Drept Penal

R e s p o n s a UNIVERSITATEA DANUBIUS GALATI FACULTATEA DE DREPT DISCIPLINA : DREPT PENAL GENERAL II STUDENT : PETRACHI TATIANA AN II – SEM II FR TEMA NR. 2 Redactează un eseu structurat pe 60-70 rânduri (12 Times New Roman la 1,5 rânduri), în care să dezvolţi, pe lângă idei şi informaţii din alte surse, următoarele intercondiţionări: - Compară pedepsele cu măsurile de siguranţă; - Explică diferenţa dintre discernământ şi responsabilitate; Compară tratamentul penal aplicabil persoanei juridice în cazul săvârşirii unei infracţiuni în stare de recidivă cu cel aplicabil persoanei fizice. PEDEPSELE LEGISLATIVE 1. Cadrul legislativ. Pedeapsa penală constituie una dintre instituţiile fundamentale ale dreptului penal alături de instituţia infracţiunii şi a răspunderii penale. Prin art.53 C.pen. s-a instituit cadrul legislativ, felul şi limitele pedepselor penale. După importanţa şi gravitatea acestora, legea a impus: pedepse penale principale, pedepse complimentare şi pedepse accesorii, care pot fi definite şi ca pedepse legislative. Gradul de pericol social al acţiunii-inacţiunii infracţionale precum şi circumstanţele personale ale infractorului vor constitui principii de individualizare a pedepsei penale astfel încât pedeapsa să realizeze atât scopul preventiv cât şi scopul reformativ, prin felul şi limita pedepsei aplicată. În aceasta opinie, instituirea doar a celor trei categorii de pedepse, prin art. 53 C.pen, reprezintă o limitare a modului de individualizare a pedepselor penale faţă de modalităţile diverse de producere a acţiunilor-inacţiunilor penale, atsfel că scopul pedepsei şi respectarea principiului prevenţiei generale şi a prevenţiei speciale a pedepsei nu se poate realiza decât prin instituirea unui nou tip de pedepse: pedepsele judecătoreşti. 2. Felurile pedepselor legislative: Sistemul pedepselor legislative consacrate prin disp.art.53 C.pen., sunt, în mod fundamental, instrumente sociale emise în scop precis care reprezintă urmărirea unei anumite modificări a comportamentelor, a atitudinilor individuale faţă de legile şi ordinea de drept existentă. Limitarea pedepselor (minimă şi maximă) prin lege determină scopul legii penale, pentru fiecare infracţiune în baza gradului de pericol social general dar şi concret al acţiunii-inacţiunii criminogene, urmând a se modifica atitudinile individuale, cât şi comportamentul tuturor indivizilor. Limitarea şi determinarea pedepselor reprezintă o măsură obligatorie în sensul că în partea specială a Codului penal, precum şi în legile speciale se stabilesc pedepsele, după o anumită ordine graduală, în limitele prestabilite de art.53 C.pen. Există totuşi posibilitatea ca prin legi speciale să se prevadă alte limite ale pdespelor, întrucât prin art. 362 C.pen. s-a stabilit că "dispoziţiile din partea generală" a Codului penal "se aplică şi faptelor sancţionate penal prin legi speciale, afară de cazul când legea dispune altfel", fiind valabilă dispoziţia specială care derogă de la regula generală. Diferitele pedepse stipulate în legile speciale, dacă nu prezintă limitele minimă şi maximă, se vor aplica în limitele generale şi în cadrul special existent în Codul penal. Principiul ierarhizării pedepselor penale constă în indicarea limitelor precum şi a felului acestora în sensul că pedeapsa închisorii este mai grea decât pedeapsa amenzii. a) Pedepsele principale. Conceptul de pedeapsă principală desemnează în mod curent pedeapsa aplicată de instanţa judiciară făptuitorului unei acţiuni-inacţiuni considerată a fi infracţiune. Pedeapsa principală pentru o singură infracţiune constă în închisoare, fie în amendă, legea stabilind că se va aplica doar una dintre pedepse, în funcţie de gradul de pericol social concret, fiind interzisă aplicarea cumulativă a acestora. Legea stabileşte o procedură specială prin care cele două feluri de pedepse principale (închisoarea şi amenda) se substituie, una pe alta, în condiţiile legii, în sensul că amenda să se aplice în locul închisorii (în cazul intervenţiei circumstanţelor atenuante) sau să se transforme în închisoare (în cazul aplicării circumstanţelor agravante). Executarea pedepselor principale se realizează numai după constatarea irevocabilităţii acestora. O formă distinctă de pedeapsă principală o constituie detenţiunea pe viaţă, instituită prin Decretul-lege nr.6/7 ian.1990 al Consiliului F.S.N., prin abolirea pedepsei cu moartea, prevăzută de vechiul Cod penal, în art 54. Dacă pedeapsa cu moartea prezintă trei mari dezavantaje: iremisibilitatea (imposibil de remis prin graţiere ulterioară), irepararea (imposibil de revizuit în cazul erorii judiciare) şi inadaptarea (imposibil de individualizat), atunci şi pedeapsa detenţiunii pe viaţă prezintă mari dezavantaje: nu oferă posibilitatea reformării sociale a condamnatului; oferă posibilitatea comutării într-o pedeapsă cu închisoarea, mai uşoară, astfel că rolul sancţionator, în mod principial este diminuat, creind instabilitate jurisdicţională şi insecuritate socială.1 Regimul executării pedepsei detenţiunii pe viaţă este, în general, acelaşi cu regimul executării pedepsei închisorii. 1 b) Pedepsele complimentare. Conceptul de pedeapsă complimentară constă în interzicerea drepturilor prev.în art.64 C.pen. pe o durată de la unu la 10 ani; degradarea militară şi confiscarea parţială sau totală a averii. În mod obligatoriu, pedeapsa complimentară însoţeşte una dintre pedepsele principale, astfel că în cazul când nu se va aplica o pedeapsă principală, autorul faptei nu va suporta nici consecinţele unor pedepse complimentare. Rezultă deci concluzia că pedepsele complimentare completează efectele punitive ale pedepselor principale în sensul îndeplinirii scopului pedepsei principale (sancţionator şi preventiv), cât şi al asigurării unei eficienţe sporite a acesteia. În acest mod se poate realiza o individualizare mai adecvată circumstanţelor reale în care s-a produs infracţiunea precum şi prin raportarea directă la circumstanţele personale ale infractorului. Pedepsele complimentare se aplică atât separat pentru o infracţiune (confiscarea parţială sau totală a averii) cât şi în mod cumulativ (confiscarea parţială sau totală a averii şi degradarea militară), urmând a fi executate "în mod separat de pedeapsa principală şi pot supravieţui acesteia". Stingerea pedepselor complimentare intervie odată cu pedeapsa principală (prin abrogarea sau amnistia acesteia), iar în cazul morţii condamnatului confiscarea parţială sau totală nu se va mai executa doar dacă nu a fost executată. c) Pedepsele accesorii. Conceptul de pedeapsă accesorie constă în interzicerea directă, în limitele cuantumului pedepsei principale cu închisoarea a tuturor drepturilor cetăţeneşti indicate în art. 64 C.pen. Având o determinare generică (pedeapsa închisorii), pedeapsa accesorie se va manifesta de drept, fără a se mai indica, în ce constau, din punct de vedere juridic, efectele pedepsei accesorii (care nu se aplică în cazul amenzii). Diferenţa de statutu juridic dintre conţinutul pedepsei accesorii şi conţinutul pedepsei complimentare constă doar în modalitatea legală de aplicare în sensul că prin aplicarea pedepsei complimentare se pot interzice unul sau toate drepturile cetăţeneşti prevăzute în art. 64 C.pen., iar în cazul aplicării pedepsei accesorii se interzic, fără excepţie, toate drepturile cetăţeneşti prev. de art.64 C.pen., pe întreaga durată a pedepsei privative de libertate. Pentru a se asigura eficienţa juridică a decăderii din unele drepturi cetăţeneşti, pedeapsa accesorie poate produce efecte juridice chiar înainte de începerea executării pedepsei principale (cazul când condamnatul beneficiază de amânarea executării pedepsei în condiţiile stabilite de art.453 C.p.pen. sau dacă se sustrage de la executarea pedepsei (deoarece prin art.71 C.pen. s-a stabilit că prin condamnarea la pedeapsa închisorii, de drept sunt interzise drepturile prev. de art.64 C.pen., din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei). Prin structura, conţinutul şi finalitatea pedepselor principale (în special pedeapsa închisorii), pedepselor accesorii şi pedepselor complimentare se constată că în cazul aplicării simultane a acestora, efectele pedepselor cu închisoarea şi a pedepselor accesorii se produc din momentul începerii executării închisorii şi până la executarea integrală a acesteia, iar pedepsele complimentare îşi produc efectele pe o perioadă limitată prin hotărârea judecătorească, după executarea pedepsei închisorii. Separat de pedepsele penale (cu un conţinut şi formă proprie precum şi cu forme specifice de aplicare) în dreptul penal au fost instituite cu titlu de SANCTIUNI DE DREPT PENAL (având forme şi conţinut distinct faţă de pedepsele penale), unele măsuri educative şi unele măsuri de siguranţă. Măsurile de siguranţă reprezintă o altă formă specifică de sancţiune de drept penal (iar nu de pedeapsă penală) având ca efect direct împiedicarea unei persoane de a produce acte sau fapte cu un ridicat pericol social. Rezultă decă că măsura de siguranţă are ca scop evitarea producerii unui pericol social de către o persoană care a comis infracţiuni sau care datorită stării psihice nu este capabilă să desfăşoare o activitate normală, fiind necesară preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. Determinarea pericolului social concret (în cazul producerii unor infracţiuni) sau determinarea caracteristicilor acţiunii-inacţiunii individuale care s-ar executa de către o persoană lipsită de capacitatea psihică normală impune în mod normal şi absolut necesar să se adopte o măsură de siguranţă, (prev. de art.112 C.pen.: obligarea la tratament medical; internarea medicală; interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie, ori o altă ocupaţie; interzicerea de a se afla în anumite localităţi; expulzarea străinilor; confiscarea specială). Prin măsurile de siguranţă se urmăreşte în mod practic prevenirea producerii unor consecinţe sociale grave, evitarea acestora, iar nu pedepsirea sau reformarea (reeducarea) făptuitorului sau bolnavului periculos, întrucât ceea ce determină acţiunea-inacţiunea cu consecinţe periculoase nu este actul voliţional-individual, ci afectarea capacităţii volitive prin boala psihică. În cadrul instituţiei înlocuirii răspunderii penale, legea a prevăzut posibilitatea aplicării unei sancţiuni cu caracter administrativ, dintre cele prev. de art.92 C.pen. (mustrarea, mustrarea cu avertisment, amenda de la 10.ooo la 100.ooo lei. Se înţelege faptul că aceste sancţiuni administrate au un conţinut şi un scop propriu fiind aplicabile în condiţiile limitativ prevăzute de lege pentru fapte care prezintă un pericol social redus şi nu au produs urmări grave, existând temeiuri suficiente că făptuitorul îşi va schimba comportamentul fără aplicarea unei pedepse. Consecinţa restabilirii situaţiei juridice anterioare, în urma procesului penal, prin folosirea unor mijloace de drept civil sau de altă natură, nu reprezintă, în opinia noastră o sancţiune distinctă nepenală (sancţiune în dreptul penal) deoarece de esenţa dreptului (indiferent de ramură) este tocmai rezolvarea prin evitarea producerii unor consecinţe dăunătoare, iar în cazul producerii acestora legea oferă posibilitatea ameliorării sau a compensării acestor consecinţe păgubitoare prin folosirea diferitelor instituţii juridice (acţiunea civilă conf. art.14 C.p.pen.) Doctrina juridică a diferitelor sisteme de drept a clasificat pedepsele şi în următoarele categorii: - pedepse restrictive ("interzicerea de a părăsi localitatea în anumite zile sau de a conduce autovehicule, deportarea, etc.") şi pedepse privative de libertate; - pedepse corporale (se întemeiază pe aplicarea bătăilor, lovirilor, schingiuirilor corpului persoanei condamnate, sau pe uciderea condamnatului la moarte); - pedepse pecuniare (au caracteristic patrimoniul condamnatului care va fi afectat prin amendă sau clasificare parţială sau totală); - pedepse morale (au ca obiect supunerea oprobiului public a comportamentului unei persoane prin dezvăluirea acţiunii-infracţiunii produse, şi mustrarea acesteia sau prin afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare a autorului faptei); - pedepse determinate (relativ sau absolut), când prin lege sunt fixate forma şi cuntumul pedepselor; - pedepse unice (singulare); - pedepse multiple, când pentru o infracţiune sunt prevăzute mai multe forme de pedepse, care atunci când se aplică simultan sunt cumulative, iar când se aplică doar o anumită formă de pedeapsă sunt alternative; - pedepsele judecătoreşti constituie o consecinţă a puterii jurisdicţionale a judecătorului, pentru categorii limitate de infracţiuni (doar pentru unele domenii), judecătorul având "imperium", hotărând printr-un anumit gen de pedepse2. Potrivit dispozițiilor art. 5 lit. k) din Legea nr. 487/2002 privind sănătatea mintală și protecția persoanelor cu tulburări psihice, prin discernamânt se întelege componența capacității psihice, care se refera la o fapta anume și din care decurge posibilitatea persoanei respective de a aprecia conținutul și consecințele acestei fapte. Se poate observa că discernământul este prezentat ca parte componentă a capacității psihice, acest ultim concept fiind definit potrivit aceluiași act normativ ca atribut al stării psihice de a fi compatibilă, la un moment dat, cu exercitarea drepturilor civile sau a unor activități specifice. 2 Putem observa că în viziunea juridică, capacitatea generală a persoanei este raportată la răspunderea penală, fără a se explica în ce constă fundamentarea diferenței de vârstă înregistrată în sistemul românesc între capacitatea juridică pentru fapte civile și capacitatea juridică pentru fapte penale, având în vedere faptul că utilizăm în analiza noastră același concept general de discernământ. Doctrina juridică și jurisprudența românească fac o distincție fundamentală între starea de iresponsabilitate, cea de vinovăție și cea a lipsei de discernământ, considerându-se că iresponsabilitatea se manifestă prin alterarea sau tulburarea funcționării normale a facultăților psihice (mintale), reprezentate prin anomalii, maladii ale sistemului nervos sau tulburări psihice grave, pe când lipsa discernământului la minor se poate manifesta pe un fond de normalitate psihofizic sau având o capacitate psihică corespunzătoare vârstei sale, deficiențele fiind generate de lipsa experienței necesare, insuficiențe firești, care prin trecerea timpului dispar, prin acumularea experienței de viață necesare. Totodata, vinovăția reprezintă o trăsătură esențială a infracțiunii, de aceea există posibilitatea ca un minor mai mare de 16 ani, cu discernământ, să poată comite fapta fără vinovăție. Vinovăția presupune existența a doi factori inerenți vieții psihice: conștiința sau factorul intelectiv și voința sau factorul volitiv. Factorul intelectiv presupune reprezentarea deplină a conținutului, sensului și finalităților urmărite sau acceptate prin săvârșirea faptei, precum și prevederea întregii desfășurări cauzale a acesteia, pe când factorul volitiv este elementul psihic care impulsionează și comandă energia fizică a omului, el poate fi analizat atât în raport cu acțiunea cât și cu inacțiunea, precum și cu rezultatul voit și consimțit (Boroi, A. & Nistoreanu, Gh., 2005). Discernământul depinde de doi factori: a) de structura personalităţii subiectului; b) de structura conştiinţei acestuia în momentul comiterii faptei. În practică discernământul a fost gradat în: a) discernământ păstrat; b) discernământ păstrat parţial; c) discernământ diminuat; d) discernământ abolit. Se cunoaşte că temeiul unic şi suficient al răspunderii penale este infracţiunea, iar aspectul uman al infracţiunii îl constituie vinovăţia. Principalul temei al vinovăţiei îl constituie intenţia, iar aceasta se defineşte în funcţie de discernământ. În consecinţă numai persoana cu discernămînt poate fi vinovată, poate fi responsabilă şi poate fi sancţionată. În consecinta : Responsabilitatea (termen juridic) defineşte capacitatea unei persoane de a-şi controla şi aprecia atât faptele cât şi consecinţele sociale ale acestora, de a-şi asuma integral obligaţiile ce-i revin dintro acţiune liber consimţită, pe care o deliberează şi o întreprinde, de a înţelege consecinţele acţiunilor sale în interesul propriei persoane dar fără a prejudicia interesul colectivităţii, de a accepta şi suporta consecinţele faptelor sale contrare normelor de convieţuire socială. Discernământul (termen psihiatric) reprezintă capacitatea unei persoane de a-şi da seama de faptele comise şi de urmările acestora, de a putea distinge între bine şi rău, având reprezentarea consecinţelor negative ale faptelor antisociale; persoana cu discernământ este în măsură să conceapă planul unei acţiuni, să premediteze şi să acţioneze cu intenţie (directă, indirectă sau praeterintenţie). De fapt, discernământul este o sinteză a personalităţii şi conştiinţei în momentul săvârşirii unei acţiuni, intervenind atunci când fapta respectivă este realizată şi în consecinţă susceptibilă de a suferi rigorile legii (aşa cum se cunoaşte, simpla idee reprobabilă nu este pedepsită de lege, ci doar punerea în aplicare, materializarea ei într-o faptă o face pasibilă de pedeapsă). în accepţiune juridică, fapta reprezintă o manifestare exterioară a persoanei, ce constă într-o acţiune (manifestare pozitivă - persoana face ceea ce legea interzice) sau o inacţiune (manifestare negativă persoana nu face ceea ce legea prevede că trebuie făcut), prin care se aduce atingere unor relaţii sociale protejate de lege. Fapta este considerată infracţiune atunci când: 1. este prevăzută de legea penală; 2. prezintă pericol social; 3. este săvârşită cu vinovăţie; se consideră că există vinovăţie, dacă fapta a fost săvârşită: a) cu intenţie; există intenţie atunci când făptuitorul a prevăzut rezultatul (periculos, ilegal) al faptei sale şi:  a urmărit producerea acestui rezultat (intenţie directă) sau a acceptat rezultatul, deşi nu a urmărit producerea acestuia (intenţie indirectă). b) cu praeterintenţie (intenţie depăşită), când efectul a depăşit în intensitate ceea ce ar fi dorit sau ar fi urmărit făptuitorul să se producă; c) din culpă; în această situaţie autorul nu urmăreşte producerea efectului respectiv, pe care de fapt nici nu-1 acceptă:  simplă (neglijenţa), când făptuitorul nu a prevăzut consecinţele negative ale faptei sale, deşi trebuia şi putea să le prevadă; cu prevedere (uşurinţa), când făptuitorul, deşi a prevăzut posibilitatea producerii rezultatului periculos, a considerat, fără temei, că acesta nu se va realiza. Prin legea de modificare şi completare a Codului penal, reglementarea recidivei se face diferenţiat pentru persoana fizică (art.37-39 C. pen.) şi pentru persoana juridică (art.40 C. pen.). Potrivit art. 40, există recidivă pentru persoana juridică în următoarele cazuri: a) când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, iar amenda pentru infracţiunea anterioară nu a fost executată. 1. Condiţii cu privire la primul termen: - prima condiţie constă în rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare; - o altă condiţie este ca infracţiunea pentru care s-a executat pedeapsa să fie intenţionată; 2. Condiţii cu privire la cel de-al doilea termen: - pentru existenţa celui de-al doilea termen, persoana juridică trebuie să săvârşească din nou o infracţiune cu intenţie; - a doua condiţie este aceea ca amenda prin infracţiunea anterioară să nu fi fost executată; b) când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, iar amenda pentru infracţiunea anterioară a fost executată sau considerată ca executată. 1. Condiţii cu privire la primul termen: - o primă condiţie constă în rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare; - a doua condiţie este ca infracţiunea pentru care s-a executat pedeapsa să fie intenţionată; 2. Condiţii cu privire la cel de-al doilea termen: - prima condiţie este ca persoana juridică să săvârşească din nou o infracţiune cu intenţie; - a doua condiţie este ca amenda pentru infracţiunea anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată; Pedeapsa în caz de recidivă pentru persoana juridică a) în cazul recidivei prevăzute în alin. (1) lit. a), amenda stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi amenda aplicată pentru infracţiunea anterioară se contopesc, potrivit art. 40 alin.(1) si (3) C. pen. Sporul prevăzut în art. 40 alin. (1) se poate mări până la jumătate. a) daca amenda anterioară a fost executată în parte, contopirea se face între amenda ce a mai rămas de executat şi amenda aplicată pentru infracţiunea săvârşită ulterior. b) în cazul recidivei prevăzute în alin. (1) lit. b), se aplică pedeapsa amenzii până la maximul special prevăzut în art. 71 alin. (2) sau (3) C. pen., iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la două treimi din acel maxim. Dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 40 alin.(1) lit. a) C. pen., pedeapsa se aplică potrivit regulilor pentru concursul de infracţiuni. Pentru existenţa recidivei persoanei fizice trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) existenţa unei condamnări definitive la o pedeapsă de o anumită durată pentru o infracţiune. Condamnarea poate să se refere la o infracţiune consumată ori la o tentativă pedepsibilă sau poate reprezenta o participare în calitate de autor, instigator sau complice la o infracţiune; b) săvârşirea unei noi infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate de o anumită gravitate; c) condamnarea anterioară şi noua infracţiune să privească pe acelaşi făptuitor. Persoana condamnatului are rolul de legătură între cei doi termeni ai recidivei. Identificând elementele de noutate ale modalităţilor recidivei persoanei fizice reglementate în noul Cod penal, rămâne de văzut dacă tratamentul sancţionator propus şi raportat la operaţiunea de individualizare judiciară poate oferi un răspuns adecvat elementelor care pot pune probleme în practică şi, nu în ultimul rând, să determine găsirea şi aplicarea unor strategii pentru contracararea fenomenului recidivismului. BIBLIOGRAFIE : Basarab M., Drept penal. Partea generală, vol. II, ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001. Basarab M., Paşca V., Mateuţ Gh., Butiuc C., Codul penal comentat, vol. I, Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007. Boroi Al., Nistoreanu Gh., Drept penal. Partea generală, ediţia a IV-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004. Boroi Al., Drept penal. Partea generală, conform noului Cod penal, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2010. Bulai C., Manual de drept penal. Partea generală, vol. II, Editura All, Bucureşti, 1997. Buzea N., Infracţiunea penală şi culpabilitatea, Alba Iulia, 1944. Cocaină A., Recidiva în dreptul penal, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995. STUDENT : PETRACHI TATIANA