COMUNITĂŢI ROMÂNEŞTI ŞI IDENTITATE ETNICĂ AROMÂNII DIN ROMÂNIA, ASTĂZI EMIL ŢÎRCOMNICU∗ ABSTRACT THE AROMANIANS IN CONTEMPORARY ROMANIA Romanians are one of the native people from this part of Europe, the only heirs of the eastern Roman Empire. Romanians were born, as showed in historical and linguistic studies, on both sides of the Danube River, an ethnical continuity on both banks of the river, until the Slav people arrived in the 6th and 7th centuries AD. The political situation created after the First World War caused serious problems for the Aromanians in the newly created Balkan states. There were substantial population exchanges among the Balkanic countries (Greece, Turkey, Bulgaria). This situation led to the change of the ethnic composition in these countries There were three main emigration centers: Meglenia, Veria and Vodena. The idea of the MacedoRomanians’ migration to Cadrilater represents a consequence of the demographic pressure put on the Aromanian population living in Greece. The difficulties, which appeared, caused the migration to Cadrilater of an important Aromanian segment (more than 25 000), between 1925 and 1933. But these circumstances did not mean the end of their tragedy because they were displaced to Constanţa and Tulcea when territory in Cadrilater was ceded to Bulgaria (September 1940). In Dobrudja, the Macedo-Romanians are a linguistic and cultural community, but, at the same time, south-Danubian Romanians, due to hostile historical events, were forced to settle here. In their native lands, they were in contact with other Balkan people, being separated from the body of Carpathian and Danubian Romanianhood. Looking after sheep, carrying merchandise and trading were the main issues that shaped the common ethnic and linguistic aspects of survival on both sides of the Danube River. The paper is focused upon the situation and specific problems of the Aromanians living in contemporary Romania. Keywords: Aromanians, Macedo-Romanians, colonization, emigration, ethnic identity. ∗ Address correspondence to Emil Ţîrcomnicu: Institutul de Etnografie şi Folclor „C. Brăiloiu”, Tache Ionescu nr. 25, sector 1, Bucureşti, e-mail: emil.tircomnicu@gmail.com. Articol realizat în cadrul proiectului IDEI, nr. 868/2008, nr. contract 960/2009, finanţat de UEFISCSU-CNCSIS. „Revista Română de Sociologie”, serie nouă, anul XXII, nr. 1–2, p. 153–169, Bucureşti, 2011 154 Emil Ţîrcomnicu 2 1. SITUAŢIA ACTUALĂ A ROMÂNITĂŢII ÎN SPAŢIUL BALCANIC Nu insistăm asupra datelor ştiinţifice, arhicunoscute de lumea academică românească şi internaţională, care statuează existenţa a patru dialecte ale limbii române: dacoromân, aromân, meglenoromân şi istroromân. Evident este faptul că vorbitorii celor trei dialecte sud-dunărene pot fi consideraţi ca având origine etnică românească, în cazul în care îşi asumă această condiţie existenţială. Ascendenţii acestora au fost consideraţi ca români în momente istorice diferite (în vremea Imperiului otoman, al constituirii statelor balcanice – Grecia după 1829, Bulgaria după 1878, Albania după 1913, Regatul Sârbo-Croato-Sloven după 1913), astfel încât descendenţii pot fi socotiţi ca fiind aparţinători ai naţionalităţii româneşti. Obţinerea acestei recunoaşteri este o cu totul altă problemă şi ea intră în sfera raporturilor politico-diplomatice, fiind împiedicată de factori culturali, sociali şi politici. Situaţia istroromânilor a făcut, de curând, la iniţiativa europarlamentarului basarabean Vlad Cubreacov, obiectul unui rezoluţii a APCE, care face apel atât la statul român, care are datoria culturală de a susţine această comunitate românească, cât şi la statul croat, pe teritoriul căruia se află această comunitate, dator să ajute la prezervarea culturală a istrororomânilor. Situaţia românilor din Valea Timocului sârbesc este, de asemenea, monitorizată de europarlamentarul german Jurgen Herrmann. Serbia şi Croaţia sunt în proces de aderare la Uniunea Europeană, astfel că situaţia minorităţilor din aceste ţări este monitorizată la nivelul APCE. Precizarea este importantă pentru că, în urmă cu ceva ani, România se afla în procesul de aderare la UE şi NATO. De fapt, situaţia era total contrară, întrucât România avea în spaţiul balcanic numeroase comunităţi nerecunoscute, de origine românească sau vorbitoare ale unor dialecte şi graiuri ale limbii române, care au trecut, vreme îndelungată, prin diferite procese de asimilare etnică. Astăzi, nu se poate pune uşor problema identitară a persoanelor aparţinând acestor comunităţi, care trebuie să treacă prin mai multe faze pentru clarificare şi apoi, la cererea lor, să existe politici europene de protejare cultural-lingvistică. Trebuie spus că statul român a aplicat, după 1990, o politică diferită de a statelor balcanice, recunoscând naţionalităţile comunităţilor etnice de pe teritoriul României, acordându-le dreptul la studiu şi religie în limba maternă, subvenţionând asociaţiile culturale, retrocedând proprietăţile acestora şi procedând chiar la o discriminare pozitivă, prin acceptarea în Camera Deputaţilor a câte unui reprezentant pentru fiecare minoritate naţională (18 deputaţi care formează un grup parlamentar al minorităţilor, cu excepţia celei maghiare), ceea ce nu s-a întâmplat în spaţiul balcanic cu vorbitorii dialectelor româneşti. M. Eminescu avertiza încă din 1878, în timpul desfăşurării Congresului de la Berlin, că: „sute de ani românii au fost, cel puţin indirect, stăpâniţi de turci; niciodată însă, în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuţiune limba şi 3 Aromânii 155 naţionalitatea română. Oriunde însă românii au căzut sub stăpânirea directă ori indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice” (M. Eminescu, O parte a cestiunii orientale, 1878). Nu putem să nu sesizăm că în cazul istroromânilor există o rezoluţie europeană, dar în cazul meglenoromânilor (care se află în Grecia, stat aparţinând UE şi NATO, şi în R. Macedonia, stat care doreşte să intre în UE şi NATO) nu, cu atât mai mult cu cât meglenoromânii au fost activi, în perioada de până la 1947, în asumarea românităţii, parte dintre ei emigrând în România. Referitor la situaţia actuală a aromânilor, există Rezoluţia 1333, dată de comisia de cultură a APCE în anul 1997, care prezintă unele deficienţe, cu toate că recunoaşte situaţia complexă a aromânilor trăitori în mai multe state balcanice şi disputaţi, ca apartenenţă naţională, în principal de statul grec şi de cel român. În fapt, au existat şi există două partide tradiţionale aromâne, unul care îşi asuma elenismul, altul care îşi asuma românismul, la care se adaugă astăzi unul al afirmării naţionale distincte. Statul român, la momentul în care această rezoluţie se adopta, nu era membru UE şi NATO, trebuind să fie chiar prevăzător cu statele care aveau acest statut (cazul neacceptării R. Macedonia în NATO este prea elocvent pentru a mai insista la acest subiect). Există persoane de sorginte aromână, în R. Macedonia, Bulgaria, Albania, Grecia, Serbia, care se consideră de naţionalitate română, aşa cum s-au considerat, de-a lungul vremii, şi strămoşii lor. Există persoane vorbitoare ale dialectului aromân, care, din diverse considerente, se consideră aparţinând altor neamuri. Această realitate socială nu poate fi negată. Reamintim că bulgarii, macedonenii, albanezii, sârbii şi grecii sunt recunoscuţi ca minorităţi naţionale în România, printre altele având şi deputaţi din oficiu. În contrapartidă, să vedem care este situaţia comunităţilor de origine română din Balcani. În R. Macedonia aromânii au drepturi garantate ca grup etnic. Petar Atanasov preciza că aromânii din R. Macedonia, „nedeclarându-se ca fiind minoritate care aparţine de un popor (poporul român), aromânii au statut de grup etnic”. În Albania, statul român, pentru a susţine comunitatea aromână, a construit biserica din Corcea, dar, „în ultimul timp, s-au intensificat acţiunile cercurilor naţionaliste greceşti, având ca scop atragerea aromânilor de partea lor şi implicit, considerarea lor ca eleni. Un exemplu în acest sens, îl constituie manevrele curentului „filogrec” pentru dezorganizarea Asociaţiei Culturale Aromânii din Albania”1. Aromânii din Albania nu sunt înregistraţi ca minoritate naţională, fiind consideraţi minoritate folclorică. În Grecia există dificultăţi pentru aromâni în cazul în care se identifică drept români, prin Constituţie nerecunoscându-se minorităţile naţionale. Nici în Bulgaria nu se recunosc minorităţile, vlahii/românii timoceni, ca şi aromânii din centrul Bulgariei, fiind consideraţi grupuri etnice, în fapt bulgari. 1 Agenţia de ştiri Romanian Global News, 9.10.2004. 156 Emil Ţîrcomnicu 4 Pentru aromânii din R. Macedonia, Bulgaria şi Albania se acordă anual burse universitare de către statul român. 2. MIŞCAREA PRIVIND COLONIZAREA AROMÂNILOR ÎN CADRILATER (1923–1933) După cele două războaie balcanice (1912–1913), mişcarea aromânilor, care cultiva legătura culturală cu românitatea carpato-dunăreană, intra în declin, datorită naţionalismului exacerbat al naţionalităţilor balcanice. România a ajutat, la sfârşitul celui de-al doilea război balcanic, la temperarea pretenţiilor exagerate bulgare de a reface Bulgaria din harta de la San-Stefano. Intrând în război împotriva Bulgariei, România a adus un aport militar deosebit în favoarea Greciei şi Serbiei. De asemenea, a avut un rol important în declararea independenţei Albaniei. În urma campaniei militare, România a reîntregit teritoriul Dobrogei, ceea ce a condus mai apoi la alimentarea revizionismului bulgăresc. Problemele litigioase teritoriale ale României şi Bulgariei au luat sfârşit abia în urma Tratatului de la Craiova din septembrie 1940, care a prevăzut cedarea Cadrilaterului către Bulgaria şi schimbul obligatoriu de populaţie între etnicii bulgari (63 000) şi cei români (110 000, dacoromâni, aromâni şi meglenoromâni) din cele patru judeţe dobrogene (Tulcea şi Constanţa, rămase în componenţa României, şi Durostor şi Caliacra, trecute în componenţa Bulgariei). Colonizarea aromânilor şi meglenoromânilor în Cadrilater a fost o consecinţă a războiului dintre Grecia şi Turcia (1919–1922), încheiat prin Pacea de la Lausanne (1923), unde s-a convenit schimbul etnic de populaţie între grecii din Asia Mică şi turcii din Grecia. Schimbul respectiv a produs reconfigurarea hărţii etnice în Balcani, 500 000 de turci repatriindu-se în Turcia, iar 1 500 000 de greci fiind trimişi în Grecia. Ca o consecinţă directă, în rândul elitei comunitare aromâne s-a înfiripat ideea deplasării în masă, a colonizării, pe teritoriul Patriei Mame, România. Migrarea lor către România reprezenta împlinirea unui ideal naţional, prin considerarea lor ca români. În urma congresului naţional din 30 noiembrie 1924 de la Veria (Grecia), la care au participat peste 400 de reprezentanţi, mai multe delegaţii ale aromânilor au venit la Bucureşti pentru a trata cu autorităţile române colonizarea macedoromânilor în ţară. Un comitet al emigrării s-a format la 3 ianuarie 1925. Din el făceau parte: Const. Noe, Vasile Muşi, Steriu Hagigogu, D. Babuş, N. Balamaci, Dionisie Dumitru, T. Hagigogu, P. Marcu. Primul act oficial privind emigrarea macedoromânilor şi colonizarea lor în ţară a fost referatul înaintat de ministrul agriculturii Al. Constantinescu către Consiliul de Miniştri, intitulat „Charta de bază a colonizării Cadrilaterului”, document semnat în Jurnalul cu nr. 1698 din 13 iunie 1925. În acest referat se stipula ca „românii macedoneni să intre în prevederile art. 129 din Legea Dobrogei Noi după ce-şi vor dobândi cetăţenia română”. Prin Constituţia din 1923, teritoriul 5 Aromânii 157 naţional nu se putea coloniza cu populaţii de gintă străină. Macedoromânii reprezentau români din afara graniţelor statului naţional, care urmau să fie aduşi în ţară, la cererea lor. Se realiza astfel un proiect naţional ivit datorită conjuncturii internaţionale balcanice, la solicitarea comunităţilor macedoromâne, la fel cum se proceda şi în celelalte state balcanice. Loturile de pământ atribuite coloniştilor erau: 15 ha în regiunea de frontieră, 10 ha în interiorul judeţelor, 50 arii izlaz şi 2 000 m2 loc pentru casă. Primul transport de colonişti s-a realizat cu vaporul „Iaşi”, ajuns la Constanţa la 26 octombrie 1925. De la această dată au început să sosească în ţară macedoromâni din Grecia, Albania, Bulgaria şi Serbia. La 27 decembrie 1925 s-a ţinut la Veria Al Doilea Congres Naţional pentru Emigrare. Decizia emigrării a fost unanimă. A fost numită şi o conducere a congresului: dr. Gh. D. Badralexi (preşedinte), Steriu Hagigogu, I. Papanacea, G.I. Caranica (secretar). Emigrarea s-a realizat în perioada cuprinsă între anii 1925–1933. Familiile de macedoromâni venite în Cadrilater au depăşit numărul de 5 000, iar ca persoane se aproximează 25 000. Casa Centrală a Împroprietăririi s-a ocupat de repartizarea loturilor de pământ, a creditelor etc. S-au construit case, s-au reorganizat sate, au apărut sate noi de colonişti. Alături de coloniştii macedoromâni, în Cadrilater s-au realizat şi colonizări cu dacoromâni şi, în număr mic, cu români timoceni (în localitatea Cusuiul din Vale). La sfârşitul anului 1940, peste 110 000 de români din Cadrilater au fost evacuaţi în Dobrogea de Nord, la schimb cu 63 000 de bulgari, transferaţi în judeţele cedate. Existenţa astăzi, în România, a peste 80 000 de aromâni se justifică prin asumarea românităţii strămoşilor lor. Colonizarea în România s-a realizat tocmai în scopul salvării acestei populaţii de la asimilarea la care era supusă în teritoriile de baştină şi pentru păstrarea caracteristicilor culturale specifice. De asemenea, un procent important din această cifră o reprezintă descendenţii aromânilor stabiliţi de-a lungul vremii individual, din diverse motive (naţionale, economice, politice), pe teritoriul României. 3. DISPUTE ŞTIINŢIFICE PRIVIND ORIGINEA AROMÂNILOR În urmă cu 70 de ani, A. Keramopulos, fost preşedinte al Academiei greceşti, de formaţie arheolog, a susţinut în Academia din Atena o comunicare, cu titlul Que sont les Koutzovalaques? Un problème ethnologique, pe care mai apoi a publicat-o în ziarul „Le Messager d’Athènes”, nr. 5193–5200, ianuarie 1939. În această lucrare, profesorul grec s-a avântat în susţinerea tezelor paneleniste, conform cărora aromânii şi meglenoromânii erau greci vlahofoni, el venind şi cu unele inovaţii la această teorie. Profesorul nu mai ascundea faptul că în numeroase comune din nordul Greciei trăiau aromâni, arătând că aceştia sunt de origine grecească. 158 Emil Ţîrcomnicu 6 În societatea românească interbelică, din care făceau parte personalităţi marcante de sorginte macedoromână, referinţele la identitatea românilor macedoneni aveau o reverberaţie deosebită. Teoria panelenistă nu făcea decât să redeschidă rănile produse în trecut, când macedoromânii, pentru dreptul lor la limbă şi identitate românească, au dat numeroşi martiri. În acest fel, răspunsurile personalităţilor macedoromâne din ţară, la problema ridicată de Keramopulos, fac parte din logica unei comuniuni de ofensă la care erau datori să răspundă ori de câte ori le era contestat dreptul la identitate românească. Această polemică, din anul 1939, face parte dintr-un lung şir de replici începute încă de la sfârşitul sec. al XVIII-lea, prin învăţaţii moscopoleni: Th. A. Cavaliotti – Vocabular în trei limbi: aromână, greacă şi albaneză (1770), Daniil Moscopoleanul – Învăţătura introducătoare (1794), Constantin Ucuta Moscopoleanul –– Noua Pedagogie (1794), Gheorghe Roja – Cercetări despre Românii de peste Dunăre (1808), Măestria Ghiuvăsirii româneşti cu litere latineşti (1809). Una din acestea este magistral prezentată în răspunsul dat de Mihail Boiagi lui Neofit Duca, în lucrarea Gramatica (1813). În perioada 1863–1900, când a avut loc o implicare culturală a statului român în Balcani, cu scopul salvării naţionale a macedoromânilor, din punct de vedere cultural, educaţional şi bisericesc, această dispută asupra apartenenţei naţionale a macedoromânilor, între curentul elenist al Marii Idei şi cel românesc, al salvgardării cultural-naţionale, s-a accentuat. Th. Capidan (1979–1953), cunoscut lingvist, membru al Academiei Române, a fost delegat de istoricul Nicolae Iorga să alcătuiască un studiu privind originea macedoromânilor, în replică la teoria publicată de către A. Keramopulos. Discursul a fost ţinut în şedinţa Academiei Române din 10 februarie 19392. Constantin Noe, militant şi susţinător al cauzei românismului balcanic şi unul din principalii responsabili ai colonizării macedoromânilor în Cadrilater, a luat de asemenea atitudine în paginile revistei „Sociologie românească”, al cărei colaborator era. Şi alte personalităţi aromâne au publicat luări de poziţie în această problematică: „Aromânii fac parte integrantă din poporul românesc: răspunsurile d-lor George Murnu, Theodor Capidan, Nicolae Tacit, Tache Papahagi, Arghir Culina, Anastase Hâciu, Toli Hagigogu, Ion Foti, Nicolae Batzaria, Ion Gh. Scrima, Nuşi Tulliu, V. Diamandi-Aminceanu, către d-rul Keramopoullos – referitor la teoria asupra originii aromânilor expusă de profesorul grec la Academia greacă din Atena”, 25 decembrie 1938, în revista „Neamul românesc”, februarie–martie 1939. Aşa cum arătau Th. Capidan şi C. Noe, cronicarii bizantini, călătorii, cărturarii şi oamenii de ştiinţă străini au afirmat legătura istorică şi lingvistică între comunităţile vlahe din Pind, Macedonia, Epir şi cele valahe de la nordul Dunării. Lucrurile erau categorice din punct de vedere ştiinţific şi au fost în parte înfăţişate 2 Th. Capidan, Originea macedoromânilor. Răspuns D-lui Keramopulos de la Academia Greacă din Atena, referitor la originea grecească a macedoromânilor, Memoriile Secţiunii Literare, Seria III, Tomul IX, Academia Română, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională, 1939. 7 Aromânii 159 de cei doi autori. Numai o parte a lumii ştiinţifice greceşti, contaminată de ideea întinderii cât mai mari a Greciei spre Constantinopol, venea cu teorii stupide privind originea „vlahofonilor/kutzovlahilor”. În cadrul acesteia se înscria şi teoria lui Keramopulos. Ieri, ca şi azi, rămân memorabile studiile celor două personalităţi, care arată, dincolo de interesele de moment, adevărul ştiinţific despre legătura profundă între românitatea nord şi sud-dunăreană. Th. Capidan aprecia că „oricine încearcă să explice această unitate etno-lingvistică altfel de cum rezultă din datele istorice şi faptele de limbă, falsifică principiul de investigaţie şi prin aceasta devine un simplu aventurier în cercetările istorico-lingvistice”. Şi, în continuare, Capidan arăta mobilul apariţiei acestor studii-răspuns: „Noi, însă, nu vom lipsi să reacţionăm, ori de câte ori se va încerca să se interpreteze greşit originea etnică a populaţiilor româneşti din sudul Dunării sau originea limbii lor. Fiindcă, dacă pentru oricare popor din lume, limba constituie cea mai puternică legătură ce ar putea să existe între membrii aceleiaşi comunităţi etnice, pentru noi, românii de pretutindeni, ea reprezintă istoria şi chiar viaţa noastră!” Şi C. Noe considera că, încă din anul 1913, E. Venizelos (primul ministru grec) trecuse peste utopiile eleniste, încât „a acceptat realitatea aşa cum se prezintă, mulţumindu-se cu o parte corespunzătoare cu adevăratele dimensiuni ale elementului grec. Aromânii, nefiind aproape de statul conaţional, România, au fost împărţiţi între statele balcanice, cei mai mulţi rămânând în Grecia”. În acest fel, România primise asigurări, de la miniştrii de externe ai statelor balcanice Serbia, Bulgaria şi Grecia, în anul 1913, la Pacea de la Bucureşti, că aromânilor le vor fi asigurate condiţii culturale pentru existenţa naţională. Contrariat, C. Noe exclama: „Iată că vine comunicarea absurdă, falsă şi fără rost a d-lui Keramopulos. Ceea ce indignează pe aromâni nu este atât procedarea de necorectitudine ştiinţifică atât de grosolană, cu aşa ceva ei sunt obişnuiţi de mult, cât faptul că ea vine de la un personaj atât de sus pus al culturii greceşti. La fel cu Keramopulos se procedează şi în alte ţări, faţă de români. Nu demult am citit o Istorie a oraşului Vidin şi a ţinutului său, de prof. D. Tuhlev, bulgar. Dânsul spune că românii din Vidin nu sunt români ci nişte bulgari, care au emigrat în Ţara Românească şi s-au întors după vreo sută de ani, exact în locurile de unde au plecat, însă vorbind acum româneşte. Tuhlev nu dă nicio dovadă a celor afirmate. Aşa-i place lui să fi fost, aşa a scris. Academicianul Keramopulos este în bună companie cu modestul profesor din Vidin, care însă n-a ajuns nici profesor universitar, nici academicianul preşedinte de Academie”3. Aceasta era situaţia aromânilor în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, la finalul căruia, datorită ocupaţiei comuniste, situaţia aromânilor din spaţiul balcanic s-a complicat în mod deosebit. 3 C. Noe, O discuţie în jurul aromânilor, Sociologie românească, anul IV, 1939, p. 111. 160 Emil Ţîrcomnicu 8 4. SITUAŢIA AROMÂNILOR ÎN PERIOADA COMUNISTĂ O mare parte dintre şcolile româneşti din Balcani au fost distruse în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În anul 1945 existau 30 de şcoli în Grecia, aşa cum reiese din tabelul cuprinzând şcolile primare şi secundare din 1945/19464. La data de 21 februarie 1946, guvernul elen dispunea închiderea şcolilor româneşti din Grecia şi expulzarea profesorilor români din această ţară 5. România, Iugoslavia, Bulgaria şi Albania au intrat sub control sovietic. Grecia a rămas sub controlul anglo-american, în lumea liberă. În Grecia, în anii 1945–1947 a avut loc un război civil care a atras şi pe aromâni în ambele tabere, mai târziu vlahii fiind acuzaţi de colaboraţionism cu comuniştii. „O situaţie mai specială au avut-o la sfârşitul războiului aromânii din Grecia implicaţi în războiul civil dintre forţele democratice regaliste şi cele comuniste ale generalului Marcos. Războiul civil s-a desfăşurat adeseori cu caracter pustiitor, mai ales în zonele masiv locuite de aromâni. Unii dintre aceştia, induşi în eroare de propaganda trupelor ELAS şi crezând în împlinirea idealurilor lor naţionale, au luptat sub comanda generalului Marcos, alţii remarcându-se (fiind chiar decoraţi) prin loialitate şi sprijin faţă de regimul regal legitim. Împrejurările de atunci au fost folosite de către guvernanţii de la Atena pentru a face masive mutări de populaţii din zonele muntoase în centrele urbane dinspre sud sau chiar în insule. În mod cu totul deosebit s-a urmărit înlăturarea din zonă a intelectualilor şi fruntaşilor aromâni, ceea ce s-a şi realizat, în cea mai mare parte cu consecinţe negative pentru vitalitatea naţională aromânească (A. Barsoan, Românii sud-dunăreni între tragedie, uitare şi speranţă, Bucureşti, 1996, p. 152–155). Extremismul naţionalist grec s-a manifestat din plin împotriva românilor. N-au lipsit nici apeluri precum cel al profesorului Apostol Taskalakis de la Universitatea din Atena, de exterminare a tuturor vlahilor. În deceniile următoare, în Grecia au alternat regimuri democratice de stânga sau de dreapta cu regimuri dictatoriale de factură militară, tuturor fiindule caracteristică multă vreme aceeaşi atitudine ostilă aromânilor. Abia după 1970, cu condiţia obligatorie a exprimării loialităţii şi mai cu seamă de recunoaştere a calităţii lor de greci vorbitori de idiom vlah, acestor aromâni li s-a dat posibilitatea de a avea manifestări proprii în plan cultural, de a publica beletristică şi chiar de a-şi crea comunităţi culturale aromâne, al căror număr a crescut spre 70 şi care alcătuiesc astăzi o uniune”6. 4 Stelian Brezeanu, Gheorghe Zbuchea, Românii de la sud de Dunăre, Documente, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 1997, p. 335–336, nota 154. 5 Ibidem, p. 343–344, nota 158, nota ministrului educaţiei şi învăţământului, Ştefan Voitec, către ministrul afacerilor străine, Gh. Tătărăscu. 6 Aromânii după al Doilea Război Mondial (aspecte istorice şi politice), în volumul Perenitatea vlahilor în Balcani, Constanţa, 2003, p. 112–113. 9 Aromânii 161 „Implicit sau explicit, prin prisma unor ideologii diferite, decenii în şir, toate statele din zona sud-est europeană nu au recunoscut existenţa unei minorităţi aromâne sau vlahe, nici pe plan cultural şi, mai cu seamă, nici pe plan politic (situaţia s-a deosebit în România printr-o serie de trăsături specifice în raport cu ţările de peste Dunăre). Atacul concentrat, ameninţarea însăşi a fiinţei etnice a românilor sud-dunăreni a creat sentimentul iminentei lor dispariţii istorice”7. A apărut, din diferite motive, o emigraţie a românilor sud-dunăreni în statele vest-europene, America, Canada, Australia ş.a. Comunismul a lovit şi în elita aromână din România. Fostul senator Nicolae Batzaria a murit în închisoare, opera sa fiind trecută la index. Theodor Capidan a fost scos din Academie în august 1948 (fiind repus în drepturi postum, la 3 iulie 1990). S-a stins din viaţă în anul 1953, în vârstă de 74 ani. Valul reprimării profesorilor universitari din anul 1948 nu l-a ocolit nici pe Tache Papahagi, care a fost dat afară de la catedră, apoi pensionat. Multe din lucrările profesorului au rămas în manuscris, fiind editate postum. Papahagi a lucrat intens la Dicţionarul dialectului aromân, care a apărut în anul 1963, iar în anul 1964 a fost numit profesor emerit şi laureat al Premiului de Stat. Nu ştim în ce condiţii lucrarea lui Silviu Dragomir, Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul mediu, 1959, a reuşit să se strecoare prin cenzura comunistă. Istoria românilor „a fost refăcută”, operele istoricilor români fiind interzise. De asemenea, hărţile care reprezentau imaginea României Mari sau cele etnice erau interzise. Opera lui Nicolae Iorga era trecută în Publicaţiile interzise (1948), titlurile lucrărilor cenzurate întinzându-se pe patru pagini, de la p. 207 la p. 210, de la nr. 102 la nr. 130. În Publicaţii nedifuzabile (1949), litera I, sunt prezente încă 15 titluri, cuprinse între numerele 27 şi 41. Iată doar câteva nume de autori şi opere trecute la index în Publicaţii interzise (1948), referitoare la comunităţile româneşti din sudul Dunării: Doru V. Teodoru (Vlahula, Bucureşti, 1913); Albert Baerm (Aromânii, bulgarii şi grecii, Bucureşti, Ed. Cartea Românească); Marin Popescu-Spineni şi Constantin Noe (Die Rumanen in Bulgarien şi Romeni in Bulgaria, Craiova, Ed. Ramuri, 1939); P.P. Panaitescu (Herkunft der Bevolkerung der neuen Dobrogea; text italian: L’origine della popolazione della Dobrogea nuova, Bucureşti, Editura Bucovina, 1940; text românesc: Originea populaţiei în Dobrogea nouă, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1940; text francez: L’Origine de la population de la nouvelle Dobrogea; text englez: Origin of the Population in the New Dobrogea, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1940; Români şi bulgari, Bucureşti, 1944); Ion I. Nistor (Recuperarea Cadrilaterului, Cernăuţi, Glasul Bucovinei, 1938); C. Constante şi A. Golopenţia (Românii din Timoc, Bucureşti, Imprimeria Institutului Statistic – Societatea Română de Statistică, vol. I–III, 1943–1944); G. Arghirescu (Teritoriul etnic al 7 Brezeanu, Zbuchea, op. cit., p. 47–48. 162 Emil Ţîrcomnicu 10 românilor); Sterie Diamandi (Oameni şi aspecte din istoria aromânilor, Bucureşti, Ed. Cugetarea, 1940). Aşadar, era de ajuns ca un autor să fie trecut în index pentru ca întreaga sa operă să fie considerată subversivă şi să nu mai fie citată în literatura de specialitate. Aceste opere erau ştampilate cu inscripţia „Fond secret” şi studiate doar cu aprobări speciale. Să vedem ce spunea Mihai Ungheanu despre această perioadă neagră din istoria culturii române: „Ca şi pentru românii din Răsărit, şi pentru aromâni această etapă (1944–1989), care întărea graniţele naţionale şi politicile naţionaliste din jurul României, a fost deosebit de gravă. Puţine studii, foarte specializate, mai vorbeau, în România, publicului despre ei, vlahii balcanici, cum ar fi cele ale lui Silviu Dragomir. Exista, în schimb, realitatea vie. Vlahii balcanici erau o puternică evidenţă, viaţa lor fiind totuşi împletită cu cea a fraţilor nord-dunăreni. Vitalitatea lor a învins. La sfârşitul anilor 1970 şi începutul anilor 1980 a început să se vorbească şi să se scrie despre aceşti români uitaţi, ameninţaţi şă-şi piardă identitatea şi dincolo de amfiteatrele universităţilor şi publicaţiilor academice. Amintim aceste lucruri pentru a preciza de la ce plecăm astăzi, când vorbim despre vlahii balcanici. Una era situaţia lor pe vremea lui I. Neniţescu sau N. Batzaria în jur de 1900, alta este la sfârşitul secolului XX. Blocul romanic oriental este în 1990 şi mai erodat, iar conştiinţa identitară comunitară românească, aromânească subminată”8. Datorită rezistenţei la comunizare, reprezentanţi ai aromânilor, ca şi ai dacoromânilor făcând parte din clasa mijlocie sau din ţărănimea prosperă, au fost încarceraţi, mulţi pierzându-şi viaţa în gulagul comunist. Cei care au făcut politică în perioada interbelică au fost persecutaţi în mod special. În Occident s-au refugiat mulţi dintre cei care erau vizaţi de sistemul comunist. Un reprezentant de seamă al aromânilor, Constantin Papanace, fost conducător legionar, a activat în sprijinirea, în continuare, a aromânilor din Balcani, făcând memorii la O.N.U. şi unele organizaţii europene9. Lui C. Papanace îi revine iniţiativa de a publica cele două albume macedo-române la Biblioteca Română din Freiburg (Germania), primul volum, cel din 1959, fiind dedicat împlinirii a 75 de ani de la întemeierea „Societăţii de Cultură Macedo-Române”, iar cel de-al doilea, din 1965, împlinirii a 100 de ani de la înfiinţarea primei şcoli româneşti în Macedonia. În aceste albume semnează numeroase personalităţi culturale, fiind prezente două contribuţii de marcă ale lui C. Papanace: Fermentul aromân (macedo-român) în sud-estul european, vol. I, p. 309–372, şi Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale etnice la macedo-români. Redeşteptarea lor naţională. Studiu istorico-politic, vol. II, p. 271–402. 8 Mihai Ungheanu, Despre românii uitaţi sau despre identitate naţională, în volumul Perenitatea vlahilor în Balcani, Constanţa, 2003, p. 24. 9 A se vedea documentele numerele 165, 167 şi 168 din Brezeanu, Zbuchea, op. cit. 11 Aromânii 163 În plan ştiinţific, după 1975, s-au publicat şi studii, cu preponderenţă lingvistice, privitoare la macedoromâni. Şi pe plan internaţional studierea dialectului aromân din spaţiul balcanic a căpătat interes. În România au apărut lucrările fundamentale ale lui Tache Papahagi: Dicţionarul dialectului aromân, 1963, precum şi lucrările Mic dicţionar folkloric, 1979 şi Grai, folklor, etnografie, 1981. Alte sinteze, studii şi articole se datorează unor personalităţi ca Matilda Caragiu Marioţeanu, Nicolae Tanaşoca, Nicolae Saramandu, Elena Scărlătoiu, Gheorghe Zbuchea. În ţările europene au apărut lucrări ale unor specialişti ca Paul Stahl, Neagu Djuvara, P. S. Năsturel, Max Demeter Peyfuss, A. Lazarou, T. Katsangiannis, A. Kolzida, C. Papanace, T. Vukanovici, D. Bojanici, T. J. Winnifrith, N. Caranica. În SUA (la Bridgeport, Asociaţia Fărşarotul, condusă de Aureliu Ciufecu) şi Germania (la Mannheim şi apoi la Freiburg, Uniunea pentru limbă şi cultură aromână, condusă de V.G. Barba) au început să se desfăşoare, după 1985, congrese internaţionale ale aromânilor, la care au participat numeroase personalităţi culturale şi ştiinţifice. 5. SITUAŢIA AROMÂNILOR ÎN ROMÂNIA, DUPĂ 1990 Un elan nou în planul afirmării naţionalităţii în rândul românităţii suddunărene s-a produs după 1990, când situaţia politică din spaţiul sud-est european s-a schimbat fundamental. Dar, datorită perioadei de 50 de ani de întrerupere a relaţiilor sociale şi culturale dintre comunităţile româneşti sud-dunărene din diferite state, a neorganizării etc., existând o multitudine de factori, mişcarea naţională românească în spaţiul balcanic a fost deosebit de precară. Astfel, s-au ivit mai multe tendinţe ideologice, în rândul elitei româneşti sud-dunărene, ceea ce a făcut ca nici astăzi să nu fie recunoscute, într-o serie de state, comunităţile româneşti, ca minorităţi naţionale. În România, la Constanţa, s-au desfăşurat anual, începând cu anul 1993, simpozionul internaţional „Perenitatea vlahilor în Balcani – istorie şi civilizaţie aromânească”, precum şi Festivalul internaţional de folclor aromânesc „Părinteasca Dimândare”, organizator fiind Fundaţia Cultural Ştiinţifică Aromână Andrei Şaguna. Şi în Bucureşti s-au desfăşurat festivaluri folclorice, organizate de Societatea de Cultură Macedo-Română şi Fundaţia Dimândarea Părintească, conduse de Hristu Cândroveanu (editează din 1993 revista „Dimândarea”, precum şi timp de zece ani revista „Deşteptarea”, care şi-a oprit apariţia în anul 2004). Grupe mici de aromâni, familii sau persoane individuale, au venit permanent în România de-a lungul vremii, integrându-se în românitate. Descendenţii lor au păstrat, ca un semn de nobleţe, amintirea ascendenţei lor aromâne. De când s-au strămutat în România, vreme de peste 80 de ani, aromânii care au venit prin 164 Emil Ţîrcomnicu 12 colonizare au cultivat o solidaritate intergrupală deosebită, motiv pentru care au reuşit să-şi păstreze tradiţiile specifice, cu inevitabile transformări. Viaţa lor socială s-a schimbat, nu mai există grupările de familii (fâlcări), nu mai practică păstoritul, creşterea ovinelor având loc în cadrul gospodăriilor rămase în mediul rural. Mai ales după 1990 a avut loc un proces de migraţie de la sate spre oraşe (Bucureşti, Constanţa, Tulcea), unde existau oportunităţi de afaceri, astfel încât numeroase familii au astăzi o situaţie economică înfloritoare. Spre deosebire de românii basarabeni refugiaţi după ocuparea Basarabiei de către URSS, aromânii au avut şansa de a se strămuta din Cadrilater în grup compact, ocupând casele bulgarilor şi nemţilor plecaţi în ţările lor. Astfel, astăzi, cea mai mare concentrare a aromânilor se află în Dobrogea, în judeţele Tulcea şi Constanţa. Prin legea 9/1998 s-au acordat despăgubiri persoanelor care au intrat în schimbul de populaţie din anul 1940, fiindu-le calculate diferenţele între proprietăţile părăsite (terenuri, culturi agricole neculese, anexe gospodăreşti) în Cadrilater şi cele primite în Dobrogea de Nord. În acest fel, macedoromânilor li s-a făcut o reparaţie istorică. Din 2007, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului a aprobat tematica pentru desfăşurarea unui curs opţional pentru clasele I–XII, numit „Cultură şi tradiţii aromâne”, în scopul prezervării culturii specifice aromânilor. 6. APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA IDEII „ARMÂNJE” DIVERGENTĂ CU NAŢIONALITATEA ROMÂNĂ În Germania, la Freiburg, organizaţia condusă de Vasile Barba10, Uniunea pentru limbă şi cultură aromână, a iniţiat un curent de afirmare a naţionalităţii distincte aromâne în spaţiul sud-est european. Ideile au fost promovate în cadrul conferinţelor internaţionale pe care le-a organizat, începând din anul 1985, la Mannheim şi Freiburg, precum şi în paginile revistei „Zborlu a nostru” („Cuvântul nostru”). „Esenţa acţiunii promovate, în acest caz, a fost şi este recunoaşterea, atât în ţările de origine, cât şi pe plan internaţional, a identităţii etnice distincte a aromânilor, precum şi acordarea de drepturi culturale garantate”11. Această idee a prins în diferite cercuri ale comunităţilor româneşti suddunărene şi din diaspora. S-a încercat astfel ca statul român să fie scos din 10 Rudă apropiată a familiei politicianului M. Geoană, V. Barba, decedat în anul 2007, în ultimul său articol îşi punea speranţa salvării aromânilor tot în statul român: „Eu sunt azi în vârstă şi privesc cu mare teamă la evoluţia destinului aromânilor. Peste tot în Balcani soarta lor este îngrijorătoare: o splendidă cultură apune încet, fără să trezească regrete nimănui. Nu am ce face şi trebuie să-mi pun speranţele tot în România. Ea este, dacă nu patria noastră natală, precum în cazul daco-românilor, e, în schimb, singura noastră patrie pe acest pământ. Iar istoria şi cultura noastră sunt depozitul vechi – şi, credem noi, stimabil – al înseşi originilor şi culturii sale” („Curierul naţional”, 18 martie 2006). 11 Brezeanu, Zbuchea, op. cit., p. 49. 13 Aromânii 165 problematica românităţii balcanice. S-a procedat chiar la inventarea unui alfabet, având ca rol depărtarea de limba română, unde aromânii se scriu aromânji, iar ş – sh, ţ – ts, i – j. Petar Atanasov relata că „s-a încercat fără succes o standardizare a aromânei, în condiţiile în care dialectul are 6 variante locale, unele situate în ţări diferite şi supuse unor împrumuturi de termeni moderni şi necesari din limbi diferite”. Numeroşi macedoromâni, oameni de cultură, au atras atenţia asupra a ceea ce ei au considerat ca fiind o diversiune. Cităm doar pe scriitorul Hristu Cândroveanu, poetul Zahu Pană, Aureliu Ciufecu, acad. Matilda Caragiu-Marioţeanu, Ion Caramitru, Stoica Lascu, Virgil Coman, Nistor Bardu, Constantin Dida, Puiu Haşotti ş.a. Congrese şi simpozioane ale unei asociaţii intitulate la început Comunitatea Aromânilor din România, mai apoi Comunitatea Armânilor din România (ACAR), au avut loc anual la Constanţa, începând din august 2004, la concurenţă şi în acelaşi timp cu simpozionul ştiinţific „Perenitatea vlahilor în Balcani”, cu scopul de a produce confuzie. În presă, trebuie semnalat articolul prof. Stoica Lascu, din ziarul „România liberă”, precum şi editorialele din revista „Dimândarea”, ale prof. Hristu Cândroveanu, care au arătat interesele pe care le-ar avea autointitulaţii conducători ai comunităţilor aromâne. Şi Academia Română a dat un amplu comunicat, în urma a două conferinţe susţinute în Aula Academiei Române, la 31 octombrie 1994 si la 28 ianuarie 2005, de către acad. Matilda Caragiu-Marioţeanu: Limba română şi varietăţile ei locale, respectiv Aromânii şi aromâna astăzi, în care se arată că „Ne aflam în faţa unei diversiuni, izvorâte din interese mercantile ale unor cercuri din ţară şi din străinătate, ce ignoră adevărata istorie a acestei ramuri a romanitătii răsăritene şi a dialectului aromân, care, împreună cu cel dacoromân, cel meglenoromân şi cel istroromân, formează limba română”. S-a încercat inventarea unei identităţi aromâne separată de cea a românilor. Astfel, după teoriile unor autori fără studii de specialitate, aromânii ar fi descendenţii anticilor macedoneni, care făceau parte din familia popoarelor indoeuropene, principalul moment istoric fiind fondarea imperiului condus de Alexandru Macedon. A început să se vorbească, în cadrul asociaţiilor afiliate ACAR, de un popor „macedoarmân”, nemaifolosindu-se denumirea consacrată – macedoromân. Reprezentanţii ACAR au cerut, la 16 aprilie 2005, prin comunicatul Vrearea Armânjilor, să fie înregistraţi ca minoritate naţională în România. Se hotăra că este nevoie de „afirmarea etnică şi culturală a aromânilor din România, ca parte a poporului armânesc din Balcani şi totodată am hotărât să facem toate demersurile necesare la autorităţile competente, în vederea înregistrării ca minoritate naţională în România”. În acelaşi timp, se făcea precizarea că „România a fost, de la începutul existenţei sale ca stat naţional, un sprijin pentru armâni, în forme astăzi depăşite, circumstanţiate de epocă. Strategia de supravieţuire a străbunicilor noştri, care, la sfârşitul secolului al XIX-lea, sacrificau propria identitate pentru a găsi protectori puternici, era şi ea circumstanţiată de epocă. Strategia noastră de salvare 166 Emil Ţîrcomnicu 14 şi dezvoltare a limbii, a culturii armâne este cea de afirmare a propriei identităţi şi de participare la concertul multicultural european şi universal”. Se pare însă că, cel puţin în România, aceste declaraţii nu au făcut decât să trezească reacţia celor care, în alt mod, nu s-ar fi exprimat, aşteptând, din considerente de conjuncură, momente prielnice. În acest fel, în mass-media au apărut, în ultimii cinci ani, numeroase luări de poziţie, comentarii, cu privire la istoria, cultura, tradiţiile şi apartenenţa sau neapartenenţa naţională la românitate a aromânilor. Ideea vehiculată de ACAR, de transformare a aromânilor în minoritate naţională în ţara lor, este, din punctul nostru de vedere, total eronată, neavând niciun temei istoric şi ştiinţific. Cu abilitate s-a încercat, aşa cum am văzut, inventarea unui alfabet, cu scopul de a crea un argument pseudolingvistic pentru recunoaşterea unei limbi noi, diferită de cea romană. S-a încercat inventarea unei noi denumiri pentru aromâni (aromânji/armânji). Facem precizarea că termenul de aromân era unul generic pentru întreaga populaţie. Dacă grămostenii îşi spun armâni, fârşeroţii îşi spun rrămâni. Mai sesizam că la Recensământul populaţiei din anul 2002, au existat două rubrici pentru aromâni şi macedoromâni, care apoi au fost cumulate la rubrica „români”. Această practică a fost introdusă artificial şi eronat, din mai multe considerente: 1. macedoromâni şi aromâni desemnează aceeaşi populaţie; 2. nu ştim care a fost considerentul – probabil că s-a dorit aflarea numărului descendenţilor din strămoşi care s-au repatriat de peste hotare, din comunităţile istorice din jurul graniţelor, în patria-mamă, dar atunci ar fi trebuit să existe rubrici pentru meglenoromâni (care s-au colonizat odată cu aromânii), pentru românii timoceni, românii din Ungaria, românii bucovineni din Ucraina, basarabeni; 3. dacă alta a fost ideea, ar fi fost necesară, din raţiuni de exactitate, introducerea tuturor subgrupelor de români: ardeleni, olteni, maramureşeni, moldoveni, bănăţeni, dobrogeni ş.a., ajungând astfel la ridicol. Remarcăm şi faptul că, în numeroase cazuri, s-a încercat acreditarea ideii că aromânii sunt o minoritate în ţara lor, introducând ansambluri artistice în cadrul unor manifestări folclorice sau emisiuni televizate alături de cele aparţinând minorităţilor naţionale şi nu printre celelalte grupuri etnografice de români. ACAR a început să notifice instituţiile româneşti (Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Învăţământului, Guvernul României, Preşedinţia României, Departamentul pentru Minorităţi Etnice), cerând, în numele aromânilor din România, să fie înregistraţi ca minoritate naţională. Alte asociaţii aromâneşti din România, cum sunt Societatea de Cultură Macedo-Română, Asociaţia Picurarul de la Pind, Muşata Armână, Fundaţia Cultural-Ştiinţifică Aromână Andrei Şaguna ş.a. au protestat, considerând că aromânii sunt români, identitatea lor nefiind subiect de tranzacţie politică. În cele din urmă, ACAR a chemat în instanţă statul român, pentru nerecunoaşterea ca minoritate etnică, proces aflat astăzi pe rol. ACAR a acţionat şi pe plan internaţional, la Uniunea Europeană şi Consiliul Europei, acuzând autorităţile române de faptul că nu-i recunosc ca minoritate 15 Aromânii 167 naţională. De asemenea, ACAR s-a afiliat la organizaţii internaţionale care au activităţi privind drepturile minorităţilor etnice, cum sunt FUEN (Uniunea Federală a Comunităţilor Etnice din Europa), YEN (Tinerii Naţiunilor Europene), EBLUL (Biroul European pentru limbi mai puţin folosite). S-a instituit o „zi naţională” a aromânilor (23 mai) în amintirea iradelei imperiale a sultanului Hamid al II-lea din anul 1905, prin care se recunoştea „supuşilor valahi” dreptul de a se organiza în comunităţi naţionale care să îngrijească de cultivarea în limba maternă în bisericile şi şcolile finanţate de statul român. Mistificator se afirmă astăzi că la 1905 s-a recunoscut „poporul armân” din Balcani. Însăşi iradeaua respectivă a fost obţinută prin eforturile diplomaţiei române, care a ameninţat ruperea relaţiilor diplomatice cu Imperiul otoman. Iradeaua a fost urmată de represiunea din partea bandelor greceşti, care a produs în rândurile aromânilor peste 400 de victime. Iradeaua a fost dată la 9 mai, în preziua zilei regalităţii (10 mai). Fixarea pe 23 mai a acestei sărbători se face pe logica calendarului pe stil vechi. Ziua respectivă este una cu însemnătate profundă pentru aromâni, dar nu zi naţională, întrucât numai naţiunile au zile naţionale. Transformarea unei populaţii colonizate în „Patria-Mamă” în minoritate naţională ar fi fără precedent. Grecii din Asia Mică (1 500 000) au plecat în Grecia în 1923, în schimbul lor refugiindu-se turci (musulmani) în Turcia. Bulgarii intraţi în schimbul de populaţie în anul 1940, din Cadrilater, nu sunt consideraţi minoritate în Bulgaria. Saşii, şvabii, germanii din Dobrogea plecaţi după 1940 în Germania, sunt germani. Evreii din toată lumea au constituit statul Israel. Astfel de schimburi de populaţie, emigrări şi colonizări pe considerente naţionale sunt numeroase în secolul al XX-lea. În această idee generală trebuie inclusă şi colonizarea aromânilor şi meglenoromânilor în Cadrilater, care apar în documentele de colonizare ca români din Macedonia. Academia Română, printr-un comunicat emis în luna iunie 2005, dezavuează teza conform căreia aromânii trebuie consideraţi minoritate, apreciind că „ne aflăm în faţa unei diversiuni, izvorâte din interese mercantile ale unor cercuri din ţară şi din străinătate, ce ignoră adevărata istorie a acestei ramuri a romanităţii răsăritene şi a dialectului aromân, care, împreună cu cel dacoromân, cel meglenoromân şi cel istroromân, formează limba română”. Mulţi aromâni, atât din ţară, cât şi din străinătate, au respins, de asemenea, ideea unui popor aparte şi a înregistrării „minorităţii aromâne” în România, în cadrul unor simpozioane ştiinţifice, congrese, articole de presă, discuţii pe bloguri ş.a. În luna noiembrie, în Rezoluţia Congresului Aromânilor de la Tirana, de asemenea se resping ideile „neoaromaniste”, considerate diversioniste şi mistificatoare. Cităm punctele rezoluţiei: „1. Avertizează asupra iminenţei consecinţelor grave pe care le va avea asupra păstrării şi conservării identităţii aromâneşti perpetuarea actualelor tendinţe de ignorare şi negare a drepturilor specifice ale aromânilor la educaţie, serviciu religios şi mass-media în limba maternă, în ţările de origine a aromânilor (home countries) din spaţiul balcanic; 168 Emil Ţîrcomnicu 16 2. Condamnă mistificările prin care istoria şi identitatea aromânilor sunt deformate în statele de origine a aromânilor (home countries) din spaţiul balcanic în scopul neacordării pentru aromâni a statutului de minoritate naţională; 3. Protestează împotriva stratagemelor şi artificiilor de interpretare a legislaţiilor prin care autorităţile din ţările de origine a aromânilor (home countries) din spaţiul balcanic caută să nu le recunoască acestora statutul de minoritate naţională şi drepturile aferente; 4. Reaminteşte statelor de origine a aromânilor (home countries) din spaţiul balcanic că acceptarea diversităţii etnice cultural-lingvistice şi respectarea drepturilor etnice sunt precondiţii ale integrării în structurile europene şi euroatlantice; 5. Critică vehement încercările mistificatoare ale unor entităţi neoaromâniste cu falsă reprezentativitate şi legitimitate de a crea o nouă identitate a aromânilor, sub denumirea de „macedonarmâni”, creând în mod intenţionat o confuzie cu denumirea tradiţională de „macedo-români”. Este o diversiune cu caracter extremist, izvorâtă din interesele mercantile şi politice ale unor cercuri din România şi din afara ei, ce ignoră adevărata istorie a acestei ramuri a romanităţii răsăritene şi a dialectului aromân, care, împreună cu cel dacoromân, cel meglenoromân şi cel istroromân, formează limba română; 6. Condamnă ca aberantă, provocatoare, periculoasă şi falsificatoare teza potrivit căreia aromânii („macedonarmânii”) ar fi un popor diferit de poporul român şi ar trebui recunoscuţi ca minoritate naţională în România. Aromânii au început să apară în spaţiul din nordul Dunării după formarea statelor româneşti şi numărul lor a crescut continuu de-a lungul timpului. Ei au considerat, fără excepţie, că s-au stabilit între fraţii lor, în ţara lor, având conştiinţa clară că sunt parte a neamului românesc; 7. Reafirmă apartenenţa aromânilor la românitate, deopotrivă cu dacoromânii şi indiferent de denumirea folosită în ţările de origine ale aromânilor (home countries) din spaţiul balcanic pentru a-i numi pe aromâni; 8. Cere statului român: să-şi asume deplin răspunderea pe care o are faţă de românitatea balcanică, în continuitatea şi spiritul valoroasei tradiţii istorice, aşa cum rezultă şi din documentele diplomatice române şi europene; să-şi exprime public, prin acţiuni cu relevanţă diplomatică şi internaţională, interesul pentru aromânii din afara graniţelor, în calitate de stat înrudit (eng. kin state) al acestora; ei să continue şi să intensifice demersurile de susţinere a aromânilor/rrămănilor/vlahilor de pretutindeni, pentru ca aceştia să beneficieze, în statele de origine ale aromânilor (home countries) din spaţiul balcanic, de drepturile şi libertăţile consacrate în documentele europene în materie, astfel încât să-şi poată păstra, dezvolta şi afirma identitatea etnică, culturală, lingvistică şi religioasă; să continue şi să intensifice sprijinirea în ţară a păstrării şi a cultivării dialectului, culturii şi tradiţiilor aromâneşti, şi pentru a nu se alimenta frustrările ce ar putea fi speculate şi instrumentalizate de „neoaromânişti” pentru alienarea identităţii aromâneşti şi erodarea unităţii naţionale a poporului român; 9. Solicită forurilor europene şi internaţionale îndrituite să întreprindă demersurile necesare pentru recunoaşterea aromânilor ca minoritate naţională în statele de origine a aromânilor (home countries) din spaţiul balcanic şi pentru acordarea 17 Aromânii 169 drepturilor ce decurg din acest statut; 10. Punctele 8. şi 9. se referă şi la celelalte două ramuri ale românităţii: meglenoromânii şi istroromânii; 11. Decide constituirea Forumului Internaţional al Aromânilor (pe bază colegială, cu întruniri periodice), al organizaţiilor legitime şi reprezentative ale aromânilor de pretutindeni, şi a unui Secretariat Permanent al acestuia (cu sediul la Bucureşti), care să gestioneze problematica aromânească în perioadele dintre congrese şi să le pregătească. Statutul Forumului Internaţional al Aromânilor şi al Secretariatului Permanent vor fi stabilite ulterior” (semnatare sunt: Societatea Culturală Macedo-Română, Asociaţia Culturală Aromânii din Albania, Asociaţia Muşeata Armână, Asociaţia Picuraru de la Pind, Asociaţia Cârlibana, Asociaţia In Media Res (Serbia), Congresul de Cultură Macedo-Română din SUA, Fundaţia Cultural-Ştiinţifică Aromână Andrei Şaguna, Asociaţia Culturală Veria).