nu funcţionează; fără caractere totul se
iroseşte”, 22 949 (2008), http://www.revista22.ro/fara-competente-nimic-nu-functioneaza-faracaractere-totul-se-iroseste-4549.html.
64
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
transformat „marea masă”, „plebea”, într-un personaj tăcut, amorf, apolitic şi antisistem, privat de „creiere”, dar şi de marea majoritate a „rebuturilor”.
„Discriminantul”1 ecuaţiei: criza culturală
Criza culturală, determinată în principal de „degradarea” socio-instituţională, a constituit un catalizator al erodării valorilor la nivelul societăţii româneşti,
transformându-se treptat într-o profundă criză de identitate. Astfel, deşi am utilizat
termenul cultură şi în sintagmele anterioare, prin asocierea cu politicul şi instituţionalul, aici acesta vizează spaţiile intelectualităţii şi moralităţii.
Deşi în spaţiul cultural putem vorbi de „reorganizarea” unei adevărate elite intelectuale „ciopârţite” de „maşinăria” comunistă, la „stindardul” căreia a aderat şi o
parte a „disidenţei” aflată în pribegie, spre deosebire de sectoarele politic şi socio-instituţional, unde „anti-elita” vechiului regim s-a transformat în elită contemporană,
societatea românească actuală este subiectul unui proces de re-definire a valorilor,
pe coordonate vizibil „negative”, în ton cu „modelele” promovate de mass-media.
Astfel, în spiritul mioritic, românul a „înghiţit” întreg „circul” montat, cu ajutorul mass-media, de o clasă politică al cărei unic interes a fost să ocupe mintea
„marii mase” cu pseudo-probleme sau cu supravieţuirea financiară zilnică. „Pâinea
şi circul” au aruncat în bezna ignoranţei mai bine de jumătate din „plebea” noastră,
programul naţional de „imbecilizare” continuând şi astăzi şi înregistrând succese
răsunătoare.
Ca efect, criza culturală nu a făcut decât să „re-poziţioneze” sub-categoriile
delimitate de axele cunoaşterii şi moralităţii – respectiv, intelectualii, pseudo-intelectualii, „inocenţii” (un fel de zombi de pe plaiurile mioritice) şi fariseii2, atât în
cadrul elitelor, cât şi în cel al marii mase. Specificitatea crizei culturale a societăţii
româneşti constă tocmai în faptul că proporţiile în care sub-categoriile se raportează
la elementele acesteia sunt diferite – în timp ce în clasa elitelor domină pseudointelectualitatea şi fariseismul, „marea masă” este dominată de intelectuali şi de
„inocenţi”, care „aspiră” la statutul „total” de zombi.
Chiar dacă „intelectualul nu va mai avea rolul proeminent pe care l-a avut în
secolul XX”3, impactul acţiunilor acestuia este semnificativ tocmai pentru că, în cazul României post-comuniste, renaşterea intelectualităţii evidenţiază potenţialul de
schimbare a societăţii. Intelectualitatea românească, fie că acceptă sau nu, trebuie
să poarte încă „stindardul”.
Totuşi, numeroasele ipostaze ale intelectualului în societatea românească ne
fac să ne întrebăm de ce continuă procesul de „zombificare” a naţiunii române. Să
fie oare pentru că românul de rând preferă să-şi urmărească „fernanzii” şi „carmencitele” sau vedetele de maidan, în loc să acorde atenţie luărilor de poziţie ale
intelectualităţii, cel puţin în momentele critice? Sau pentru că acelaşi român de rând
s-a săturat să se hrănească cu iluzii şi, conform ritualului mioritic, îşi acceptă moartea
lentă sub loviturile perfide ale unei mass-medii degradate şi aservite?
În acelaşi timp, este trist că intelectualii au epuizat toate tipurile de reacţie la
degradarea politicului, a instituţiilor şi a mass-media. Astfel, până şi intelectualii au
1 Termenul „discriminant” are, în dicţionarele de specialitate, semnificaţia de „relaţie între
coeficienţii unei ecuaţii de gradul al doilea care indică dacă aceasta posedă două rădăcini
distincte, o rădăcină dublă sau nu admite nici o rădăcină; realizant”. Aici vizează faptul că, faţă de
crizele politică şi socio-instituţională care acoperă „segmente” ale societăţii (care se intersectează
într-un anumit grad), criza culturală reprezintă relaţia / cheia în care sunt „încriptate” aceste
două crize.
2 Acesteasuntîntâlnite, de altfel, sub diverse denumiri în toate societăţile democratice.
3 Horia-Roman Patapievici, „Fără competenţe”.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
65
obosit, pradă luptei continue cu morile de vânt, şi nu mai au puterea să contribuie
la identificarea şi realizarea binelui comun prin dezbatere publică. De asemenea,
este trist că intelectualii nu posedă nici ziare, nici televiziuni şi se limitează la a gândi
câteodată cu glas tare, trăind un balans imposibil între o viaţă publică ce îi falsifică şi
înclinaţia de a fi cu ei înşişi şi cu cei în care se recunosc1. Nu în ultimul rând, este trist
că, treptat, vocile intelectualilor sunt estompate de cele ale pseudo-intelectualilor.
Pseudo-intelectualitatea nu are, în toate cazurile, de-a face cu prostia. Dimpotrivă, tot pseudo-intelectuali sunt şi „capacităţile” puse în slujba „răului” şi agramaţii care stau seară de seară pe ecranele televizoarelor, ambele tipuri de indivizi
influenţând valoarea ratingului. În timp ce agramaţii sunt uşor de reperat, capacităţile din sfera pseudo-intelectualităţii pot fi descoperite raportându-ne la reperele privind ceea ce nu trebuie să fie intelectualul, trasate atât de Liiceanu sau de
Patapievici – „a fi intelectual nu este un fel de paşaport de audienţă şi de vizibilitate
publică, pe care îl capeţi în funcţie de cine ştie ce merite”2, astfel încât „intelectualul
nu este analistul de serviciu” sau „omul” unui politician3.
„Inocentul”, este produsul promovării „bârfei” la nivel naţional4, fie că este
vorba de subiectele de mahala sau de serialele importate din alte colţuri ale lumii.
Acesta „trăieşte” pasional păruielile din presă ale vedetelor mondene („beizadele”,
„copii minune”, „de aur” ş.a.m.d.) dar nu îi pasă că o duzină de oameni îi „confiscă”
libertatea de a gândi, oferindu-i pâine (a se citi mici şi bere) şi circ. Psihologia zombificării „inocenţilor” are la bază însuşi principiul fundamental al piramidei lui Maslow
– atâta vreme cât omul nu îşi poate satisface trebuinţele aflate la baza piramidei
(hrană, siguranţă), nu le resimte cu intensitate pe cele superioare (auto-realizare).
Dramatismul „inocentului” constă în faptul că tinde spre irecuperabilitate, întrucât
„sistemul de educaţie, oricât s-ar reforma, nu [...] se poate lupta cu efectele devastatoare ale emisiunilor curente din televiziunile române”5.
Fariseul este politicianul care fură tot ce se poate fura, chiar şi suflete, sau
jurnalistul care îşi lasă conştiinţa la uşa luxoasei sale locuinţe când pleacă la serviciu,
sau funcţionarul aflat de partea cealaltă a ghişeului, pentru care noţiunile de respect sau bun-simţ nu au nicio valoare. Cinismul fariseului derivă din faptul că ştie
că nu poate fi pedepsit, că sistemul se „urneşte” prea greu şi prea târziu pentru a-l
„strivi”. Fariseul îşi expune „forţa” şi „imunitatea” la fiecare contact cu ceilalţi exponenţi ai societăţii civile. De ce este un produs al crizei culturale? Pentru că universul
lui este construit în jurul imoralităţii, ca reper absolut în planul valoric.
Prin prisma celor enunţate, criza culturală are un impact asupra societăţii
mult mai puternic decât cea politică sau socio-instituţională, atât prin durabilitatea
efectelor, cât şi prin faptul că a „contaminat”, într-o proporţie însemnată, elitele
actuale (politice sau instituţionale), blocând astfel, cel puţin pe termen mediu, „construirea” unui proiect de modernizare de sus în jos, specific României din punct de
vedere istoric.
Totodată, un sistem educaţional degradat şi cu un continuu caracter „experimental” oferă perspective destul de pesimiste asupra gestionării acesteia, la nivelul
întregii societăţi. Având în vedere că celelalte două crize pot fi „decriptate” numai
cu „cheia” culturală, perspectivele pesimiste se aplică şi în cazul acestora.
După „revelarea” tarelor societăţii româneşti contemporane, cititorul acestui
articol s-ar putea întreba cum am reuşit să „accedem” în „cluburi selecte” ca NATO
1 Gabriel Liiceanu despre cum poate progresa România, în emisiunea „Discuţia de luni”
(22.06.2009), realizată de HotNews.ro şi RFI şi moderată de Dan Tapalagă, http://www.hotnews.
ro/stiri-politic-5847212-video-audio-gabriel-liiceanu-despre-cum-poate-progresa-romania.htm.
2 Horia-Roman Patapievici, „Fără competenţe”.
3 Gabriel Liiceanu în „Discuţia de luni”.
4 Gabriel Liiceanu în „Discuţia de luni”.
5 Gabriel Liiceanu în „Discuţia de luni”.
66
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
şi UE. E timpul să realizăm că intrarea în cele două organizaţii s-a făcut mai degrabă
sub semnul imperativelor geopolitice, decât prin prisma realizărilor naţionale şi să
abandonăm speranţele noastre privind rezolvarea sine die a dezastrului intern pe
fondul accesului în „marea familie europeană”. Nu vreau să minimalizez eforturile depuse de anumite segmente ale statului pentru integrarea europeană şi euroatlantică, doar ţin să punctez că ar fi trebuit să mai aşteptăm „câţiva” ani această
şansă, dacă s-ar fi luat în considerare strict „starea naţiunii” române.
În noiembrie 2007, cu ocazia unei conferinţe organizate de către Institutul
Cultural Român la Wilson Center, în capitala Statelor Unite, scriitorul Ken Jowit a
evidenţiat oportunitatea istorică oferită României: “Prin afilierea la NATO şi prezenţa în UE, România se bucură de o situaţie politică şi militară mai bună decât tot
ce a cunoscut ea de cinci sute de ani încoace. Astfel încât, deşi, cu siguranţă, totul e
de criticat în politica voastră internă (se adresa românilor prezenţi în sală), nu uitaţi
nicio clipă imaginea de ansamblu: imaginea de ansamblu este că vă aflaţi într-o situaţie politico-militară mai bună decât tot ce a cunoscut România de o jumătate de
mileniu. Este momentul vostru”.
Problema noastră, a românilor, este că, ne-am învăţat în cei patruzeci şi cinci
de ani de comunism ca „altcineva” să ne rezolve problemele. Astfel, în momentul
de faţă, după ce că prin absenteism şi neimplicare, încredinţăm unor aleşi de calitate îndoielnică momentul pe care străbunii noştri paşoptişti au îndrăznit doar să-l
viseze, în „pauzele” electorale ne retragem pe „tărâmul” vieţii obişnuite şi ne autoflagelăm pentru a ne „hrăni” mentalitatea de victime.
BIBLIOGRAFIE
ALMOND, Gabriel, „Comparative Political Systems”, Jurnal of Politics, XVIII (1956):2
CERNEARemus, „Reforma clasei politice din România este aproape imposibilă în condiţiile
actuale (I)”, blogul ROcultura, http://www.rocultura.ro/?p=69, accesat 20.09.2009
CIREAŞĂ, Doru, „Moody’s prevesteşte dezastrul României: ne va lua 40 de ani să ajungem
din urmă UE”, Cotidianul 171 (2009), http://cotidianul.ro/moody_s_prevesteste_dezastrul_
romaniei_ne_va_lua_40_de_ani_sa_ajungem_din_urma_ue-96891.html, accesat 20.09.2009
LIICEANU, Gabriel, emisiunea „Discuţia de luni” (22.06.2009), realizată de HotNews.ro şi RFI
şi moderată de Dan Tapalagă, http://www.hotnews.ro/stiri-politic-5847212-video-audiogabriel-liiceanu-despre-cum-poate-progresa-romania.htm, accesat 20.09.2009
PATAPIEVICI, Horia-Roman, „Fără competenţe nimic nu funcţionează; fără caractere totul se
iroseşte”, 22 949 (2008), http://www.revista22.ro/fara-competente-nimic-nu-functioneazafara-caractere-totul-se-iroseste-4549.html, accesat 20.09.2009
RADU, Alexandru, „Politicienii au două feţe”, Adevărul 5931 (2009):11.
STANOMIR, Ioan, „Pentru o Nouă Republică”, 22 1017 (2009), http://www.revista22.ro/
pentru-o-nou259-republic259-6495.html, accesat 20.09.2009.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
67
Identitå†i postcomuniste
20 de ani de la destrămarea Uniunii Sovietice
Noi provocări la adresa mediului contemporan de securitate
OLESEA ȚĂRANU
[„Al.I. Cuza” University of Iași]
Abstract
The inexpected collapse of the
Soviet Union in december 1991
can be seen, without any doubt,
as the meta-event of the second
half of the 20th century. The early
years of this new Era determined
a lot of confusion, but in the
same time, as before in 1918 and
1945, many experts and politicians
looked forward to more peaceful
times, hoping that with the end
of the Cold War the world would
become a more settled and
peaceful place. Unfortunately,
the bloody conflicts in the 1990s,
and especially the terrorist atacks
from 9/11 highlighted the limits of
those initial optimistic theories,
marking the beginning of a new,
much more complex, dynamic,
instable Post Post-Cold War Era,
with a new world order in wich
we are witnessing a broadening
and deepening process of the
insecurity in the context of the
globalization phenomenon.
Keywords
the End of the Cold War; Asymmetric
Warfare; Insecurity
68
Sfârșitul Războiului Rece și
conturarea unei noi ordini
mondiale între optimism și
scepticism
Sfârșitul Războiului Rece a reprezentat, fără îndoială, marele eveniment
transformator al finalului secolului XX.
Încheierea unei epoci caracterizată de
confruntarea politică, militară și ideologică a celor două superputeri în care întreaga lume era prinsă prizonieră, a zguduit din temelie sistemul internaţional.
Dispariţia pașnică a Uniunii Sovietice a
provocat o veritabilă explozie în mediul
academic. În timp ce unii cercetători s-au
grăbit să identifice, prin analize realizate într-o manieră chirurgicală aproape,
cauzele ce au condus la implozia internă a colosului comunist, alţi autori au
încercat să ofere scenarii privind posibila evoluţie a noului sistem, demers de
maxim interes pentru decidenţii politici
și opinia publică. Dacă lumea veche era
familiară, existând ameninţări majore
dar stabile, sfârșitul acestei ordini semăna cu un salt în necunoscut. Va fi noua
ordine dominată de un hegemon global
sau va exista o împărţire difuză a puterii cu patru-cinci centre regionale de
putere? Ameninţările militare vor continua să domine agenda de securitate a
statelor sau aceasta va fi extinsă pentru
a cuprinde și noi tipuri de ameninţări?
Vulnerabilitatea statelor rezultă din lipsa unei armate moderne dotată cu armament sofisticat sau se datorează mai
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
curând lipsei resurselor de apă, de petrol, performanţelor economice slabe, prezenţei
masive a imigranţilor, diferenţelor etnice, religioase? În ce măsură se poate vorbi
despre renunţarea la război în vederea soluţionării disputelor între actori? Ce chip va
lua noul inamic – chipul unor state revizioniste, a unui lider motivat de sentimente
de ură faţă de Occident, a unor grupuri rebele înarmate, de multe ori, cu arme rudimentare, unui agent biologic, unui nor radioactiv sau naturii dezlănţuite în diverse
forme sau poate, forma unui virus virtual distrugător, capabil să paralizeze societăţile atât de dependente de tehnologie? Toate aceste întrebări au frământat minţile
analiștilor în încercarea de a identifica trăsăturile viitoarei ordini internaţionale iar
previziunile acestora au fost de multe ori contradictorii, de la unele extrem de optimiste până la altele pesimiste și radicale chiar.
Se poate susţine faptul că deceniul nouă al secolului XX a debutat într-o atmosferă de frământare dar și de optimism și încredere într-un viitor mai bun și pașnic.
Într-o adresă în faţa Congresului din 11 septembrie 1990, președintele SUA George
Bush își exprima încrederea într-o nouă eră eliberată de ameninţarea terorii, puternică în urmărirea dreptăţii și păcii, o eră în care naţiunile lumii pot prospera, în care
domnia legii înlocuiește legea junglei, o lume în care naţiunile își asumă responsabilitatea comună pentru asigurarea libertăţii și dreptăţii, în care cel puternic respectă
drepturile celui slab1. Se spera de asemenea, că eliminarea rivalităţii ideologice va
încuraja guvernele statelor antrenate până nu demult într-o cursă a înarmării continuă și costisitoare aflate sub impactul a ceea ce John Herz numea în anii 1950 „dilema securităţii”, să redistribuie banii spre alte sectoare decât cel militar, permiţând
dezvoltarea și eficientizarea economiilor naţionale, sprijinirea celor aflaţi în dificultate, creându-se veritabile „dividende ale păcii”2. Dar cea mai cunoscută perspectivă
optimistă privind viitorul noii ordini este cea exprimată de Francis Fukuyama într-un
articol publicat iniţial în vara lui 1989 – este vorba despre teza „sfârșitului istoriei”.
Plecând de la observaţia că istoria de la Revoluţia Franceză a fost dominată de conflicte ideologice între susţinătorii colectivismului și cei ai individualismului de tip
burghez, dispariţia URSS semnifică o victorie absolută a modelului occidental de
democraţie liberală bazată pe o economie de piaţă, determinând astfel, sfârșitul
istoriei înţeles drept absenţă a unui model viabil - alternativă la capitalismul liberal. Plecând de la această teză și bazându-se pe o serie de asumpţii liberale clasice3
privind natura pașnică a democraţiilor, rolul pacificator și integrator al instituţiilor
multilaterale, precum și avantajele pe care le oferă liberul schimb și creșterea gradului de interdependenţă între actorii internaţionali se ajunge la o serie de concluzii
optimiste privind viitorul benign al sistemului internaţional. Deși această teză a avut
mulţi susţinători și și-a demonstrat validitatea în anumite zone ale lumii (de exemplu în Europa Occidentală care formează o adevărată insulă de pace democratică),
ea a stârnit imediat și multe critici dure mai ales din partea adepţilor neorealismului
ce vedeau în noua ordine mai puţină securitate, stabilitate și prosperitate, dar mai
mult haos, conflict și dezintegrare.
Bazându-și analizele pe o serie de asumpţii ale realismului clasic (concepţiile
lui Tucidide, Machiavelli și Hobbes), pe lecţiile Războiului Rece și pe observaţiile
vis-a-vis de evenimentele din regiuni aflate în colaps, precum Yugoslavia sau Africa
Sub-Sahariană, acești autori adoptă o perspectivă sumbră privind viitorul sistemului internaţional. Trei nume sunt frecvent amintite atunci când se analizează tezele pesimiste – John Mearsheimer, Robert Kaplan și Samuel Huntington. Teza lui
1 Ian Clark, „Globalization and the post-cold war order”, în John Baylis, Steve Smith The
Globalization of World Politics, (Oxford: Oxford University Press, 2001), 636.
2 Michael Cox, „International history since 1989”, în Baylis, Smith, The Globalization, 135.
3 Asumpţii liberale rezumate în Daniel Biro, „Idealismul utopic sau gândirea internaţionaliștilor
liberali în perioada interbelică” în Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu (coordonatori),
Manual de relaţii internaţionale, (Iași: Polirom, 2006), 82-93.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
69
Mearsheimer privind „întoarcerea în viitor” publicată în vara lui 1990 pleacă de la
constatarea că perioada bipolară a Războiului Rece a reprezentat o perioadă de
„pace lungă”, stabilitate și ordine, iar dispariţia acestei ordini nu va genera decât
incertitudine, instabilitate și pericol, atrăgând atenţia în mod special asupra potenţialului conflictual enorm ce exista în estul Europei având la bază o veche ură etnică1 și care, prin dispariţia comunismului, va reuși să găsească supape de evacuare
și va arunca zona în haos și vărsare de sânge2 (evenimentele dramatice din fosta
Yugoslavie din anii 1990 au părut să confirme teza lui Mearsheimer privind întoarcerea în viitor).
Teza lui Robert Kaplan privind „anarhia care se apropie” se bazează pe experienţa unor regiuni considerate pe moarte, precum Africa și pe observaţia că Vestul
ignoră ceea ce se petrece în acele zone pe propriul risc3. Făcând o analogie între
zonele subdezvoltate africane și evoluţia Balcanilor de acum 100 de ani, Kaplan
ajunge la o serie de concluzii de-a dreptul îngrijorătoare. El remarcă faptul că lumea
este împărţită în două zone mari și extrem de diferite, una bogată, în care indivizii sunt sănătoși, bine hrăniţi și se bucură de inovaţiile tehnologice și alta, în care
vechile structuri se află într-un proces continuu de descompunere creând haos și
mizerie, în care viaţa indivizilor devine intolerabilă și se desfășoară în condiţii hobbesiene. Reducerea resurselor esenţiale precum cele de apă și cereale, combinată
cu o creștere alarmantă a ratei natalităţii determină accentuarea tensiunilor, astfel
încât, ne avertizează Kaplan, ne putem aștepta oricând la explozii violente capabile
să se extindă și să afecteze securitatea Occidentului.
Probabil cea mai cunoscută dintre tezele pesimiste dezvoltată în anii 1990,
la care s-a făcut referire frecvent atunci când se discuta despre evenimentele din
Yougoslavia, iar mai recent despre conflictele din Nordul Caucazului, Afganistan și
Irak, este teza „ciocnirii civilizaţiilor” dezvoltată de Samuel Huntington. Chiar dacă
Războiul Rece s-a încheiat, susţine Huntington, nu trebuie să presupunem că războiul o să dispară, dimpotrivă, războiul se va manifesta într-o nouă formă - civilizaţională. Astfel, războaiele viitorului se vor purta între Vest și celelalte state și regiuni
ce nu aderă la valori occidentale, precum respectul pentru drepturile omului, democraţie, secularism și promovează în schimb, un sistem de valori profund diferit.
Preluând clasificarea făcută de Arnold Toynbee, Huntington a împărţit lumea în opt
mari civilizaţii – occidentală și latino-americană, africană, islamică, chineză, hindusă,
ortodoxă, buddhistă și japoneză, dar tocmai această simplificare i-a atras numeroase
critici. Astfel, se constată că, culturile nu sunt omogene ori statice, ci suprapuse și
fluide, multe conflicte având loc mai degrabă în interiorul marilor civilizaţii identificate de Huntington (de exemplu, în Africa sau Islam), decât între ele4.
O altă categorie de lucrări și perspective ce merită a fi menţionate în acest
context sunt cele dezvoltate de autori aflaţi de regulă, în afara sau în opoziţie cu
mainstreamul Relaţiilor Internaţionale. Noam Chomsky dezvoltă o teorie interesantă și extrem de critică la adresa Occidentului plecând de la o serie de observaţii ce
ar putea fi rezumate astfel5 – sistemul internaţional post Război Rece prezintă anu1 Această idee privind existenţa unui vechi sentiment de ură etnică este extrem de controversată.
Deși a fost argumentul preferat al unor analiști și, mai ales politicieni (de exemplu, Bill Clinton),
uzitat frecvent pentru a explica declanșarea conflictelor yugoslave, cei mai mulţi cercetători
specializaţi în studiul zonei Balcanilor neagă această idee, considerând că este mult supraestimată.
În acest sens, a se vedea Dejan Jovic, „The Desintegration of Yugoslavia. A critical Review of
Explanatory Approaches”, European Journal of Social Theory, Volume 4, Issue 1, (2001), 103-104 .
2 Cox, International, 115.
3 Cox, International , 116-117
4 Joseph Nye Jr., Descifrarea Conflictelor Internaţionale. Teorie și Istorie, traducere de Ion
Vladoiu, (Filipeștii de Târg: Antet, 2005), 226
5 Cox, International, 117
70
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
mite constante în ciuda schimbărilor suferite la nivel superficial, aici referindu-ne la
diviziunea între statele bogate și puternice și cele aflate într-un raport de dependenţă din Lumea a Treia. Deși se prezintă ca o forţă a binelui în lume, Statele Unite
este în realitate o putere imperială și expansionistă urmărind să asigure securitatea
companiilor multinaţionale. Scopul democraţiei moderne este de a reduce alegerea
politică a indivizilor din lume. Aceste observaţii însumate, concluzia lui Chomsky
este clară - trebuie să fim vigilenţi atunci când analizăm politicile de intervenţionism
umanitar desfășurate de Occident pentru că în spatele acestor acţiuni se află vechiul
imperialism îmbrăcat într-o haină ideologică nouă.
Robert Cox este un alt autor pe care îl încadrăm în curentul radical datorită
teoriei pe care o dezvoltă privind economia politică a hegemoniei. Inspirându-se
din lucrările unor autori precum Sorel, Weber, Braudel, Gramsci și E.H. Carr, Robert
Cox analizează critic natura ordinii internaţionale și evoluţia actorilor pentru a oferi
câteva concluzii interesante1. Astfel, el susţine că adevărata transformare în sistemul internaţional a început nu în 1989-1991 așa cum suntem obișnuiţi să credem, ci
după criza de la mijlocul anilor 1970, atunci când se produce o trecere de la politicile de dezvoltare keynesianiste la un neo-liberalism determinat financiar. Încă de
atunci sistemul internaţional operează în concordanţă cu o agendă economică neoliberală strictă controlată nu de un stat, ci de elitele transnaţionale. Astfel, epoca
Post-Război-Rece funcţionează după aceleași ideologii și cu aceleași structuri ca și în
perioada anterioară (se folosește același concept de securitate naţională, aceleași
structuri de informaţii și supraveghere, aceleași metode de cooptare a statelor mai
slabe sub umbrela protectoare a celor puternice etc.). Iar în final, Cox ne avertizează
că noua ordine este departe de a fi stabilă, provocări ce prezintă riscuri potenţiale
pentru securitatea internaţională emerg dintr-o serie de factori precum dinamica
necontrolată a acumulărilor de capital sau creșterea numărului de perdanţi economici, astfel încât, chiar dacă o revoluţie a clasei muncitoare este deja de neconceput,
posibilitatea unor provocări emancipatoare la adresa globalizării rămâne în vigoare.
Pe lângă perspectivele clasice deja prezentate mai sus privind posibila evoluţie a sistemului internaţional într-o nouă ordine Post-Război Rece se conturează
o viziune mai puţin determinată decât cele amintite anterior, care însă, pare să
reflecte realitatea contemporană. Este vorba despre observaţia lui Joseph Nye Jr.
privind difuzia puterii și impactul tehnologiei asupra acestui proces2. Comparând
experienţa secolului XX și noile tendinţe, Nye remarcă faptul că secolul trecut a
reprezentat epoca puterii centralizate la nivelul capitalelor naţionale, în timp ce,
odată cu sfârșitul Războiului Rece reţelele economice și de informaţii favorizează
transferul unor funcţii de la nivelul guvernului oficial, naţional la nivel subnaţional
sau/și la nivel supranaţional, determinând treptat erodarea monopolului guvernelor
naţionale asupra politicilor externe, obligându-le pe acestea să împartă scena politicii mondiale cu actorii nonstatali. Acest proces de difuzie a puterii poate produce
atât consecinţe pozitive, cât și negative. Perspectiva optimistă susţine că tehnologia
va încuraja dezvoltarea economică și va slăbi regimurile autoritare contribuind astfel la răspândirea democraţiei în lume, în timp ce pesimiștii ne avertizează că viitorul va aduce un nou feudalism, în care indivizii belicoși, actorii nelegitimi precum
grupurile teroriste sau statele slabe3 vor avea șansa de a intra în posesia armelor de
distrugere în masă, creând o anarhie în adevăratul sens al cuvântului. În acest caz
1 Cox, International, 118
2 Nye Jr., Descifrarea, 228.
3 Barry Buzan introduce conceptul de state slabe, slăbiciune ce nu se referă la puterea militară, ci
la gradul scăzut de coeziune socio-politică pe plan intern. Aceste state prezintă o vulnerabilitate
aproape nelimitată, constituind în același timp, o ameninţare și pentru alte state datorită
exportului de instabilitate internă. Barry Buzan, Popoarele, statele și teama, traducere de Vivia
Sandulescu (Chișinău:Cartier, 2000), 114-115.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
71
este posibil să se manifeste o tendinţă clară antiglobalizare, iar indivizii, din dorinţa
de a-și asigura securitatea ar putea fi dispuși să renunţe la o parte din libertăţile
individuale, preferând să se supună unor guverne mai autoritare, capabile să le asigure supravieţuirea.1
Noi surse de insecuritate în epoca Post Post-Război Rece
Conflictele din anii 1990 au infirmat validitatea teoriilor pacifismului noii ordini Post-Război Rece, pentru ca atacurile teroriste din 2001 și răspunsul SUA și al
aliaţilor prin declanșarea „Războiului împotriva Terorii” să impună o reconsiderare
profundă a naturii războiului și a noilor inamici, determinând intrarea sistemului internaţional într-o nouă epocă Post Post-Război Rece în care ameninţările militare nu
provin atât din conflictele interstatale, numărul cărora este în scădere, ci din partea
combatanţilor asimetrici în ceea ce analiștii militari numesc cea de-a patra generaţie a războiului. Într-o manieră pe cât de simplă, pe atât de clară, putem considera
războiul asimetric ca pe o acţiune violentă realizată de cei slabi, actori statali sau
substatali, împotriva celor puternici, urmărind să genereze efecte profunde la toate
nivelurile de la cel tactic la nivel strategic, prin utilizarea propriilor avantaje relative
împotriva vulnerabilităţilor unui oponent mult mai puternic, implicând de multe
ori, utilizarea unor metode inacceptabile conform normelor internaţionale de conducere a războiului, metode ce sunt radical diferite2. Reţeta după care își gândesc
acţiunile combatanţii asimetrici poate fi exprimată astfel: „Impact = Șoc x Distrugere
x Vizibilitate”, succesul oricăror acţiuni întreprinse urmărind obţinerea unui impact
cât mai mare. În acest sens, se remarcă transformarea esenţială pe care o regăsim în
cazul terorismului contemporan, distinct de vechiul tip de terorism, cel politic. Daca
teroriștii politici evitau pierderile umane civile masive, ţintele predilecte ale atacurilor fiind politicieni, șefi de stat, funcţionari ai administraţiei centrale (precum în cazurile atacurilor ETA sau IRA), conducându-se după principiul „ucizi un om și înspăimânţi o mie”, noii teroriști urmăresc obţinerea unui impact cât mai mare, atacând
dușmanul oriunde, oricând, ţintind simbolurile naţionale ale inamicului, producând
panică și haos, exacerbând un sentiment acut de insecuritate și incertitudine, uitlizând arme și pregătirea obţinute tot în Occident, în timp ce tehnicile par preluate
din învăţăturile lui Sun Tzu sau ale lui Mao Tze-Dun mai curând, demonstrându-și
eficienţa tocmai datorită elementului de diferenţă și surpriză în faţa unor efective militare ce se bazează încă, în mare măsură, pe experienţa Războiului Rece, în
care erau pregătite pentru desfășurarea unui conflict convenţional, împotriva unui
dușman cunoscut-URSS, pe un teren specific, familiar – câmpia din Germania de
Vest. Astăzi, noul inamic poate lua orice formă, de la un copil de 12 ani înarmat cu o
mitralieră, la o femeie ce poartă asupra ei un dispozitiv exploziv detonându-l în faţa
unei instituţii sau într-un aeroport aglomerat, la un fost absolvent al unei universităţi americane înarmat cu un cutter la bordul unui avion pe care îl transformă întrun proiectil distrugător, principiul pe care se bazează fiind mai curând - „să omoare
1.000 de civili pentru a îngrozi un milion”.
Deși riscurile pe care le presupune astăzi războiul fie el simetric sau asimetric
sunt majore, iar efectele sale sunt distrugătoare având potenţialul de a se răspândi
afectând și securitatea altor actori, există totuși, în sistemul internaţional contemporan nenumărate alte surse de insecuritate3 reprezentând preocupări importante
1 Nye Jr., Descifrarea, 229.
2 Rod Thornton, Asymmetric Warfare. Threat and Response in the Twenty-First Century,
(Cambridge: Polity Press, 2007), 1-2.
3 Buzan definea insecuritatea drept o combinaţie de ameninţări, având originea în exterior și
vulnerabilităţi ce-și au sursa în interior – Buzan, Popoarele, 120.
72
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
pentru decidenţii politici, determinând îngrijorare și solicitând acţiuni concrete în
vederea gestionării eficiente.
Astăzi, în categoria vulnerabilităţilor statelor întâlnim frecvent probleme considerate anterior ca facând parte din categoria low-politics, creșterea vizibilităţii pe
agenda de securitate și atenţia deosebită acordată acestor probleme reprezentând
o caracteristică esenţială a mediului actual de securitate1. Cele mai frecvente surse
de îngrijorare sunt: creșterea continuă a nevoilor de energie și dependenţa din ce
în ce mai accentuată de hidrocarburi, principalul motor al economiilor mondiale,
competiţia pentru hidrocarburi, asigurarea accesului la conducte și terminale, stabilirea viitoarelor trasee ale rutelor energetice2 etc. reprezentând aspecte importante pe agenda de politică externă a statelor; insuficienţa resurselor alimentare
ce provoacă foametea și malnutriţia în zone importante de pe glob, așteptându-se
ca în următoarele decenii, în contextul creșterii alarmante a populaţiei, sistemul
internaţional să se confrunte cu o adevărată penurie alimentară capabilă să genereze sau să agraveze fenomene precum migraţia masivă și conflictele3; insuficienţa
resurselor de apă ce afectează părţi importante ale globului, de la Africa Sahariană,
la Orientul Apropiat și Mijlociu sau Asia Centrală, competiţia pentru aceste resurse
luând frecvent forma unor conflicte violente4. O problemă relativ nouă pe agenda
de securitate, preocuparea pentru consecinţele dezastruoase, presupunând efecte
pe termen lung ale procesului de degradare a mediului reprezintă astăzi un aspect
de maxim interes atât pentru liderii politici, cât mai ales pentru diverse organizaţii
inter sau nonguvernamentale și pentru opinia publică, câștigă din ce în ce mai mult
teren, fiind considerată acum o problemă orizontală ce are capacitatea de a afecta
în mod negativ toate sectoarele vieţii, creând un dezechilibru grav între funcţionarea ecosistemului mondial și supravieţuirea rasei umane (consecinţele fenomenului
de încălzire globală, crearea efectului de seră, subţierea stratului de ozon, ploile
acide, cu toate consecinţele pe care le prezintă de la distrugerea vegetaţiei, la secetă, incendii devastatoare, la inundaţii ce răpesc mii de vieţi într-un timp record,
determină creșterea interesului pentru prevenirea și soluţionarea acestor probleme,
observându-se tendinţa statelor de acţiune multilaterală, de dezvoltare a cadrului
normativ la nivel internaţional în conformitate cu deciziile organizaţiilor internaţionale și de căutare a unor soluţii pentru obligarea actorilor ce nu doresc să se
supună reglementărilor internaţionale și să acţioneze în vederea promovării principiului dezvoltării durabile)5. O altă sursă de vulnerabilitate este persistenţa și chiar
accentuarea discrepanţelor economice dintre Nordul bogat și Sudul sărac, fenomen
ce afectează stabilitatea socială din regiuni extinse, crescând numărul perdanţilor
economici și accentuând sentimentele de frustrare ce favorizează declanșarea unor
noi conflicte. O ultimă problemă la care vom face referire este prezenţa statelor
slabe în sistemul internaţional, slabiciunea lor datorându-se, așa cum spunea Buzan,
gradului scăzut de coeziune socio-politică. Puternica fragmentare politică, precum
și discrepanţele majore de natură socială și economică face ca statele slabe să fie ex1 O analiză interesantă a raportului dintre high și low politics, evidenţiind rolul ocupat astăzi
de problemele de tip low politics pe agenda de securitate se regăsește în Brian White, Richard
Little, Michael Smith, Issues in World Politics, Third Edition, (Basingstoke: Palgrave Macmillan,
2005), 9.
2 Nicolae Dolghin, Geopolitica. Dependenţele de resursele energetice, (București: Universitatea
Naţională de Apărare Carol I, 2004), 6; Cristian Băhnăreanu, Resurse energetice, crize, conflicte,
(București, Editura Militară, 2008), 84.
3 Stan Petrescu, Ameninţări primare, (București, Editura Militară, 2008), 423.
4 Exemple: Siria, Israel, Iordania, Irak, Turcia, Orientul Apropiat și Mijlociu
5 Acest principiu este introdus de Comisia Brundtland în anul 1987 în Report of the World
Commission on Environment and Development: Our Common Future, http://www.undocuments.net/wced-ocf.htm.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
73
trem de vulnerabile atât la descompunerea internă, cât și la penetrarea intereselor
politice externe, iar în cazul în care ele nu au nicio forţă militară capabilă să facă
faţă unor ameninţări de natură militară, aceste state riscă să fie cucerite de forţe
externe ce profită de vulnerabilitatea extremă. Atunci când un stat slab este și o putere redusă, vulnerabilitatea sa este aproape nelimitată, iar prezenţa unor resurse
atractive pentru alţii face ca presiunea externă asupra acestor vulnerabilităţi să fie o
posibilitate constantă1. Mai mult decât atât, statele pe care Buzan le numește slabe
din perspectiva coeziunii interne socio-politice ajung să reprezinte o ameninţare
deosebită și pentru alţi actori precum statele vecine sau chiar pentru marile puteri
din sistem (ca să nu mai vorbim despre ameninţarea pe care o reprezintă pentru
cetăţenii proprii), prin exportul de instabilitate internă și, o problemă ce a obţinut
vizibilitate deosebită în epoca Post Post Război Rece determinând sporirea interesului Occidentului pentru situaţia acestor state, prin acţiunile de susţinere sau tolerare
a prezenţei unor actori nelegitimi precum grupările teroriste ce găsesc pe teritoriul
statelor slabe, în condiţiile unei instabilităţi generale, limitării puterii și autorităţilor
guvernamentale, un mediu propice desfășurării unor acţiuni precum antrenarea viitorilor combatanţi, pregătirea unor acţiuni teroriste, găzduirea teroriștilor căutaţi
de Vest pentru faptele lor etc.
Așa cum afirmam la începutul acestui subcapitol, vulnerabilităţile sunt dublate de prezenţa ameninţărilor originate în exterior ce determină tabloul insecurităţii
internaţionale. Menţionând cele mai importante forme de manifestare ale vulnerabilităţilor actuale am conturat terenul discuţiei privind sursele de ameninţare la
adresa securităţii naţionale, respectiv internaţionale. Deși se atestă o diversitate de
opinii privind ameninţările din mediul internaţional contemporan, diferenţe ce se
explică prin poziţia statelor în ierarhia de putere, de caracteristicile regiunilor din
care fac parte, de interesele naţionale și vulnerabilităţile ce le caracterizează, precum și de experienţele istorice ce le-au marcat (inclusiv relaţiile de amiciţie/inimiciţie), statele având tendinţa de a acorda mai multă importanţă unor ameninţări
specifice, limitând importanţa altora, se observă totuși, existenţa unor preocupări și
îngrijorări comune privind efectele potenţiale și manifestarea unor fenomene percepute drept reale ameninţări ce provoacă și vor continua să provoace securitatea
secolului XXI. Analizând strategiile de securitate ale unor actori statali precum SUA
și Federaţia Rusă, precum și conceptele strategice ale unor organizaţii sau structuri
precum NATO, ONU sau UE, reușim să conturăm un tablou clar al ameninţărilor și, în
general, al surselor de insecuritate ce caracterizează mediul internaţional contemporan. În acest sens, se remarcă provocarea pe care o reprezintă pentru securitatea
naţională, respectiv internaţională fenomene precum: terorismul internaţional; dezvoltarea naţionalismului, xenofobiei, extremismului violent, în special sub lozincile
radicalismului religios; existenţa conflictelor locale și interne, interetnice și interreligioase cu potenţial de răspândire major; fizionomia noilor conflicte asimetrice; exacerbarea activităţilor transnaţionale ilegale precum comerţul ilicit, traficul de arme,
droguri și indivizi; proliferarea armelor balistice, proliferarea armelor nucleare și a
altor arme de distrugere în masă (incluzând arme biologice, chimice, radiologice);
atacurile cibernetice ce devin mai frecvente, mai organizate și devastatoare din perspectiva costurilor implicate afectând structurile administrative, sectorul economic
și de afaceri, transporturile și reţelele de servicii; ameninţări ce rezultă din dezvoltarea tehnologică precum dezvoltarea armelor cu lasere, tehnicile electronice de
desfășurare a războiului, tehnologii ce permit accesul în spaţiu; efectele negative
ale globalizării economice; prezenţa statelor eșuate - proasta guvernare (corupţia,
abuzul de putere, instituţiile slabe şi lipsa responsabilităţii) şi conflictul civil slăbesc
statele din interior, în anumite cazuri, conducând aproape la colapsul instituţiilor
1 Buzan, Popoarele, 121.
74
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
statului (Somalia, Liberia şi Afganistanul sub talibani sunt cele mai cunoscute exemple), eşecul statal reprezintând un fenomen alarmant, care subminează guvernanţa
globală şi contribuie la instabilitatea regională1; dependenţa de resursele de energie
fosilă; schimbările climatice și pandemiile; provocarea constituită de fenomenul de
migraţie ilegală, imposibil de gestionat; creșterea numărului actorilor ce dispun de
capabilităţi nucleare2 etc.
Astfel, se poate conchide că factorii de insecuritate ai începutului de secol XXI
reprezintă rezultatul unui ansamblu variat și complex de efecte politice, economice,
sociale, militare, ecologice determinate și/sau accentuate de fenomenul globalizării.
Concluzii
În ciuda optimismului ce încuraja analiștii, politicienii și opinia publică la începutul anilor 1990 să spere în crearea unei noi ordini mai sigure, mai stabile și pașnice,
în care războiul să devină un instrument desuet de realizare a politicii, ajungânduse astfel, la un „sfârșit al istoriei”, evenimentele din a doua jumătate a anilor 1990
și 2000 au demonstrat nemilos falsitatea acestor așteptări. Deși nu se poate nega
prezenţa unor elemente pozitive precum ofensiva democraţiei în multe zone, supravieţuirea și revigorarea instituţiilor și normelor internaţionale într-un nou mediu de
securitate, existenţa unor tendinţe integraţioniste cu efecte stabilizatoare, interesul
crescut pentru o serie de probleme considerate anterior locale, de tip low-politics,
având un profil scăzut și impact redus asupra securităţii actorilor puternici din sistem
(bolile curabile, malnutriţia, traficul de persoane etc), angajarea actorilor internaţionali în vederea protejării mediului ambiant etc., persistă totuși și multe motive
de neliniște. În condiţiile unui proces galopant de globalizare, a chestionării unor
atribute esenţiale ale statului precum suveranitatea, discutându-se tot mai insistent
despre intrarea într-o epocă post-Westphalică a statului, apariţiei unor noi actori,
noi combatanţi în conflicte asimetrice, utilizând instrumente asimetrice, în condiţiile
acutizării unor probleme și extinderii surselor de insecuritate devine evident faptul
că, la 20 de ani de la dispariţia de pe scena internaţională a URSS-ului, lumea nu a
devenit mai pașnică sau mai sigură, conflictele nu au fost excluse de pe agenda de
securitate, iar ameninţările, în loc să se diminueze, s-au multiplicat, creând un context complex, dinamic, instabil și imprevizibil.
1 O analiză excelentă a provocării reprezentate de prezenţa statelor eșuate și slabe în sistemul
internaţional este cea pe care o regăsim în Francis Fukuyama, Construcţia statelor. Guvernarea
și ordinea mondială în secolul XXI, traducere de Mihnea Columbeanu, (Filipeștii de Târg, Editura
Antet, 2004)
2 Report of the Secretary General’s High Level Panel on Threats, Challenges and Change, A
more secure world: Our shared responsability, United Nations, (2004), 23 disponibil pe http://
www.un.org/secureworld/report2.pdf; Strategic Concept For the Defence and Security of the
Members of the North Atlantic Treaty Organization adopted by Heads of State and Government
in Lisbon, http://www.nato.int/lisbon2010/strategic-concept-2010-eng.pdf: A secure Europe in
a better world. European Security Strategy disponibil pe http://www.consilium.europa.eu/
uedocs/cmsUpload/78367.pdf; Draft Internal Security Strategy for the European Union: „Towards
a European Security Model” disponibil pe http://register.consilium.europa.eu/pdf/en/10/st05/
st05842-re02.en10.pdf; National Security Strategy, Washington, (May 2010) disponibilă pe http://
www.whitehouse.gov/sites/default/files/rss_viewer/national_security_strategy.pdf; Strategya
natsionalinoi bezopasnosti Rossiyskoy Federatsiyi do 2020 goda, disponibilă pe http://www.
scrf.gov.ru/documents/99.html.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
75
BIBLIOGRAFIE
BĂHNĂREANU, Cristian, Resurse energetice, crize, conflicte, București, Editura Militară, 2008
BIRO, Daniel, „Idealismul utopic sau gândirea internaţionaliștilor liberali în perioada
interbelică” în Miroiu, Andrei, Ungureanu, Radu-Sebastian (coord.), Manual de relaţii
internaţionale, Iași, Editura Polirom, 2006
BUZAN, Barry, Popoarele, statele și teama, Chișinău, Editura Cartier, 2000
CLARK, Ian, „Globalization and the post-cold war order”, în Baylis, John, Smith, Steve, The
Globalization of World Politics, Oxford, Oxford University Press, 2001
COX, Michael, „International history since 1989”, în Baylis, John, Smith, Steve, The
Globalization of World Politics, Oxford, Oxford University Press, 2001
DOLGHIN, Nicolae, Geopolitica. Dependenţele de resursele energetice, București, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare Carol I, 2004
FUKUYAMA, Francis, Construcţia statelor. Guvernarea și ordinea mondială în secolul XXI,
Filipeștii de Târg, Editura Antet, 2004
JOVIC, Dejan, „The Desintegration of Yugoslavia. A critical Review of Explanatory
Approaches”, în European Journal of Social Theory, Volume 4, Issue 1, 2001, pp. 101-120
NYE Jr., Joseph, Descifrarea Conflictelor Internaţionale. Teorie și Istorie, Filipeștii de Târg,
Editura Antet, 2005
PETRESCU, Stan, Ameninţări primare, București, Editura Militară, 2008
THORNTON, Rod, Asymmetric Warfare. Threat and Response in the Twenty-First Century,
Cambridge, Polity Press, 2007
A secure Europe in a better world. European Security Strategy disponibil pe http://www.
consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/78367.pdf
Draft Internal Security Strategy for the European Union: „Towards a European Security
Model” disponibil pe http://register.consilium.europa.eu/pdf/en/10/st05/st05842-re02.en10.
pdf
Report of the Secretary General’s High Level Panel on Threats, Challenges and Change, A
more secure world: Our shared responsability, United Nations, 2004, disponibil pe http://
www.un.org/secureworld/report2.pdf
Report of the World Commission on Environment and Development: Our Common Future
disponibil pe http://www.un-documents.net/wced-ocf.htm
National Security Strategy, Washington, May 2010 disponibilă pe http://www.whitehouse.
gov/sites/default/files/rss_viewer/national_security_strategy.pdf
Strategic Concept For the Defence and Security of the Members of the North Atlantic Treaty
Organization adopted by Heads of State and Government in Lisbon, http://www.nato.int/
lisbon2010/strategic-concept-2010-eng.pdf
Strategya natsionalinoi bezopasnosti Rossiyskoy Federatsiyi do 2020 goda, disponibilă pe
http://www.scrf.gov.ru/documents/99.html
76
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
Identitå†i postcomuniste
Identităţi post-comuniste
în Republica Moldova
IULIAN CHIFU
[National School of Political and Administrative Studies Bucharest]
Abstract
The study begins by referring to the
group identity need of any human
being and studies the large group
identities when it comes to nation
formation, ethnical references and
political abuses in nation building
in the post-communist era. The
study refers specifically to the postSoviet identities, the struggle of
the Soviet elites in the new born
independent states to maintain
their privileges.
In the particular case of the
Republic of Moldova, there is
more confusion coming from the
name of the new identity, with
a reference to Moldova – the
former region of Romania and
former Middle Age proto-state
– and the ideological approach
by Stalin who invented a new
state in 1924, The Soviet Socialist
Autonomous Republic of Moldova,
and forged a „Moldavian” identity
„from the ethnic family of the
Slavic identities”, different from
the Romanian one, to help explain
the rapt and occupation of the
region on the Eastern shores of the
Prut river.
Keywords
Identity; group identity; generations
of identity conflicts; post-soviet
identities; Moldovenism; nationalism;
civic nation
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
Identitatea de grup. Nevoia
de identitate
În dezbaterea teoretică, unul din
punctele cheie legate de identitate este
explicarea motivului pentru care omul
are nevoie de apartenenţa la grup, de
percepţia solidarităţii și a unei identităţi, a unei agende superioare, comune
cu alţi oameni, care să completeze nivelul prestigiului și identităţii personale.
Răspunsul cel mai la îndemână este acela că omul este o „vietate socială”, respectiv are exact această caracteristică a
conștiinţei de sine care-l diferenţiază de
celelalte vieţuitoare și structura de grup
pe care o formează excede nivelul grupurilor create instinctual, pentru scopuri
de neatins individual, în această direcţie
limbajul, verbalizarea și construcţia relaţiilor sociale bazate pe conștiinţa de sine
a individului jucând rolul substanţial. O
întreagă componentă a sociologiei studiază dinamica grupurilor1 și definește
sau explică această nevoie de socializare
a omului.
În general, identităţile sunt privite drept fenomene colective de exprimare a asemănărilor din interiorul
grupului. Formele profunde ale asemănărilor în cadrul colectivităţilor se pot
manifesta într-o varietate mare de fe1 James Peacock, Patricia Thornton, Patrick
Inman, Identity Matters. Ethnic and Sectarian Conflict, (Berghahn Books, New York,
Oxford, 2007), 34.
77
luri, și la niveluri ce acoperă asemănarea fizică, de gusturi și îndeletniciri, de cultură
și obiceiuri, limbă și memorie comună, elemente ce dau distincţia unui grup de un
altul. Apartenenţa la un grup este parţial asumată obiectiv, implicit, prin intermediul
nașterii, geografiei, obișnuinţei rudelor de sânge, fie are componente subiective, de
opţiune a individului. Legătura între identitatea individuală și cea de grup este un
domeniu de studiu la fel de fascinant în care se conjugă și vehiculează numeroase
teorii și abordări, fără ca o formulă definitivă sau dominantă măcar să se fi decantat.
O anumită dorinţă de completare a identităţii și individualităţii cu elemente
care să susţină stima de sine, plasată în spaţiul nevoilor fundamentale umane, face
ca indivizii să caute apartenenţa la grupuri sociale care să le ofere afecţiune și să le
susţină opţiunile morale. Semnificaţia identităţii colective pentru indivizi este dată
de dorinţa de a aparţine unui grup în care să resimtă solidaritatea și coeziunea, alături de un celălalt perceput pozitiv. Percepţia de sine este legată de apartenenţa la
grupuri, de aceea identitatea colectivă întărește mândria de sine la nivel individual1.
„Extinderea identităţii personale oferă împlinire și realizarea de sine”2. Identificarea cu o cauză mai largă și simţul loialităţii faţă de cei cu care lucrează alături
pentru aceeași cauză sunt elemente ce duc în mod natural la apariţia identităţilor
colective. Delimitările simbolice și cu puternic caracter emoţional sunt create tocmai
de acţiunile colective și angajamentul comun de a proteja obiective care-i unesc pe
cei ce resimt necazuri comune.
Dominique Moisi, într-o excelentă carte-replică la “Ciocnirea civilizaţiilor” lui
Samuel Huntington3 a încercat să traseze liniile ce caracterizează și definesc lumea
nu atât prin prisma elementelor geopolitice stricte, legate de determinism geografic, ale civilizaţiilor-religiilor, ci a făcut-o mult mai profund, așezând în prim plan
emoţiile fundamentale pe care le experimentează fiinţa umană – frica, umilinţa și
speranţa - încercând să atribuie o asemenea emoţie dominantă aferentă unui tip de
model și personalitate legată originar de o anumită zonă geografică a globului, dar
în contextul globalizării, când această legătură geografică s-a diluat substanţial, iar
tipurile umane, chiar și în această separaţie, coexistă pe tot globul.
Dincolo de exerciţiul intelectual excelent, Moisi vine și argumentează legătura între globalizare, identităţi și emoţii. Astfel, în context contemporan – după
modelul deja lansat de Huntington, care s-a raportat la epoca post război rece și
renașterea conflictelor interetnice – Moisi vine să arate că elementele de natură simbolică legate de frontierele grupurilor – între interior și exterior, elementele de mit
și reprezentare exterioară a acestor bariere “tari” – dobândesc semnificaţie crescută
pentru indivizi și chiar „teritorialitate virtuală” ce catalizează elemente emoţionale
primordiale și sunt graniţe extrem de solide ridicate iar depășirea frontierelor lor
este un casus beli și sâmbure pentru declanșarea unui conflict „iraţional” în viziunea
lui Jeong, în care calculul riscului, a costurilor și beneficiilor nu-și mai găsește locul.
Moisi contrazice și metafora lui Thomas Friedman potrivit căreia „lumea ar fi
plată”, ca urmare a globalizării, argumentând că același fenomen a făcut lumea mai
pasională, adică mai legată de emoţii și sentimente, care ar fi generate de insecuritatea aferentă marilor schimbări provocate de globalizare, de unde apariţia în cauzalitate directă, a nevoii de identitate reafirmată, întărită, revizuită și confirmată,
ca și explozia de reacţii iraţionale atunci când această identitate este pusă în cauză
de altcineva. În lumea bipolară lucrurile păreau clare, simple, identitatea era imobilă și evidentă, măcar la nivelul superior al apartenenţei la unul dintre cele două
blocuri, la una dintre cele două lumi, sisteme, organizări, pe când astăzi, într-o lume
1 Ho Won Jeong, Conflict management and resolution. An Introduction, (Routledge, London
and New York, 2010), 59.
2 Gamson, WA, “The Social Psychology of Collective Action”, in AD Morris and AD Mueller(eds.)
Frontiers in Social Movements Theory, New Haven, (CT Yale University Press, 1992), 56
3 Dominique Moisi, The Geopolitics of Emotion, (Anchor Books, New York, 2009).
78
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
în continua schimbare rapidă și fără frontiere întărite și clare, problema identitară
este tot mai dezbătută și profund relevantă. Iar identitatea este profund legată de
încredere, iar încrederea – sau lipsa de încredere – este exprimată în emoţii, între
care cele trei fundamentale desprinse de Moisi din psihologie.
După ce secolul al 20-lea a fost denumit „secolul American” sau „secolul ideologiei”, secolul 21 face saltul către „secolul Asiatic” și „secolul identităţii”1. Schimbarea
de la ideologie la identitate și de la cheia și simbolistica reprezentării occidentale la
cea a orientalităţii lumii, înseamnă, în același timp, și că emoţiile dobândesc un rol
mai important ca niciodată.
De altfel, acest lucru este confirmat și de criza economică de astăzi, dezvoltată
drept criză economică și financiară, ulterior criză a elitei politice și a politicului care
nu a știut să controleze și să responsabilizeze elita financiară, ba chiar a coabitat și
profitat din malversaţiunile sale, pentru ca ulterior să cadă profund, după lansarea
de către Germania a observaţiilor privind datoriile suverane, într-o criză de încredere2. Mai mult, chiar mecanismele de prevenţie și anticipare, avertizare timpurie,
a viitoarelor crize conţin, dincolo de mecanismele de impozitare a fluxurilor de capitaluri și a produselor derivate, un mecanism ce trebuie să includă, după modelul
asigurărilor și primelor de risc, cuantificarea încrederii publicului, elemente profund
emoţionale și dependente, manipulabile, prin presa cu acoperire globală și supra
informaţia (și supra-manipularea asociată).
Noua generaţie de conflicte identitare
Anii ’90 au surprins spaţiul post-sovietic în confruntări fratricide, principalele
contradicţii manifestate fiind cele între identitatea sovietică-federală și identitatea
naţională a noilor state. Dacă în fosta Yugoslavie această mentalitate a identităţii
federale a îmbrăcat aspecte mai puţin pregnante – aici culminând conflictele identitare de factură etnică și fostele rivalităţi asupra unor teritorii și zone locuite de o etnie sau alta – statele desprinse din fosta URSS au resimţit plenar conflictul identitar3,
dublat și aici de conflicte etnice – rezultate ale fostei politici staliniste a maximei
complicaţii etnice de redesenare a statelor sovietice în alte spaţii decât cele etnice
ale statelor ocupate.
În acest spaţiu al conflictelor identitare, constatăm astăzi o recrudescenţă a
luptei între fosta elită sovietică de rang doi și inferior – reprezentanţi ai fostului
aparat care au supravieţuit schimbărilor democratice și s-au făcut utili noilor administraţii pe baza abilităţilor și cunoștinţelor dobândite în regimul sovietic – și elitele naţionale ale noilor state. În cadrul acestei lupte pentru supravieţuire a foștilor
funcţionari tehnici, civili și din spaţiul executiv, de la nivele secundare și inferioare
ale fostului regim – care au reușit să se facă utili noii elite, dar care și-au conservat conștiinţa de sine, vechile obiceiuri și mentalităţi – apare necesitatea legitimării
acestui grup și a prezervării privilegiilor pe care le-au dobândit în epoca sovietică și
pe care le-au conservat în perioada tranziţiei.
Este motivul pentru care această clasă – sprijinită de clientela economică creată în ultimii 10 ani și de un număr mare de cetăţeni dependenţi administrativ de
această elită – dorește accesul privilegiat / menţinerea poziţiilor privilegiate în detrimentul noilor elite democratice ale statelor independente, școlite în occident și
1 Moisi, Geopolitics, 14.
2 Thomas Friedman, The World is Flat. A Brief History of the Twenty-first Century, (New York,
Farrar, Strauss and Giroux, 2005).
3 Iulian Chifu, (Spaţiul post-sovietic în căutarea identităţii/Post Soviet Space. Identity Reloaded),
(Editura Politeia SNSPA, București, 2005), 12; Iulian Chifu, Basarabia sub ocupaţie sovietică
(1940+1941;1944-1991),( Editura Politeia SNSPA, București, 2004), 34.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
79
adaptate noilor realităţi. Această elită administrativă post-sovietică a constatat că
singura modalitate de a-și păstra poziţiile este de a reclama un acces privilegiat pe
baza legitimităţii de a reprezenta o nouă majoritate, cu o nouă identitate.
Noile conflicte identitare prezente astăzi marchează exact această luptă surdă în care revendicarea identităţii sovietice/federale ce asigura baza privilegiilor nu
mai este de actualitate și de aceea trebuie asumată/revendicată, uneori chiar inventată o nouă identitate, distinctă de cea naţională a noilor state independente.
Din studierea aprofundată a comportamentului acestei clase în statele fostei Uniuni
Sovietice, am constatat următoarele tipuri de identităţi reclamate:
1. Revendicarea unei identităţi de tip etnic, pe baza asumării identităţii naţionale a unui vecin.
Acest lucru presupune însă îndeplinirea unor condiţii specifice, cum ar fi:
– existenţa unui număr mare, compact, de reprezentanţi ai acestei populaţii/etnii,
într-o anumită zonă
– regiunea populată compact să fi făcut parte din fostul stat vecin
– zona disputată să atragă suficient interes din partea vecinului, din punct de vedere
economic, istoric, simbolic.
Dacă aceste condiţii cumulative sunt îndeplinite, procesul de secesiune pe
criterii etnice și istorice poate începe, având ca obiectiv obţinerea cel puţin a unei
autonomii largi care să permită vechii elite să supravieţuiască în poziţii privilegiate
în cadrul acestei autonomii. Acesta poate reprezenta un conflict identitar specific,
bazat pe realităţi etnice. Pentru vechile elite, condiţia apartenenţei la etnia în cauză
este restrictivă. Exemple ale acestei tipologii – dublată de potenţarea unor elite etnice locale – se întâlnesc în regiunile Abhazia, Osetia de Sud – în Georgia, NagornoKarabah în disputa Armenia - Azerbaidjan.
2. Revendicarea unei identităţi regionale/subregionale ridicate la rang deidentitate naţională.
Acest tip de identitate fabricată este cea de factură tipic separatistă. Singura
motivaţie este un conflict de autoritate prin care o regiune compactă este transformată în posibil stat, construindu-i-se o legitimitate statală pornind de la structuri
prestatale vechi sau de la tipuri de organizări medievale protostatale, de la trecut istoric distinct faţă de spaţiul statal de care aparţine. În acest caz, fostele elite sovietice se izolează într-o asemenea regiune și produc un proces separatist, asumându-și o
identitate regională/ subregională și revendicându-se de la noua majoritate formată în regiunea separatistă, cea aferentă locuitorilor băștinași din regiune. Condiţiile,
în acest caz, sunt mult mai simplu de îndeplinit. Cazuri clasice de această factură
sunt cel al Adjariei – Georgia, sau cazul Transnistriei – Republica Moldova. Regiunile
au câteva caracteristici:
– lideri despotici, elită fostă sovietică
– încearcă redeșteptarea/reformarea fostei Uniuni Sovietice
– revendică apropierea/unirea de Federaţia Rusă
– se afirmă drept apărători ai etnicilor ruși din aceste state în mod fals (numărul
etnicilor ruși din Chișinău este mai mare decât al celor din întreaga Transnistrie iar
în Adjaria acest element este marginal)
– au baze militare ruse, rămășite ale fostei armate sovietice.
O particularitate a acestor spaţii este faptul că insistă asupra elementelor etnice ruse și asupra unor pretinse discriminări ale etnicilor ruși în restul teritoriului,
forţează o maximizare a drepturilor etnicilor ruși în statele din care tind să se rupă,
considerând aceste elemente drept garanţii ale reformării fostului imperiu.
3. Revendicarea directă a unor identităţi de tip sovietic.
Caracteristicile regiunilor pentru a clama acest tip de identitate sunt:
– state ale fostei URSS în care partidele comuniste sau un lider autoritar de tip sovietic conduce discreţionar
80
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
– eliminarea elementelor de democratizare
– eliminarea dezbaterii/opţiunilor alternative privind identitatea naţională
– revendicarea unei fuziuni/uniuni cu Federaţia Rusă sau a unei identităţi de tip
sovietic.
– eliminarea dezbaterii și posibilităţii formulării altor opţiuni; condamnarea, reprimarea, excluderea oricărei opinii dubiative faţă de adevărul absolut decretat oficial
și impus populaţiei pe cale administrativă, prin intermediul aparatului statului.
– promovarea doctrinei oficiale la rang de adevăr absolut, în formă totalitară, în
toate sferele vieţii: sociale, economice, politice, culturale, învăţământ etc.
În această categorie a revendicării transparente a identităţii de tip sovietic găsim
două cazuri:
– Belarus – acolo unde baza de pornire a fost totalitară, antidemocratică și apoi de
eliminare a identităţii belaruse pe baza promovării unei fuziuni cu Federaţia Rusă,
ca punct de pornire al viitoarei reconstrucţii a URSS pe noi baze, dar cu fostele elite.
– Republica Moldova – stat în care Partidul Comunist a revenit la putere, unde a fost
reînviată fosta propagandă sovietică ce susţine existenţa a două identităţi etnice
distincte – românească și moldovenească – folosită de Stalin în politica sa de amestecare etnică. Și în acest caz, identitatea de tip sovietic s-a transformat deja într-o
doctrină de stat, prin norma Concepţiei Politice Naţionale prin respingerea identităţii românești a moldovenilor – și promovarea unei identităţi subregionale, ridicată
la rang de identitate naţională.
În cazul Republicii Moldova, problema este cea de a șterge ideea forţă din documentele fondatoare ale statului – cele ale identităţii etnice românești a majorităţii,
care a justificat apariţia statului după prăbușirea URSS și acceptarea numelui specific
de „Moldova” pentru cel de-al doilea stat românesc – și mentalitatea naţionalist-etnicist-statalistă, care se traduce prin justificarea diferenţelor specifice și etnice între
două state românești ca unic vehicul pentru fosta elită de a legitima prezervarea
privilegiilor în faţa elitelor democratice românești, mai bine pregătite și adaptate
noilor realităţi ale mileniului III.
Aceste confuzii identitare au marcat istoria ultimilor 10-15 ani prin apariţia
unui număr de conflicte (chiar armate) – de factură interetnică, separatistă – dar și
a unor noi tipuri de conflicte identitare, odată cu aprofundarea diferenţelor faţă de
vecini și a refuzului procesului de compatibilizare la noua frontieră NATO-UE. Astfel,
pentru toate aceste state, lipsa procesului real de democratizare, lipsa, încetinirea
sau stoparea reformelor – vezi chiar restauraţia în Belarus sau Republica Moldova –
duc la discrepanţe majore faţă de vecinii cu o accelerată politică de compatibilizare
faţă de statele occidentale. Această lipsă de compatibilitate este izvorul evident
al unor viitoare conflicte de-a lungul acestei noi frontiere, pe linia noilor vecini ai
NATO/UE1.
Conflictele identitare în Republica Moldova. Trei generaţii de
conflicte în căutarea identităţii
Republica Moldova a fost poligonul de manifestare a valurilor de conflicte
identitare izbucnite după prăbușirea fostei URSS. Primul val a fost cel al conflictului
între identitatea sovietică – asumată de vechea elită conducătoare, care s-a refugiat
în Transnistria și a generat un conflict de tip separatist, pentru a determina apariţia
unei regiuni autonome care să pună în discuţie împărţirea autorităţii, cu Centrul și să
asigure poziţii privilegiate fostei elite – și elita naţională, care și-a justificat independenţa pe baza trecutului istoric și a identităţii românești – elemente care se regăsesc
1 Barry Buzam, Popoarelestateleșifrica. O agendă a securităţii, (Editura Cartier, Chișinău, 2000).
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
81
atât în declaraţia de suveranitate, în denunţarea Pactului Ribentropp-Molotov care
precede independenţa și o legitimează și în declaraţia de Independenţă, ca și în înţelesul și interpretarea acordată noii Constituţii din 1994 (limba moldovenească identică cu limba română, al doilea stat românesc care se numește Republica Moldova pe
baza regiunii istorice din care a făcut parte).
Cel de-al doilea conflict identitar născut în 1994, odată cu Congresul „Casa
noastră Republica Moldova” a fost cel dintre elita naţională, democratică și fosta
elită din perioada sovietică, rămasă în funcţii administrative și executive în Republica
Moldova și care a dorit un statut privilegiat bazat pe o nouă identitate moldovenească statalistă. Pentru a redobândi poziţiile privilegiate era necesar ca majoritatea să
nu se mai numească românească ci moldovenească, înţelegând prin acest termen nu
atât expresia etnică – deși vocile lui Stati și membrilor asociaţiei Pro Moldova erau
importante și atunci – cât expresia statalistă. Vechea elită – care rămăsese în poziţii
importante în administraţia democratică de tranziţie – refuza să accepte existenţa a
două state românești independente și a legitimităţii reformelor democratice ce consolidau independenţa statului faţă de fosta metropolă, ci clama „moldovenismul”
ca identitate regională ridicată la rang de identitate naţională. legitimată pe baza
recunoașterii noului stat independent.
Chiar din aceste momente au apărut primele elemente de moldovenism etnicist, cel care susţinea că există două naţiuni, două popoare, două etnii diferite,
„moldovenească” și română. Tendinţa aceasta a fost denunţată atât de președintele
Mircea Snegur – atunci când a cerut modificarea articolului 13 al Constituţiei, solicitând
ca limba de stat să fie denumită română – ca și de viitorul președinte Petru Lucinschi
– cel care a cerut înscrierea în Constituţie, în spiritul declaraţiei de Independenţă și a
documentelor fondatoare ale statului Republica Moldova, că limba de stat este denumită limba moldovenească dar este aceeași cu limba română. Cei doi lideri politici
au realizat poziţia de delegitimare a actului de independenţă odată cu contestarea
acestui adevăr istoric ca și compatibilitatea între existenţa celor două state românești
în Europa contemporană, fără a fi știrbită independenţa noului stat apărut după
prăbușirea URSS, deoarece primul interesat de existenţa și viitorul democratic și european al Republicii Moldova era chiar statul vecin, România.
Aici a început fuga pentru legitimarea istorică a statului Republica Moldova și
a „etniei moldovenești”, a „limbii moldovenești”, întregul proiect eșuând în ultranaţionalism moldovenesc etnic. Acest al treilea conflict identitar a pus faţă în faţă,
în contextul guvernării comuniste – un program de restauraţie pro-imperială antidemocratică cu evoluţia pro-europeană. Moldovenismul etnic susţinea existenţa a
două etnii diverse, căuta diferenţe lingvistice și legitimarea unei istorii distincte,
elemente care nu făceau decât să reia temele staliniste ale anilor ‘24 și ulterior ‘50.
Nevoia foștilor lideri comuniști și a elitei fostului regim de a-și prezerva privilegiile a
dus la reconstruirea acestei identităţi, contestate atât de elita naţională și democratică, cât și de exponenţii fostului curent statalist – trecuţi în umbră de radicalismul
noii doctrine și conștienţi că au deschis cutia Pandorei ce duce chiar la eliminarea lor
de pe scena politică.
Partea cea mai nepotrivită a procesului a fost tocmai transformarea identităţii
etniciste moldovenești, a ultranaţionalismului moldovenesc în doctrină de stat, prin
intermediul Legii minorităţilor, a Legii Concepţiei Naţionale, a legii de combatere a
activităţilor extremiste, toate conducând la impunerea noii identităţi– construite artificial și legitimate politic – pe cale administrativă pentru toate sferele vieţii sociale,
culturale, educaţionale, politice, civice. Mai mult, orice părere contrarie este taxată
de lege drept delict de opinie și condamnat penal!! Un drum clasic și bine învăţat
de comuniștii de sorginte sovietică spre totalitarism, având drept doctrină esenţială
nu marxism-leninismul stalinizat, ci o formă de naţionalism, moldovenismul etnicist!
82
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
Confuzia identitară în Republica Moldova
Din păcate, confuzia identitară persistă în Republica Moldova, acolo unde
se îmbină tendinţa de afirmare a identităţii naţionale și a statalităţii, consacrată
normativ la înfiinţarea Republicii Moldova și desprinderea de fostul Imperiu, prin
condamnarea Pactului Ribentrop-Molotov și afirmarea Declaraţiei de independenţă – care a întemeiat gestul și justificat suveranitatea regăsită. Atunci identitatea
clamată era „moldovenească-românească”, în sensul diferenţei faţă de identitatea
sovietică a părţii de popor român ce trăia într-o bucată ruptă din regiunea Moldova.
Apoi tentative de „consolidare a statalităţii” au impus o nouă scindare de
abordări, respectiv tentaţia de a infirma pornirea originară de a determina unirea
Republicii Moldova cu România din anii 1989-1994. Atunci a fost regăsită și adusă în
prim plan „identitatea moldovenească”, cu diferite nuanţe, în orice caz utilizată cu
titlu de identitate distinctă de cea românească, de unde și recursul la fantasmele sovietice și propaganda prin care Stalin, Artiom Lazarev, ulterior Vasili Stati sau Victor
Stepaniuc au încercat să întemeieze existenţa unui popor “distinct” de cel român în
Republica Moldova.
Marea problemă a abordării a fost aceea că o asemenea linie – devenită linie
oficială în timpul guvernării comuniste a Republicii Moldova, între 2001-2009 – utiliza argumente ce întemeiau separatismul raioanelor din stânga Nistrului, respectiv
argumente în oglindă, liderii de la Tiraspol construiau „identitatea moldovenească
nistreană”. Această abordare a creat confuzii majore doctrinare mergând până la
punctul de utilizare a două doctrine oficiale1, una de uz intern, una de uz extern,
respectiv identitatea naţionalist-etnicist „moldovenească” pentru regiunea aflată
sub controlul Chișinăului, naţionalism etnic separatist, și „identitatea civică moldovenească” combinată cu un statalism moldovenesc – există statul Republica Moldova,
recunoscut de ONU, deci există naţiunea moldovenească, deci și limba moldovenească, dacă vrem noi să o numim astfel.
În fapt, confuzia nu are soluţii nici astăzi.
Dacă e să judecăm istoric, lucrurile sunt clare și fără dubii, e vorba despre o
parte a principatului Moldova al României – moldovean fiind, deci, identitate regională, nu naţională – care a avut o istorie separată de cea a României, dar unde
identitatea românească s-a prezervat chiar și sub 50 de ani de ocupaţie sovietică,
dovadă fiind răbufnirea din anii 1987-1993, după Perestroika și Glasnosti-ul lui Mihail
Gorbaciov, când fiecare a fost liber să revină la a-și afirma propria identitate.
Dacă e să evaluăm gradul de evoluţie distinctă a Republicii Moldova și forţa ei
de a crea o identitate naţională distinctă, aici avem un studiu-lucrare de doctorat al
lui Iulian Fruntașu, „O istorie etnopolitică a Republicii Moldova”2, care a demonstrat,
utilizând instrumentele lui Ernst Gellner și Hobsbawm3, că nivelul maximal la care
am putea evalua dezvoltarea unei naţiuni moldovenești și unei etnii moldovenești
distincte de cea română este cea de proto-naţiune agrară, deci nesustenabilă în
contextul contemporan. Cartea este o frescă la care mulţi ar trebui să revină, inclusiv dintre actualii guvernanţi pe care Iulian Fruntașu îi consiliază din postura de
Consilier al Premierului pentru Politică Externă.
1 Dan Dungaciu, Naţiunea și Provocările (post)modernităţii, (Editura Tritonic, București,
2004); Dan Dungaciu, Moldova Ante Portas, (Editura tritonic, București, 2005); Dan Dungaciu,
Cine Suntem Noi. Cronici de la Est la Vest, (Editura Cartier, 2009); Dan Dungaciu, Basarabia e
România?, (Editura Cartier, 2011)
2 Iulian Fruntașu, O istoria etnopolitică a Basarabiei, (Editura Cartier,Chișinău 2002)
3 Eric Hobsbawm, Ernst Gellner, Thought and Change, (Chicago, University of Chicago, 1964);
Eric Hobsbawm, Ernst Gellner, Nations and Nationalism, (Ithaca New York, Cornell University
Press, 1983); Eric Hobsbawm, Naţiuni și Naţionalism din 1780 până în prezent: Program, mit și
realitate, (Editura Arc, Chișinău, 1997).
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
83
În fine, varianta cea mai aproape de realitate pare a fi una de compromis, care
a fost pronunţată de multe ori fără a fi acceptată la scară largă. Ea a fost lansată de
Iurie Roșca în 2007-2008, și cred că temeiurile evaluării ar merita să revenim asupra
lor. Astfel, decizia asumată este una pur politică, ea ţine seama atât de realitatea
românească a apartenenţei locuitorilor din stânga Prutului la naţiunea română, ca
și de o anumită tradiţie, propagandă, ideologie oficială care a încetăţenit în aceeași
regiune o asumare a identităţii de „moldovean”.
Potrivit propunerii, soluţia – care părea a fi fost aproape de formula îmbrăţișată de Alianţa pentru Integrare Europeană, atunci când președintele statului era
Mihai Ghimpu – era aceea de a admite că cetăţenii băștinași, majoritatea celor din
Republica Moldova se pot autodefini alternativ români sau moldoveni, însă toată
lumea știe că e vorba despre una și aceeași identitate, limba este limba română și nu
mai e discutabilă, în timp ce autodefinirea alternativă este doar o marcă istorică și
culturală a regiunii. O asemenea soluţie este compromisul ideal și evită problemele
majore ale revendicării identităţii moldovenești ca identitate naţională, nu regională a României.
Astfel, clamarea identităţii moldovenești ca identitate naţională, invocând
eventual orice tip de raţionalitate – teoria moldovenismului, recursul la istoria principatului Moldova, istoria petrecută separat de regiunea din stânga Prutului și cea
din România, etc. – implică revendicarea implicită a unui teritoriu de două ori mai
mare și a unei populaţii duble din România, locuind provincia istorică Moldova aflată în trupul României, așa cum înseamnă și revendicarea implicită a regiunilor din
Nordul Bucovinei, Sudul Basarabiei și Nordul Basarabiei, porţiuni ale fostului principat Moldova, aflate în teritoriul Ucrainei, cu cam tot atâţia cetăţeni și un teritoriu
comparabil cu cel al Republicii Moldova de astăzi – legea privind acordarea cetăţeniei “moldovenești” mai conţine și astăzi referiri la acordarea automată a acestei
cetăţenii tuturor locuitorilor din aceste regiuni.
Moldova, moldovean, moldovenesc. Consideraţii semiotice
Nu puteam încheia această trecere în revistă a problemelor și zbaterilor în
domeniul identităţilor post-comuniste în Republica Moldova – în sensul celor postcomuniste în Europa de Est și a celor post-sovietice în spaţiul fostei URSS, căci în
Republica Moldova am avut un partid Comunist în tranziţie și un regim al acestui
partid mai bine de 8 ani – fără a face recurs și la utilizarea excesivă și aberantă a
referirilor prescurtate la Moldova, în loc de Republica Moldova, și la epitetele de
moldovean și moldovenesc, formate prin derivare și utilizate extensiv, cu diverse
semnificaţii.
Astfel, există tentaţia de a abandona titulatura recunoscută a statului, Republica
Moldova, consemnată în Declaraţia de Independenţă și în Constituţie, pentru mai
scurtul și uzualul „Moldova” – cu atât mai mult în traducerile în engleză și franceză.
Moldova desemnează provincia istorică și principatul român care s-a unit cu celelalte
două principate române, Ţara Românească sau Muntenia și Transilvania pentru a forma statul naţional român reîntregit în 1918. A desemna Republica Moldova cu titlul
de „Moldova” înseamnă să facem o mare greșeală între semnificat și semnificant, o
digresiune care a mai avut loc în semiologie și care ajunge să fie consacrată prin noua
reprezentare care s-a atribuit etichetei asumate simbolic.
Greșeala este una curentă și se întâmplă și în alte cazuri: Bosnia-Herţegovina
a rămas „doar Bosnia”, eludând componenta croată din nume, în condiţiile în care
componenta sârbă nici nu se regăsește în formula recunoscută oficial a denumirii statului cu capitala la Sarajevo, așa cum Kosovo și Metohia nu mai există prin
amputarea elementului de referire la identitatea sârbească, devenind simplu doar
84
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
„Kosovo”, ca în denumirea statului declarat unilateral și nerecunoscut de România
alături de alte state, și nu ca în denumirea provinciei autonome din cadrul Federaţiei
Yugoslave, respectiv a Republicii Serbia și Muntenegru.
Și în acest caz, referinţele la „Moldova” sunt extrem de curente, unele chiar în
documente oficiale ale României, în declaraţii ale oficialilor români, în documente
chiar ale Ministerului Afacerilor Externe, iar asupra acestei realităţi și diplomaţia
română, și Academia Română, măcar la nivelul institutelor de Relaţii Internaţionale,
Istorie și lingvistică ar trebui să se sesizeze. Ce să mai vorbim despre desemnarea
cetăţenilor Republicii Moldova drept „moldoveni”, în mod abuziv, dar care, intrat în
uz, capătă rol de regulă universală, sau de caracteristica provenienţei din Republica
Moldova ca „moldovenesc-moldovenească”. Și aici semiotica poate să ne joace feste, reprezentarea, percepţia publică să ia locul realităţii – așa cum s-a întâmplat, de
exemplu, secolul trecut cu denumirea de „Basarabia” – iar consecinţele să fie greu
de prevenit și de combătut peste timp.
BIBLIOGRAFIE
Sandra Chedelin, Daniel Druckman, Larrisa Fast ed., Conflict, second edition, (Consinuum,
New York-London, 2008).
Paul Wallensteen, Understanding Conflict Resolution, (Sage Publications, London-Tousand
Oaks-New Delhi, 2003).
Oliver Romsbotham, Tom Woodhouse, Hugh Miall, Contemporary Conflict Resolution,
second edition, (Polity Press, Cambridge, 2005).
Morton Deutsch, Peter Coleman, Eric C. Marcus ed, The Handbook of Conflict Resolution.
Theory and Practice, (John Wiley and sons, 2006).
Chester A. Crocker, Fen Osler Hampson and Pamela Aall Ed, Turbulent Peace. The Challenges
of Managing International Conflict, (USIP, Washington, 2001).
Denis J.D.Sandole, Sean Byrne, Ingrid Sandole-Staroste and Jessica Senehi, Handbook of
Conflict Analysis and Resolution, (Routledge, USA and Canada, 2009).
Ho Won Jeong, Understanding Conflict and Conflict Analysis, (Sage, Los Angeles-LondonNew York-New Delhi, Singapore, 2008).
Ho Won Jeong.Conflict management and resolution.An Introduction, (Routledge, London
and New York, 2010).
Dominique Moisi, The Geopolitics of Emotion, (Anchor Books, New York, 2009)
John Paul Lederach, Building Peace. Sustainable Recvonciliation in Divided Societies, (USIP,
Washington DC, 1997).
VanikVolkan, Blood lines. From Ethnic Pride to Ethnic Terrorism, (Wetview Press, 1997).
Karl Cordell and Stefan Wilff, Ethnic Conflict, (Polity Press, Cambridge, 2010).
James L. Peacock, Patricia M. Thornton, Patrick B. Iriman, Identity Matters. Ethnic and
Sectarian Conflict, (Berghahn Bookds, 2009)
Vasili Stati, Istoria Moldovei în date, (Editura Academisie de Știinţe a Republicii Moldova,
Chișinău, 1998);
Istoria Moldovei din cele mai vechi timpuri pînă astăzi, (Editura Academiei de Știinţe a
Republicii Moldova, Chișinău, 1997);
Artiom Lazarev, Organizarea statului sovietic basarabean și problema basarabeană,
(Chișinău, 1974);
Artiom Lazarev, Marele Octombrie și autodeterminarea naţională a poporului moldovenesc,
(Chișinău, 1975);
A. Surilov, N. Stratulat, Autodeterminarea naţional-statală a poporului moldovenesc”,
“Istoria RSS Moldovenești, (Chișinău, 1979).
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
85
Wilhelmus Petrus van Meurs, The Bessarabian question in communist historiography,
(Utrecht University, 1994)
Mihail Bruhis, Rusia, România, și Basarabia 1812-1918,1924-1940, (Universitas, Chișinău 1992);
Anton Moraru, Istoria românilor - Basarabia și Transnistria 1812-1993, (Chișinău, 1995);
Ion Scurtu și colectiv, Istoria Basarabiei de la începuturi pînă în 1998, Ediţia a doua, (Editura
„Semne”, București, 1998);
Mihail Bruhis, Republica Moldova de la destrămarea imperiului sovietic la restaurarea
Imperiului rus, (Editura „Semne”, București, 1997);
Ion Constantin, Basarabia sub ocupaţie sovietică de la Stalin la Gorbaciov, (București, Editura
Enciclopedică, 1995);
Victor Bârsan, Masacrul inocenţilor - Războiul din Moldova 1 martie-29 iulie 1992, (Editura
Fundaţiei Culturale Române, București, 1993);
Dan Dungaciu, Naţiunea și Provocările (post)modernităţii, (Editura Tritonic, București, 2004);
Dan Dungaciu, Moldova Ante Portas, (Editura tritonic, București, 2005);
Dan Dungaciu, Cine Suntem Noi. Cronici de la Est la Vest, (Editura Cartier, Chișinău, 2009);
Dan Dungaciu, Basarabia e România?, (Editura Cartier, Chișinău, 2011)
Iulian Chifu, Război diplomatic în umbra Kremlinului, (Editura Loreley, Iași, 1997)
Iulian Chifu, Război diplomatic în Basarabia, (Ed. Paideia, București, 1997)
Iulian Chifu, Analiză de conflict, (Editura Politeia-SNSPA, București, 2004)
Iulian Chifu, Basarabia sub ocupaţie sovietică, (Ed Politeia-SNSPA, București 2004)
Iulian Chifu, Republica Moldova – Alunecarea antidemocratică a Guvernării Gălăgioase, (Ed
Politeia-SNSPA, București 2004)
Iulian Chifu, Identity Conflicts, (Ed Politeia-SNSPA, București, 2004)
Iulian Chifu, Spaţiul post sovietic: Încăutarea Identităţii (ediţie bilingvă), (Editura Politeia
SNSPA, București, 2005)
86
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
Identitå†i postcomuniste
Terorismul transnaţional
şi implicaţiile sale pentru statelenaţiune din sudul global1
CRISTINA ABOBOAIE
[„Al.I. Cuza” University of Iași]
Abstract
According to the officials of
the African Union, the most
important threats to the African
continent are terrorism and HIV /
AID . On the other hand, Country
Reports on Terrorism 2009 argues
that in Africa safe heavens for
terrorists are Somalia and the
Trans- Sahara subregion .
Given these considerations, we
propose in our article to grasp
the relationship between nation
states located in the Trans-Sahara
sub-region and the insurance
of its security in dealing with
transnational terrorism.
Are they able to combat the
threat of transnational terrorism?
The article presents the
arguments for the necessity of
reconfiguring the nation-state
against the challenges posed
by globalization and collective
partnership in addressing
transnational threats.
Keywords
democracy; governance; nation-state;
security; state-nation; terrorism; rule
of law; West Africa
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
1. Privire de ansamblu
asupra zonei Trans- Sahara
și a statului african1
Subregiunea trans-sahariană este
o zonă deosebit de vulnerabilă din cauza zonelor extinse de deșert și a graniţelor sale poroase. Cu o istorie în care
a fost centrul traficului ilicit de arme și
droguri, această zonă devine din ce în ce
mai atractivă în măsura în care teroriștii
încearcă să folosească aceste rute pentru sprijin logistic, recrutare și sanctuare
ale terorismului.
Preocupările pentru asigurarea
securităţii acestei zone vor fi abordate în contextul Parteneriatului TransSaharian
privind
Contraterorismul
(TSCTP), incluzând state din Africa
de Vest - Senegal, Mauritania, Mali,
Burkina Faso, Niger, Nigeria- și din
Africa Centrală - Chad.
Pentru început, avem nevoie de
un cadru teoretic potrivit, având în vedere specificitatea continentului african. Prima abordare metodologică introduce caracteristicile statului african.
Modelul statului suveran westphalian fundamentat pe principiile au1 Acknowledgements: This work is supported by the project POSDRU/88/1.5/S/47646
„Doctoral Studies: portal to a career of
excellence in research and knowledge society”, coordinated by professor PhD Ovidiu
Gabriel Iancu. The project is won in competition in September 2009 and is funded by
the European Social Fund.
87
tonomiei, teritorialităţii, recunoașterii mutuale și al controlului, este conceptul de
bază al majorităţii abordărilor teoretice1. Literatura de specialitate plasează „momentul” creării actualului model al sistemului de state suverane în anul 1648, odată
cu încheierea păcii de la Westphalia. Acest model nu a ţinut, însă, cont de propriul
concept al africanilor de naţiune, bazat pe etnicitate. Conceptul european de statnaţiune a devenit în acest context un amalgam de etnicităţi unite de un teritoriu
comun.
«Puterile europene au împărţit Africa între ele cu o asemenea grabă, precum
participanţii la un joc dur, încât acest proces a fost numit „lupta pentru Africa» .2
Moștenirea politică a majorităţii guvernelor din Sudul Global a fost un stat
fără naţiune, sau mai rău, un stat cu mai multe naţiuni. Spre exemplu, Nigeria se
caracterizează printr-o multietnicitate masivă, cu peste 250 etnii, fiind afectată de
tensiuni etnoreligioase între populaţia din sudul și cea din nordul ţării3.
La începutul perioadei post-coloniale, statul astfel creat s-a caracterizat, printre altele, prin represiune, violenţă, indiferenţă faţă de oameni, exploatare și excluziune. Elementul represiv se reflecta prin dezinteresul total faţă de drepturile
culturale, economice, politice și sociale ale africanilor. Și aceasta, deoarece, după
obţinerea independenţei, prima generaţie de conducători africani a păstrat portretul statului colonial, eșuând în regândirea și reconstituirea democratică a statului.
Această idee a statului, astfel cum este reprezentată de statul-naţiune, este
și acum slab dezvoltată. Viziunile diferite care au invadat continentul african au
afectat profund natura și caracterul statului. Acesta este marcat de polarizarea identităţii subnaţionale etnice și religioase, conducând la societăţi puternic divizate, incapabile să creeze structuri instituţionale bine închegate.
Totuși, trendul democratizării a intrat treptat în politica africană. Sisteme
constituţionale civile au devenit comune pe continent, eclipsând dictaturile militare
sau ale unui singur partid care conduseseră până atunci. Aceste noi regimuri sunt
fundamentate pe alegeri considerate libere și corecte.
În Africa Trans- Sahariană identificăm regimuri variate. Potrivit State Fragility
Index and Matrix 20094 și Freedom House5, trei state sunt certificate democraţii- Mali
(liberă), Nigeria și Senegal (parţial liberă), iar patru state sunt autocraţii- Burkina
Faso și Niger (parţial libere), Chad și Mauritania (nu sunt libere).
Cercetătorii domeniului apreciază, însă, că democraţiile de pe continentul
african îndeplinesc standarde democratice minimale și că libertăţile civile și politice
nu sunt universal asigurate. Nigeria este exemplul unui regim hibrid ambiguu, situat
în zona gri dintre democraţie și autocraţie. Concret, alegerile electorale au loc în
acest tip de regim politic, dar acestea se caracterizează prin registre de vot dubioase,
campanii de intimidare, cumpărarea voturilor, ș.a.6.
Modalitatea cea mai obișnuită de organizare a politicii naţionale în Africa nu
este democraţia, ci ceea ce noi numim autocraţie liberalizată caracterizată, potrivit
Freedom House, prin cenzura libertăţii de exprimare și a mass mediei, restricţionarea organizaţiilor civice și a partidelor politice, încălcări ale drepturilor omului, etc.
1 Stephen D. Krasner, „Rethinking the Sovereign State Model”, in Review of International
Studies 27 (2001): 17-42.
2 Roland Oliver and Anthony Atmore, Africa since 1800, Cambridge: Cambridge University
Press, 1994, p. 100.
3 Central Intelligence Agency (CIA), World Factbook (Washington DC: CIA, 2010), „Nigeria”.
4 Monty G. Marshall and Benjamin R. Cole, Global Report 2009 „Conflict, Governance, and
State Fragility”, Center for Systemic Peace.
5 Freedom House, Freedom in the World 2010: Erosion of Freedom Intensifies, Washington DC:
Freedom House, 2010.
6 Michael Bratton, Eric C. C. Chang, „State Building and Democratization in Sub-Saharan Africa:
Forwards, Backwards, or Together?”, in Comparative Political Studies, 39 (9, 2006): 1064.
88
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
Organizaţiile internaţionale semnalează o serie de probleme comune tuturor statelor supuse analizei noastre: instabilitate politică, legislaţia incompletă sau slabă, sisteme judiciare slabe și corupte, corupţie oficială, instituţii financiare netransparente, condiţii economice nefavorabile, sărăcie extremă, abuzuri din partea forţelor de
securitate asupra cetăţenilor, accesul ușor la arme, trafic de fiinţe umane în special
copii (aspect sever în Mauritania, Niger și Chad)1, iar în Nigeria aproximativ 43.000
de persoane trăiesc în continuare în condiţii de servitute.
Corruption perceptions index 2009 measuring corruption2 realizat de
Transparency International identifică statele din Trans-Sahara printre cele mai corupte state din cele 180 luate spre analiză.
Mai mult, poliţia din multe state africane vestice face parte dintre sectoarele cele mai corupte3. În Nigeria, spre exemplu, guvernul a creat un mediu ideal
pentru propagarea crimei organizate, reţelele criminale fiind bine încorporate la
nivelul instituţiilor naţionale, precum și a celor locale cu sisteme tribale și regionale4.
Deasemenea, oficialii Organizaţiei Naţiunilor Unite au avertizat anul trecut că „terorismul în Africa este strâns legat de crima organizată” și că „Africa devine din ce în
ce mai mult o destinaţie populară intermediară în tranzitul drogurilor din America
de Sud și din alte părţi, și că grupurile teroriste folosesc fondurile obţinute din acest
proces pentru achiziţionarea de arme” 5.
Problemele legate de securitatea frontierei de nord a regiunii par a fi, după
unii experţi, cele mai îngrijorătoare6. Nigeria are 4.049 km de frontieră de protejat,
iar controlul frontierelor și al vamei sunt considerate a fi sectorul guvernamental cel
mai corupt. Drept urmare, traficul de arme și de alte obiecte ilicite se desfășoară cu
restricţii minime de-a lungul frontierei statului Sierra Leonne până în Liberia, precum și din nordul și vestul regiunii spre Burkina Faso. În plus, Africa de Vest asigură
un grad ridicat de invizibilitate grupărilor teroriste.
Deși violenţa prevalează în subregiune, potrivit prof. Eboe Hutchful, această
violenţă este văzută de obicei „prin lentilele etnicităţii, identităţii politice, sărăciei,
guvernanţei și a luptei pentru resurse naturale, decât terorismul”7. Această percepţie ne va ajuta pe parcursul articolului să explicăm, în parte, de ce unele guverne și
opinia publică africană nu consideră terorismul o prioritate maximă, în comparaţie
cu alte ameninţări cu care se confruntă regiunea8. Multe state continuă să considere terorismul un subiect predominant occidental, iar contraterorismul o prioritate
impusă de Occident, argumentând că mulţi oameni din subregiune sunt afectaţi de
sărăcie, boli, crimă și foamete, decât de terorism9.
1 Mauritania, Niger și Chad se află pe ultimele locuri în Raportul Departamentului de Stat
American din anul 2009 privind traficul de persoane.
2 Corruption Perceptions Index 2009.
3 UN Office on Drugs and Crime (UNODC), „Organized Crime Plundering West Africa, Says
UNODC Report”.
4 Kevin A. O’Brien and Theodore Karasik, „Case Study: West Africa”, in Ungoverned Territories,
Understanding and reducing terrorism Risk ( RAND Corporation, 2007), p. 185.
5 United Nations, „UN official warns terrorism and organized crime increasingly linked in
Africa”, 30 July 2010.
6 Center on Global Counterterrorism, Cooperation, Workshop on Building Capacity in the
Area of Counterterrorism in West Africa in the Framework of the UN Global Counter-Terrorism
Strategy, Abuja, 16–17 February 2010.
7 Eboe Hutchful, „Economic Community of West African States Counterterrorism Efforts,” in
African Counterterrorism Cooperation: Assessing Regional and Sub-regional Initiatives, Andre
Le Sage, ed., Washington DC: National Defense University Press and Potomac Books, 2007, p. 114.
8 U.S. Department of State, „Africa Overview,” 2007 Country Reports on Terrorism, 30 April
2008.
9 United Nations, „Africa, United Nations should improve strategies for countering terrorism,
experts say at addis ababa meeting”, 15 June 2009.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
89
În concluzie, incapacitatea statului african de a asigura o serie de bunuri fundamentale menţine prăpastia între între stat și cetăţenii săi și slăbește ideea de
naţiune. În acest moment, relaţia stat-cetăţean se caracterizează prin lipsa loialităţii
și a încrederii cetăţenilor în stat și viceversa, prin lipsa unui parteneriat cu societatea
civilă și cu mass media, prin numeroase conflicte – interetnice, tribale, războaiele
civile- care slăbesc în continuare statul (Africa cuprinde cel mai mare număr de refugiaţi din lume), și prin convingerea elitelor africane că suveranitatea este o valoare
economică ce le permite să se îmbogătească.
Elementele prezentate în acest subcapitol reprezintă vulnerabilităţi ale statelor africane în faţa ameninţărilor și, totodată, condiţiile care fac un stat „ospitalier”
pentru terorismul transnaţional și crima organizată.
2. Statul african și asigurarea securităţii
Securitatea este un termen complex. La nivel naţional aceasta este văzută
în termeni de supravieţuire, bunăstare și protecţie din partea statului, în timp ce
la nivel internaţional același concept se referă la securitatea comună între state. În
lumina celor prezentate ne întrebăm dacă statele din Africa de Vest reușesc singure
să asigure securitate cetăţenilor ei. Pentru aflarea unui răspuns, avem nevoie să știm
ce înseamnă securitatea pentru Africa, din partea cui și care sunt implicaţiile strategiilor de securitate.
Pornim de la ideea că, privită în ansamblu, Africa de Vest devine din ce în ce
mai importantă, nu doar în termenii „hard security”, ci și în termenii privind securitatea resurselor și a combustibilului, aceasta deţinând 60 miliarde de barili de petrol
și mari depozite de gaz natural.1
De cealaltă parte, organizaţiile de crimă organizată aflate în strânsă legătură
cu grupuri extremiste, recurg la obţinerea și traficul ilegal de pietre preţioase și de
alte bogăţii naturale, pentru procurarea banilor necesari finanţării activităţii lor.
Potrivit unui reprezentant al Oficiului ONU pentru Droguri și Crimă „Africa
de Vest devine o gaură neagră în care orice persoană căutată internaţional se poate
ascunde (...), fie ca este un terorist sau orice alt criminal (...). Este un paradis pentru
criminali” 2.
Experţii au delimitat diferitele tipuri de ameninţări ce se manifestă pe continentul african în mai multe categorii3:
(a) atacuri teroriste domestice asupra intereselor africane;
(b) atacuri teroriste internaţionale asupra intereselor occidentale;
(c) folosirea teritoriului Africii ca refugiu sigur pentru teroriști;
(d) Africa- sursă de recruţi pentru organizaţiile teroriste;
(e) Africa- punct de transit pentru teroriști și pentru fonduri legate de alte activităţi
ilicite.
Din punctul de vedere al orientării și al misiunii, putem vorbi despre două
tipuri de grupuri teroriste care au apărut în această subregiune:
• grupuri religioase: fundamentaliștii islamici din nordul Nigeriei, membrii grupului
Toareg din Mali și violenţa din regiunea Cassamance a statului Senegal;
• criminali transnaţionali/economici: nu au scopuri politice bine definite, scopul acţiunilor lor find jafurile, traficul de fiinţe umane, de droguri, pietre preţioase, ș.a.
1 Jason Motlagh, „U.S. Eyes Sahara Desert in Global Terror War,” Washington Times, 17
November 2005.
2 Pascal Fletcher, „Africa Is Crime, Terrorism ‘Black Hole’ – UN expert,” Reuters, 13 January 2008.
3 United Nations, „Report of the Expert Group Meeting on African Perspectives on International
Terrorism”, Addis Ababa, 3 - 4 June 2009, p. 7.
90
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
„Întreprinderile nigeriene criminale sunt cele mai relevante dintre toate întreprinderile criminale africane (…), operând în peste 80 de state. Acestea sunt printre cele mai agresive și mai expansioniste grupuri criminale internaţionale”.1
Country Reports on Terrorism 2009 publicat de Departamentul de Stat al SUA
atrage atenţia asupra intensificării activităţii teroriste a grupării teroriste Al-Qa’ida
în Maghreb-ul Islamic (AQIM), în Mauritania, Mali, Niger, precizând că aceasta reprezintă principala ameninţare teroristă din zonă.
Cât privește modalităţile de acţiune teroristă, acestea constau fie în răpirea
de cetăţeni străini, muncitori sau turiști (răpirea a trei cetăţeni spanioli și a doi cetăţeni italieni în Mauritania în anul 2009, răpirea a patru turiști europeni, dintre care
unul a fost ucis în Niger, ș.a); asasinarea unor persoane oficiale (asasinarea unui ofiţer al Securităţii de Stat în Mali de către gruparea AQIM); fie în lansarea unor atacuri
asupra unor ambasade străine (atacul suicidal în apropierea ambasadei Franţei în
Mauritania, fără victime, revendicat de organizaţia AQIM).
Cum au reacţionat statele africane și partenerii ei la ameninţarea teroristă?
3. Crearea unor partneriate pentru combaterea terorismului în
Trans- Sahara și pe continentul african
Problemele de securitate din Africa Trans- Sahariană au tendinţa să se răspândească mai ușor datorită factorilor geografici și geopolitici și, în special, a incapacităţii unor state de a menţine un control eficient asupra teritoriilor lor. În aceste condiţii și ţinând cont de numeroasele vulnerabilităţi ale statelor africane, toate opiniile
experţilor susţin că ameninţările transnaţionale nu pot fi combătute de către statele
africane acţionând singure. Este nevoie de o sinergie capacităţilor și a strategiei de
combatere a terorismului și a celorlalte ameninţări, interconectate cu acesta.
Este imperativ ca provocările transnaţionale de securitate să fie abordate prin
cooperare. Potrivit teoriilor cooperării, o asemenea abordare colectivă a securităţii
nu aduce decât câștiguri absolute pentru toţi membrii parteneriatului de securitate.
Astfel, răspunsul la răspândirea extremisnului religios în Africa de Vest a luat trei
forme: un efort regional sub auspiciile Uniunii Africane, unul subregional-ECOWAS
și un efort internaţional în care s-a implicat ONU și marile puteri ale lumii.
Cum funcţionează acestea? Își ating scopurile?
La nivel regional, Africa a fost printre primele zone ale lumii care au dezvoltat un cadru regional pentru combaterea terorismului. Aceasta a inclus Convenţia
asupra Prevenirii și Combaterii Terorismului a Organizaţiei Unităţii Africane (OAU)
din anul 1999, urmată de Planul Uniunii Africane de Acţiune asupra Prevenirii și
Combaterii Terorismului din anul 2002 și Protocolul Uniunii Africane din anul 2004.
Uniunea Africană a înfiinţat și un Centru pentru Studierea și Cercetarea Terorismului
în Algeria.
Dar, aceste acte importante luate la nivelul OAU nu au fost urmate de o implementare corespunzătoare la nivel naţional, datorită percepţiei diferite asupra
ameninţării terorismului și a altor probleme grave cu care se confruntau ţările. În
plus, Uniunea Africană a fost suspectată de africani ca fiind o acoperire pentru extinderea americană în vederea protejării intereselor ei energetice. Alte probleme se
referă la limitări la nivel instituţional și operaţional- lipsa finanţării, trainingului și
logisticii, ș.a.. De asemenea, există și obstacole politice pentru cooperare2.
1 Peters, Jimi, „Transnational Crimes and National Security: An Overview”, in Nigerian Forum,
24 (11 and 12), Nov/Dec 2003), p. 321.
2 Jeffrey Herbst, „African Militaries and Rebellion: The Political Economy of Threat and Combat
Effectiveness,” in Journal of Peace Research, 41 (3, 2004): 357–369.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
91
Alte instituţii implicate în reducerea sărăciei și a marginalizării, îmbunătăţirea guvernării, întărirea legii, combaterea corupţiei sunt: Consiliul de Securitate și
Pace al Uniunii Africane, Sistemul de Avertizare Timpurie, Curtea Africană pentru
Drepturile Omului, Noul Parteneriat pentru Dezvoltarea Africii. Parlamentul Panafrican ar putea să joace un rol important în întărirea legislaţiei asupra terorismului.
Cu toate acestea, la nivelulul subregional, al Africii de Vest, nu există un lider, ci
doar dorinţe ale unor state de a domina.
Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest (ECOWAS) a adoptat
o serie de instrumente adresate ameninţărilor din subregiune, precum Planul de
Acţiune Regională asupra traficului ilicit de droguri și asupra crimei organizate din
anul 2009, dar nivelul actual de implicare în combaterea terorismului este limitat,
organizaţia neavând o unitate specială de contraterorism. Terorismul se află pe ultimul loc între priorităţi pentru multe state ECOWAS, fapt ce a condus la „lipsa structurilor sau a resurselor instituţionale dedicate în mod special luptei împotriva terorismului” și a absenţei unui cadru subregional pentru contraterorism”1. Mai mult
ECOWAS se află în competiţie cu Uniunea Vest Africană Economică și Monetară și
cu Uniunea Mano River.
Strategia globală de combatere a contraterorismului a Organizaţiei Naţiunilor
Unite este instrumentul de bază al acţiunii de combatere a terorismului, având în
vedere încrederea mare de care se bucură ONU în rândul statelor africane, statele
interesate de implementarea strategiei de combatere a terorismului primind asistenţă integrată din partea departamentelor specializate.
Uniunea Europeană apreciază că riscurile prezentate în regiunea Sahel reprezintă a doua mare ameninţare teroristă la adresa UE 2, iar SUA este deosebit de
preocupată de teritoriile neguvernate din Africa de Vest pentru a nu deveni sanctuare teroriste. SUA se concentrează pe două programe: Iniţiativa Pan- Sahel (PSI),
program destinat întăririi capabilităţilor la graniţă împotriva traficului de arme, droguri și a mișcării teroriștilor transnaţionali; Iniţiativa Contrateroristă Trans- Sahara
(TSCTI) care urmărește întărirea capacităţii guvernelor din subregiune, confruntarea
provocărilor puse de organizaţiile teroriste în trans- Sahara și facilitarea cooperării
între aceste state și partenerii SUA în Maghreb (Moroc, Algeria și Tunisia) 3. Unii
experţi susţin că această strategie a intervenţiei militare bazată pe securitate este
contraproductivă. Prezenţa armatei militare, sprijinul său pentru regimuri autoritare și alăturarea la exerciţii militare cu partneri regionali conduc la antiamericanism
și cinism privind motivele SUA și contribuie la creșterea radicalizării și a violenţei
separatiste în Africa de Nord- Vest.
Concluzii
Este evident că în subregiunea analizată s-au făcut pași semnificativi în combaterea terorismului. Totuși problemele din subregiune rămân grave, iar activitatea
grupurilor teroriste nu este distrusă, ci doar îngreunată.
Ce e de făcut?
La nivel naţional, tripla moștenire din Africa- occidentală, arabă și africană- a
condus la existenţa unor societăţi de tip mozaic puternic divizate, iar interesul naţional nu este o reprezentare colectivă, ci o percepţie individuală a clasei burgheze.
Este nevoie de schimbarea acestor practici și de reconstruirea unor state multina1 Hutchful, „Economic”, p. 120.
2 Council of the European Union, „EU Counter-Terrorism Strategy – Discussion Paper,” 14 May
2009, p. 12.
3 US Department of State, Country Reports on Terrorism 2009, Washington DC: Office of the
Coordinator for Counterterrorism, 2010.
92
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
ţionale consolidate și unite în interesul comun al securizării teritoriilor lor. Acest
fapt poate fi posibil doar prin transformarea sistemelor actuale de guvernare în
instituţii democratice, preferate de mulţi cetăţeni africani1 și de agenţiile donatoare
internaţionale.
Statele africane depind în continuare de influenţa hegemonică a Vestului, chiar
și în dezvoltarea propriilor strategii de securitate. Această dependenţă de comunităţile donatoare a făcut ca unele guverne să ezite să analizeze ele singure modul în
care terorismul influenţează propriile strategii, deși sunt state din Trans- Sahara care
au făcut pași majori în acest sens. Spre exemplu, Algeria, Mauritania, Mali and Niger
au anunţat în vara anului trecut că vor crea o unitate comună de comandă specială
pentru lupta împotriva terorismului2. În alte state există, însă, percepţia greșită că
securitatea este o problemă strict guvernamentală, fapt ce limitează accesul informaţiilor din partea societăţii civile și a mass-mediei.
Lupta împotriva terorismului trebuie să aibă un fundament solid și acesta nu
este asigurat doar de abordarea dimensiunii militare a securităţii, ci și de celelalte laturi- politică- buna guvernare, economică, socială și ecologică. Este nevoie de
stabilirea unui parteneriat incluziv cu societatea civilă și de mobilizarea acesteia în
problemele legate de obiective comune.
La nivelul Africii nu există o perspectivă africană comună și operaţională pentru combaterea terorismului. Drept urmare, aceasta nu are un cadru specific de prevenire și combatere din perspectiva securităţii colective, deși, Strategia ONU oferă un
cadru de dezvoltare a unei strategii contrateroriste subregionale comprehensive și
un plan de acţiune. Un asemenea proiect ar fi posibil prin efortul reunit al africanilor
în direcţia înfiinţării unui organism propriu la nivelul subregiunii care să coordoneze
toate eforturile de identificare și de combatere a ameninţărilor terorismului. Statele
africane trebuie să-și găsească propria strategie de luptă împotriva terorismului și a
altor ameninţări transnaţionale, adaptată contextelor locale, naţionale și regionale.
Acest tip de parteneriat s-ar putea extinde la nivelul întregii Africi. Unele
state sunt pregătite operaţional pentru acest pas, având în vedere misiunile internaţionale numeroase pentru instruirea civilă și militară a statelor. Din cele prezentate
până acum putem susţine că există suficientă activitate contrateroristă în Africa ca
bază pentru crearea unei voci africane, dar în lipsa coordonării, această voce nu s-a
făcut auzită la nivel global.
BIBLIOGRAFIE
Afrobarometer, 2009. „Neither Consolidating Nor Fully Democratic: The evolution of African
Political regimes, 1999- 2008”. Afrobarometer Briefing Paper, no. 67, 14.03.2011, http://www.
afrobarometer.org/papers/AfrobriefNo67_19may09_final.pdf.
Afrol News, „Joint Sahara forces to fight terrorism”, 20 April 2010.
BRATTON, M.; CHANG, C. C. Eric, 2006. „State Building and Democratization in Sub-Saharan
Africa: Forwards, Backwards, or Together?”. In Comparative Political Studies, 39 (9): 10591083.
Center on Global Counterterrorism Cooperation, „Workshop on Building Capacity in the
Area of Counterterrorism in West Africa in the Framework of the UN Global CounterTerrorism Strategy”. Abuja, 16–17.02.2010,
http://www.globalct.org/images/content/pdf/summaries/10Feb16-17_Summary_
Recommendations.pdf.
1 Afrobarometer, „Neither Consolidating Nor Fully Democratic: The evolution of African
Political regimes, 1999- 2008”, Afrobarometer Briefing Paper, No.67, 2009.
2 Afrol News, „Joint Sahara forces to fight terrorism”, 20 April 2010.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
93
Central Intelligence Agency (CIA), 2010. World Factbook. Washington DC: CIA, 07.03.2011,
https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/index.html.
Council of the European Union, „EU Counter-Terrorism Strategy – Discussion Paper,” 14 May
2009, 17.03.2011, http://register.consilium.europa.eu/pdf/en/09/st09/st09717.en09.pdf.
FLETCHER, Pascal. „Africa Is Crime, Terrorism ‘Black Hole’ – UN expert”. Reuters, 13 January
2008, 10.03.2011, http://www.reuters.com/article/africaCrisis/idUSL13455450.
Freedom House, 2010. Freedom in the World 2010: Erosion of Freedom Intensifies.
Washington DC: Freedom House, 9.03.2011, http://www.freedomhouse.org/template.
cfm?page=363&year=2010.
HERBST, Jeffrey, 2004. „African Militaries and Rebellion: The Political Economy of Threat and
Combat Effectiveness”. In Journal of Peace Research, 41(3): 357–369.
KRASNER, Stephen D., 2001. „Rethinking the Sovereign State Model”. In Review of
International Studies 27.
MARSHALL, Monty G.; COLE, Benjamin R. Global Report 2009 „Conflict, Governance, and
State Fragility”. Center for Systemic Peace, 9.03.2011,
http://www.systemicpeace.org/Global%20Report%202009.pdf.
MOTLAGH, Jason. „U.S. Eyes Sahara Desert in Global Terror War”. Washington Times, 17
November 2005,, 14.03.2011, www. hartford-hwp.com/archives/27e/727.html.
O’BRIEN, Kevin A.; KARASIK, Theodore, 2007. „Case Study: West Africa”. In Ungoverned
Territories, Understanding and reducing terrorism Risk, RAND Corporation.
OLIVER, Roland; ATMORE, Anthony, 1994. Africa since 1800. Cambridge: Cambridge
University Press.
PETERS, Jimi, 2003. „Transnational Crimes and National Security: An Overview”. In Nigerian
Forum, 24 (11 and 12).
US Department of State, 2008. Country Reports on Terrorism 2007. Washington DC:
Office of the Coordinator for Counterterrorism, 10.03.2011, http://www.state.gov/s/ct/rls/
crt/2007/103705.htm.
United Nations. „Report of the Expert Group Meeting on African Perspectives on
International 10.03.2011, Terrorism”. Addis Ababa, 3 - 4 June 2009.
http://www.un.org/africa/osaa/reports/african_perspectives_international_terrorism_2009.
pdf, accesat în
US Department of State, 2010. Country Reports on Terrorism 2009. Washington DC: Office
of the Coordinator for Counterterrorism, 7.03.2011, http://www.state.gov/s/ct/rls/crt/2009/
index.htm.
United Nations. „Africa, United Nations should improve strategies for countering terrorism,
experts say at addis ababa meeting”, 10.03.2011, http://www.un.org/News/Press/docs/2009/
afr1861.doc.htm.
United Nations. „UN official warns terrorism and organized crime increasingly
linked in Africa”. 30 July 2010, 10.03.2011, http://www.un.org/apps/news/story.
asp?NewsID=35497&Cr=&Cr1.
UN Office on Drugs and Crime (UNODC), 2009. „Organized Crime Plundering West Africa,
Says UNODC Report”, 10.03.2011, http://www.unodc.org/unodc/en/frontpage/2009/July/
organized-crime-plundering-west-africa-says-unodc-report-.html.
WILLIAMS, Paul D., 2009. „Regional Arrangements and Transnational Security Challenges:
The AU and the Limits of Securitization Theory”. In African Security 1, 2009.
HUTCHFUL, Eboe, 2007. „Economic Community of West African States Counterterrorism
Efforts”. In African Counterterrorism Cooperation: Assessing Regional and Sub-regional
Initiatives, Andre Le Sage, ed., Washington DC: National Defense University Press and
Potomac Books.
94
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
Identitå†i postcomuniste
The Chiang Mai Initiative
and Its Multilateralization:
Toward an Asian Monetary Fund?
YOUNGWON CHO
[St. Francis Xavier University]
Abstract
As a regional self-help system
of liquidity support established
in the aftermath of the Asian
crisis of 1997, the Chiang Mai
Initiative (CMI) and its recent
multilateralization have been
touted in some quarters as
important achievements in a
region where institutionalized
financial cooperation had
been sorely lacking, taking
East Asia one step closer to the
resuscitation of the still-born
Asian Monetary Fund. Against
such a sanguine assessment,
I argue that the significance
of the CMI, even after its
multilateralization, is largely
limited to symbolism and
its practical implications are
inconsequential. Despite the
progress associated with CMI
multilateralization, the underlying
political dynamics in the region
render East Asia fundamentally
incapable of producing a coherent
regional solution to the recurring
problem of global financial
instability.
Keywords
Chiang Mai Initiative; Chiang Mai
Initiative Multilateralization; East
Asian regionalism; East Asian
financial cooperation; Asian
Monetary Fund
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
I
n the fall of 1997, as East Asia
was being swept up by an economic crisis of historical proportions, the Japanese Ministry of Finance
proposed a regional mechanism of financial stabilization as a „made-in-Asia” solution for the problem of financial volatility plaguing the region. Dubbed as the
„Asian Monetary Fund” (AMF), the new
regional institution would be capitalized
by a fund of up to $100 billion, half of it
coming from the Japanese, to provide
large-scale liquidity relief to crisis-stricken
countries. Almost as soon as it was proposed, however, the initiative ran into
insurmountable obstacles, facing intense
political opposition from three key actors:
the US, which saw the AMF as a menace to its influence in the region; China,
which was disinclined to countenance
what it perceived to be Japan’s attempt
to establish regional economic hegemony; and the IMF, which for organizational
and bureaucratic reasons also feared the
AMF for its possible displacement of the
Fund’s role in the region.1 As a result, the
AMF proposal suffered an early demise
and was quickly shoved aside for the USdominated IMF to determine the course
of events in the region.
1 Paul Blustein, The Chastening: Inside
the Crisis That Rocked the Global Financial
System and Humbled the IMF (New York:
PublicAffairs, 2001),162-70; Yong Wook Lee,
„Japan and the Asian Monetary Fund: An
Identity-Intention Approach,” International Studies Quarterly, 2 (2006): 339-66.
95
Despite the failure of the AMF initiative, the underlying idea of a regional
liquidity support mechanism itself never went away. On the contrary, it was fuelled
even more by the draconian measures imposed by the IMF and the widespread resentment this generated in the region.1 Riding this wave of discontent, East Asia’s
attempt to find a regional alternative to the IMF was revived in 2000 in another
institutional form called the Chiang Mai Initiative (CMI). Unveiled at the ASEAN plus
3 (APT) Finance Ministers’ Meeting in Thailand, the CMI initially began as a series of
modest bilateral swap agreements (BSAs) among the participating central banks of
the APT. Over the course of the following decade, however, it has seen significant
expansion, both in terms of the amount of resources disposable through it and the
scope of its activities. In particular, its multilateralization in 2010 has transformed it
from a simple network of BSAs into a „self-managed reserve pooling” arrangement
governed with a single contractual agreement and accompanied by a number of
new provisions strengthening its capacity. Hailed as a milestone event by its supporters, CMI multilateralization (CMIM) is said to have taken the region one step
closer to resurrecting the AMF.2
Such an optimistic assessment is without basis. While the CMIM does take
East Asia one step closer to the AMF, it is only a very small step and the distance
between the CMIM and the AMF remains miles apart. In its current form, the CMIM
does not give its participants what they are craving for: a credible regional source
of temporary liquidity relief in the event of destabilizing shocks in capital flows,
one that comes without the onerous strings that were attached to the IMF rescue
packages in 1997. Moving the CMIM toward a genuinely regional self-help system
requires delinking its disbursements from the IMF, and this in turn requires a robust
surveillance and enforcement mechanism of its own. The latter’s political implications are sufficiently unpalatable to the relevant actors to dampen their enthusiasm
for further strengthening of the CMIM, and, accordingly, the significance of the CMI
and its multilateralization is confined to mere symbolism, while its practical implications remain largely inconsequential.
The Origins and Evolution of the CMI
Two fundamental motivations have sustained East Asia’s drive for closer regional financial cooperation. One motivation is the regional actors’ economic need
to better manage financial globalization by making themselves less vulnerable to
the volatility of the global financial system; the other motivation, which is political,
is their desire to achieve this without having to turn to extra-regional institutions
and actors, namely the IMF and the US.3 Both motivations are derived from their
collective experience during the Asian crisis of 1997 that taught three costly lessons.
1 Richard Higgot, „The Asian Economic Crisis: A Study in the Politics of Resentment,” New
Political Economy, 3 (1998): 333-56; Rodney Hall, „The Discursive Demolition of the Asian
Development Model in the Asian Financial Crisis,” International Studies Quarterly, 1 (2004): 7199; Paul Bowles, „Asia’s Post-Crisis Regionalism: Bringing the State Back in, Keeping the (United)
States Out,” Review of International Political Economy, 2 (2002): 240-70.
2 Masahiro Kawai, „From the Chiang Mai Initiative to an Asian Monetary Fund,” paper
presented at the Conference on the Future Global Reserve System, Tokyo, 17-18 March 2010.
3 Euiseke Sakakibara, former deputy finance minister of Japan who spearheaded the AMF
proposal, stated bluntly, „If East Asia does not want to be divided and ruled as in the colonial
days and in the more recent past, we need to form some types of regional cooperation of our
own.” Quoted in Yong Wook Lee, „Regional Financial Solidarity without the United States:
Contested Neoliberalism in East Asia,” EAI Security Initiative Working Paper, no. 1, September
2009, 12.
96
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
First, the crisis demonstrated clearly to East Asian countries that, with the
advent of financial globalization, the resources disposable to individual countries
were far too insufficient to withstand the forces of global financial markets. From
Thailand to Indonesia and South Korea, the crisis-stricken countries discovered that
once the tidal wave of capital flows reversed its direction, their individual reserve
holdings gave them no reprieve from massive capital exodus and intense speculative attacks. Second, the Asian crisis also revealed that while financial markets were
prone to highly contagious panic, governments in the region were incapable of
coming up with a collective response to confront the problem of contagion. Bereft
of such a regional option, the only venue left for them was the IMF. Third, the crisis taught what everyone except perhaps the most naïve observer of the IMF had
known all along – that, notwithstanding its self-portrayal as a politically neutral,
benevolent hand, the IMF represents, first and foremost, the interests of its major
shareholders. This revelation goes beyond the many critiques that the Fund faced
regarding its draconian stabilization measures.1 Apart from this, the structural adjustment side of the Fund’s program invariably required far-ranging market opening, in line with former US Trade Representative Mickey Kantor’s view that the US,
as the largest shareholder and the only veto-yielding member of the IMF, should use
the Fund as „a battering ram” to advance its own interests.2
Born out of these bitter lessons of the Asian crisis, but having also been preceded by the ill-fated AMF, the CMI was launched as a second-best arrangement
that, as described by then Japanese Finance Minister Kiichi Miyazawa, was „of the
same philosophy as the AMF.”3 However, to avoid eliciting hostile opposition from
the US and the IMF while mollifying the Chinese suspicion of Japan’s ulterior motive,
the CMI came in a drastically diluted form, as a bare-bone arrangement composed
of a simple network of BSAs totalling $36.5 billion initially. Moreover, even this
relatively modest sum could not be tapped fully unless the requesting country first
concluded an agreement with the IMF. This „IMF link” restricted the participating
countries’ free access to CMI funding to only 10% of their BSAs, and any amount
beyond this required the vetting of the Fund. There was also an opt-out clause
that made the activation of the BSAs contingent on the willingness of the potential
lenders, which made the agreement ultimately unenforceable. Nor was there a viable surveillance mechanism, crucial to address the problem of moral hazard lurking around any liquidity assistance scheme. An ill-defined process called Economic
Review and Policy Dialogue (ERPD) emerged as the only surveillance venue, involving informal exchange of information, vague policy dialogue, and non-binding peer
reviews without any enforcement mechanism.
One accomplishment the CMI did make, however, was the exclusion of the
US. Yet, unlike the AMF proposal, the CMI was not opposed by Washington. That
the US did not throw in a road block to the CMI despite its exclusion was not an
indicator of a more receptive Washington, but of the sheer distance by which the
CMI fell short of fulfilling the vision set out in the AMF proposal. The CMI was so
watered down that it posed no threat to US interests in the region, and thus the US
saw no need to oppose it. In particular, the restrictive link that tied 90% of the CMI’s
funding to the vetting of the IMF meant that while the US was formally kept out of
the arrangement, it was not left out of the loop.
1 Jeffrey Sachs, „IMF Is Power unto Itself,” Financial Times, 11 December 1997; Martin Feldstein,
„Refocusing the IMF,” Foreign Affairs, 2 (1998): 20-33; Joseph Stiglitz, Globalization and Its
Discontents (New York: W.W. Norton, 2002).
2 Bruce Cumings, „The Korean Crisis and the End of ‘Late’ Development,” New Left Review,
231 (1998): 56.
3 Quoted in Hyoung-kyu Chey, „The Changing Political Dynamics of East Asian Financial
Cooperation,” Asian Survey, 3 (2009): 460.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
97
In response to these initial limitations, the APT took a series of additional
steps to narrow the gap between the rhetoric and the reality. These included expanding the size of the BSAs several times to eventually reach a total of around $90
billion in 2009; increasing the amount of BSAs disposable without the IMF ‘s approval to 20% in May 2005; incorporating the ERPD into the CMI framework in the same
year and making any release of fund conditional on participation in the ERPD process; and adopting a collective decision-making procedure for the CMI activation as
an initial step toward eventual multilateralization of the CMI.1 None of these steps,
however, made the CMI any more credible. The attempt to strengthen the surveillance capacity of the APT produced little tangible results, while the increase in the
size of the BSAs still fell far short of coming anywhere close to an adequate level.
And despite the doubling of the amount of „freely” available financing through the
CMI, the continuing placement of the IMF link still left 80% of the financing up to
the tender mercy of the Fund.
The practical irrelevance of the CMI was exposed bare in the fall of 2008
when the near collapse of the US banking industry and its destabilizing effects on
the global financial system presented a veritable testing ground for the CMI. With
the US banking crisis reverberating around the world and making a particularly
pernicious impact on emerging markets, a number of potential borrower countries
in East Asia saw a huge surge in capital outflows, intense pressure on their currencies, and rapidly dwindling foreign exchange reserves that signalled an impending
crisis of liquidity. East Asia in the fall of 2008 was starring at a potential recurrence
of the crisis of 1997, precisely the scenario for which the CMI had been established.
Yet, no country actually drew from the CMI. In fact, rather than turning to the
CMI, APT members chose to rely on their own measures by continuing to run down
their large reserve holdings, and, when this proved to be insufficient as in the case
of South Korea, turned to the US for assistance, opening and activating a bilateral
swap agreement with the US Federal Reserve Board.2
The Multilateralization of the CMI: Still Not Enough
With the limits of the CMI exposed by the events of the 2008 global financial
crisis, the APT moved quickly to patch the gaping hole by concluding an agreement
to multilateralize the CMI, an ambitious goal long sought after by the advocates
of greater regional financial cooperation. Commitments to multilateralization had
been made in principle as early as 2005, but the actual progress toward it had been
bogged down over the specific elements of implementation. The bone of contention was essentially between China and Japan over quota allocations, with neither
side willing to let the other assume the leadership mantle in the CMIM. On the one
hand, Japan insisted that it should be the largest contributor to the CMIM, on the
basis of the fact that that their economy was then the largest in the region and
their contribution under the CMI was also the largest. China found this unacceptable – hardly surprising given its earlier rejection of the Japanese-led AMF – and
maintained that its share should be at least equal to that of Japan, given the fact
that China was the largest holder of foreign currency reserves in the world and its
1 APT, „Joint Ministerial Statement of the 8th ASEAN+3 Finance Ministers’ Meeting,” Istanbul,
Turkey, 4 May 2005, http://www.mof.go.jp/english/if/as3_050504.htm.
2 On East Asian countries’ policy response to the global economic crisis, see William Grimes,
„The Global Financial Crisis and East Asia: Testing the Regional Financial Architecture,” EAI
Working Paper Series, no. 20, June 2009; and Masahiro Kawai, „Reform of the International
Financial Architecture: An Asian Perspective,” ADBI Working Paper, no. 167, November 2009.
98
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
economy was on a clear trajectory to overtake the Japanese economy soon, as it in
fact did in 2010.1
Hastened in no small part by the financial upheaval unleashed by the US
banking crisis, the two countries came to resolve their difference in a rather ingenious compromise that satisfied both. As it wished, Japan did receive the largest contribution quota at 32% of the total pool. China’s share, on the other hand,
was set at 28.5%, but this was padded up by the addition of Hong Kong as a new
participant, which was given a share of 3.5% to boost the overall share of Chinese
contribution to 32%, exactly the same as the Japanese share. With the biggest obstacle to multilateralization removed by this sleight-of-hand maneouver, the APT
unveiled the basic contours of the CMIM at its 2009 Finance Ministers’ Meeting in
Bali, Indonesia, and the arrangement came into effect in March of the following
year with some minor modifications. Aside from creating a self-managed reserve
pool, multilateralization has increased the size of the fund from $90 to $120 billion
and expanded the number of participants as well to include all members of ASEAN,
bringing CMIM membership in line with APT membership. The five smaller countries
that had previously not participated in the CMI (Brunei, Cambodia, Lao, Myanmar
and Vietnam) are now part of the reserve pool.
The CMIM’s modality over contribution shares, borrowing quotas, and voting
weight closely mirrors that of the IMF (see table 1). The overall ratio of contributions
between ASEAN and Plus 3 countries are set at 2:8, with the latter committing $96
billion and the rest coming from the ASEAN members. Reflecting different likelihood
of and vulnerability to a liquidity crisis among the participating members, borrowing
quotas are set as multiples of contributions in an inverse relationship to their size, giving ASEAN members higher purchasing multiples, South Korea at parity, and China
and Japan half their quotas. The weighted voting system is based on quota contributions, much as is the case at the IMF, and decision-making follows a two-tier system.
At the ministerial level consisting of APT finance ministers, a consensus approval is
required to decide on „fundamental issues” such as the review of the total size of
CMIM, contribution, and borrowing multiples, as well as readmission, membership,
and terms of lending. „Executive level issues” including initial execution of drawing,
renewal, and default are determined by 2/3 majority at the deputy-level, comprised of
deputy-representatives from the APT’s finance ministries and central banks.2
In addition, the APT has also sought to address the perennial problem surrounding its lack of credible surveillance capacity by further enhancing the ERPD process and, more importantly, creating an independent regional macroeconomic surveillance unit called the ASEAN+3 Macroeconomic Surveillance Office (AMRO). To be
located in Singapore and begin operating sometime in 2011, AMRO is „to monitor and
analyze regional economies, which contributes to the early detection of risks, swift
implementation of remedial actions, and effective decision-making of the CMIM.”3
All of these changes improve upon the previous CMI. Despite this progress,
however, the CMIM is fundamentally no different from its predecessor in its inability
to satisfy the two core motivations that have sustained East Asia’s decade-long drive
toward greater regional financial cooperation: it answers neither the economic desire for „self-help and support mechanisms” nor the political desire to attain them
on an exclusively regional basis.
While $120 billion is a large number, it is nonetheless dwarfed by the massive
size of foreign exchange reserves collectively held by the APT countries. East Asian
countries have been accumulating huge amounts of reserves since the crisis of 1997
1 Kawai, „From the Chiang Mai Initiative”; William Grimes, „The Asian Monetary Fund Reborn?
Implications of Chiang Mai Initiative Multilateralization,” Asian Policy, 11 (2011): 95-6.
2 APT, „Joint Ministerial Statement of the 13th ASEAN+3 Finance Ministers’ Meeting,” 2 May
2010, Tashkent, Uzbekistan, http://www.aseansec.org/documents/JMS_13th_AFMM+3.pdf.
3 APT, „Joint Ministerial Statement of the 13th ASEAN+3 Finance Ministers’ Meeting.”
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
99
as a precautionary measure to insure themselves against the volatility of global financial markets. Next to the $5 trillion in foreign exchange reserves accumulated by
the APT members, even $120 billion looks very small, accounting for only 2.4% of the
total exchange reserves held by the participating economies of the CMIM. Individual
contributions are also miniscule relative to each member’s reserve holdings, ranging
from the low of 1.2% for China and the high of 8.4% for the Philippines (see table 2).
Table 1. CMIM Contributions, Borrowing Quotas, and Voting Weights
Contribution
US$ (billions)
China
38.4
Japan
Korea
Plus 3 subtotal
Indonesia
Thailand
Malaysia
Singapore
Philippines
Vietnam
Cambodia
Myanmar
Brunei
Lao
ASEAN subtotal
China, excluding
Hong Kong: 34.2
Share (%)
4.552
4.552
4.552
4.552
4.552
1
0.12
0.06
0.03
0.03
24.0
Voting
weight (%)
28.5
0.5
3.5
35.0
16.0
80.0
2.5
0.5
1
-
28.41
14.77
71.59
3.793
3.793
3.793
3.793
3.793
0.833
0.100
0.050
0.025
0.025
20.00
2.5
2.5
2.5
2.5
2.5
5
5
5
5
5
-
4.369
4.369
4.369
4.369
4.369
1.847
1.222
1.179
1.158
1.158
28.41
32.0
Hong Kong: 4.2
38.4
19.2
96.0
Purchasing
multiple
28.41
25.43
2.98
Source: APT, „Joint Ministerial Statement of the 13th ASEAN+3 Finance Ministers’ Meeting.”
Table 2. CMIM Contributions and Reserve Holdings of the APT, as of the End of 2010
(Billions of US$ Unless Otherwise Noted)
Reserve holdings
China, including Hong Kong
Japan
Korea
Plus 3 subtotal
Indonesia
Thailand
Malaysia
Singapore
Philippines
Vietnam*
Cambodia
Myanmar*
Brunei*
Lao*
ASEAN subtotal
Total
3,116.0
1,036.3
286.9
4,439.2
90.0
165.7
102.3
223.9
54.0
13.4
3.1
1.1
0.6
653.5
5,092.7
CMIM contribution
Amount
Percentage of reserves
38.4
1.2
38.4
3.7
19.2
6.7
96.0
2.2
4.552
5.1
4.552
2.7
4.552
4.4
4.552
2.0
4.552
8.4
1
7.5
0.12
3.9
0.06
0.03
2.7
0.03
5.0
24.0
3.7
120.0
2.4
Source: IMF, International Financial Statistics; and APT, „Joint Ministerial Statement of the 13th
ASEAN+3 Finance Ministers’ Meeting.” Data for Vietnam is as of the end of October 2010; for Brunei,
November 2010; and for Lao, June 2010. No data is available for Myanmar.
100
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
More problematically, the actual size of the available funding for potential
borrowers still falls far short of what would justify calling the CMIM a genuine regional self-help mechanism. Multilateralization has not removed the IMF link or
even reduced the Fund-linked portion, with 80% of CMIM funding still tied to the
IMF. Under the current arrangement, the three countries in the region that received
IMF financing in 1997 – Indonesia, South Korea, and Thailand – can only draw, respectively, $2.3 billion, $3.8 billion, and $2.3 billion before the IMF link kicks in.
Together, the three countries’ link-free access to CMIM funding amounts to just $8.4
billion. This is not only a lot less than their combined contribution of $28.3 billion,
but it is also far smaller than the total of $117.9 billion in the rescue packages put
together for the three countries during the Asian crisis – adjusted for inflation, it
constitutes only about 5.4% of the 1997 support packages (see table 3 for details).
For all practical purposes, the available funding from the CMIM is a virtually insignificant amount, whose expendability in a time of crisis is measured not even in days
but in hours. Clearly, without removing the IMF link the CMIM is cannot function as
a genuine „self-help” mechanism of regional liquidity support.
Table 3. Current CMIM Borrowing Quotas in Comparison to the IMF-led Financing in
1997 (Billions of US$ Unless Otherwise Noted)
1997 support package (A)
CMIM borrowing quota
With IMF link
Amount
Percentage of A, inflation-adjusted
Without IMF link
Amount
Percentage of A, inflation-adjusted
Indonesia
42.3
Korea
58.4
Thailand
17.2
Total
117.9
11.38
20.56
19.2
25.12
11.38
50.56
41.96
27.20
2.276
4.11
3.84
5.02
2.276
10.11
8.392
5.44
Source: APT, „Joint Ministerial Statement of the 13th ASEAN+3 Finance Ministers’ Meeting.”
The Future of the CMIM: Why No One Really Wants an AMF
The inability of the CMIM to achieve its economic objective of offering a credible mechanism of liquidity relief to its members is inextricably tied with its failure
to deliver on its political objective of finding a purely regional solution. The maintenance of the IMF link not only negates the role of the CMIM as a credible source
of financing, but it also denies the regional autonomy craved by the proponents of
East Asian regionalism. For the CMIM to no longer merely supplement the existing
international financial arrangements and genuinely keep the US out, it is quite obvious that the IMF link must be removed or at least clawed back substantially. This,
however, remains a politically intractable problem.
The fundamental obstacle to removing the IMF link is the CMIM’s lack of a
robust surveillance mechanism, without which it is impossible to mitigate the potential problem of moral hazard inherent to any liquidity support system. From the
lenders’ perspective, there must be some way to enforce conditionality to ensure
that CMIM funding does not turn into a spigot of easy money for countries facing
economic difficulties of their own making.1 This requires a broad agreement on
a concrete set of rules defining acceptable standards of economic management,
lending and disbursement criteria, serious peer review, and commitment to enforce
1 Grimes, „The Asian Monetary Fund Reborn,” 96-8; Masahiro Kawai and Cindy Houser, „Evolving
ASEAN+3 EPRD: Towards Peer Review or Due Diligence,” ADBI Discussion Paper, no. 79, 2007.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
101
these rules; and these measure go well beyond the pleasantries of informal policy
dialogues characterizing the ERPD process.
While the CMIM does call for the creation of a new regional surveillance unit,
it is not clear at the present how much competence the APT is willing to vest in the
AMRO. On the surface the AMRO will be entrusted with the task of monitoring,
assessing, and reporting on the macroeconomic situation and financial soundness
of the APT countries; assessing macroeconomic and financial vulnerabilities of the
member countries and formulating timely policy recommendations to mitigate such
risks; and ensuring compliance of borrowing countries with the terms of financing.
Exactly in what concrete ways these tasks will be carried out remains to be seen
though. Judging from the past track record of the APT’s repeated and unfulfilled
promise that something was going to be done about surveillance, the latest pledge
is likely disappoint anyone with high hopes.
At its core, the lack of an effective surveillance mechanism and the resulting reliance on the IMF is not a technical problem but political. While it is true that
some APT countries lack implementation capacity and most countries in the region
lack transparency, this is not a problem that is specific or inherent to East Asia, but
rather it is a problem faced by nearly all emerging market economies and developing countries. Yet, weak implementation capacity and policy opacity have not prevented the IMF from engaging in Article IV consultations, formulating adjustment
programs, and enforcing conditionality on some of the least transparent countries
with the weakest implementation capacity in the world, not to mention its surveillance of the APT countries. Implementation-related issues therefore do not pose a
sui genesis technical obstacle to the emergence of an East Asian regional surveillance mechanism per se, but to surveillance in general.
The difficulty for East Asia is political, on at least three dimensions. First, how
the US would react if the APT were to move seriously toward its own separate surveillance mechanism and the eventual removal of the IMF-link remains an open
question. The lack of US opposition to the CMIM thus far is explained by its many
limitations discussed above, particularly the lingering IMF-link that subordinates the
CMIM to the Fund and consequently enables Washington to exercise indirect veto
power over 80% of CMIM funding without contributing a single cent. The American
endorsement of the CMIM hinges entirely on this link, and any attempt to remove it
is all but guaranteed to generate a very different response from the US.
Second, the CMIM has neither a clear leader nor a clear condominium for a
solid political foundation. Instead, it has two budding rivals in an awkward partnership. The compromise that enabled both China and Japan to emerge as equal partners in the CMIMI may actually reduce its capacity to generate a coherent institutional grammar to build a robust surveillance mechanism, without which de-linking
from the IMF cannot be pursued. Rules are adopted and enforced so much more
easily when there is a clear leader, a role that neither China nor Japan can claim in
the region. In the absence of a clear leader, a partnership of equals based on mutual
trust, something along the line of the Franco-German partnership in Europe, may be
another route. The problem for East Asia, of course, is that Sino-Japanese relations
are not exactly on the same footing as Franco-German relations.1 Given the fact that
surveillance and enforcement require politically costly decisions from the lenders,
China and Japan need the assurance that they can count on each other to stick to its
guns to enforce unpleasant conditionality. Whether the two countries can nurture
this kind of mutual trust is another open-ended question.
1 Benjamin Cohen, „Finance and Security in East Asia,” paper presented at the Conference on the
Political Economy of National Security in East Asia, Beijing, July 2010; Richard Samuels, Securing
Japan: Tokyo’s Grand Strategy and the Future of East Asia (Ithaca: Cornell University Press, 2007).
102
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
Under these circumstances, the IMF link actually appears quite attractive to
China and Japan, as it gives them a convenient way out of the conundrum by letting
the Fund play the role of the bad cop with its enforcement while the two lenders can
deny political responsibility for it.1 It is then little wonder why the lenders, especially
China, have not pushed hard on surveillance issues despite the fact that the problem
of moral hazard is essentially a lender’s concern. As one Chinese Finance Ministry official put it, „we should prevent [AMRO] from intervening in other countries’ internal
affairs, because the monitoring function is only a supervision or performance tracing
mechanism necessary in order to provide consultation to relevant countries.”2
Lastly, while surveillance and enforcement entail political costs to the lenders,
they entail even heavier political costs to the borrowers. The difficult decisions that
China and Japan must make are decisions that compromise in one way or another
the sovereignty of the borrowers. For obvious reasons the latter are deeply ambivalent about this, especially given ASEAN’s long-running tradition of jealously guarding the principle of non-interference – the so-called „ASEAN Way.” In this light,
strengthening the independent surveillance capacity of the CMIM is a double-edged
sword for the potential borrowers: it is a prerequisite to the removal of the IMF link,
but such a robust surveillance mechanism will necessarily impose significant costs
on the borrowers’ sovereignty. Although delinking from the IMF is clearly attractive
to them, it is attractive only to the extent that the CMIM’s surveillance mechanism
would be less intrusive and onerous than that of the IMF. This is a problematic assumption to make, as there is no reason to believe that a delinked CMIM with a
rigorous surveillance mechanism would somehow be kinder and gentler to the borrowers than the IMF, and, by extension, China and Japan would somehow be more
altruistic and less self-interested than the US. The borrowing countries therefore
have every incentive to resist efforts to strengthen the CMIM’s surveillance capacity
substantially, all the while happily paying lip service to its cause.
Conclusion
The CMI and its multilateralization are ridden with persistent limitations that
should dissuade one from betting on the emergence of a resurrected AMF anytime
soon. Despite the progress made so far, the initiative does not have enough traction
to propel it toward the much more ambitious and bolder goals envisioned by the
AMF. The key, daunting obstacle to overcome is the continued subordination of the
CMIM to the IMF, which cannot be lifted by the APT without first developing a credible surveillance mechanism of its own.
Yet, no relevant actor in East Asia truly wants a robust surveillance mechanism for its unpleasant political implications – not the US, not the lenders, not the
borrowers. For the US, the development of an effective regional surveillance mechanism under the CMIM framework means the loop will be finally closed on it for
good; for China and Japan, it means having to make politically difficult decisions
and take responsibility for them in an atmosphere of mutual distrust; and for the
borrowers, it means replacing one form of surveillance with another, the latter of
which cannot be assumed to be any less costly on their sovereignty than the former
if it is to be at least as effective. Without a robust surveillance mechanism, however,
removing the IMF-link is not possible, and without removing the IMF-link, the CMIM
1 Grimes, „The Asian Monetary Fund Reborn,” 97.
2 Quoted in Wen Jin Yuan and Melissa Murphy, „Regional Monetary Cooperation in East Asia:
Should the United States Be Concerned?” Center for Strategic and International Studies, 7
November 2010.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
103
can neither function as a regional self-help system of liquidity support nor give the
APT the freedom from the US it craves. And therein lies the intractable conundrum
confronting East Asia, the crux of the political obstacle preventing the CMIM from
turning into an AMF and explaining why, in spite of its decade-long drive, East Asia
remains fundamentally incapable of producing a coherent regional solution to the
recurring problem of global financial instability.
BIBLIOGRAPHY
APT, „Joint Ministerial Statement of the 8th ASEAN+3 Finance Ministers’ Meeting,” Istanbul,
Turkey, 4 May 2005, http://www.mof.go.jp/english/if/as3_050504.htm.
APT, „Joint Ministerial Statement of the 13th ASEAN+3 Finance Ministers’ Meeting,” 2 May
2010, Tashkent, Uzbekistan, http://www.aseansec.org/documents/JMS_13th_AFMM+3.pdf.
BLUSTEIN, Paul, The Chastening: Inside the Crisis That Rocked the Global Financial System
and Humbled the IMF, New York: PublicAffairs, 2001.
BOWLES, Paul, „Asia’s Post-Crisis Regionalism: Bringing the State Back in, Keeping the
(United) States Out,” Review of International Political Economy, 2 (2002): 240-70.
CHEY, Hyoung-kyu, „The Changing Political Dynamics of East Asian Financial Cooperation,”
Asian Survey, 3 (2009): 450-67.
COHEN, Benjamin, „Finance and Security in East Asia,” paper presented at the Conference
on the Political Economy of National Security in East Asia, Beijing, July 2010.
CUMINGS, Bruce, „The Korean Crisis and the End of ‘Late’ Development,” New Left Review,
231 (1998): 43-72.
FELDSTEIN, Martin, „Refocusing the IMF,” Foreign Affairs, 2 (1998): 20-33
GRIMES, William, „The Global Financial Crisis and East Asia: Testing the Regional Financial
Architecture,” EAI Working Paper Series, no. 20, June 2009.
GRIMES, William, „The Asian Monetary Fund Reborn? Implications of Chiang Mai Initiative
Multilateralization,” Asia Policy, 11 (2011): 79-104.
HALL, Rodney, „The Discursive Demolition of the Asian Development Model in the Asian
Financial Crisis,” International Studies Quarterly, 1 (2004): 71-99.
HIGGOT, Richard, „The Asian Economic Crisis: A Study in the Politics of Resentment,” New
Political Economy, 3 (1998): 333-56.
KAWAI, Masahiro, „Reform of the International Financial Architecture: An Asian
Perspective,” ADBI Working Paper, no. 167, November 2009.
KAWAI, Masahiro, „From the Chiang Mai Initiative to an Asian Monetary Fund,” paper
presented at the Conference on the Future Global Reserve System, Tokyo, 17-18 March 2010.
KAWAI, Masahiro and Cindy Houser, „Evolving ASEAN+3 EPRD: Towards Peer Review or Due
Diligence,” ADBI Discussion Paper, no. 79, 2007.
LEE, Yong Wook, „Japan and the Asian Monetary Fund: An Identity-Intention Approach,”
International Studies Quarterly, 2 (2006): 339-66.
LEE, Yong Wook, „Regional Financial Solidarity without the United States: Contested
Neoliberalism in East Asia,” EAI Security Initiative Working Paper, no. 1, September 2009.
SACHS, Jeffrey, „IMF Is Power unto Itself,” Financial Times, 11 December 1997.
SAMUELS, Richard, Securing Japan: Tokyo’s Grand Strategy and the Future of East Asia,
Ithaca: Cornell University Press, 2007.
STIGLITZ, Joseph, Globalization and Its Discontents, New York: W.W. Norton, 2002.
YUAN, Wen Jin and Melissa Murphy, „Regional Monetary Cooperation in East Asia:
Should the United States Be Concerned?” Center for Strategic and International Studies, 7
November 2010.
104
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
Identitå†i postcomuniste
De la Marx la Bismarck:
socialismul după socialism
CRISTIAN-ION POPA
[Romanian Academy]
Abstract
This article argues, drawing
on some of the current
Constitutional Economy
literature, that although in
theory the Socialism as such were
discredited almost everywhere
in the world, in public attitudes,
in academia and in political
practices some socialist ideas still
survives in one form or another
in all contemporary societies. And
tries to plead for leadership and
moderation, that is for realistic,
fair and, therefore, sustainable
public policies.
Keywords
socialism; capitalism; liberalism;
distributionism; parentalism
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
A
cest1 articol argumentează,
valorificând o parte a literaturii Economiei Constituţionale actuale, că deşi sub raport teoretic socialismul ca atare s-a discreditat în
mare măsură în societăţile postcomuniste, dar şi în întreaga lume, în mentalităţile publicului, în lumea academică şi în
practicile politice unele idei socialiste
subzistă încă într-o formă sau alta în
toate societăţile contemporane. În societăţile postcomuniste, mai ales, indivizi
şi grupuri întregi sunt încă potrivnici capitalismului (sau „întreprinderii libere”),
visând în continuare la o formă sau alta
de socialism, dar nu pentru că acesta din
urmă ar fi mai eficient sau chiar mai just,
ci pentru că se tem pur şi simplu de libertatea abia câştigată. Lăsând încă în „grija” statului controlul asupra deciziilor şi
acţiunilor lor, ei cred că pot scăpa astfel
de responsabilităţile personale asupra
vieţilor lor. „Oamenilor le este frică să fie
liberi; statul stă in loco parentis”2, constată nobelistul James M. Buchanan, unul
1 Acknowledgment: Această lucrare a
fost finanţată din contractul POSDRU/89/
1.5/S/62259, proiect strategic „Ştiinţe socioumane şi politice aplicative. Program de
pregătire postdoctorală şi burse postdoctorale de cercetare în domeniul ştiinţelor
socio-umane şi politice”, cofinanţat din
Fondul Social European, prin Programul
Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007–2013.
2 James M. Buchanan, „Afraid to be free:
Dependency as desideratum”, Public Choice,
124 (Springer, 2005): 19.
105
dintre cei mai prestigioşi economişti politici contemporani. Dacă înţelegem socialismul în termenii gamei şi sferei de cuprindere a controlului colectiv (al statului) asupra
activităţilor individuale, subzistă încă, după colapsul socialismului managerialist,
„real”, încă trei forme de socialism: paternalist, distribuţionist şi parentalist1.
Socialismul managerialist
Definit în termeni constituţionali prin proprietatea colectivă extinsă asupra
tuturor mijloacelor de producţie din societate, această formă „tare”, „reală” de
socialism este „moartă şi îngropată” acum, după revoluţiile anticomuniste din 198991, care au semnificat, de fapt, restauraţii (restitutio in integrum) ale proprietăţii
individuale, private. „Socialismul real” a conţinut erori teoretice grave cu urmări
practice dramatice: ineficienţa grosieră, favoritismul şi corupţia generalizate deveniseră singurii „lubrifianţi” ai interacţiunilor economice şi sociale. Economia socialistă, centralizată şi planificată nu a putut – şi, în principiu, nu putea! – să producă
bunuri şi servicii în cantităţi şi calităţi comparabile cu producţia economiilor capitaliste, organizate după principiul „libertăţii naturale” teoretizat de Adam Smith.
Această formă de socialism, care s-a inspirat în mare parte din ideile lui Karl Marx şi
a urmaşilor săi ideologici V.I. Lenin, I.V. Stalin ş.a., şi-a epuizat în mare măsură forţa
de atracţie publică. În acest sens, poate fi citată şi concluzia generală formulată de
Leonid I. Abalkin2 cu două decenii în urmă: „Progresul economic din secolul al XX-lea
a confirmat pe deplin că numai economia de piaţă este capabilă să asigure eficienţa
ridicată a economiei naţionale”3. Acest larg consens teoretic Est-Vest că economia
de piaţă funcţionează mai bine decât alternativa sa socialistă, planificată central se
bazează pe criteriul – economic precis, cuantificabil – că aceasta oferă mai multe
bunuri şi servicii de calitatea şi cantitatea dorite de consumatorii individuali.
Economia de piaţă este mai eficientă decât economia socialistă pentru cel puţin trei raţiuni principale, identificate de mult timp de economia politică: „stimulează” sau motivează în mod intrinsesc agenţii economici să producă mai multă plusvaloare economică; exploatează mai bine „cunoaşterea locală” a agenţilor individuali
aflaţi în miriadele de situaţii şi împrejurări concrete, locale, informaţii inaccesibile,
în principiu, vreunei „cunoaşteri centrale”; şi încurajează desfăşurarea energiilor şi
aptitudinilor mai multor indivizi, liberi să acţioneze ca antreprenori privaţi.
Virtuţile incontestabile ale acestor trăsături intrinseci, generatoare de eficienţă ale economiei de piaţă nu trebuie însă să obscurizeze trăsătura-corolar, atrage
atenţia Buchanan: „Economia organizată pe principii de piaţă minimizează în mod
efectiv numărul de decizii economice care trebuie luate politic, adică printr-o agenţie care acţionează în numele unităţii colective. Practic, putem spune că o economie
organizată pe principii de piaţă reduce mărimea şi importanţa birocraţiei politice”
(s. a)4. Pentru a pune în lumină această trăsătură, concluzia lui Abalkin ar putea fi reformulată astfel: Prin logica sa internă, structurală, economia de piaţă face posibilă
şi chiar necesară politizarea minimă a economiei naţionale.
Prin contrast, economia socialistă a fost extrem de politizată, preţurile bunurilor şi serviciilor fiind determinate politic, din raţiuni ideologice, distribuţioniste şi,
deopotrivă, paternaliste. Aceste bunuri şi servicii erau oferite consumatorilor la pre1 Buchanan, „Afraid to be free”, 20.
2 Leonid Ivanovici Abalkin (1930 – 2011), specialist în economia politică socialistă, director
al Institutului de Economie al Academiei de Ştiinţe a URSSS din anul 1986. A fost membru al
Sovietului Suprem, responsabil cu afacerile economice, mai târziu consilier al preşedinţilor
Mihail Gorbaciov şi Boris Elţîn şi susţinător al reformelor economice rapide în Federaţia Rusă.
3 Leonid Abalkin, „What Hinders Reform?”, The Literary Gazette International, no. 6 (April
1990): 6, apud James M. Buchanan, „The Minimal Politics of Market Order”, Cato Journal, Vol.
11, No. 2 (Fall 1991).
4 Buchanan, „The Minimal Politics”, 216.
106
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
ţuri adesea mai mici decât costurile lor de producţie, ignorând în mod deliberat interacţiunea cererii şi a ofertei. Gama lor este bine cunoscută: alimentele, locuinţele,
transportul, învăţământul, serviciile medicale etc. Producţia şi distribuţia birocratică
a acestor bunuri şi servicii au fost însă atât de greoaie şi de ineficiente încât costurile
lor reale erau, în cele din urmă, mai mari decât costurile pe care le-ar fi permis o
ipotetică piaţă liberă, în ciuda intenţiilor determinate ideologic ale planificatorilor
politici centrali.
Pentru a ilustra această idee, să ne imaginăm, cu un exemplu împrumutat de
la Buchanan, că s-ar fi luat decizia politică de a oferi consumatorilor pâinea la preţul
zero. În mod evident, acesta este un „preţ politic”, fără nicio legătură cu costurile
acestui produs. Potrivit postulatelor larg acceptate ale ştiinţei economice, rezultatele acestei decizii politice sunt uşor de intuit: cererea de pâine la preţul zero creşte, dar nu există ofertanţi, astfel încât decidenţii politici socialişti trebuie să aloce
resursele necesare pentru producerea sa directă sau pentru subvenţionarea totală
a furnizorilor potenţiali. În ambele ipoteze, este necesar să fie redistribuite resurse
financiare de la alte utilizări posibile, iar consumatorii sunt stimulaţi de preţul zero
să irosească pâinea, precum o atestă „experienţa socialistă” familiară a ţăranilor
care hrăneau animalele cu pâine.
Prin contrast cu regimul socialist al preţurilor politice, există regimul preţurilor de piaţă, rezultând din interacţiunea cererii şi a ofertei, unde caracteristicile
structurale ale celui dintâi lipsesc: nu există nici exces, nici penurie. „Şi nu există
nicio cerinţă ca alte persoane din economie, altele decât consumatorii de pâine, să
trebuiască să finanţeze producţia de pâine”1.
Preţurile de piaţă îndeplinesc o funcţie de coordonare importantă, pe care
preţurile politice nu o pot realiza. Oferta este proporţionată în raport cu consumul,
cantitatea livrată satisfăcând cererea potenţială. Or, dacă preţurile politice sunt mai
mici decât preţurile pieţei, trebuie introduse alte instrumente de „raţionalizare”
pentru a ajusta oferta în raport cu cererea. După cum ştim, „raţionalizarea” a luat
forma unor cupoane care indicau „raţia” stabilită politic, cuvenită fiecărui consumator, sau aplicarea principiului „primul venit, primul servit”, cu cozile omniprezente
binecunoscute; dar, indiferent de forma adoptată, era necesară intervenţia birocratică pe care preţurile de piaţă o fac redundantă.
Această dependenţă a consumatorilor de birocraţia politică a existat independent de „conştiinţa” sau ”morala” indivizilor aflaţi în birouri. Chiar dacă aceştia s-ar fi comportat în mod ideal, după standardele etice cele mai înalte, relaţia
de dependenţă nu putea dispărea. Căci „discreţia birocratică” nu se reducea la
mită, corupţie etc., ci consta în faptul că aceşti oameni erau desemnaţi să satisfacă
cereri diverse pe alte baze decât cea economică. De aceea, discreţia birocratică a
preţurilor politice a fost sursa structurală fundamentală a ineficienţei economiei
socialiste.
Penuria creată artificial de preţurile politice a condus la investiţii socialmente
risipitoare. Oamenii investeau resurse de toate tipurile pentru a-şi asigura accesul
privilegiat la puterea economică inerentă discreţiei birocratice. Şi, dat fiind că, prin
forţa lucrurilor, unii (dacă nu cei mai mulţi) pierdeau de regulă această competiţie
pentru accesul întotdeauna limitat la bunurile rare, rezultatul a fost o mare risipă
de energie umană şi de valoare economică, societatea socialistă în ansamblul său
înregistrând mari pierderi in net.
1 Buchanan, „The Minimal Politics”, 218.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
107
Socialismul paternalist
„Cererile de colectivizare” (demands for collectivization) a activităţilor individuale nu s-au diminuat însă în mod substanţial odată cu dispariţia socialismului
managerialist, „real”. Dar controlul colectiv (al statului) asupra comportamentelor
individuale nu mai este justificat acum cu argumentul economic al eficienţei, dovedită iluzorie, ci cu un argument axiologic: preferinţele „maselor” şi ale „elitelor”
(sociale şi politice) diferă în mod ireductibil, astfel încât trebuie ca statul să intervină asupra celor dintâi pentru a le face mai „acceptabile” pentru cele din urmă.
„Termenul franţuzesc dirigisme, admite Buchanan, este de fapt mult mai descriptiv
pentru această mentalitate decât orice alt termen englezesc”1. Politicile publice actuale sunt impregnate de această mentalitate, deosebit de vizibilă în cruciadele enviromentaliste ori pentru un style of life sănătos, împotriva tutunului, a alcoolului,
a obezităţii etc.
Această formă relativ nouă de sprijin al controlului colectiv asupra libertăţii
individuale de alegere se va dezvolta în viitor, apreciază Buchanan, deşi caracterul
limitat al rezultatelor sale este atestat istoric de mari experimente politice eşuate,
precum prohibiţia alcoolului în SUA, de exemplu, în prima treime a secolului XX. În
astfel de situaţii, „democraţia”, oricum ar fi practicată, devine o redută conservatoare împotriva încercărilor elitelor sociale şi politice de a impune prin intervenţia
colectivă constrângătoare, a statului, propriile lor valori la scara întregii societăţi.
Socialismul distribuţionist
„Socialism is about equality” – această idee a revenit în centrul scenei dezbaterii politice după prăbuşirea generală, acum două decenii, a regimurilor socialiste
bazate pe proprietatea colectivă, planificarea şi controlul centralizat al economiei.
Vechii susţinători ai proprietăţii colective din fostele ţări comuniste s-au alăturat însă
cu o sprinteneală surprinzătoare social-democraţilor occidentali, promotorii seculari
ai statului „social”, „providenţial”, al „bunăstării generale” etc., astfel încât „egalitatea distributivă” a devenit astăzi valoarea centrală a socialiştilor de pretutindeni.
Înclinaţia (re)distribuţionistă este prezentă şi la paternalişti, care militează în continuu pentru tot mai multe „transferuri” gratuite în bani, dar şi în natură, a unor
bunuri şi servicii în scopul declarat al realizării unei mai mari egalităţi a veniturilor.
În forma sa tipică, socialismul distribuţionist are drept obiectiv politic principal egalitatea – de fapt, la drept vorbind, inegalitatea – distribuţiei bunurilor şi
serviciilor între membrii societăţilor contemporane. Dacă alocarea eficientă a resurselor este lăsată în mare măsură pieţei libere, care răspunde în mod predictibil
preferinţelor consumatorilor şi ale producătorilor, distribuţia rezultatelor procesului
economic este încredinţată intervenţiei colective, a statului. Potrivit argumentării
filosofice relevante, inspirată mai ales de John Rawls2, această „cerere de colectivizare” pare singura compatibilă cu principiile capitalismului. „Chiar şi libertarienilor
hard-core le este greu să apere rezultatele distribuţionale neconstrânse ale procesului pieţei, ale capitalismului nerestricţionat, ca norme de fairness larg împărtăşite”3,
admite şi Buchanan.
Deşi atotprezenţa „stimulentelor perverse” ale transferurilor – care periclitează necontenit atingerea obiectivelor redistribuţionale, de ambele părţi (de venituri
şi de cheltuieli) ale bugetelor statelor – este tot mai deschis recunoscută în ultimul
1 Buchanan, „Afraid to be free”, 21.
2 John Rawls, A Theory of Justice (Cambridge: Harvard University Press, 1971).
3 Buchanan, „Afraid to be free”, 22.
108
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
timp în literatura academică relevantă, „corecţiile distribuţionale” se bucură încă de
un sprijin larg în rândurile unor membri ai clasei politice. Şi câtă vreme sfera publică,
colectivizată a activităţilor umane se bazează aproape în mod exclusiv pe bugetele
de stat alcătuite din taxe-şi-transferuri, socialismul distribuţionist nu va dispărea din
practicile politice contemporane.
Sprijinul pentru creşterea continuă a acestui tip de buget de stat, motivat de
obiective redistribuţioniste, cronic deficitar, finanţat din împrumuturi continue, este
însă cu mult depăşit de noua demagogie a „luptei de clasă” a democraţiilor electorale contemporane, constată Buchanan. Săracii, întotdeauna şi pretutindeni dezavantajaţi distribuţional, nu utilizează decât arareori căile şi mijloacele democraţiei
electorale majoritare pentru a „exploata” bogaţii. Retorica grandilocventă a noii
lupte de clasă este practicată mai ales de unii membri ai clasei politice, care cheamă,
adesea în mod iresponsabil, la tot mai multă redistribuire a veniturilor pentru a da
sens şi conţinut înclinaţiei lor dirijiste fundamentale.
Socialismul parentalist
Termenul „parental” nu a mai fost utilizat până acum în mod explicit pentru a descrie justificarea colectivizării unor activităţi umane. Dacă paternalismul
descrie atitudinile unor membri ai clasei politice cu vederi elitiste care încearcă să
impună întregii societăţi propriile lor valori, parentalismul, termenul introdus de
Buchanan, surprinde atitudinile indivizilor şi categoriilor sociale care doresc să le
fie impuse valori de către alţii, fie ei conducători obişnuiţi (mundani) ori chiar forţe
supramundane.
În termeni filosofici mai generali, este vorba în definitiv despre „starea de
minorat” descrisă de Immanuel Kant în celebrul său „Răspuns la întrebarea: Ce este
«luminarea»?”: „Luminarea este ieşirea omului din minorat, a cărui vină o poartă el
însuşi. Minoratul este neputinţa omului de a se servi de inteligenţa sa fără a fi condus
de altul..., lipsa hotărârii şi a curajului de a se servi de ea fără conducerea altuia”1.
Libertatea şi reponsabilitatea sunt însă indisociabile. Dar mulţi oameni refuză
să poarte responsabilitatea finală şi totală a propriilor lor acţiuni, fiindu-le într-adevăr frică să fie liberi. În această conduită, remarcă Buchanan, transpare atitudinea
proprie copiilor care caută protecţia părinţilor lor, şi care sunt liberi numai în limitele definite de cuprinderea acestei protecţii, oferindu-le un sentiment al ordinii
în propriul lor univers. Această stare confortabilă dispare în mod dramatic atunci
când copiii devin adulţi, fiind nevoiţi să poarte responsabilitatea propriilor lor vieţi,
adesea dincolo de legăturile familiale. Or, mulţi oameni nu sunt destul de puternici
pentru a-şi asuma întreaga gamă a libertăţilor şi, respectiv, a reponsabilităţilor personale, fără a mai căuta un substitut al protecţiei părinteşti.
Dumnezeu („Tatăl ceresc”) a reprezentat întotdeauna acest substitut parental pentru persoanele religioase. Apoi, Comunitatea, organizată într-un Stat, este
un asemenea substitut pentru mulţi oameni, care solicită ca acesta să îndeplinească
rolul parental în vieţile lor. „Ei vor să li se spună ce să facă şi când să facă; ei caută
ordine, nu incertitudine...” (s.a.), observă Buchanan, adăugând: „Setea sau dorinţa
de libertate, şi de responsabilitate, nu este probabil atât de cvsiuniversală, aşa cum
au presupus mulţi filosofi post-Iluminişti. Câte dintre persoanele aflate în diferite
grade de servitute, de la sclavie la contractele de muncă obişnuite, vor cu adevărat
să fie libere, cu responsabilitatea corespunzătoare pentru propriile lor alegeri?”2.
1 Immanuel Kant, „Răspuns la întrebarea: Ce este «luminarea»?”, Despre frumos şi bine
(Bucureşti: Editura Minerva, 1981): 255.
2 Buchanan, „Afraid to be free”, 24.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
109
Dacă Nietzsche a avut într-un fel sau în altul dreptate, cu a sa sentinţă Gott
ist tot, cine a preluat rolul de „părinte-surogat” în societăţile moderne şi contemporane? După Iluminism, Statul secular a substituit tot mai mult rolul protector
al Bisericii. Die Entzauberung der Welt („Dezvrăjirea Lumii”)1, teoretizată de Max
Weber, şi apariţia statului naţional au fost două procese istorice cvasi-sincronice.
Metamorfoza Dumnezeu-Stat a fost stimulată şi de alte două dezvoltări istorice subiacente. Din Iluminism a apărut liberalismul (clasic), care nu a reuşit însă
să ofere oamenilor securitatea psihologică cerută de pierderea credinţei religioase;
astfel încât, aproape simultan, a apărut socialismul. Colectivismul socialist a promis reinstituirea „ordinii” pierdute, mai puţin vizibilă în liberalismul individualist.
Socialismul a combinat în dozaje variabile ideologia marxistă de „transformare radicală a societăţii”, paternalismul specific intelligentsiei de pretutindeni, înclinaţia
sa redistribuţionistă multiseculară, oferind un răspuns multor oameni aflaţi în căutarea reziduală, dar disperată a unui substitut supraindividual, atotputernic al lui
Dumnezeu.
Această metamorfoză a fost deosebit de evidentă în URSS şi în celelalte societăţi comuniste; dar şi în societăţile democratice occidentale dependenţa de stat
a ajuns să fie acceptată ca normală. „Colapsul regimurilor comuniste în ultimele
decenii ale secolului [trecut]”, constată Buchanan, „a făcut puţin sau nimic pentru
încetinirea creşterii statului bunăstării; acest lucru demonstrează, prin el însuşi, că
motivaţia parentală pentru colectivizare rămâne, probabil, cea mai puternică dintre
cele identificate mai sus”2.
„Contradicţiile” capitalismului
Potrivit ideii organizatoare centrale a liberalismului clasic – „sistemul simplu
al libertăţii naturale”3 teoretizat magistral de Adam Smith – controlul colectiv extins
asupra activităţilor indivizilor nu este deloc necesar. Într-un cadru de „legi şi instituţii” minim invazive, care să le garanteze persoana, proprietăţile şi contractele,
oamenii pot acţiona liber, generând astfel valoare economică maximă. „Ordinea
spontană a pieţei” reclamă în mod necesar limitarea intervenţiei colective prin intermediul statului.
Socialismul modern a apărut ca o reacţie la o „lacună” sau un insucces major
al liberalismului clasic. După cum constată Buchanan: „Lacuna liberalismului clasic
rezidă în eşecul său de a oferi o alternativă satisfăcătoare impulsului socialist-colectivist care reflectă dorinţa persistentă ca statul să îndeplinească rolul parental.
Pentru persoanele care caută, chiar dacă inconştient, dependenţa de colectivitate,
argumentul liberal clasic al independenţei semnifică negaţia”4 (s. m). Este evident că
liberalii clasici au ignorat acest aspect în pledoaria lor în favoarea pieţei libere. De
altfel, ideea generală a virtuţilor „ordinii spontane a pieţei” nu este în mod nemijlocit intuitivă pentru persoanele fără nicio educaţie economică, care, dimpotrivă, percep piaţa liberă ca pe o „forţă oarbă”, adesea distructivă, chiar malefică, clamând
contra ei intervenţia protectoare a statului, ca un părinte-surogat.
Capitalismul („întreprinderea liberă”) este întruchiparea legală şi instituţională a liberalismului clasic. În mod ideal-tipic, acesta constituie o ordine socială în
care „valorile sunt stabilite; resursele sunt alocate; bunurile şi serviciile sunt produse
şi distribuite printr-o reţea de schimburi voluntare ale persoanelor şi grupurilor care
1 Max Weber, Le savant et le politique (Paris: Plon, 1959): 70.
2 Buchanan, „Afraid to be free”, 26.
3 Adam Smith, Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei (1776), traducere de Al.
Hallunga (Bucureşti, Editura Academiei, vol. I, 1962).
4 Buchanan, „Afraid to be free”, 27.
110
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
aleg-acţionează liber – o reţea care funcţionează într-o structură legală impusă colectiv care protejează persoanele şi proprietăţile şi impune respectarea contractelor,
finanţând în acelaşi timp acele bunuri şi servicii care sunt consumate cel mai eficient
între mai mulţi utilizatori. Acest sistem capitalist idealizat ar controla colectiv până
la 15% din valoarea produsului naţional” (s.m.)1. Or, de peste o jumătate de secol,
chiar în societăţile occidentale, din afara blocului comunist, sectorul colectivizat s-a
extins, ajungând să aloce şi să distribuie peste 50% din PIB, aceste societăţi devenind, riguros vorbind, „jumătate capitaliste şi jumătate socialiste” (s.m.)2.
Potrivit principiilor liberalismului clasic, orice discriminare între indivizii-cetăţeni ai unui stat este pur şi simplu ilegală. De aici rezultă că bugetele de stat,
alcătuite din taxe-şi-transferuri, oricât de motivate de cererile publice ca statul să
îndeplinească rolul parental, ar trebui să se bazeze pe principiul generalităţii. Orice
încălcare a normei generalităţii, orice discriminare – în taxare şi, respectiv, în (re)
distribuire – încalcă principiul egalităţii în faţa legii. „Persoanele se supun taxării, pe
de o parte, şi sunt eligibile pentru plăţi prin transfer (transfer payments), pe de altă
parte, prin apartenenţa lor la stat, nu prin identificarea lor ca membre ale unui grup
sau altul, definite în termeni nongenerali”3.
Majoritatea constituţiilor actuale conţin de regulă în mod explicit prevederi
ca dreptul civil şi penal să se aplice în mod egal tuturor cetăţenilor: „Nimeni nu este
mai presus de lege”, se stipulează şi în Constituţia României. Totuşi, Buchanan şi
Congleton4 argumentează că principiul generalităţii poate, şi trebuie, să fie aplicat
şi în domeniul dreptului public şi al politicilor publice, în general, de exemplu, al
politicii fiscale şi, respectiv, al cheltuielilor guvernamentale.
Este vorba, în fond, de două viziuni diferite, ireductibile: „politica bazată pe
principii” (politics by principle) şi, respectiv, „politica bazată pe interese” (politics
by interest), cea din urmă fiind dominantă în societăţile actuale, fie în forma unui
tratament discriminatoriu explicit (care gratifică sau penalizează anumite categorii
sociale), fie în forma unei „clasificări” elitist-dirijiste a cetăţenilor pe baza unei presupuse înţelepciuni superioare despre ceea ce este într-adevăr „spre binele” tuturor. „Principiul propriu al politicii este acela al generalizării sau generalităţii. Acest
standard este atins atunci când acţiunile politice se aplică tuturor persoanelor, independent de apartenenţa la o coaliţie majoritară sau la un grup de interese efectiv”5.
Principiul generalităţii, aplicat în mod cuprinzător, reclamă aşadar ca toţi
membrii unei societăţi să fie trataţi în mod egal de către guvernul lor. Acest principiu este puternic sprijinit de normele democratice generale care tratează toate persoanele ca fiind fundamental egale în calitate de cetăţeni – „un om, un vot”; de normele procedurale de fairness – care reclamă ca toate persoanele să respecte aceleaşi
reguli; precum şi de normele care privesc în mod explicit egalitatea ca „oportunitate
egală” şi „echitate”. În plus, adoptarea şi aplicarea principiului constituţional al generalităţii poate fi întemeiat pe raţiuni puternice de eficienţă economică şi politică.
Se argumentează că inclusiv cetăţenii care nu sprijină în mod larg normele democratice sau egalitare, pot avea totuşi un „interes constituţional” să sprijine principiul
generalităţii pentru că aplicarea sa sporeşte eficienţa şi echitatea politicilor publice.
La prima vedere, producţia guvernamentală a unor bunuri şi servicii publice
tinde să fie consistentă cu principiul generalităţii în măsura în care orice cetăţean
poate beneficia de acestea. În realitate, finanţarea lor reclamă în mod necesar transferul unor resurse private – prin impozitare – în sectorul public. Şi este evident că
1 Buchanan, „Afraid to be free”, 28.
2 Buchanan, „Afraid to be free”, 28.
3 Buchanan, „Afraid to be free”, 28.
4 James M. Buchanan, Roger D. Congleton, Politics by Principle, Not Interest: Toward
Nondiscriminatory Democracy (New York and Cambridge: Cambridge University Press, 1998).
5 Buchanan, Congleton, Politics by Principle, xi.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
111
de anumite bunuri şi servicii publice precum autostrăzile, învăţământul superior, îngrijirea sănătăţii sau chiar justiţia beneficiază propriu-zis numai cei care le utilizează
în mod efectiv.
Mai mult, în absenţa regulii generalităţii, grupuri de interese locale pot influenţa decizia politică centrală pentru a construi parcuri, poduri, drumuri publice etc.,
finanţate din veniturile fiscale generale. „Principiul generalităţii reclamă ca fiecare
nivel al guvernării să furnizeze serviciile sale în mod uniform tuturor celor aflaţi în
interiorul jurisdicţiei sale sau să nu le furnizeze deloc”1, este una dintre concluziile
cele mai categorice ale economiei constituţionale actuale. În acest mod s-ar reduce
„stimulentele” clasei politice de a investi resurse şi efort pentru a realiza bunuri
şi servicii „targhetate”, locale din veniturile colectate la nivel central, s-ar reduce
efectele redistributive inechitabile ale „ciclurilor majorităţii” şi, în cele din urmă, ale
„conflictului distribuţional”, în general.
Desigur, se poate argumenta că aplicarea riguroasă a principiului generalităţii în producţia şi furnizarea bunurilor şi serviciilor publice este adesea imposibilă,
căci ceea ce pare general într-un sens poate fi particular în alt sens, întrucât oamenii
şi circumstanţele posedă atributul ireductibil al unicităţii. De exemplu, niveluri uniforme ale unor servicii publice pot produce niveluri diferite ale beneficiilor şi satisfacţiilor subiective dacă utilizatorii nu sunt relativ omogeni. „Totuşi, în măsura în
care beneficiile au corelate măsurabile, precum un avantaj monetar net sau niveluri
obiective ale unui serviciu, mai multă generalitate se deosebeşte în mod clar de mai
puţină generalitate într-o gamă largă de cazuri”2. În orice caz, aplicarea sistematică
a principiului generalităţii conduce în mod necesar la creşterea eficienţei politice
prin efectele predictibile ale producţiei şi distribuţiei bunurilor publice asupra stimulentelor subiective ale deciziei şi acţiunii politice la toate nivelurile guvernării.
Pe de altă parte, programele finanţate prin bugetele „statelor sociale” actuale, ale „bunăstării” – pensiile şi serviciile medicale, de exemplu –, sunt generale,
fiind adresate în principiu tuturor, deşi conţin elemente redistributive în numele
solidarităţii între membrii societăţii.
Statele bunăstării din Europa, America şi până în Japonia înfruntă astăzi crize fiscale severe, riscând să provoace a adevărată „tragedie a bunurilor comune”
(tragedy of the commons). Presiunile fiscale asupra programelor sociale, constată Buchanan, cresc însă într-un mod exploziv, greu controlabil sub influenţa unor
schimbări sociale şi tehnologice majore: îmbătrânirea populaţiei şi inovaţiile continue ale tehnologiilor şi practicilor medicale. Prin urmare, „dacă principiul generalităţii este păstrat, chiar dacă nu este pe deplin respectat, cererile predictibile asupra capacităţilor fiscale ale statelor bunăstării sunt pur şi simplu nesustenabile”3.
Îndeplinirea angajamentelor asumate de guverne pentru menţinerea şi continuarea
acestor programe sociale reclamă în mod necesar (matematic) creşterea poverii fiscale a contribuabililor care realizează venituri reale, impozabile dincolo de limitele
fezabile şi acceptabile.
Statele sociale actuale înfruntă două presiuni contradictorii, ireductibile, care
exprimă în cele din urmă conflictul multisecular între liberalism şi socialism. Prin intermediul procesului politic, democratic, cetăţenii cer menţinerea şi chiar extinderea
rolului parental al statului şi, totodată, reducerea poverilor fiscale. „Prima jumătate a noului secol va determina cum poate fi rezolvat acest conflict fundamental”4.
Principiul liberal potrivit căruia oamenii sunt liberi să creeze tot mai multă avuţie, în
1 Roger D. Congleton, „Generality and the Effciciency of Government Decision Making”, The
Encyclopedia of Public Choice, Part 2, Edited by Charles K Rowley, Friedrich Schneider (New
York, Kluwer Academic Publishers, 2003): 586.
2 Congleton, „Generality…”, 587.
3 Buchanan, „Afraid to be free”, 29.
4 Buchanan, „Afraid to be free”, 29.
112
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
primul rând pentru ei înşişi, este contrazis în mod frontal de principiul socialist potrivit căruia asistenţa socială, în forme mereu noi, trebuie extinsă, sfidând frontierele
fiscale plauzibile şi suportabile.
Concluzie
Pentru a conchide asupra acestei scurte expuneri, s-a observat că natura statului nu s-a schimbat în mod fundamental din epoca romană, când oferea maselor
panem et circus, deşi ordinea acestor oferte este, oricând şi oriunde, reversibilă. În
plus, de îndată ce sunt introduse, programele de asistenţă socială devin greu controlabile, „scapă din mână”, iar efectele lor sunt adesea contraproductive: săracii devin
mai numeroşi şi mai săraci decât erau înainte, iar sursele bogăţiei pe care statul o
revarsă asupra lor scad în mod necesar1.
În sfârşit, pentru a evoca încă o „poveste exemplară” în această privinţă, pilduitoare în durata mai lungă a istoriei, la sfârşitul secolului al XIX-lea, când a ajuns
la putere, Cancelarul Bismarck a interzis activitatea social-democraţilor, dar a preluat de la aceştia câteva idei valoroase, înzestrând ţara sa cu primul sistem modern
de asistenţă socială. „Statul social” bismarckian a fost fondat pe sistemul asigurărilor sociale (de sănătate, împotriva accidentelor de muncă, de bătrâneţe etc.), dar
toate aceste beneficii sociale erau în mod fundamental contrapartea contribuţiilor
individuale.
Astăzi, se poate spune în concluzie, că „moştenirea lui Marx este o forţă epuizată. Moştenirea lui Bismarck este vie. Aceasta poate fi însă îmbogăţită cu leadership şi înţelepciune, aşa cum Bismarck însuşi gândea că este posibil”2.
BIBLIOGRAFIE
BUCHANAN, James M., „The Minimal Politics of Market Order”, Cato Journal, Vol. 11, No. 2
(Fall 1991);
BUCHANAN, James M., „Afraid to be free: Dependency as desideratum”, Public Choice, 124
(Springer, 2005;
BUCHANAN, James M., Congleton, Roger D., Politics by Principle, Not Interest: Toward
Nondiscriminatory Democracy (New York and Cambridge: Cambridge University Press, 1998);
CONGLETON, Roger D., „Generality and the Effciciency of Government Decision Making”,
The Encyclopedia of Public Choice, Part 2, Edited by Charles K Rowley, Friedrich Schneider
(New York: Kluwer Academic Publishers, 2003);
HAZLITT, Henry, The Conquest of Poverty (New Rochelle, N.Y.: Arlington House, 1973);
KANT, Immanuel, „Răspuns la întrebarea: Ce este «luminarea»?”, Despre frumos şi bine
(Bucureşti: Editura Minerva, 1981).
1 Henry Hazlitt, The Conquest of Poverty (New Rochelle, N.Y.: Arlington House, 1973): 71.
2 Buchanan, „Afraid to be free”, 30.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
113
Identitå†i postcomuniste
Guvernul „Robin Hood”: câteva
observaţii sociologice1
SABIN DRĂGULIN
[The University of Bucharest]
Abstract
After two decades after the
collapse of the communist state,
the „social state” enjoys great
popularity in our country. This
article aims to present some
general undesirable consequences
of redistributive social policy,
less evident in the current public
and political debate, which
seems dominated by the idea
that (increasing) redistribution of
revenues is always desirable.
Keywords
Robin Hood; social state;
redistribution of revenues
114
Cadrul conceptual general1
După două decenii de la prăbușirea statului comunist, „statul social” se
bucură de o mare popularitate în ţara
noastră. Discuţiile care au apărut în ultimii doi ani pe scena politică autohtonă
privește tocmai problema modului în
care statul ar trebui să se raporteze la
proprii cetăţeni. Acest articol își propune să prezinte unele consecinţe generale nedorite ale politicii sociale redistributive, mai puţin evidente în dezbaterea
publică și politică actuală, care pare dominată de ideea că redistribuirea (tot
mai mare) a veniturilor este întotdeauna dezirabilă.
Potrivit binecunoscutei legende
englezești, Robin Hood jefuia bogaţii
pentru a da la săraci. Deși cei mai mulţi
oameni sunt astăzi, ca și în trecut, critici
faţă de faptele eroului popular, relativ
puţini își pun întrebări serioase în legătură cu acţiunile și politicile cu un conţinut similar ale statului social actual, și
anume acelea de redistribuire a veniturilor între membrii societăţii. Justificarea
tipică a acestor programe sociale se ba1 Acknowledgment: Această lucrare a fost
finanţată din contractul POSDRU/89/1.5/S/
62259, proiect strategic „Știinţe socio-umane și politice aplicative. Program de pregătire postdoctorală și burse postdoctorale de
cercetare în domeniul știinţelor socio-umane
și politice”, cofinanţat din Fondul Social European, prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007–2013.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
zează adesea pe ipoteze destul de îndoielnice. Această justificare, se constată în literatura de specialitate1, presupune, cel puţin implicit, că guvernele au atât motivaţia,
cât și capacitatea de a ameliora situaţia săracilor din societate. Această „colectivizare” sau „etatizare a carităţii” este însă foarte îndoielnică din punct de vedere etic,
fiind chiar contraproductivă pentru situaţia pe termen lung a săracilor.
Programele sociale pornesc de la presupunerea că decidenţii politici, ţinând
în mână lampa magică a lui Aladin, posedă cunoașterea, dar și dorinţa de a acţiona
pentru a spori bunăstarea tuturor, inclusiv a săracilor. Pratic, aceștia presupun că au
„puterea” de a elimina discrepanţele dintre indivizi acţionând, cu precădere, asupra
efectelor și nu a cauzelor care cntribuie la apariţia acestora. Dar, în primul rând, care
este cauza sărăciei? Lipsa unor calificări pentru activităţi aducătoare de venituri se
explică adesea prin abandonul școlar timpuriu, care este în mare măsură o alegere
individuală (sau familială). În al doilea rând, există o mare diferenţă între efectele
pe termen scurt și efectele pe termen lung ale ajutoarelor sociale și ale altor programe de reducere a sărăciei. Beneficiile recipienţilor ajutoarelor sociale sunt evidente
pe termen scurt, dar dependenţa psihologică se instalează pe un termen mai lung.
Și, indiferent de perioada de timp considerată, cu cât stigmatul asociat sărăciei este
mai apăsător, cu atât devine mai mare efortul pe care oamenii îl fac pentru a (re)
deveni independenţi. Și asta deoarece poate să apară o „obișnuinţă”, sau o „resemnare” a individului care momentan se află în starea de sărăcie deoarece devine
dependent de mecanismele impuse de ajutoarele sociale.
Eficienţa programelor sociale se erodează în timp, deoarece acestea creează
„stimulente perverse” (perverse incentives), mai puţin vizibile, care afectează atât
pe săraci, cât și pe non-săraci. Orice program care transferă venituri la săraci scade
stimulentul sau motivaţia acestora de a obţine venituri din muncă. În consecinţă,
apare ceea ce s-a numit Dilema Samariteanului2 (expresia evocă parabola biblică a
Bunului Samaritean), în sensul că ajutoarele conduc la scăderea eforturilor lucrative
ale săracilor și, deci, la creșterea nevoilor lor și chiar a numărului celor care solicită și
se califică (sunt „eligibili”) pentru a primi ajutor. Acest eveniment nedorit se poate
accentua în momente de criză economică sau de stagnare economică când veniturile
provenite din muncă stagnează sau sunt reduse. Mecanismul psihologic constă în
faptul că apare ideea că dacă tot ești prost plătit mai bine este să nu mai muncești și
să beneficiezi de ajutoare sociale care, chiar dacă sunt mai reduse oricum le primești
constant fără să depui un efort fizic. Mai mult decât atât, beneficiarii de ajutor social,
cât și decidenţii politici și administrativi, centrali și locali, sunt stimulaţi să exagereze
nevoile. Acest mecanism poate crea fenomene perverse care ar putea pune în discuţie elemente fundamentale ale regimului de tip democratic. De exemplu, astfel de
cazuri au apărut în comunităţile rurale din România, unde primarul, ca reprezentant
al autorităţii locale, a preferat să acorde ajutoare financiare unor categorii mai mult
sau mai puţin defavorizate cu scopul creării unor dependenţe economice. Odată cu
crearea acestor dependenţe au apărut distorsionări la nivelul reprezentativităţii și
legitimităţii. De ce? Pentru că o parte a corpului electoral, provenit din comunitatea
locală, a început să-și exprime votul politic în baza intereselor financiare și nu a celor
care iau în calcul criteriul meritocratic. În programele de asistenţă socială bazate pe
„verificarea mijloacelor”, de exemplu, există un puternic stimulent de a subraporta
veniturile. Din acest motiv astfel de programe sunt o sursă importantă de sprijin electoral pentru politicienii aleși în circumscripţii cu venituri mici, precum și un mijloc de
trai pentru funcţionarii centrali și locali care administrează programele.
1 E.C. Pasour Jr., „The Government as Robin Hood”, The Freeman. Ideas on Liberty, Volume 44,
Issue 12 (December 1994): 670–672.
2 James M. Buchanan, „The Samaritan’s Dilemma”, în Edmund Phelps (ed.), Altruism, Morality,
and Economic Theory (New York: Russell Sage, 1975): 71-85.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
115
Există și alte raţiuni pentru care aceste programe sunt contraproductive pe
termen lung. Într-o economie de piaţă bazată pe competiţie, veniturile oricărei persoane sunt obţinute în procesul de producere și comercializare a bunurilor și serviciilor, fiind determinat de contribuţia fiecăreia la rezultatul final al acestui proces,
așa cum este evaluat de consumatori. Or, transferurile sociale influenţează în mod
inevitabil alegerea individuală, afectând în mod negativ producţia de bunuri și servicii. Dacă impozitele cresc, loisirul tinde să se substituie muncii, iar oamenii cheltuiesc
mai multe resurse pentru a se sustrage de la plata lor. Pe scurt, redistribuirea reduce
productivitatea muncii și, în consecinţă, crearea de avuţie1.
Mai mult, ajutoarele sociale tind chiar să agraveze boala pe care încearcă să
o vindece. De îndată ce sunt oferite, săracii devin mai numeroși și mai săraci decât
erau înainte. Astfel, ajutoarele sunt contraproductive prin efectele lor dăunătoare
asupra încrederii de sine și a independenţei săracilor, dar și pentru că sursele bogăţiei din care sunt extrase sunt afectate în mod negativ. Și asta pentru că, în timp,
există pericolul reducerii progresive a masei de impozitare coroborat cu creșterea
poverii fiscale datorată nevoii tot mai mari de resurse financiare pentru a menţine
în viaţă proiectele cu caracter asistenţial. Acest fapt poate crea dezechilibre majore
la nivelul percepţiei populaţiei, în sensul în care pot apare clivaje la nivelul mai multor categorii sociale prin faptul că se poate crea ideea că doar unii produc bogăţie
pentru societate în timp ce alţii doar beneficiază de aceasta.
În plus, date extrase din statisticile statelor sociale actuale pe parcursul a mai
multor decenii arată faptul că distribuţia veniturilor în societate rămâne aproape
neschimbată, în ciuda cheltuielilor guvernamentale imense cu programele dedicate
reducerii sărăciei. Aceste programe nu au aproape niciun efect asupra reducerii ratei
sărăciei, deoarece ele au tendinţa să inducă un comportament autodistructiv printre
acești oameni2.
Cât privește aspectul etic, Fr. A. Hayek3 a arătat că distribuţia echitabilă a veniturilor are sens numai în interiorul procesului economic: recompensele financiare
sunt fair dacă sunt legate de contribuţia fiecăruia la rezultatul final al procesului
economic. Prin urmare, redistribuirea este unfair în principiu. Cu mult timp în urmă,
Frédéric Bastiat a oferit și el un argument deosebit de convingător împotriva redistribuirii veniturilor prin intermediul statului. Statul este obligat să protejeze persoanele și proprietăţile lor, dar de îndată ce își depășește această obligaţie „se rătăcește
într-un teritoriu necunoscut…, pentru că fraternitatea și filantropia, spre deosebire
de justiţie, nu au limite precise. Odată pornit, unde se va opri?”4.
Obiecţia lui Henry Hazlitt faţă de redistribuire pe temeiuri etice nu este mai
puţin severă. „Este în mod evident greșit în principiu să permitem guvernului să
confiște bani de la oamenii care muncesc și să-i dea în mod necondiţionat altor oameni apţi de muncă, indiferent dacă acceptă să muncească sau nu”5.
Justiţia a fost obţinută în societăţile moderne timpurii în procesul anevoios al
asigurării protecţiei constituţionale a proprietăţii private, dar riscă să fie distrusă în
statele sociale actuale, care aplică pe scară largă „justiţia socială”, în fond, redistribuirea obligatorie a veniturilor. Legal, cetăţenii unui stat constituţional nu au însă
nicio obligaţie de a ajuta pe alţii, deoarece aceasta ar implica în mod logic dreptul
beneficiarilor ajutorului de a lua ceea ce nu este al lor, fiind în contradicţie cu prin1 Passour, „The Government as Robin Hood”.
2 R. Rector, „Requiem for the War on Poverty: Rethinking Welfare After the L.A. Riots”, Policy
Review 61 (Summer, 1992), pp. 40-46.
3 Fr. A. Hayek, Law, Legislation, and Liberty, Vol. 2: The Mirage of Social Justice (Chicago: The
University of Chicago Press, 1976).
4 Frédéric Bastiat, The Law (Irvington-on-Hudson, N.Y.: The Foundation for Economic Education,
1964): 69.
5 Henry Hazlitt, The Conquest of Poverty (New Rochelle, N.Y.: Arlington House, 1973): 116.
116
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
cipiile justiţiei. În mod individual, ca persoane private, ei pot ajuta săracii, dar numai
ca o obligaţie morală, nu legală.
În termeni mai generali, politica redistributivă extinsă riscă să transforme „democraţia constituţională” într-o „democraţie electorală”, populistă, coruptă și ineficientă, redusă la „competiţia dintre oamenii politici pentru sprijinul alegătorilor prin
utilizarea promisiunilor de alocări discriminatorii de avuţie publică”1. Iar în acest fel
putem crea mecanisme sociale perverse care vor crea noi tipuri de solidarităţi de grup.
Constrângerea și discriminarea sunt inerente în redistribuirea guvernamentală a veniturilor. Comportamentul de tip Robin Hood, criticabil la nivel individual, nu
devine legitim dacă este adoptat de stat. Dacă nu este corect ca unul sau mai mulţi
indivizi să acţioneze pentru a lua proprietatea altuia, nu este legitim nici dacă procedează astfel printr-o coaliţie politică majoritară. Ca orice acţiune colectivă, orice
program social, de transfer al veniturilor între membrii societăţii este susceptibil de
„efecte perverse”. Răspunsurile tipice ale săracilor, dar și ale contribuabililor, erodează pe termen lung eficienţa acestor programe. Astfel, statul care acţionează în
rolul de Robin Hood nu poate fi apărat nici cu argumentul etic al justiţiei, nici cu cel
economic al eficienţei.
Consecinţe ale redistribuirii veniturilor
Orice politică publică, guvernamentală alterează distribuţia veniturilor individuale în societate, dar programele sociale care oferă bani, bunuri și servicii unor
persoane care nu dau nimic în schimb reprezintă o redistribuire a veniturilor în forma sa cea mai directă2.
La prima vedere, transferurile guvernamentale par simple: o persoană C, contribuabilul, pierde o anumită sumă de bani; și o persoană R, recipientul, primește
aceeași sumă; și cu asta, basta. Dar lucrurile nu sunt atât de simple. Dacă subiectul
este abordat de mass-media sau de politicieni socialiști, R este prezentat ca un exponent al celor săraci și asupriţi, iar C ca un individ sau chiar ca o mare corporaţie
lacomă și indiferentă faţă de cei mai puţin norocoși în viaţă. În realitate, cea mai
mare parte a transferurilor guvernamentale nu se bazează pe verificarea reală a
mijloacelor (means-tested), rezervându-le recipienţilor cu venituri mici. Astfel, este
pur și simplu o farsă că guvernul ia de la bogaţi și dă la săraci. Chiar și cei care cred în
corectitudinea redistribuirii à la Robin Hood ar trebui să fie preocupaţi de caracterul
real al redistribuirii efectuate de statele sociale actuale.
Dincolo însă de problemele morale, tulburătoare, ridicate de redistribuire, de
faptul nud că C plătește statului impozitele asupra muncii sale, iar acesta oferă bani,
bunuri și servicii gratuite lui R, există încă numeroase alte „consecinţe ignorate”3 ale
redistribuirii guvernamentale a veniturilor.
Taxele colectate în vederea redistribuirii descurajează contribuabilii de la a
câștiga venituri impozabile și de a crește valoarea proprietăţilor lor prin investiţii.
Pierzându-și o parte din venituri, ei produc mai puţine bunuri și servicii. Prin urmare,
societatea poate deveni mai săracă în prezent și în viitor. În plus, poate genera un tip
de mecanism psihologic prin care cetăţeanul contribuabil va face tot ceea ce îi stă în
putinţă să ascundă o parte din veniturile sale statului pentru a reduce nivelul de impozitare. Permanentizarea unei astfel de stări poate crea un nou tip de mentalitate care
1 Cristian-Ion Popa, Puterea politică și bunurile publice. O perspectivă economică asupra politicii
(București, Academia Română: Editura Institutului de Știinţe Politice și Relaţii Internaţionale,
2009): 18.
2 Robert Higgs, „Nineteen Neglected Consequences of Income Redistribution”, The Freeman,
Volume 44, Issue 12 (December 1994).
3 Higgs, „Nineteen Neglected Consequences…”.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
117
iniţial nu era caracteristică „cetăţeanului virtuos” și anume, aceea de a eluda legea.
Și asta deoarece riscul scăderii masei de impozitare aruncă povara acesteia pe umerii
unui număr tot mai redus de cetăţeni-contribuabili. Este evident că, în faţa pericolului
scăderii nivelului de trai datorat politicii guvernamentale de redistribuire a veniturilor, cetăţeanul-contribuabil creează mecanisme psihologice de autoapărare traduse
în mecanisme fiscale care vor conduce la apariţia fenomenului evaziunii fiscale.
În plus ajutoarele sociale descurajează recipienţii să câștige venit salarial acum
pentru a ivesti în potenţialul lor de a obţine venituri în viitor. Costul redus al inactivităţii incită la alegerea de a fi inactivi permanent. Dacă pot obţine venituri fără
muncă, ei fac mai puţine eforturi în această privinţă. Dacă se așteaptă să obţină și în
viitor venituri fără muncă, ei investesc mai puţin în educaţie, formare profesională,
sănătate personală sau chiar în migraţie, precum și în alte forme de capital uman
care să sporească potenţialul lor de a obţine venituri în viitor. Prin urmare, societatea sărăcește, acum și în viitor, pentru că impozitele descurajează producţia actuală
și investiţiile contribuabililor care finanţează transferurile.
Recipienţii devin dependenţi de ajutorul social și, corelativ, mai puţin încrezători în ei înșiși. Dacă pot obţine sprijin fără a-și exercita capacităţile proprii de a
descoperi și a răspunde la oportunităţi de a câștiga venituri, aceste capacităţi se
atrofiază. Ei uită – sau nu învaţă niciodată – să se ajute singuri, ajungând în cele din
urmă să-și accepte neputinţa.
Recipienţii oferă un exemplu negativ celorlalţi, copii, rude și prieteni, care
constată că se pot primi bani, bunuri și servicii de la stat, fără a le câștiga prin muncă,
adoptând cu ușurinţă atitudinea că și ei sunt îndreptăţiţi la astfel de transferuri. De
aici se dezvoltă o „cultură a dependenţei” pentru ajutoarele sociale.
Deoarece unele transferuri sunt mai substanţiale decât altele, unele categorii
ale recipienţilor ajung să reclame „nedreptatea” distribuţiei generozităţii statului.
De aici apar conflicte sociale și politice. Grupurile nemulţumite politizează determinarea sumelor care urmează să fie primite, declanșând o luptă pentru a crește
anumite tipuri de ajutoare, chiar în detrimentul altora, dacă este necesar. Astfel
de acţiuni politice creează sau agravează conflictele între grupurile definite prin
eligibilitatea lor de a primi anumite tipuri de ajutoare: bătrânii împotriva tinerilor, ţăranii împotriva orășenilor, femeile împotriva bărbaţilor, proprietarii împotriva
chiriașilor etc. Societatea devine astfel mai conflictuală.
Așa cum recipienţii declanșează conflicte între ei, tot astfel procedează contribuabilii, care reclamă poverile disproporţionate, nedrepte impuse asupra lor pentru finanţarea ajutoarelor. De exemplu, tinerii constată că taxele destinate asigurărilor lor sociale ajung deocamdată în mod direct la pensionarii actuali. În general,
contribuabilii care se consideră împovăraţi disproporţionat de acest sistem de „taxeși-transferuri” acordă mai mult sprijin politicilor și politicienilor care le promit protecţie și se străduiesc să eludeze taxele.
Ca urmare a celor două consecinţe anterioare, întreaga societate se divizează
și se ostilizează, fiind tot mai puţin o comunitate autentică. Ea se „balkanizează”
în subgrupuri belicoase, care se raportează unele la altele ca opresoare și opresate. Oamenii își pierd astfel sentimentul de apartenenţă la o comunitate politică cu
interese și responsabilităţi comune. Riscul real apare în momentul în care, aceste
probleme devin portavocea unor personalităţi politice care folosec un limbaj demagogic prin care să câștige sprijin politic. Este momentul în care, cele două „tabere” e
antagonizează putând apărea conflicte cu character social. Prima consecinţă al acestui fenomen al „canibalizării” relaţiilor din interiorul unei societăţi este că printre
beneficiarii de transferuri, practicile și instituţiile de într-ajutorare tind să dispară.
În trecut, sarcina îngrijirii nevoiașilor revenea familiei, prietenilor, vecinilor,
care acţionau adesea împreună prin biserică, sindicate, cluburi și alte asociaţii voluntare. De, exemplu, un observator a remarcat faptul că, după marele cutremur de
118
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
la Los Angeles, „Mii de indivizi disperaţi, atomizaţi nu făceau nimic altceva decât să
aștepte un salvator centralizat, guvernul federal. America a fost diminuată de un
sistem al compasiunii compulsive care înlătură pur și simplu comunităţile pentru a
lăsa altruismul în seama experţilor”1.
La fel se petrec lucrurile cu instituţiile caritabile ale non-săracilor. Dacă agenţiile guvernamentale preiau toate „problemele sociale”, oamenii se organizează mai
puţin pentru rezolvarea lor, limitându-se la plata taxelor. În definitiv, ei evită astfel
să contribuie de două ori pentru rezolvarea acelorași probleme. Intervenţia guvernamentală constrângătoare dislocă acordarea voluntară a asistenţei sociale, iar instituţiile caritabile private tind să dispară. Practic dispar, încet, încet, toate acele forme ale
societăţii civile care creează un ţesut al solidarităţii între membrii comunităţii.
Astfel, oamenii acceptă mai ușor noi și noi tipuri de intervenţie guvernamentală. Atunci când cineva propune ca guvernul să preia o activitate socială realizată
anterior în sfera privată, ei nu mai sunt surprinși și nici sceptici. În definitiv, guvernele actuale își asumă astăzi tot felul de sarcini, de la socializarea preșcolarilor
la hrănirea săracilor și subvenţionarea cheltuielilor medicale ale vârstnicilor. În trecut, oponenţii extinderii intervenţiei statului protestau: „Guvernul nu are treabă cu
asta!”. Astăzi, sunt tot mai rare protestele pe aceste temeiuri. Concepţia elementară
că există o sferă privată în care guvernul nu ar trebui să se amestece niciodată este
pe cale de dispariţie. Nu mai există opoziţie politică la noile programe guvernamentale care proliferează continuu, fiind limitate doar de contrângeri bugetare, nu și de
opoziţii ideologice fundamentale.
Dar redistribuirea nu este reductibilă la faptul elementar că C plătește și R
primește. Între ei se află B, birocraţia socială, care determină „eligibilitatea”, face
plăţile, ţine evidenţa și, de multe ori, interferează în viaţa personală a „clientelei”
sale. Această birocraţie consumă ea însăși o mare parte a sumelor destinate transferurilor către săraci. Resursele financiare și materiale, precum și forţa de muncă
angajată de această birocraţie nu pot fi utilizate pentru a produce bunuri și servicii
valoroase, ceea ce sărăcește societatea în ansamblul său.
De îndată ce este creată, o astfel de agenţie birocratică se constituie, prin
personalul său, într-un puternic grup de interese, apărându-și bugetul și militând
continuu pentru extinderea activităţilor sale. Pentru a-și spori resursele, această
agenţie oferă date relevante și expertiză outsider-ilor, care „pur și simplu nu știu cât
de gravă este problema” pe care își propune să o rezolve. Iar proliferarea birocraţiei
va aduce cu sine „încătușarea” tuturor iniţiativelor cu caracter privat și o continuă
nevoie de a identifica resurse cu scopul menţinerii sale fizice.
Nici contribuabilii nu stau cu mâna în sân. Mulţi dintre ei alocă timp, efort și
bani pentru a diminua sau chiar a eluda taxele. Ei cumpără cărţi și programe de calculator, angajează contabili și avocaţi și organizează chiar campanii politice pentru
reducerea impozitelor. Aceste resurse umane și materiale angajate în „rezistenţa
fiscală” nu mai sunt disponibile pentru a produce bunuri și servicii valoroase pentru
societate, care devine astfel mai săracă.
În măsura în care sunt dispuși să plătească taxele, contribuabilii trebuie să ţină
evidenţa, să studieze legile fiscale, să completeze formularele etc. Aceste activităţi
necesită timp și efort, care sunt retrase de la utilizări alternative valoroase. Mulţi
dintre ei, dorind să respecte pe deplin legile, sunt nevoiţi să angajeze experţi contabili și fiscali, deoarece legile fiscale sunt atât de stufoase încât nu sunt accesibile
muritorilor de rând. Utilizarea de resurse pentru conformarea cu legislaţia fiscală
actuală face societatea mai săracă.
Nici recipienţii nu așteaptă în mod pasiv ajutoarele, ci formează organizaţii,
participă la meeting-uri, sprijină candidaţii politici care le preiau obiectivele etc.
1 Higgs, „Nineteen Neglected Consequences…”.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
119
Astfel, societatea este mai săracă atâta timp cât oamenii alocă resurse pentru a obţine transferuri prin intermediul guvernului.
Așa cum contribuabilii cheltuiesc resurse pentru conformitatea fiscală, recipienţii cheltuiesc de asemenea resurse importante pentru a stabili și menţine „eligibilitatea”, „îndreptăţirea” de a primi ajutoarele. Ei stau la cozi la agenţiile de șomaj
pentru a dovedi că sunt șomeri, depun aplicaţii în diferite locuri pentru a demonstra
că sunt „în căutarea unui loc de muncă” etc. Iar dacă sunt beneficiarii unor ajutoare
de persoane cu handicap, ei merg periodic în faţa unor comisii medicale pentru a le
confirma (sau chiar agrava) handicapul.
Adoptând astfel de programe de redistribuire substanţială a veniturilor, guvernul însuși se constituie însă în grupul de interese cel mai ameninţător și mai consumator de resurse din societate. Pe măsură ce guvernul interferează tot mai mult
în vieţile cetăţenilor, libertăţile lor constituţionale („drepturile negative”) se diminuează în favoarea „drepturilor pozitive” sau „sociale”, care nu sunt altceva decât
„pretenţii” (claims) nejustificate ale unora asupra resurselor celorlalţi.
În mod ironic, în interiorul statului social, unde preocuparea principală a guvernului pare a fi aceea de a redistribui veniturile cetăţenilor prin intermediul a
sute de programe sociale, aproape nimeni nu are de câștigat. Cu excepţia guvernului însuși, deoarece fiecare program nou sporește numărul posturilor și bugetele
birocraţiei sale. Societatea însăși este nu doar mai săracă, ci și mai ranchiunoasă și
mai politizată. Oamenii participă mai puţin la activităţi comunitare voluntare și mai
mult la disputele politice. „Comunităţile autentice nu mai pot respira în atmosfera
otrăvitoare a politicii redistributive”1.
În concluzie, redistribuirea veniturilor prin intervenţia guvernamentală constrângătoare este în cele din urmă o formă de furt. Susţinătorii săi pretind că procedurile democratice prin care este pusă în practică îi dau legitimitate, dar această
justificare este înșelătoare. Furtul rămâne furt, indiferent dacă este săvârșit de un
individ precum Robin Hood sau de mai mulţi, coalizaţi într-un partid care ajunge la
guvernare prin proceduri electorale, democratice. Iar „instituţionalizarea furtului”
este imcompatibilă cu ideea unei societăţi corecte și prospere.
BIBLIOGRAFIE:
BASTIAT, Frédéric, The Law (Irvington-on-Hudson, N.Y.: The Foundation for Economic
Education, 1964).
BUCHANAN, James M., „The Samaritan’s Dilemma”, în Edmund Phelps (ed.), Altruism,
Morality, and Economic Theory (New York: Russell Sage, 1975).
HAYEK, Fr. A., Law, Legislation, and Liberty, Vol. 2: The Mirage of Social Justice (Chicago:
The University of Chicago Press, 1976).
HAZLITT, Henry, The Conquest of Poverty (New Rochelle, N.Y.: Arlington House, 1973).
HIGGS, Robert, „Nineteen Neglected Consequences of Income Redistribution”, The Freeman,
Volume 44, Issue 12 (December 1994).
PASOUR Jr., E.C., „The Government as Robin Hood”, The Freeman. Ideas on Liberty, Volume
44, Issue 12 (December 1994)
POPA, Cristian-Ion, Puterea politică și bunurile publice. O perspectivă economică asupra
politicii (București, Academia Română: Editura Institutului de Știinţe Politice și Relaţii
Internaţionale, 2009).
RECTOR, R., „Requiem for the War on Poverty: Rethinking Welfare After the L.A. Riots”,
Policy Review 61 (Summer, 1992).
1 Higgs, „Nineteen Neglected Consequences…”.
120
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
Identitå†i postcomuniste
Democraţia românească în cheie liberală1
VASILE PLEȘCA
[Romanian Academy]
Abstract
If each historical age has got
its own mark, democracy is the
mark of the present times. Over
centuries, historians will have to
see in what extent democracy is
a term phenomenom or it is an
historic accomplishment. But until
then, the proper understanding
of the democracy is a necessary
condition so that a democratic
society should function, especially
when this society is a frail one,
tared by its past and with major
structural problems.
D
upă 20 de ani de existenţă, democraţia românească se află într-o poziţie paradoxală. Neieșind niciun moment
dintr-o stare de șubrezenie și creând tot
timpul impresia unei improvizaţii, mecanismele ei de funcţionare sunt perpetuu
supuse unor critici acerbe. În același timp,
analizele profesioniste asupra democraţiei identifică problemele originare ale
democraţiei românești în altă parte.1
Unde se află democraţia
românească?
Index Democracy 2010 realizat de
Economist Intelligence Unit2 (cu un subtitlu revelator, Democracy in Retreat3)
situează România în categoria „Flawed
Keywords
romanian democracy; liberalism; rule
of law; minimal state
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
1 ACKNOWLEDGEMENT: This paper was
made within The Knowledge Based Society Project supported by the Sectoral
Operational Programme Human Resources
Development (SOP HRD), financed from the
European Social Fund and by the Romanian
Government under the contract number
POSDRU ID 56815.
2 http://graphics.eiu.com/PDF/Democracy_
Index_2010_web.pdf (01.09.2011).
3 Iar acest subtitlu vine după ce acceași analiză constata în 2008: „The results of the Economist Intelligence Unit’s Democracy Index
2008 confirm that, following a decades-long
global trend in democratisation, the spread
of democracy has come to a halt”, http://
graphics.eiu.com/PDF/Democracy%20
Index%202008.pdf (07.11.2011)
121
Democracy” (în aceeași categorie cu ţări precum Franţa, Italia, Grecia, acestea însă cu
note și poziţii mai bune), cu o notă generală de 6.60, ocupând poziţia 56 din 167 ţări.
Categoria referitoare la calitatea procesului electoral primește o notă foarte mare,
9.58, în condiţiile în care în toată lumea există doar șapte ţări cu note mai mari;
o notă rezonabilă primește și categoria referitoare la nivelul respectării drepturilor civile, 8.24, însă celelalte categorii ce contribuie la nota generală coboară mult
poziţia democraţiei românești. Dacă nota acordată calităţii guvernării nu este una
în totalitate rușinoasă, 6.43 (fiind mai mare decât în ţări precum Ungaria, Polonia
sau Lituania), deși este,totuși, mică, notele acordate participării politice, 5, respectiv
nivelului culturii politice, 3,75 dau măsura adevărată a locului sistemului democratic
românesc. După acest ultim criteriu, Mongolia este notată cu 5,56, Burundi cu 5,56,
China cu 5,63, iar Madagascar cu 6,36. Mai grav e că că aceste ultime două note
din dreptul României sunt expresia unui regres, statisticile din 2008, respectiv 2006,
acordând note de 6.11 nivelului participării politice, respectiv 5, nivelului culturii politice. Doar prăbușirea acestor indici calitativi ai democraţiei a dus, practic, la scăderea notei generale (de la 7.06, echivalentă cu poziţia 50, atât în 2006, cât și în 2008)
cu un nivel depășit doar de ţări precum Afghanistan sau Iran (ceilalţi trei indicatori
rămânând relativ constanţi).
Realitatea zugrăvită în aceste tipuri de analize calitative nu spune decât că
o axiomă precum cea enunţată de Sartori –„dintre condiţiile democraţiei, cea mai
puţin amintită este aceea că ideile greșite despre democraţie fac ca ea să funcţioneze greșit”1 –, și-a găsit în cazul României o exemplificare nefericită. Din această
afirmaţie rezultă o alta, mult mai puţin evidentă, și din cauza asta mai puţin luată
în seamă, dar foarte importantă: o altă condiţie fundamentală a democraţiei este
aceea că depinde de nivelul de așteptări al indivizilor faţă de posibilităţile practice
ale sistemului politic aflat în discuţie.
În contextul acestei discuţii, o altă axiomă de bază a democraţiei este foarte
relevantă în înţelegerea stării de fapt a democraţiei românești: depinzând de dorinţele tuturor actorilor sociali, democraţia nu e doar cel mai complex sistem de organizare politică, ci și cel mai vulnerabil la orice fel de ingerinţă și la orice fel de distorsiune. Consideraţiile de până acum nu au decât un singur rol, căpătând o relevanţă
deosebită pentru creionarea identităţii democraţiei românești la vârsta de douăzeci
de ani: acela de a sublinia faptul că problemele ei sunt de o sensibilitate aparte și că
de multe ori se trece cu vederea peste lucruri ce pot fi considerate banale, dar care,
la o analiză mai atentă, devin definitorii în înţelegerea proceselor și fenomenelor
care definesc societăţile democratice contemporane.
Această imagine reliefată mai sus spune câteva lucruri simple. În primul rând,
democraţia românească există pentru că democratizarea este trendul la modăimpus
de către cele mai puternice ţări din lume– altă fundamentare neexistând, şi de aceea
mai nimeni nu o ia în serios, este o formalitate de care, din întâmplare, ne folosim
fiindcă este eficientă şi noi suntem pragmatici. Ultima formalitate bifată a fost aderarea la Uniunea Europeană. Calea democraţiei româneşti a devenit evidentă de
abia în momentul în care s-a realizat că o cale alternativă nu este practică. Atât.
Iar acest lucru devine evident în momentul în care asistăm la totala obnubilare a
discuţiilor despre drepturi în România ultimelor 20 ani. În afară de mediul academic
şi universitar, acolo unde discuţiile oricum rămân doar discuţii, o imagine coerentă
despre drepturi aproape că nu există. Iar incoerenţa abordării drepturilor înseamnă
lipsă de cultură politică. Doar prezenţa ei face o democraţie:
Problema este felul în care analizăm acest concept. Viziunea clasică, iniţiată
de Almond și Verba, sincronică și sistematică, este una incompletă, fiindu-i necesară
1 Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, traducere de Doru Pop (Iași: Polirom,
1999), 31.
122
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
o adăugire din perspectivă diacronică și discontinuă, una care vede evenimentele,
instituţiile și oamenii așa cum sunt, într-o evoluţie istorică, nu doar surprinși la un
moment dat. Doar o asemenea viziune poate explica acest incredibil de redus nivel
al culturii politice din România. Iar răspunsul e și mai evident observând in același
Index, situaţiile altor ţări foste comuniste: cu cât dictatura comunistă a avut accente
mai puternice de totalitarism, distrugând relaţiile normale atât între indivizi, cât și
între aceștia și puterea politică, cu atât mai mult indivizii au ignorat implicarea în
politică, refugiindu-se în modele individuale de supravieţuire.
Startul de la un nivel deosebit de scăzut acum 20 de ani nu explică însă decât
parţial actuala stare de lucruri, din noiembrie 2011. Aceasta poate fi explicată doar
observând respectul acordat principiilor liberale din ultimii 20 de ani.
Identitate liberală în democraţia postdecembristă?
Nu ar trebui să ne mire că democraţia românească e în criză. Se poate spune
că democraţia este prin definiţie într-o permanentă stare de criză. Nu știm niciodată
cum conduce poporul, când conduce poporul, și, mai ales dacă, în ciuda aparenţelor,
chiar conduce poporul. Ceea ce știm e că democraţia modernă este definităprin limitarea puterii politice (sau așa ar trebui să fie). Amprenta modernă asupra modernităţii este realizată de către liberalism, iar acesta e mai puţin interesat de cine exercită puterea politică, ci, în primul rând, cum poate fi limitată această putere. Întregul
mecanism al sistemului democratic, legat de supremaţia drepturilor, de separarea și
distribuţia puterilor în stat, de schimbarea periodică a puterii este un discurs despre
limita puterii, nu despre expansiunea ei. De aceea, singurul model al statului acceptabil pentru democraţie este unul al statului minimal. Orice expansiune a statului nu
aduce mai multă democraţie, ci mai puţină.
Liberalismul e un discurs despre drepturi. În momentul în care a devenit definitorie pentru societatea umană contemporană, ideea de drept a început și o excursie prin universul puterii politice. Iar marea grijă a puterii politice contemporane –
iar puterea politică de orice nuanţă din România nu face excepţie – e să „ofere”
drepturi. Or asta e o contradicţie în termeni: dreptul nu e o „favoare” pe care o
acordă o instituţie statală, ci este ceva inerent naturii umane.
Singura implicare a statului trebuie să fie legată doar de recunoașterea și
protejarea drepturilor naturale. În momentul în care instituţiile statale „acordă”
drepturi (numite „pozitive,” „sociale” etc.), nu o pot face decât prin încălcarea drepturilor naturale ale omului. Lucrul acesta se întâmplă pentru că dreptul, ca orice
bun, legat de natura umană este limitat. Nicio instituţie nu posedă un „depozit de
drepturi” din care să le poată „extrage” și „dărui” când este nevoie de ele. Singur
modalitate de a acorda drepturi este prin reducerea altora. Acesta e un aspect.
Un altul este acela că limitarea libertăţii economice prin măsurile intervenţioniste duce, inevitabil, la prăbușirea libertăţii politice. Deși avertismentul e vechi de
zeci de ani, fiind enunţat de Hayek încă din 1944,1 el nu a fost luat în serios niciodată,
fiind văzut de multe ori doar ca un simplu moment în disputa ideologică capitalism versus comunism, ignorându-se mesajul foarte clar și simplu: intervenţionismul
statului nu e doar cel absolut al totalitarismelor comuniste din secolul XX, ci și cel
din ce în ce mai incisiv al democraţiilor contemporane occidentale. Și mecanismul
este foarte simplu: de fiecare dată când o acţiune a unui individ (acţiune liberaldemocrată, una care nu încalcă drepturile celorlalţi indivizi, s.n., deci) este limitată
printr-o intervenţie regularizatoare a statului, în numele unor principii legate de
1 Friedrich A Hayek, Drumul către servitute, traducere de Eugen B. Marian (Bucureşti:
Humanitas, 1993).
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
123
binele comun sau de dreptatea socială, capacitatea acelui individ de a fi un actor
politic activ, ca cetăţean al unei democraţii coerente și consolidate, este diminuată.
Atributele participării și contestării, delimitate de către Dahl,1 ca definitorii pentru
realitatea politicii democratice (poliarhia, în termenii săi), sunt puternic afectate
în cadrul măsurilor intervenţioniste, deoarece deciziile sunt luate nu prin consens
democratic și au caracter iremediabil, orice reticenţă sau respingere din partea cetăţenilor nefiind decât tardivă, și deci, inutilă.
Într-un manual Oxford, Bhicku Parekh are o observaţie interesantă:
„Hegemonia liberalismului a avut câteva consecinţe nefericite. Ea a îngustat
seria alternativelor filosofice și politice, ne-a restricţionat vocabularul și a
privat liberalismul de un autentic și necaricaturizat ´celălalt`. Mai mult, ea
a transformat liberalismul într-un metalimbaj, bucurându-se de statutul
privilegiat de a fi atât un limbaj ca altele, cât şi arbitrul felului în care ar
trebui vorbite alte limbaje, atât o monedă de schimb, cât şi o măsură pentru
toate celelalte monede de schimb.”2
Ceea ce este interesant în observaţia profesorului englez nu este ceea ce spune direct, despre o temă care nu face obiectul studiului de faţă, ci consecinţele spuselor sale. Faptul că liberalismul este, practic, metalimbajul discursului politic contemporan, fiind folosit de toată lumea, așa cum fiecare crede de cuviinţă, face ca
sensul cel mai important al liberalismului, ca un corpus de idei născut din nevoia de
a proteja individul în faţa puterii politice, să se piardă într-un mănunchi de doctrine
ce i-au folosit numele doar pentru a-și legitima lupta pentru accesul la putere, dar
nu și pentru a promova principiile asumate la nivel verbal.
Or, cum observa Daniel Barbu, după o lectură a lui Tocqueville, „orice acţiune politică are exact calitatea cadrului conceptual în care este gândită și depinde
în mare măsură de ideile politice din care se hrănesc cei care se angajează într-o
asemenea discuţie”3. „Liberalismul” e un concept ce înflăcărează minţile, dar și pasiunile politice. Dar dincolo de asta, și mai ales în cadrul democraţiei românești, e un
concept lipsit de orice conţinut. Deși scena politică este dominată de două partide
autointitulate „liberale”, niciunul dintre ele nu are în vizor instituirea unei „domnii
a legii” prin retragerea statului din aspectele vieţii cotidiene pe care individul – cel,
teoretic, favorizat de liberalism – știe cel mai bine să le rezolve.
Există, și nu doar în România, o frică profundă faţă de ideea „statului minimal”. În forma intelectuală, această frică se manifestă, în cazul cel mai fericit, în
forma următoare:
„discuţia aceasta cuprivire la statul minimal în România este destul de periculoasă, pentru că nu poţi să treci sa treci la un stat minimal până nu consolidezi statul
de drept.4
În fapt, felul în care este pusă problema e greșită. Un stat de drept, unul în
care acesta asigură și protejează accesul egal la drepturile conferite de natura umană, nu poate exista acolo unde raporturile de putere stat versus cetăţeni sunt clar
îndreptate în favoarea primului. Statul de drept, rezultat tocmai din aplicarea prin1 Robert A. Dahl, Poliarhiile. Participare şi opoziţie (Iaşi: Institutul European, 2000), 27-35.
2 Bhikhu Parekh, „Teoria politică: tradiţii în filosofia politică”, în Robert E. Goodin, Hans Dieter
Klingemann, Manual de știinţă politică, traducere de Irina Ana Kantor ș.a. (Iași: Polirom, 2005),
446.
3 Daniel Barbu, Politica pentru barbari (București: Nemira, 2005), 11.
4 Dan Pavel, „Evoluţia mișcării liberale în România post-decembristă”, Masă rotundă organizată
de Fundaţia „Horia Rusu”, http://www.fundatiahoriarusu.ro/evolutia-miscarii-liberale-inromania-post-decembrista.html (08.11.2011).
124
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
cipiilor liberale de respect faţă de drepturi și de separare a puterilor, funcţionează
doar dacă și ultima cerinţă liberală e îndeplinită: statul e doar arbitru neutru ce are
grijă ca regulile umane de convieţuire să fie respectate.
În forma populară, „statul minimal” e respins de frica unei „barbarii sociale”, o stare în care relaţiile interumane ar coborî la niște niveluri în care dominaţia
celui mai puternic ar fi regula, iar cei neajutoraţi ar fi simple victime. Acest tip de
argument e cel puţin ciudat din mai multe puncte de vedere. Primul ar fi acela că
această critică se teme de un anume specific al dominaţiei (al unui individ asupra
altui individ), dar privilegiază alt specific al acesteia (dominaţia statului asupra individului). Din această perspectivă, critica „statului minimal” este incoerentă intrinsec
logic, nefiind în stare să aplice propriul set de argumente, în formă identică, în toate
locurile argumentării.A doua ciudăţenie este aceea că această critică nu-și găsește
obiectul său, pentru că un stat minimal este tocmai unul în care statul are unică
preocupare protejarea drepturilor egale ale tuturor, atenţia și energia sa nefiind
canalizată, și deci, pierdută, și în alte sectoare (așa cum se întâmplă în orice stat care
nu e minimal). O altă problemă este aceea că o critică a statului minimal, pornind
de la presupoziţia că doar un stat cu atribuţii extinse poate rezolva problemele convieţuirii în societatea umană, suferă de un neajuns epistemic major: fiind o structură
umană complexă, suferă de limitările specifice cunoașterii umane. Cu alte cuvinte,
cu cât atribuţiile sale sunt mai extinse, cu atât rezolvările sale au șanse mai mari să
dea rateuri.
Concluzii
În contextul românesc, în cadrul argumentului major al necesităţii limitării
puterii politice abuzive, poate cel mai puternic sprijin în favoarea unui stat liberal
minimal este eradicarea corupţiei și a incompetenţei. În momentul în care politicianul nu mai are acces la fondurile publice, pentru că acestea nu mai există, rolul său
în societate se poate reduce la obiectivul de bază: buna guvernare.
BIBLIOGRAFIE
BARBU, Daniel, Politica pentru barbari, București, Nemira, 2005.
DAHL, Robert A., Poliarhiile. Participare şi opoziţie, traducere de Mihaela Sadovschi, Iaşi,
Institutul European, 2000.
HAYEK, Friedrich A, Drumul către servitute, traducere de Eugen B. Marian Bucureşti:
Humanitas, 1993.
GOODIN, Robert E., Klingemann, Hans Dieter, Manual de știinţă politică, traducere de Irina
Ana Kantor ș.a., Iași, Polirom.
SARTORI,Giovanni, Teoria democraţiei reinterpretată, traducere de Doru Pop, Iași: Polirom,
1999.
http://www.fundatiahoriarusu.ro/evolutia-miscarii-liberale-in-romania-post-decembrista.
html (08.11.2011).
http://graphics.eiu.com/PDF/Democracy_Index_2010_web.pdf (01.09.2011).
http://graphics.eiu.com/PDF/Democracy%20Index%202008.pdf (07.11.2011)
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
125
Arhiva
Legi rasiale în regimul Ion Antonescu
Arhivele Sfera Politicii
ALEXANDRU FLORIAN
[National Institute for Romanian Holocaust Studies „Elie Wiesel”]
Legislaţia rasială debutează în România în timpul dictaturii lui Carol al II-lea.
La începutul lunii august 1940, prin Decretul-lege nr 2650, privitor la starea juridică a
locuitorilor evrei din România, se deschidea calea pentru transformarea antisemitismului în politică de stat. Acest decret-lege, care a fost inspirat de legile rasiale de la
Nurenberg, stabilește trei categorii de evrei cărora li se aplică interdicţii economice,
sociale,educaţionale, politice. Principiul de clasificare este rasial (nivelul de rudenie)
și religios (apartenenţa la religia mozaică). Referatul de susţinere a acestei legi, întocmit de Ion V Gruia, ministrul justiţiei, enunţa principiile statutului totalitar etnicist
și rasial:
„Problema evreiască constituie o problemă politică, juridică și economică, în
marginile Statului român autoritar și totalitar, care descifrează prin conţinutul și
felul satisfacerii ei, însăși legea destinului Naţiei. Se poate spune că prin rezolvarea
acestei probleme, se statornicește dreptatea poporului român (...). Apărarea sângelui constituie baza morală a recunoașterii drepturilor politice supreme. De altfel,
realitatea statului naţional, în formula legii constituţionale din 27 februarie 1938, se
precizează prin: a) proclamarea legii sângelui; b) proclamarea principiului că naţiunea română este creatoare de stat; c) promovarea categoriilor funcţionale, naţionale, ca realităţi politice de bază; d) distincţia juridică și politică între românii de sânge
și cetăţenii români”1.
The racial legislation marks its debut in Romania during the dictatorship of
Carol II. In the beginning of August, 1940, the Law-Decree no. 2650 concerning the
judicial status of Jewish inhabitants of Romania inaugurated the road towards the
transformation of anti-Semitism into state politics. This Law-Decree, inspired by the
racial laws of Nurenberg, ascertains three categories of Jews on which it imposes
economic, social, educational and political restrictions. The classification principle
is racial (the kinship level) and religious (the affiliation to the mosaic religion). The
supporting letter for this law, signed by Minister of Justice Ion. V Gruia, set up the
principles of a totalitarian, ethnicist and racial state.
“The Jewish problem is a political, judicial and economic problem, in the confines of the totalitarian and authoritarian Romanian state that deciphers through its
content and manner of solving the law of the Nation’s destiny in itself. It could be
1 Sergiu Stanciu (coord), volum alcătuit de Lya Benjamin, Evreii din România între anii 19401944. Vol. 1. Legislaţia antievreiască, (București: Edit. Hasefer, 1993), 37, 39.
126
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
said that by solving this problem, the justice of the Romanian people is confirmed
(...). Defending the blood constitutes the moral basis of acknowledging the supreme
political rights. Moreover, the national state existence, in the formula of the constitutional law from February 27, 1928, is emphasized by a) proclaiming the blood law,
b) proclaiming the principle that the Romanian nation creates a state, c) promoting
the national functional categories as basic political realities; and d) the legal and
political distinction between the Romanians by blood and the Romanian citizens.”
1940, august 8
CAROL AL II-LEA
Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională
Rege
al României
Asupra raportului Preşedintelui Consiliului nostru de Miniştri
şi al ministrului nostru secretar de stat la Departamentul justiţiei,
nr.108670/1940
........................................................................
În temeiul art.46 din Constituţiune,
Am decretat şi decretăm
........................................................................
DECRET-LEGE
PRIVITOR LA STAREA JURIDICĂ A LOCUITORILOR
EVREI DIN ROMÂNIA
Art. 1. Situaţia juridică a evreilor este statornicită în condiţiile
acestui Decret cu putere de lege.
Art.2. Sunt socotiţi evrei în înţelesul acestui Decret cu putere de
lege:Cei de religie mozaică;
a) Cei născuţi din părinţi de religie mozaică;
b) Creştinii născuţi din părinţi de religie mozaică nebotezaţi;
c) Creştinii născuţi din mamă creştină şi tată de religie mozaică
nebotezat;
d) Cei născuţi din mamă de religie mozaică , afară din căsătorie;
e) Femeile intrând în alineatele premergătoare, căsătorite cu creştini, dacă au trecut la creştinism cel mai târziu un an înainte de înfiinţarea Partidului-Naţiunii;
f) Evreii de sânge, atei, sunt socotiţi evrei în sensul acestui
Decret cu putere de lege;
g) Trecerea la creştinism a celor de religie mozaică, după punerea
în aplicare a Decretului, nu schimbă calitatea de evreu, astfel cum este
statornicită de acest Decret lege.
Cei ce fac parte, la publicarea acestui Decret cu putere de lege,
din comunităţile religioase evreieşti sunt socotiţi de religie mozaică.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
127
Art.3. Evreii se împart, în ceea ce priveşte starea lor juridică ,
în trei categorii, numite în acest
Decret cu putere de lege: categoria
I, categoria a II-a şi categoria a III-a.
Art.4. Categoria I este alcătuită din evreii veniţi în Români după
30 decembrie 1918.
Art.5. Categoria a II-a pe înţelesul acestui Decret cu putere de
lege este alcătuită din:
a) Cei care au căpătat naturalizarea, prin lege individuală sau
dispoziţiune regală, până la 30 decembrie 1918;
b) Cei care au dobândit naturalizarea, în mod colectiv, în temeiul
art.7, par.2, lit.c din Constituţia modificată la 1879, servind Ţara sub
Drapel în timpul războiului pentru independenţă;
c) Cei ce, locuind în Dobrogea, au dobândit naturalizarea în temeiul
art.133 adiţional al Constituţiei din 1879, art.4 al legii din 9 martie
1880, în temeiul legilor din 19 aprilie 1909, 14 aprilie 1910 şi 3 martie
1912;
d) Cei care au luptat în linia de foc, în războaiele României,
pentru România, cu excepţia celor căzuţi, individual, prizonieri, celor
dispăruţi sau trecuţi pe teritoriu ocupat;
e) Cei răniţi, decoraţi, citaţi cu ordin pentru acte de bravură în
timpul războiului;
f) Urmaşii celor morţi în râzboaiele României şi urmaşii cuprinşi
în alineatele precedente.
Art.6. Categoria a III-a este alcătuită din evreii care nu fac parte
din Categoria a I-a şi a II-a.
Art.7. Evreii prevăzuţi în categoria I-a şi a III-a nu pot fi:
a) Funcţionari publici, de orice fel, cu şi fără salariu şi colaboratori direcţi la activitatea servicilor publice;
b) Membrii în profesiunile care au, prin natura lor, legătură directă cu autorităţile publice, avocaţi, experţi şi alte îndeletniciri
asemănătoare;
c) Membrii în consiliiile de administraţie ale întreprinderilor de
orice natură, publice sau particulare;
d) Comercianţi în comunele rurale;
e) Comercianţi de băuturi alcolice şi deţinători de monopoluri, cu
orice titlu;
f) Tutori sau curatori ai incapabililor ce sunt de religie creştină;
g) Militari;
h) Exploatatori sau închirietori de cinematografe, editori de cărţi,
ziare şi reviste româneşti, colportori de imprimate româneşti şi deţinătorii oricăror mijloace de propagandă naţională românească;
i) Conducători, membri şi jucători în asociaţiile sportive naţionale;
j) Oameni de serviciu în instituţiile publice.
Art. 8. Evreii prevăzuţi la categoria I vor putea exercita îndeletnicirile şi profesiunile libere în limitele ce se vor arăta printr-un jurnal
al Cosiliului de Miniştri. Aceştia nu pot candida şi nu pot fi aleşi în
consiliile şi comitetele conducătoare ale îndeletnicirilor şi profesiunilor libere organizate de lege. Evreii prevăzuţi în categoria a III-a
pot să practice orice îndeletnicire, profesiuni şi activităţi, în afară
de excepţiile acestui Decret cu putere de lege, pentru această categorie,
prevăzute în art. 7, 10, 11 şi 13.
Art.9. drepturile, legalmente dobândite, ale evreilor din categoria
a II-a se menţin, cu excepţiile cuprinse în art. 11 şi 13. Cei care nu
sunt funcţionari publici la data publicării decretului nu pot dobândi pe
viitor vreo funcţiune publică.
128
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
Art.10. Obligaţiunile militare, fiind obligaţiuni de onoare, se
transformă, în virtutea acestui Decret cu putere de lege, pentru evreii
din România din categoriile I-a şi a III-a, fie în obligaţiune fiscală
statornicită în limitele ce se vor reglementa după puterile materiale
ale fiecărui evreu şi după consideraţiunea dacă a făcut sau nu serviciul
militar, fie în obligaţiune de muncă potrivit nevoilor statului şi instituţiilor publice, la muncile de interes obştesc, după capacitatea şi
situaţia fiecăruia.
Evreii din categoria a II-a nu pot fi militari de carieră.
Ministerul Apărării Naţionale
este autorizat să dezvolte aceste
norme de ordine publică şi să statornicească condiţiile aplicării lor,
printr-un regulament de administraţie publică centrală. Ministerul de
Finanţe va stabili condiţiile de aplicare ale obligaţiunii fiscale.
Art.11. Evreii aparţinând oricărei categorii nu pot dobândi proprietăţi rurale în România.
Evreii aparţinând oricărei categorii pot vinde proprietăţile lor
rurale românilor de sânge, cu respectarea dreptului de preemţiune pentru
Ministerul Agriculturii. Evreii aparţinând oricărei categorii nu pot dobândi, în viitor, înteprinderi industriale rurale.
Art.12. Prevederile art.7, lit.h. vor putea fi dezvoltate printr-un
regulament de administraţie publică întocmit de ministerele competente.
Art.13. Se poate ridica atributul puterii părinteşti, asupra copilului său creştin, tatălui evreu, dacă se constată, pe cale judecătorească,
că acesta dă copilului său creştin o educaţie potrivnică principiilor
religioase sau naţionale.
Instanţa va fi învestită prin cererea Ministerului Public.
Art. 14. Evreii de orice categorie nu pot dobândi nume româneşti.
Actele de atribuire potrivnice acestei dispoziţiuni sunt nule. Cei ce încearcă să dobândească şi cei ce vor dobândi nume româneşti se vor pedepsi
în condiţiunile acestui Decret cu putere de lege.
Art.15. Dispoziţiuni legale speciale vor reglementa regimul învăţământului primar, secundar, profesional şi superior la evreilor din
România, în limitele art. 10 şi 21 din Legea Constituţională de la 27
februarie 1938. Regimul cultului mozaic rămâne sub protecţia normelor
costituţionale şi a legilor de aplicare.
Art. 16. Dispoziţiunile acestui Decret cu putere de lege se aplică,
în afară de norme legal potrivnice, în felul următor:
a) Autorităţile şi instituţiile publice vor îndepărta pe cei care
ocupă, contrar acestor prevederi, funcţiuni publice, în termen de 3 luni
de la publicarea Decretului cu putere de lege;
b) Cei ce la data publicării acestui Decret cu putere de lege exercită activităţi reglementate de acest decret sunt îndatoraţi în termen de
6 luni să lichideze lucrările şi drepturile lor, să respecte contractele
în curs de derulare;
c) Cei ce exercită activităţi economice şi sociale de orice fel,
oprite de acest Decret , vor fi concediaţi în termen de 6 luni de la data
publicării Decretului cu putere de lege; acest termen poate fi prelungit
în caz de nevoie vădită în interesul economiei naţionale şi generale, prin
jurnalul motivat al Cosiliului de Miniştri.
Art.17. Drepturile patrimoniale, legalmente dobândite, se respectă.
Pensiile funcţionarilor publici sau particulari, dobândite în mod legal,
se respectă. Indemnizaţiile datorate celor concediaţi şi sub orice titlu,
statornicite de legea contractului de muncă sau orice lege specială, se
respectă.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
129
Art.18. Aplicarea dispoziţiunilor cuprinse în art. 16, lit. a,b şi
c se va face de instituţiile publice de care depinde cel interesat, activitatea pe care o practică sau dreptul ce deţine.
........................................................................
Art.20. Cei lezaţi în drepturile lor, prin actele de aplicare a
acestui Decret, de către autorităţile publice sau persoane îndrituite
la aceasta, au calea deschisă de atac înaintea instanţelor de contencios
administrativ, potrivit legii speciale, sau înaintea instanţelor de de
jurisdicţie specială.
Art.21. Se vor pedepsi cu închisoare corecţională:
a) De la 1 la 6 luni, cei care, prin ascunderea originii lor, se
angajează în serviciul diferitelor instituţii;
b) De la 6 luni la un an şi amendă de la 5000 la 20.000 de lei cei
care nu vor respecta dispoziţiunile articolului 13;
c) De la 6 luni la 2 ani, cei care nu vor respecta dispoziţiunile
art.8, literele b,c,d,e,f,g,h,i,şi j, disp. art.16, alin.b şi c şi dispoziţiunile art. 14;
d) De la 6 luni la 2 ani, cei care, potrivit atribuţiunilor legale,
fiind în drept şi în măsură să împiedice călcarea acestui Decret cu putere
de lege, nu iau cu ştiinţă măsurile cuvenite;
e) De la 6 luni la 2 ani, persoanelor interpuse şi cele care împrumută în numele lor, în scopul ocolirii sau împiedicării aplicării legii;
f) De la 6 luni la 2 ani, cei care, sub orice formă, încalcă dispoziţiile de interdicţie pe care le cuprinde această lege.
Art.22. Tribunalul domiciliului celui pus sub învinuire este competent să aplice pedepsele prevăzute în Decretul cu putere de lege, fie la
cererea directă a Ministerului Public, fie la cererea directă a conducătorilor organizaţiilor judeţene a Partidului Naţiunii, potrivit normelor
de procedură penală în vigoare. Hotărârile tribunalului se pronunţă cu
apel şi recurs în condiţiunile şi formele stabilite de codul de procedură
penală.
Art.23. Ministerul Justiţiei este autorizat să întocmească un regulament de administraţie publică generală în scopul aplicării acestui
Decret cu putere de lege.
CAROL
Preşedintele Consiliului de Miniştri,
Inginer ION GIGURTU
Ministrul justiţiei,
ION.V.GRUIA
Nr. 2650
M.O., P.I, loc.cit., p. 4079-4080
130
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
Recenzie
Despre teme esenţiale
în studiul societăţii
Bogdan Murgescu, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010)
Bucureşti, Polirom, 2010, 523 pagini
România și Europa este o carte
despre teme esenţiale în studiul societăţii, care doar aparent se mulează peste
curiozitatea stârnită de experienţa recentă a aderării la Uniunea Europeană.
Problema diferenţelor de dezvoltare
economică este abordată din „perspectiva duratei lungi” în care „istoria contează”, concepte de bază ale gândirii unui
economist, dar omisiuni importante în
corpul de cunoștinţe al economiei standard (neoclasice) și percepute de autor
ca o lecţie analitică care „mai trebuie
încă asimilată” (28)1 la noi.
Deși este un text voluminos, lucrarea se poate descifra într-o cheie simplă
formată din două supoziţii cheie: (1) este
posibil să înţelegem cum și de ce au evoluat atât de diferit ţări relativ similare ca
nivel de dezvoltare pe un spaţiu de 500
de ani divizat în (2) patru graniţe temporale ale dezvoltării, respectiv, epoca modernă timpurie, secolul 19, epoca interbelică și epoca postbelică. Eșantionul de
studiu este format din România și Europa
aceleiași lumi de dezvoltare, compusă în
selecţia autorului din Danemarca, Irlanda
și Serbia. Murgescu așează astfel la baza
argumentului său ipoteze interesante,
deosebit de instructive cum se dovedește
până la sfârșitul lecturii, la rândul lor fiind însă mai mult o premisă de lucru asupra mersului istoriei. Nu aflăm de ce
aceste ţări aparţin unei aceleiași lumi la
1500 sau de ce 1800 este la fel de relevant pentru toate ţările din grup pe spaţiul dezvoltării ales. Pe măsură ce evidenţa este prezentată, descoperim de
1 Citatele provin din România și Europa.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
exemplu negoţ colonial la 1616 și reforme timpurii la 1700 în Danemarca, un
parlament activ la 1541 și exporturi de produse agricole derivate la 1681 în Irlanda,
toate evenimente de o altă structură și
însemnătate faţă de evoluţia în Serbia
sau România pentru acele timpuri.
Chiar explicaţiile autorului mă încurajează să cred că problema comparabilităţii stadiilor de dezvoltare este o încercare complexă, care implică, cu șanse
mai mari sau mai mici de succes, apelul
simultan la mai multe modele analitice:
economia-univers și dihotomia „centru –
periferie”, „capcana Malthusiană” „promovarea prin invitaţie” sau „ordinile sociale”. Din investigaţia autorului, ne dăm
seama că aplicarea acestora la realitatea
unor societăţi istorice se lovește de dificultăţi de măsurare a activităţii economice și de interpretare a semnificaţiei evoluţiilor. „Penuria izvoarelor relevante” și
metodologii statistice simplificatoare (901) ne conduc către teren nesigur în formularea premiselor. Nesiguranţa este atât
de bine surprinsă atunci când, de exemplu, autorul încearcă să ofere o imagine
realistă asupra ratei urbanizării, element
cheie de înţelegere a dezvoltării de-a
lungul perioade analizate. Construirea
unor seturi de indicatori proprii și, în
baza acestora, a unor scenarii ale stărilor
posibile în locul unei imagini statice este
o soluţie în faţa opţiunii de a alege un
nivel acceptabil al „criteriului de urbanitate” care să nu producă „șocuri statistice” (92-3).
Periodizarea cronologică în patru
cadre temporale organizează volumul în
tot atâtea secţiuni.
131
Prima parte ne plasează în epoca
modernă timpurie de la 1500 la 1800.
Sunt vremuri de constituire a economiilor în state naţionale, efort întrerupt de
sau combinat cu, depinde cum citești istoria, ingerinţe străine. Murgescu confruntă „preconcepţii”, prezente de fapt
în istoriografia fiecărei perioade, fără
excepţii, și cu minuţiozitate ne ajută să
vedem cât adevăr istoric se află în spatele lor. Așa de exemplu acum, dezvoltarea statelor naţionale periferice stă sub
semnul presupunerii că „stăpânirea străină ar fi în general dăunătoare pentru
dezvoltarea economică a unui teritoriu”
(96), și mai mult că „stăpânirea străină a
fost bună dacă a fost occidentală și nocivă dacă a fost orientală” (97). Ne aflăm
în faţa unui „argument slab” (97) conchide autorul, pe care evidenţa istorică
colectată nu îl poate susţine în toate
cazurile.
Explicaţia generalizatoare, temă
de bază a concluziilor fiecărei perioade,
favorizează întotdeauna o formulare deschisă unor interpretări ulterioare. Trebuie să ne adaptăm unei alte perspective
explicative, este lecţia pe care o învăţăm
chiar din secţiunea a doua, cea dedicată
secolului 19 (1800-1913). Pe neanunţate,
alţi factori ocupă centrul atenţiei, precum productivitatea agricolă, structura
socială, mortalitatea infantilă, prezenţa
capitalului străin, capitalul uman, chiar și
„mode și stiluri de viaţă”.
Uneori o cauză pare să cântărească mai mult pentru o ţară decât alta în
grupul de comparaţie. Pentru ţinuturile
românești de exemplu, un factor cheie
apare în contextul în care burghezia este
eclipsată de ascensiunea altor clase sociale, în particular birocraţia. Consecinţele
se dovedesc dramatice: polarizarea de
potenţial economic între urban și rural
atinge apogeul în acest secol, de fapt un
microcosmos „centru-periferie” prin excelenţă, în care „complicitatea de zi cu zi
a administraţiei publice cu stăpânii de moșii” transfera veniturile din sate spre lumea urbană (144). Evoluţia societăţii este
determinată de caracterul singular al circumstanţelor: o structură socială „opresivă și polarizată” la extrem în plan euro-
132
pean (127), un factor de regres asupra
căruia există unanimitate (130).
După ce a parcurs 400 de ani de
istorie comparată a dezvoltării din cei
500 planificaţi, autorul se exprimă din ce
în ce mai ferm în favoarea unor „determinări istorice acumulate în timp” (204).
În această cheie de interpretare, contextele istorico-economice ale celor două
perioade următoare se descifrează mai
ușor. Epoca interbelică, plasată fie între
1913-1950, fie între 1919-1938, ca și epoca
postbelică ridică din nou întrebări metodologice legate de înţelegerea eșecului
sau a rezolvării problemelor dezvoltării;
în cele din urmă, se pare că nu dispunem
de un reper analitic fixat.
Două din secvenţele istorice ale
perioadei moderne merită cu deosebire
menţionate. Primul caz se referă la dezvoltarea României în regim comunist.
Trei niveluri de explicaţii sunt propuse,
respectiv, conjunctura șocului petrolier,
rolul personal al lui Ceaușescu și constrângerile sistemului economic și politic. Pentru a da un înţeles eșecului pe
care îl știm cu toţii, autorul face o opţiune interesantă, aceea de a analiza ca mini-studii de caz trei sectoare de activitate, toate din sfera serviciilor și anume
turismul, transporturile și învăţământul.
Dincolo de lecţiile în mare parte inedite
care se desprind, să remarcăm anvergura
remarcabilă a informaţiilor folosite pentru documentare, întotdeauna verificate
din multiple surse, ale autorilor români
și străini. Inventarul sărăciei și subdezvoltării acestei perioade rămâne un reper esenţial pentru politica economică și
acum la peste două decenii de la schimbarea direcţiilor de politică economică.
Al doilea caz aduce în discuţie experienţele Danemarcei și Irlandei. În
Danemarca, suntem martorii unei evoluţii provocatoare: expansiunea statului
devine mai importantă pe măsură ce economia se consolidează în rândul celor
mai dezvoltate. Un crâmpei al acestui tablou este zugrăvit în anii 1970, pe fondul
conștientizării crizei energetice. În contrast, „o combinaţie de factori” (427),
printre care decizia de a transforma educaţia pare a fi decisiv, ajută Irlanda să
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
devină „tigrul celtic”. Contextul favorabil, deşi formează o explicaţie convingătoare pentru a descrie ex post ascensiunea rapidă în ierarhia prosperităţii, nu se
dovedeşte la fel de util pentru a înţelege
evoluţiile ulterioare, cum ar de exemplu
prăbuşirea economică a acestei ţări pe
timpul crizei financiare începută în 2007.
În finalul lucrării, Murgescu își testează din noi propriile convingeri cu opţiunea de a prezenta un cadru analitic
propus foarte recent de Douglass North,
John Wallis și Barry Weingast. Pentru a
înţelege dezvoltarea, ei ajung la concluzia că există trei tipuri esenţiale de ordini
sociale și au un răspuns: „ordinea bazată
pe accesul liber”, al cărei element central este caracterul impersonal al relaţiilor sociale, politice și economice, este
singura tipologie care reușește să asigure o dezvoltare semnificativă și durabilă
a societăţii (484). Da, acestea sunt condiţii necesare, dar nu suficiente, crede autorul și sugerează că este util să vedem
„ce elemente cu un anumit grad de generalitate pot fi evidenţiate pe baza studiului experienţelor concret-istorice” (485).
Lecţia finală pe care o aflăm din
România și Europa este că „străpungerea” este posibilă, dar nu frecventă (485)
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
în istorie. Avem de-a face cu un „șir lung
de contribuţii punctuale la mai bunul
mers al instituţiilor și economiei” mai
degrabă decât „concepte geniale, planuri complexe și sofisticate gândite de
intelectuali” (487). În cele din urmă, afirmă autorul la capătul investigaţiei a 500
de ani de succese și eșecuri de făurire a
prosperităţii, „dezvoltarea economică nu
este universul abstract al teoriilor și formulelor magico-matematice, ci o problemă care angajează societăţi complexe,
instituţii diverse și mai ales oameni în carne și oase” (489). Este concluzia finală a
volumului care mi-a transformat în convingere senzaţia permanentă pe care am
avut-o pe parcursul lecturii că citesc un
material al istoricului adresat economiștilor. Nu ar trebui să ne mire. Wallerstein,
un autor des citat de Murgescu, afirmă
că ne aflăm înăuntrul unei aceleiași discipline, știinţele sociale, fără graniţe disciplinare, și că obiectul nostru de studiu
sunt sistemele sociale istorice. Nu știu cum
am putea gândi altfel atunci când ne preocupă progresul acelora de lângă noi „în
carne și oase”.
Valentin Cojanu
[The Bucharest Academy of Economic Studies]
133
Semnale
Politica pronatalistă a regimului Ceaușescu (vol. 2):
Instituţii și practici
Autori: Cristina Roman, Luciana M. Jinga (coord.), Florin S. Soare (coord.), Corina Dobos (Palasan), Editura Polirom
Anul apariţiei: 2011
Număr pagini: 312
ISBN: 978-973-46-2014-2
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului
Românesc
Cuvânt înainte de Mihaela Miroiu
În cadrul blocului comunist, România nu a fost singurul stat în care
întreruperea sarcinii era interzisă prin lege. Modul în care regimul
comunist din România şi-a conceput politica demografică şi efectele
acesteia asupra populaţiei au făcut însă ca în scurt timp cazul românesc să devină unul exceptional. Comparativ cu celelalte ţări comuniste din Europa Centrala şi de Est, România a formulat şi aplicat cea mai
restrictivă legislaţie privind accesul la întreruperea voluntară a sarcinii,
însoţită de lipsa promovării măsurilor contraceptive moderne şi de o
politică socioeconomic dictată de interesele statului comunist, şi nu de nevoile concrete ale familiilor
cu multi copii.
Volumul analizează legile împotriva avortului, precum şi repercusiunile acestora la nivelul societăţii,
de la mortalitatea maternă şi infantilă până la condiţiile improprii de îngrijire a copiilor în creşe,
gradiniţe sau leagăne. Îmbinând interpretarea documentelor cu studiul mecanismelor instituţionale,
autorii subliniază obtuzitatea regimului care şi-a păstrat nealterate proiectele chiar şi atunci când
toate semnalele primite indicau falimentul politicii sale demografice.
Liberalismul și democraţia în dezbateri contemporane
Autor: Vasile Pleșca, Editura Institutul European
Anul apariţiei: 2011
Număr pagini: 300
ISBN: 978-973-611-789-3
Din cuprins:
• Principii ale liberalismului sau Liberalismul ca filosofie politica
• Democraţia liberală
• Noul discurs al democraţiei. Deliberarea raţională
• Stat liberal versus stat social
• Cunoașterea în politică
Într-o societate unde atât percepţia asupra democraţiei, cât și comportamentul democratic, suferă din toate punctele de vedere, o prezentare clară și succintă a ideii de democraţie, în singura variantă posibilă – cea bazată pe liberalism – este mai mult decât necesară. Volumul
Liberalismul și democraţia în dezbateri contemporane tratează în detaliu problema înţelegerii democraţiei din perspectivă liberală, nu ca un discurs despre putere, ci ca unul despre limitarea puterii,
în care raţiunea existenţei este apărarea drepturilor fundamentale ale omului. Mai mult, acest volum
pune în discuţie discursul dominant în teoria contemporană a democraţiei, deliberarea raţională
și posibilitatea acestuia de a se transforma în practica politică. Nu în ultimul rând, volumul de faţă
vorbește despre despre posibilitatea existenţei statului bunăstării și măsura în care acest stat poate
fi democratic.
134
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
Index de Autori
Cristina Aboboaie – Doctorand, Facultatea de Filozofie și Știinţe Social-Politice, Universitatea
„Alexandru Ioan Cuza” Iași.
Sonia Catrina – Licenţă în filologie, Universitatea din București, master interdisciplinar în știinţe
sociale la Școala doctorală în Știinţe Sociale din București, Europa Centrală și Orientală, doctor în sociologie, Facultatea de sociologie și asistenţă socială, Universitatea din București, România, în cotutelă
cu Școala doctorală în știinţe sociale, Universitatea „Victor Segalen”, Bordeaux 2, Franţa, actualmente
este cercetător asociat la Institutul de sociologie „Dimitrie Gusti” din cadrul Academiei Române.
Iulian Chifu – Profesor asociat la SNSPA București, specializat în Analiză de Conflict și Decizie în
criză, cercetător în cadrul Centrului de Prevenire a Conflictelor și Early Warning București și în prezent este consilier al Președintelui României pentru Afaceri Strategice, Securitate și Politică Externă.
Autor al 28 de cărţi în domeniul deciziei în criză, în special în spaţiul post-sovietic, al studiilor euroatlantice, securităţii energetice și studiilor strategice.
Youngwon Cho – Profesor asistent de știinţe politice la St. Francis Xavier University (Canada). Are
un doctorat luat la Queen's University. Specialitatea lui este International Political Economy.
Valentin Cojanu – Profesor ASE București, Editor Journal of Philosophical Economics.
Emanuel Copilaș – Preparator la Universitatea de Vest din Timișoara, doctorand în Relaţii
Internaţionale și Studii Europene în cadrul Universităţii Babeș Bolyai, Cluj-Napoca.
Sabin Drăgulin – Lect. univ. dr., Facultatea de Știinţe Politice, Universitatea Creștină „Dimitrie
Cantemir”, București, secretar general de redacţie Sfera Politicii. Cercetător postdoctoral Facultatea de
Știinţe Politice, Universitatea din București.
Alexandru Florian – Prof. univ., Facultatea de Știinţe Politice, Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”, director general, Institutul Naţional pentru studierea Holocaustului în Romania „Elie Wiesel”.
Alexander Ghaleb – International security strategist and doctoral student at the Central European
University. He is also a military officer serving in the United States Army, and holds a Masters of Arts
in Strategic Security Studies from the National Defense University.
Aurora Martin – Consilier superior comunicare și relaţii internaţionale Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, redactor revista „Sfera Politicii”, doctorand Facultatea de Filosofie,
Universitatea București, masterat Politici Publice, masterat Gen și Integrare Europeană, masterat Relaţii
Internaţionale, absolvent al Centrului de Jurnalism Independent, absolvent al Institutului Diplomatic
Român, absolvent și cercetător al G.C Marshall European Center for Security Studies.
Vasile Pleșca – Ph.D., bursier post-doctoral, Proiect POSDRU | ID 56815 „Societatea Bazată pe
Cunoaștere – cercetări, dezbateri, perspective”, Academia Română, Filiala Iași.
Adrian Pop – Profesor la Facultatea de Știinţe Politice a SNSPA, membru al consiliului știinţific al
Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989 și al colegiilor de redacţie ale revistelor Moldoscopie,
Eastern Journal of European Studies și Romanian Journal for Security Studies. Cea mai recentă carte publicată: Originile şi tipologia revoluţiilor est-europene (București: Editura Enciclopedică, 2010).
Cristian-Ion Popa – Doctor în filosofie, CS III, bursier postdoctoral la Institutul de Știinţe Politice
și Relaţii Internaţionale al Academiei Române.
Alexandru Ștefănescu – Licenţă în filosofie, Facultatea de Filosofie din cadrul Universităţii din
București, actualmente este asistent univ. dr. la Facultatea de Știinţe Politice din cadrul Universităţii
Creștine „Dimitrie Cantemir” din București.
Sergiu Tămaș – Profesor doctor, ziarist free-lance, publicaţia „Diplomat Club”.
Olesea Ţăranu – Doctorandă în Științe Politice, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași.
Sfera Politicii nr. 11 (165) / 2011
135
SUMMARY
Editorial
Historical Changes In The Balance Of Power ....................................................................3
Sergiu Tămaș
20 Years Since The Breakdown Of Communism
The Gorbachev Factor....................................................................................................... 12
Adrian Pop
The Romanian Civil War: A Theoretical Discussion On The Proximate Causes
of Violence ........................................................................................................................20
Alexander Ghaleb
A Limited Friendship. Eurocommunism Seen From The Socialist Republic of Romania ...34
Emanuel Copilaș
On Difficulty in Assuming the Name „Gyspy” within the Romanian Public Space ......44
Sonia Catrina
Essay
Nietzsche, The Christians And The Jews ..........................................................................54
Alexandru Ștefănescu
Post-Communist Identities
Twenty years of „post-communism”: the radiography of a political failure ................ 61
Aurora Martin
20 Years After the Collapse of the Soviet Union – New Challenges for the
Contemporary Security Environment ............................................................................. 68
Olesea Ţăranu
Post-Communist Identities In The Republic Of Moldova................................................ 77
Iulian Chifu
Transnational terrorism and his implications to nation states from the Global South ...87
Cristina Aboboaie
The Chiang Mai Initiative and Its Multilateralization: Toward an Asian Monetary Fund?...95
Youngwon Cho
From Marx to Bismarck: The Socialism after socialism ................................................. 105
Cristian-Ion Popa
„Robin Hood” Government: Some Sociological Considerations ..................................114
Sabin Drăgulin
Romanian Democracy. A Liberal Reading ...................................................................... 121
Vasile Pleșca
Archive
The Antisemitic Laws During Antonescu's Regime....................................................... 126
Alexandru Florian
Review
About Core Issues In The Study Of Society..................................................................... 131
Valentin Cojanu
Bogdan Murgescu, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010)
Signals .............................................................................................................................. 134
Index of authors ...........................................................................................................135
20 Years Since The Breakdown Of Communism/Post-Communist Identities
„Sfera Politicii” este înregistrată în Catalogul Publicaţiilor din România la numărul 4165.
Textele vor fi trimise redacţiei. Deciziile privind publicarea sunt luate de către echipa editorială.
Pentru a reproduce un text din revistă este necesar acordul scris al redacţiei „Sfera Politicii”.
Reproducerea textelor în alte condiţii constituie o infracţiune și se pedepsește conform
legilor în vigoare.
Articolele trimise către Sfera politicii trebuie să respecte următoarele condiţii
și să fie redactate potrivit modelului de mai jos
Titlul articolului
Prenumele Numele Autorului
Funcţia și Instituţia de apartenennţă
Adresa de e-mail.
ABSTRACT:
Toate articolele trebuie însoţite de un abstract care rezumă tematica articolului, evidenţiind contribuţia autorului.
Abstractul nu trebuie sa fie mai lung de 750 de semne. Abstractul trebuie redactat în limba engleză. Articolele trebuie
trimise în format Microsoft Word (.doc) sau Rich Text Format (.rtf). Lungimea dezirabilă a unui articol este de 18.000-25.000
de semne. Pentru a vedea câte semne are articolul dumneavoastra, puteţi folosi opţiunea word count din orice pagină pe
care o deschideţi în programul Microsoft Word. La sfârșitul abstractului trebuie să menţionaţi titlul articolului în limba
engleză.
KEYWORDS:
Drept Keywords trebuie sa indicaţi, în limba engleză, cu italice, un numar de 5-7 termeni principali din articolul
dumneavoastră. De exemplu în foma: abstract, author name, title of the paper, references, submission.
ARTICOLUL:
Articolul trebuie redactat folosindu-se alienate de felul acelora care se folosesc în acest document. Ele trebuie redactate cu
fonturi Times New Roman, de preferinţă, de mărimea 12 pt., la doua rânduri, pentru textul articolului, Times New Roman,
mărimea 10, la un rînd, pentru footnotes. În cadrul articolului se respectă normele ortografice în vigoare stabilite de
Academia Română. Atunci când este nevoie, diferitele note sau referinţe se realizează prin utilizarea opţiunii footnotes din
programul Microsof Word1. De fiecarea dată cînd orice referinţă bibliografică este menţionată prima dată, trebuie să daţi
informaţia bibliografică integral. Traducătorul trebuie întotdeauna menţionat în prima citare. Vezi următoarele exemple
de citare:
Pentru cărţi
Se indică prenumele și numele autorului, titlul cărţii integral (titlu și subtitlu) scris cu italice, urmat de paranteză, în
interiorul căreia se dau localitatea apariţiei cărţii, urmată de două puncte, editura la care a apărut cartea, anul, iar după
închiderea parantezei se indică pagina sau paginile din care se citează. Dacă sînt mai mulţi autori sau editori, se dau toate
numele. Notele de subsol corespunzătoare arată astfel:
1 Giovanni Sartori, The Theory of Democracy Revisited (Chatam, New Jersey: Chatam House Publishers, 1987), 23.
2 Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, traducere de Doru Pop (Iași: Polirom, 1999), 272-27.
3 Juan Linz, Alfred Stepan, Problems of Democratic Transition and Consolidation. Southern Europe, South America,
and Post-Communist Europe (Baltimore and London: The John Hopkins University Press, 1996), 74.
Pentru capitole din cărţi
4 Edward G. Carmines, Robert Huckfeldt, „Comportamentul politic – o perspectivă de ansamblu”, în Robert E. Goodin,
Hans-Dieter Klingemann (coordonatori), Manual de știinţă politică, traducere colectivă (Iași: Polirom, 2005), 206.
Pentru referinţe la o notă de subsol
5 Robert A. Dahl, Democracy and Its Critics (New Haven: Yale University Press, 1989), 164, n.1.
Pentru articole
Se respectă aceleași norme, menţionîndu-se prenumele și numele autorului, titlul articolului în caractere drepte, între
ghilimele, urmat de numele revistei/publicaţiei în italice, numărul publicaţiei, anul apariţiei (în paranteză), urmat de două
puncte, pagina sau paginile citate.
6 Adrian Cioroianu, „Și totuși, Europa unită există – deși nu toţi europenii votează”, Sfera Politicii 136 (2009): 9.
Pentru articole din ziare
7 Daniel Dăianu, „Schimbarea modelului”, Jurnalul naţional, 29 iulie 2009.
Pentru texte nepublicate
8 Ion Popescu, „Coaliţiile din perioada postcomunistă. Cercetare comparată – România, Ungaria, Bulgaria” (lucrare de
licenţă, Facultatea de Știinţe Politice, Universitatea București, 2009).
Pentru documente sau texte de pe Internet
9 Francis Fukuyama, „The Neoconservative Moment”, The National Interest 12 (2003), http://www.thetharmaproject.
com, accesat 12.09.2009.
Pentru documente din arhive
Dacă se folosesc surse primare din arhive, trebuie să daţi sursa în concordanţă cu sistemul relevant de catalogare și locaţia
arhive. Dacă referinţele sînt la documente guvernamentale, ale partidelor politice, ale unor fundaţii, societăţi, think-tanks
sau alte organizaţii ale societăţii civile, atunci sursele vor fi identificate pe cît de complet este posibil.
10 ASRI, fond D, dosar 9897, f. 93.
11 Documentul poartă menţiunea „Strict secret de importanţă deosebită. Exemplar unic”, Arhiva Comitetului Executiv
al CC al PCR, dosar 264/1972, vol. VI, f. I-II.
12 Petre Roman, „Viziune politică asupra strategiei de dezvoltare a României în întîmpinarea secolului XXI. Pentru o
bună guvernare a ţării – calea social-democrată” („Caiet politic” distribuit participanţilor la Congresul extraordinar al
Partidului Democrat, 16 martie 2001, fără alte menţiuni).
Atenţie!
În citatele următoare din cărţi sau articole deja citate, nu se mai dau prenumele și numele autorului, ci doar numele, nici
titlul integral, cu referinţe, ci doar titlul prescurtat, urmat de pagină, nu se vor folosi op.cit., p. 23, sau loc. cit., nici ibid. ori
ibidem. De exemplu:
13 Sartori, Teoria, 29.
14 Cioroianu, „Și totuși”, 8.
15 Tismăneanu, „Dynastic”, 35-38, esp 36.
Atenţie!
Trimiterile bibliografice se fac întotdeauna folosind limba originară a referinţei, nu prin traducerea titlurilor de cărţi sau
articole. Titlurile unor cărţi sau articole din limbi străine care nu folosesc alfabetul latin se dau prin transliterare fonetică a
titlului din limba respectivă.
Cînd se citează cuvinte străine ori numele unor autori străini sau ale unor personaje politice străine, se păstrează ortografia
din limba originară, cu respectarea normelor ortografice din limba respectivă.
1 Alegeţi din bara de titluri opţiunea footnotes și adaugaţi, la subsol, clarificarile dumneavoastră.
EDITORIAL
Sergiu Tămaș
20 DE ANI DE LA
CĂDEREA
Adrian Pop
SFERA POLITICII • Numărul 11 (165) • noiembrie 2011
Alexander Ghaleb
Emanuel Copilaș
Sonia Catrina
REVISTĂ DE ŞTIINŢE POLITICE
EDITATĂ DE FUNDAŢIA SOCIETATEA CIVILĂ
Alexandru Ștefănescu
APARIŢIE LUNARĂ
IDENTITĂŢI
Aurora Martin
Olesea Ţăranu
Iulian Chifu
Cristina Aboboaie
Youngwon Cho
Cristian-Ion Popa
Sabin Drăgulin
Vasile Pleșca
ARHIVA
Alexandru Florian
RECENZIE
Valentin Cojanu
SEMNALE
Albert Robida
ISSN: 1221-6720
NUMĂRUL 11 (165)
NOIEMBRIE 2011
20 de ani de la
căderea comunismului/
Identităţi postcomuniste