Morometii

Morometii de Marin Preda - comentariu - Structura Cele trei părţi ale romanului corespund unor etape din viaţa familiei. Prima – stabilitatea unui mod de viaţă, iluzia că timpul stă şi oamenii sunt veşnici. A doua – începând cu plecarea lui Achim la Bucureşti şi conturează o nouă etapă de frământări şi îndoieli, cu perspectiva unor schimbări fundamentale în viaţa personajelor. A treia – e imaginea „uriaşului cu picioare de lut”, după monumentala scenă a secerişului, se ivesc necazurile şi problemele în mod definitiv de nerezolvat. Fiecare dintre cele 3 părţi are un incipit construit în maniera consacrată romanului realist: personajele mai importante sunt convocate la o acţiune colectivă: „Moromeţii” are trei părţi şi toate încep cu o prezentare de ansamblu: masa, în partea a doua prispa, pe care sunt înşiraţi la adăpost de ploaie toţi membrii familiei; în fine … secerişul …” (E. Simion). Raportul incipit - final - aduce în prim-plan tema timpului răbdător/ nerăbdător. La început, iluzia lui Moromete că zilele se scurg încet, semănând între ele şi conservând o lume arhaică, se transmite cititorului printr-o formulă asemănătoare, prin funcţia ei, cu cea iniţială a basmului. Ideea este reluată în capitolul IX: „timpul era foarte răbdător”. Între impresia iniţială şi precipitarea din final, se conturează cronotipul satului. Cele două coordonate, spaţială şi temporală, închid drama destrămării familiei de tip patriarhal. Raportul incipit-final evidenţiază drumul însingurării lui Moromete: în incipit, eroul e înconjurat de familie ceea ce îi conferă un anumit statut, în timp ce în final, e singur şi retras, cu aerul celui doborât de o lume nepasatoare. Furnizarea datelor temporale şi spaţiale precum şi informaţiile despre familia de ţărani care se întoarce de la muncile câmpului („Câmpia Dunării”, „cu câţiva ani înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial” sunt puse pe seama unui narator omniscient. Cu toate acestea, timpul care „o nesfârşită răbdare cu oamenii” este doar o impresie idee evidenţiată prin reflexivul impersonal „se pare”. Naratorul îşi însuşeşte, aşadar, iluzia acestor ţărani, de tipul lui Moromete, pentru care nimic nu este mai important decât stabilitatea lumii lor. Finalul primului volum, „timpul nu mai avea răbdare” reprezintă de această dată o certitudine, accentuează destrămarea iluziei. Raportul incipit – final conferă romanului simetrie compoziţională; este o strategie compoziţională a romancierului care ne induce în eroare la început pentru a face mai viu conflictul, „mai puternică ieşirea acestei lumi din matcă”. (N. Manolescu) Ilie Moromete S-a afirmat că „Moromeţii” este cartea unui singur personaj: Ilie Moromete, pentru că orice alt personaj se defineşte în raport cu protagonistul; el ar trebui să fie tipul ţăranului român din epoca interbelică şi chiar are trăsăturile acestei categorii umane, dar câteva elemente insolite ale caracterului său îl individualizează şi îl fac, în acelaşi timp, memorabil. Procedee de caracterizare directă - făcută de celelalte personaje - Catrina îl vede uneori cu ochi buni şi este gata să se amuze la glumele lui. De cele mai multe ori îi face reproşuri şi crede că are sufletul negru de răutate şi de tutun. Pune în evidenţă mai ales ateismul lui de om care trăieşte într-o lume desacralizată. - Cocoşilă îl face „prost”, dar în realitate chiar îl admiră şi îl invidiază pentru că „ştia să găsească în ziar astfel de lucruri; Când ascultă povestea drumului la munte, descoperă împreună cu ceilalţi că Moromete „avea ciudatul dar de a vedea lucrurile care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau”. - Ţugurlan, preocupat să descopere un sens al propriei existenţe, e singurul capabil să-l înţeleagă până la capăt şi chiar să-i imite metodele. Mai întâi, distinge şi el, ca şi consăteanul său capacitatea de a contempla lucruri în linişte, încât mintea „pătrundea dincolo de ceea ce arătau că sunt. Era o bucurie plăcută şi rară.” indirectă: - libertatea interioară - se defineşte în raport cu cei din jur, dar şi cu aspectele materiale ale existenţei. - fire conservatoare, nu are spirit comercial şi banii îi provoacă o furie neputincioasă. În acest sens, N. Manolescu îl numeşte „cel din urmă ţăran” într-un „roman al deruralizării satului”. Chiar şi când face stăruitor negoţ strânge banii şi descoperă vorba „beneficiu”, scopul lui secret constă în a avea cu ce să-şi atragă fii înapoi. - fire interogativă, care adresează întrebări atât celorlalţi, cât şi lui însuşi. Mircea Dinuţ vorbeşte de „o stare permanentă de interogaţie”, la acest peisaj fascinând nu răspunsurile, ci capacitatea de a pune întrebări. - disimularea evidentă mai ales când joacă acea comedie a fonciirii, când reuşeşte să şi-i supună pe cei doi perceptori, ca şi când nu el ar fi fost o victimă. - amânarea este o tehnică elocventă încă de la începutul romanului când schimbă vorba, nedându-i un răspuns concret lui T. Bălosu despre vânzarea salcâmului, - firea contemplativă, capacitatea de a se detaşa de răutăţile şi greutăţile vieţii: „pierzându-se pe mirişte în contemplări nesfârşite.” - autoritatea, care se dovedeşte o iluzie, anticipată de naratorul omniscient prin adverbul dubitativ „parcă”: „Moromete stătea parcă deasupra tuturor”. În momentul când conştientizează că autoritatea i+a fost ştirbită, reacţionează violent, lovindu-i cu parul pe Nilă şi Paraschiv. - umorul şi ironia – nu scapă prilejul de a-i ironiza pe ceilalţi: când bea ţuică la Bălosu, când comentează discursurile din ziar, când gustă fasolea la câmp. În roman apare şi un portret indirect. Este vorba de capul sculptat de Vasilescu, prin care imortalizează un Moromete trist, cu fruntea liniştită şi boltită, nasul drept şi scurt, un alt Moromete decât cel din prima fierăriei lui Iocan „parcă era singur, fără familie, fără Iocan şi Cocoşilă, fără Dumitru lui Nae şi fără parlament…” Tema pamantului in Ion si Morometii Ambele romane, „Ion” şi „Moromeţii” se deschid cu viaţa satului în general: hora, respectiv poiana fierărie lui Iocan. În timp ce ţăranii lui Rebreanu erau prinşi de febra alegerilor din satul învecinat, cei ai lui Preda sunt cititori de gazete politice, se înscriu la liberali sau ţărănişti. Structurile economice s-au schimbat în cei 30 de ani care despart satul din primul roman de cel de-al doilea. În primul rând, s-a schimbat relaţia omului cu pământul: N. Manolescu observă că această relaţie a fost „desacralizată”. Centrul vieţii economice ţărăneşti s-a deplasat de la posesia şi exploatarea pământului (Ion), la valorificarea prin comerţ a produselor lui (Moromeţii). În „Ion”, a avea sau nu pământ era singura problemă care conta pentru un ţăran. Întreaga tragedie a ţăranului lui Rebreanu se rezumă la lupta pentru a poseda pământ, căci el este legat de pământ ca de o fiinţă şi se află, sfâşiat între „glasul pământului” şi „glasul iubirii”. Raportul acesta nu conţine termeni economici, ci antologici „pământul înseamnă pentru Ion sângele şi viaţa lui”(N. Manolescu). Îl priveşte cu „o privire setoasă” şi „simţea o plăcere atât de mare”, văzându-şi pământul, încât îi venea să cadă în genunchi şi să-l îmbrăţişeze”. În Moromeţii simplu fapt de a avea pământ nu mai este de ajuns. Tăranii bogaţi (ca Bălosu) împroprietăriţi după primul război mondial (ca Moromete) sau cei lipsiţi cu totul de pământ (ca Ţugurlan) încep să se deosebească între ei prin cu totul altceva decât numărul strict al pogoanelor şi anume prin faptul că unii au, iar alţii nu au posibilitatea de a cumpăra sau de a vinde. Moromete nu înţelege multă vreme necesitatea acestei „negustorii”, pe care o dispreţuieşte. Celebrele drumuri la munte, cu Bălosu îl arată incapabil de negustorie şi în fond dezinteresat. Chiar şi când, la începutul vol. II, face stăruitor negoţ, strânge banii şi descoperă vorba „beneficiu”, scopului lui constă în a avea cu ce să-şi atragă fii fugari înapoi la matcă. Iluzia odată spulberată, Moromete redevine indiferent faţă de comerţ. Pe Achim îl lasă să plece cu oile la oraş, crezând că va vinde acolo laptele şi lâna lor, ca să-şi poată achita apoi datoriile presante şi e foarte surprins când află că băiatul a vândut oile, decis sa-şi valorifice astfel capitalul. Atitudinea eroului faţă de pământ din „Ion” are reminiscenţe în cazul lui Birică, hotărât să-şi ridice casă neajutat decât de teribila lui energie. Chiar şi după ce va reuşi să intre în posesia pământurilor lui Vasile Baciu, nu vom întâlni la Ion acea bucurie ca la eroii lui Marin Preda, seninătatea lor de a contempla spectacolul vieţii. Cu toate acestea, pentru ţăranii îmbogăţiţi de tipul lui Bălosu, nu e loc pentru bucurie. Realitatea economică a satului e cel mai bine rezumată de Polina: „Destule vorbe urâte am auzit în casă! Toată ziua şi toată noaptea numai bani şi pământ! Bani şi pământ!”. Libertatea morală nu înseamnă pentru Moromete a avea bani (cum însemna pentru Ion – a avea pământ) sau pământ, ci a putea trăi senin cu acele bucurii ale spiritului în care s-a refugiat, ca într-o iluzie protectoare, dorinţă, nostalgie, după o relaţie calitativă cu lumea. Conditia femeii Deşi cea mai importantă, istoria elocvenţilor nu acoperă toată suprafaţa romanului. Alte istorii (aceea a lui Birică şi a Polinei, a bolii lui Boţoghină, a răzvrătirii lui Ţugurlan) vin să coloreze viaţa unui sat de câmpie, în care oamenii, trăind sub ameninţarea timpului, continuă să-şi ducă traiul. Lupta pentru existenţă, crâncenă şi aici, nu desfigurează pe indivizi. M. Preda înlătură imaginea omului înlănţuit de instincte, pilduitoare în acest sens fiind istoria cuplului Polina – Birică. Tema tânărului ţăran care se foloseşte de fata unui om înstărit pentru a pune mâna pe avere e generală în literatura rurală. Preda o reia, schimbând sensul tragediei şi umanizând tipurile. Dacă Birică pare să se resemneze de refuzul socrului, Polina intervine neaşteptat, dovedind o energie extraordinară. Polina nu-i ca Ana, o victimă între avariţia tatălui şi lăcomia inumană a soţului. Devenind soţie, în ea se trezesc energii nelămurite. Văzând modul hotărât în care conduce ostilităţile dintre tată şi soţ, avea impresia că Polina face parte din familia Marei şi a Vitoriei Lipan, cealaltă fată, întreprinzătoare a tipologiei tradiţionale. Polina nu luptă decât pentru zestrea ei şi după ce îşi duce cu forţa bărbatul pe mirişte pentru a smulge cu forţa grâul ce i se cuvine şi a da tatălui nedrept o lecţie („Cum nu înţelegi, tu, Ioane, ca trebuie să-l faci pe tata să tremure când ţi-o pomeni numele?! Pe marginea satului să te ocolească, când te-o vedea!”). Istoria lui Birică şi a Polinei se opreşte aici. Aflăm mai târziu că, daţi în judecată de Bălosu, pierd procesul. Femeia de la sat nu este, în viziunea lui M. Preda, o simplă unealtă în mâinile bărbatului ambiţios şi posesiv; Polina e fata tânără pe care prejudecăţile sociale o împiedică să se însoţească cu bărbatul care-i place şi atunci riscă totul, dând frâu liber sentimentului. Criza eotică are o anumită complexitate. Scena în care Polina şi Birică vin la Bălosu cu gând de împăcare este elocventă pentru a pune în lumină energia şi hotărârea acestei femei. Prin procedeul caracterizării indirecte, se arată sigură pe sine, are puterea să-şi înfrunte tatăl şi fratele şi de a-şi supune mama, pe care o acuză că „nu este bună de nimic”. Gesturile sale „îl apucă liniştită pe fratele ei de gulerul baierei […], îi cârpi o palmă atât de năpraznică, încât Victor se clătină si spune - că nu e dispusă la nici un compromis. Naratorul o caracterizează direct „era veselă”, „merse în urma lui [Birică], ca orice nevastă supusă bărbatului”, tulburând sufletul flăcăului; care nu reuşeşte să înţeleagă şi să clarifice vorbele şi gesturile fetei.