TEORII ŞI POLITICI MONETARE POLITICA FISCALĂ Teoria Keynesiană a instabilităţii macroeconomice, este practic un mandat pentru intervenţia guvernului în economie. În concepţia Keynesiană, insuficienţa cererii globale cauzează şomaj iar excesul cererii globale cauzează inflaţie. Întrucât piaţa nu corectează aceste dezechilibre, atunci trebuie să o facă guvernul, statul. Keynes a fost de părere că, guvernul trebuie să intervină pentru a ţine sub control nivelul cererii globale. Principalele probleme pe care le comportă politica fiscală sunt următoarele: 1. Pot cheltuielile guvernamentale şi politicile legate de impozitare să contribuie la asigurarea ocupării depline? 2. Ce acţiuni de politică economică ajută la combaterea inflaţiei? 3. Care sunt riscurile intervenţiei guvernului în economie? Cheltuielile guvernamentale diferă de ceea ce numim transferuri de venituri. Transferurile de venituri devin parte a cererii globale, numai în momentele în care beneficiarii transferurilor decid să cheltuiască acel venit. Prerogativele de impozitare şi cheltuială ale guvernului exercită o mare influenţă asupra cererii globale. Guvernul poate acţiona asupra nivelului cererii globale prin urmatoarele masuri: 1. cumpărarea unei cantităţi mai mari sau mai mici de bunuri şi servicii 2. creşterea sau scăderea nivelului impozitelor 3. modificarea nivelului transferurilor de venituri Politica fiscală vizează utilizarea acestor variate pârghii pentru influenţarea rezultatelor macroeconomice. Din perspectiva macroeconomiei, bugetul guvernamental este un instrument care poate modifica cererea globală şi rezultatele macroeconomice. STIMULAREA FISCALĂ Obiectivul politicii fiscale Să presupunem că economia se află intr-o recesiune, aşa cum este ilustrat în figură. Echilibrul macroeconomic apare în punctul QE unde se obţine o producţie de 5,6 mld. PIB corespunzător ocupării depline apare în QF, unde valoarea reală a producţiei este de 6 mld. Prin urmare, economia se confruntă cu un deficit de PIB real de 0,4 mld. Dacă economia se află într-un echilibru de recesiune, cum este punctul a, obiectivul politicii va fi acela de a creşte producţia la nivelul ocupării depline (QF). Modelul Keynesian al procesului de ajustare, ne ajută nu numai sa înţelegem cum poate o economie să ajungă intr-o asemenea situaţie indezirabilă, dar şi cum ar putea ieşi din aceasta. Keynes pune în evidenţă modul în care curba cererii globale se deplasează o dată cu modificările în comportamentul de cheltuială. El arată de asemenea cum noi „injecţii” de cheltuială în fluxul circular al economiei se multiplică în modificări mult mai mari ale cheltuielilor totale. Prin urmare, în concepţia Keynesiană, calea de ieşire din recesiune este evidentă, şi anume sporirea cheltuielilor pe bunuri şi servicii. Cu toate că strategia generală a politicii fiscale Keynesiene este clară, aria intervenţiei guvernamentale dorite nu este atât de evidentă. Se ridică două chestiuni de politică strategică: 1. cât de mult dorim să deplasăm curba cererii globale către dreapta. 2. cum putem produce deplasarea dorită. SLĂBICIUNEA MODELULUI KEYNESIAN Keynes a considerat că politica economiei ar putea să funcţioneze fără impedimente. Scopul politicii fiscale expansioniste este realizarea ocupării depline. Insuficienţa cererii globale. În figură acest scop ar fi atins în punctul b, când curba cererii globale se deplasează către dreapta cu 0,4 mld noua curbă CG2 trece chiar prin punctul b creând posibilitatea atingerii obiectivului ocupării depline, dar economia nu se deplasează atât de uşor din punctul a în punctul b ci numai în condiţii foarte speciale şi anume numai dacă curba ofertei globale ar fi orizontală deci am obţine ocuparea deplină prin deplasarea la CG2, numai dacă preţurile nu ar creşte odată cu expansiunea economiei. Numai aşa ar funcţiona modelul Keynesian. Dar pentru a fi obiectivi cu Keynes trebuie să precizăm că el a dezvoltat această abordare în timpul marilor depresiuni a anilor 1929-1933 când preţurile se aflau în declin, în scădere. Nimeni pe atunci nu îşi făcea probleme că preţurile vor creşte dacă creşte cererea. MODIFICĂRI ALE NIVELULUI PREŢURILOR Chiar şi în zilele noastre este posibil ca preţurile să nu crească de fiecare dată când cererea globală creşte. Peste anumite niveluri ale producţiei reale curba ofertei globale poate fi în realitate orizontală. În cele din urmă însă ne aşteptăm la o înclinare în sus a curbei ofertei globale. Atunci când acest lucru se întâmplă orice creştere a cererii globale afectează atât producţia reală cât şi preţurile. În asemenea împrejurări o creştere a cererii globale nu se converteşte, unitatea monetară la unitate monetară într-un PIB real sporit. Atunci când curba cererii globale se deplasează către dreapta economia se va deplasa în sus de-a lungul curbei ofertei globale şi nu orizontal către dreapta. În consecinţă atât producţia reală cât si nivelul preţului se modifică. Figura ilustrează consecinţele unei curbe a ofertei globale înclinate în sus. Să presupunem că cererea globală a fost crescută cu 0,4 mld, sumă egală cu deficitul iniţial al PIB. Când curba cererii globale se deplasează din CG1 în CG2 economia atinge echilibrul in punctul c nu în punctul b. Cum cererea sporeşte vor creşte presiunile asupra costurilor împingând nivelul preţurilor în sus de-a lungul curbei crescătoare a ofertei globale. În punctul c curbele OG şi CG2 se intersectează stabilind un nou echilibru, dar la acest echilibru nivelul preţului este mai mare decât a fost iniţial (PE). Producţia reală este şi ea mai înaltă dar încă nu la nivelul corespunzător ocupării depline. În concluzie modificarea (creşterea) cererii globale cu suma deficitului PIB va duce la atingerea ocupării depline numai dacă nivelul preţului nu creşte. INSUFICIENŢA CERERII GLOBALE Dacă abordarea keynesiană nu funcţionează, aceasta nu înseamnă că trebuie să abandonăm politica fiscală. Figura ne spune doar că recomandarea de politică Keynesiană nu va contribui la eliminarea şomajului. Figura ne sugerează de asemenea că o doză mai mare de stimulent fiscal ar putea să rezolve problema. În condiţiile în care curba ofertei globale este înclinată în sus trebuie să creştem cererea globală cu o sumă mai mare decât mărimea deficitului PIB în scopul atingerii ocupării depline. Insuficienţa cererii globale este nivelul adiţional al cererii globale necesar pentru a atinge ocuparea deplină după ce s-a avut în vedere posibilitatea modificării nivelului preţurilor. A se observa în figură că ocuparea deplină (QF) se atinge numai când curba CG intersectează curba OG în punctul d. Pentru a ajunge acolo curba cererii globale trebuie să se deplaseze din CG1 în CG3. Această a 3-a curbă a cererii globale trece de asemenea prin punctul e. Distanţa orizontală dintre punctul A si punctul e măsoară insuficienţa cererii globale. Cererea globală trebuie să crească cu cantitatea insuficienţei cererii globale în scopul atingerii ocupării depline. Astfel insuficienţa cererii globale devine sarcina fiscală. În figură insuficienţa cererii globale (CG) este 0,8 mld. SCURT ISTORIC AL BANILOR IN EUROPA Din cele mai vechi timpuri şi până la sfârşitul secolului al XIX-lea banii au fost din metal (aur şi argint) şi o varietate imensă de valute circulau în paralel. Fiecare monedă a fost definită prin conţinutul său în metal preţios şi fiecare stăpân feudal încerca să controleze baterea de monedă în forma sa mai des pentru că proprietatea feudală era o sursă cheie de venit. Atunci când finanţele publice erau sub presiune, banii erau în mod frecvent devalorizaţi, adică conţinutul metalic era redus fie prin „aşchiere” fie prin baterea de noi monede. Ratele de schimb au fost valori relative ale unor monede diferite, iar mai multe monede circulau în fiecare jurisdicţie politică creând mari confuzii. Identificarea unui stat cu moneda lui s-a realizat abia în secolul al XIX-lea ca parte a procesului de construcţie a statelor naţiunii. Etaloanele metalice operau ca o uniune cvazimonetară. Toate monedele bazate pe aur sau argint au fost defapt subdiviziuni ale unei monede unice. Uniunea monetară modernă din Europa a recreat vechiul mecanism bazat pe talonul aur. La începutul secolului al XIX-lea cele mai multe ţări utilizau un standard bimetalic, adică monedele de aur şi argint circulau paralel. Rata de schimb între aur şi argint a fluctuat în funcţie de descoperiri. În mod esenţial existau două monede de aur şi de argint şi deci două uniuni monetare care nu aveau frontiere naţionale. Marea Britanie a fost prima ţară care a abandonat argintul şi a adoptat etalonul aur. Pe continent bimetalismul a supravieţuit mult timp Franţa fiind garantul cheie. Unele ţări ( Germania, Olanda, ţările Scandinave) au favorizat argintul până când descoperirile de aur de la jumătatea secolului al XIX –lea au dus la dispariţia banilor de argint în cea mai mare parte a continentului. Pentru a menţine bimetalismul Belgia, Franţa, Italia şi Elveţia au format în anul 1865 Uniunea Monetară a Europei Latine, care este un precursor al Uniunii Monetare de astăzi. Grecia s-a alăturat în 1868. Acest fapt a eşuat după războiul Franco-German din anii 1870-1871 când noul instaurat imperiu German a renunţat la argint în favoarea aurului şi a slăbit finanţele Franţei impunând ca reparaţiile de război să fie plătite în aur. Apoi descoperirile de argint din Nevada au împins preţul argintului în jos având ca rezultat abandonarea în 1878 a Uniunii Monetare a Europei Latine şi transformarea aurului în etalon standard. A doua Uniune Monetară a implicat Danemarca, Norvegia şi Suedia (Uniunea Monetară Scandinavă creată în 1873). Monedele acestor ţări circulau în mare măsură dintr-un teritoriu în altul ceea ce era un proces destul de greoi. În plus într-o epocă în care naţionalismul se dezvolta în Europa Uniunea Monetară Scandinavă a favorizat simbolul unei coroane comune. La izbucnirea primului război mondial uniunea monetară scandinavă a încetat să funcţioneze şi a dispărut cu totul în 1924. Aceste precedente istorice au contribuit la armonizarea sistemului monetar, dar ele nu au fost asociate cu nici un acord comercial şi mai important nu a existat o bancă centrală comună. În plus a existat o coordonare foarte redusă între autorităţile monetare naţionale. ETALONUL AUR 1.Legătura dintre masa monetară si balanţa de plăţi externe. FLUXURILE COMERCIALE În mod clasic anii etalonului aur sunt convenţional stabiliţi a fi perioada 1880-1914 cu încercări interbelice de a reconstrui sistemul în mare măsură lipsite de succes. Se consideră că perioada etalonului de aur a fost o perioadă de stabilitate economică, în realitate însă a fost o perioadă cu frecvente crize financiare, conflicte armate, creştere inegală şi depresii economice ocazionale însoţite de şomaj ridicat şi valuri de falimente. De asemenea nu au existat rate de schimb foarte stabile. Etalonul aur funcţiona ca un fel de Uniune monetară, dar multe ţări care au rămas în afara sistemului sau confruntat cu fluctuaţii substanţiale ale ratelor de schimb. Funcţionarea etalonului aur este descrisă prin mecanismul preţ-monedă ale lui David Hume. Acest mecanism practic se aplică şi în cazul funcţionării uniunii economice şi monetare din zilele noastre. El se bazează pe două principii macroeconomice cunoscute: 1. neutralitatea banilor pe termen lung 2. efectul banilor asupra dobânzilor Principiul neutralităţii banilor afirmă că rata inflaţiei este determinată de creşterea masei monetare cel puţin pe termen lung. Mecanismul „preţ numerar” al lui David Hume. Această situaţie este prezentată în grafic I printr-o linie orientată în sus şi anume luau mulţi bani duc în cele din urmă la preţuri interne mai mari. Pe acelaşi grafic adăugăm concurenţa internaţională. Dacă preţul bunurilor interne depăşeşte preţul bunurilor străine exportul scade, importul creşte şi contul curent se înrăutăţeşte. Linia orizontală corespunde nivelului preţului P, pentru care exporturile sunt egale cu importurile şi contul curent este în echilibru. În sus nivelul preţurilor creşte şi contul curent se îndreaptă către deficit. Aria de sub linia orizontală corespunde preţurilor celor mai mici şi surplusului de cont curent. Echilibrul extern este atins când masa monetară este M. În cazul etalonului aur masa monetară este cantitatea de aur deţinută în ţară. Aurul provine din următoarele surse, o parte din el poate fi scos din zăcăminte sau mine, dar Europa era săracă în această privinţă şi deci putem ignora această sursă, restul trebuie importat. O parte din aur poate fi importată pentru a fi utilizată la bijuterii sau producţie. Acesta este aurul marfă şi deci este parte a contului curent. Aurul monedă este diferit, el este dobândit ca urmare a exporturilor şi este cheltuit pentru importuri. Astfel un surplus al contului curent se traduce într-un influx de monedă aur, echivalentul modern al acumulării rezervelor valutare, sau omolog al surplusului balanţei de plăţi. Linia orientată în jos din graficul III arată că cea mai ridicată masă monetară înseamnă cea mai mare deteriorare a balanţei de plăţi. Considerăm punctul B în care o masă monetară mare înseamnă preţuri mari şi deficit extern, aurul iese din ţară şi masa monetară în aur se contractă. Ne mutăm în punctul B' unde preţurile sunt mai mici şi deficitul s-a redus. În B' deficitul nu este încă complet eliminat, aurul încă iese din ţară şi masa monetară rămâne contractată, deci continuăm să ne mutăm în sus şi spre stânga până când este atins punctul A. În punctul A balanţa de plăţi este în echilibru şi masa monetară este stabilizată. Dacă însă pornim de la un surplus cum ar fi punctul C vom atrage un influx de bani (numerar) şi o creştere a preţurilor ducând economia treptat in punctul A. Această legătură între masa monetară şi balanţa externă este mecanismul preţ numerar a lui David Hume. 2. Legătura dintre masa monetară şi balanţa de plăţi externe. FLUXURILE FINANCIARE Legătura dintre balanţa de plăţi şi masa monetară este instantanee, dar legătura dintre oferta de bani şi nivelul preţurilor se face lent şi se manifestă prin creşteri prelungite şi recesiuni. Linia ofertei orientată în jos din graficul II reprezintă piaţa monetară de creştere a masei monetare determină o scădere a ratei dobânzii. Când rata dobânzii interne este sub rata i* predominantă în exterior se plăteşte pentru a lua cu împrumut aur în ţara unde rata dobânzii este scăzută şi se dă cu împrumut în exterior la o rată a dobânzii mai ridicată, contul financiar este în echilibru când rata internă a dobânzii este egală cu rata dobânzii în exterior. Peste această linie contul financiar este excedentar, iar sub linie se înregistrează un deficit. Contul financiar este în echilibru când masa monetară în aur este M2. Dacă masa monetară în aur depăşeşte M2 rata dobânzii este mai mică decât i*, capitalul iese din ţară, aurul se scurge în străinătate şi oferta de monedă se contractă generând o pantă negativă. Modificările în oferta masei monetare afectează ambele componente ale balanţei de plăţi (contul curent şi contul financiar) în aceeaşi direcţie şi anume, o masă monetară mare înseamnă un deficit extern şi un flux al aurului spre exterior. Mişcarea fluxului de capital este foarte rapidă în timp ce mişcarea comercială este mai lentă, dar ambele acţionează în aceeasi direcţie. Graficul III uneşte ambele conturi. Graficul III arată de ce dezechilibrele balanţei de plăţi sunt automat corectate. La dreapta punctului A masa monetară este în exces faţă de M0 şi deficitul extern se transmite automat în ieşirea aurului care în cele din urmă aduce masa monetară înapoi în M0. La stânga punctului A balanţa de plăţi este excedentară şi intrările de aur determină creşterea masei monetare. Punctul A poate să corespundă unor dezechilibre atât în contul curent cât şi în contul de capital. De exemplu A corespunde unei poziţii între M1 şi M2 unde un deficit în contul curent corespunde exact unui surplus în contul de capital. Concluziile rezultate din mecanismul automat. Revenirea automată a balanţei externe este principalul avantaj al etalonului aur. De exemplu o ţară în deficit pierde aur. Pe măsură ce oferta de masă monetară scade, pe termen scurt, ratele dobânzii cresc, ceea ce atrage capitalul şi ajută parţial la finanţarea deficitului de cont curent. Peste un timp, depresiunea ofertei de bani generează o temperare a cererii interne, scăderea creşterii economice şi creşterea şomajului. Aceasta înseamnă că există o presiune în jos, atât asupra preţurilor cât şi asupra salariilor. Toate pieţele (financiară, de bunuri şi a muncii) acţionează în direcţia eliminarii dezechilibrului extern, nefiind necesară intervenţia guvernului. În acest caz practic nu există politică monetară. Această mişcare automată depinde de acceptarea a trei principii: 1. convertibilitatea totală a aurului la un preţ fixat al bacnotelor emise de băncile centrale. 2. acoperirea deplină – banca centrală deţine cel puţin tot atât aur cât a fost emis în bacnote. În cazul intrărilor de aur, banca centrală bate moneda (emite bani), iar în cazul ieşirilor de aur, ea retrage banii de hârtie creaţi anterior. 3. libertate completă de mişcare a mărfurilor şi a capitalurilor pentru a nu interfera cu cele două elemente ale mecanismului de ajustare. În practică, din diferite motive, există unele probleme de aplicare a acestei teorii. Scăderea preţurilor şi a salariilor, poate fi un proces legal care implică recesiuni dureroase. În plus, oferta mondială de masă monetară a crescut odată cu descoperirile de aur, în timp ce cererea de bani a fost determinată de creşterea producţiei. Nu există nici un motiv pentru ca cele două să crească armonios împreună, iar când descoperirile de aur se înmulţeau, declanşau inflaţia pe plan internaţional (chiar dacă rămânea întotdeauna moderată). Când creşterea economică depăşea producţia de aur, banii erau rari, ceea ce ducea la recesiuni prelungite, iar atunci avea loc suplimentarea banilor de aur cu banii de hârtie, emişi de băncile centrale. Uneori pentru a elimina lipsa de aur, au început să circule cambiile emise privat, înainte de sfârşitul secolului al XVIII-lea. Această formă premodernă de bani a acţionat ca un tampon, dar a atenuat asocierea cheie dintre oferta de bani şi balanţa de plăţi, deci mecanismul automat al sistemului. Guvernele s-au confruntat cu mari deficite bugetare şi datorii publice ridicate şi prin urmare fiind incapabile să rămână fidele disciplinei riguroase care le era impusă, au ales să nu mai rămână în cadrul etalonului aur. Lectiile etalonului aur Funcţionarea uniunii monetare europene în prezent este foarte asemănătoare cu cea a etalonului aur. Euro înlocuieşte aurul, deoarece băncile centrale europene nu mai sunt autorizate să emită monedă naţională şi nu mai există rate de schimb. În cadrul zonei euro, atunci când o ţară înregistrează un surplus al balanţei de plăţi, primeşte un flux de euro şi invers, în cazul unui deficit. Mecanismul lui David Hune lucrează în interiorul „Euroland”. O ţară cu deficit nu mai poate utiliza cursul de schimb pentru a-şi restabili competitivitatea. În schimb, ajustarea se va realiza prin intermediul preţurilor si a salariilor care trebuie să crească mai încet decât în restul zonelor euro sau chiar să scadă. De asemenea, regulile trebuie să fie strict respectate, dacă este ca dezechilibrele să fie corectate automat. Încercarea de adaptare a regulilor ar destabiliza întreaga uniune monetară, deci, regulile sunt parte integrantă a condiţiei de membru a zonei euro. Perioada interbelică: Etalonul aur a fost suspendat în 1914 când transportul aurului a devenit prea periculos, iar perioada interbelică a reprezentat o perioada dificilă pentru Europa. Ţările Europene au ieşit secătuite din primul război mondial confruntându-se cu datorii imense. După marea criză rolul de lider mondial monetar s-a mutat către SUA. În multe privinţe integrarea economică şi politică europeană de după război reprezintă un efort de a exclude repetarea oricăror dezastre din perioada interbelică. Războaiele sunt scumpe şi presează asupra bugetelor, mai ales când guvernele nu sunt dispuse să crească taxele. Există două posibilităţi: fie contractarea de datorii, fie emiterea de monedă, ambele fiind utilizate pe durata primului război mondial. Pe durata războiului preţurile au fost menţinute artificial stabile prin scheme de raţionalizare. Când preţurile au fost libere, presiunea inflaţionistă acumulată a explodat. Unele dintre cele mai cunoscute hiperinflaţii s-a manifestat în Germania, Ungaria si Grecia, care s-au confruntat cu rate lunare ale inflaţiei de 1000 procente la începutul anilor 1920. Marea Britanie Marea Britanie sperând sa-şi păstreze rolul tradiţional de lider în finanţele internaţionale a hotărât să lege lira de etalonul aur la paritatea de dinainte de război, dorind să facă faţă $. A avut loc o apreciere forţată a lirei. Această decizie a fost o eroare politică. Din anul 1914 preţurile au crescut mult mai mult în Marea Britanie decât în SUA, iar revenirea lirei la valoarea de dinainte de război a însemnat o supraevaluare, singura soluţie a fost aducerea preţurile înapoi în jos adică un proces lent şi dureros. Consecinţele au fost: - o creştere economică slabă - un cont curent deficitar (import – export) - eroziunea încrederii în liră considerată cândva la fel de bună ca şi aurul. Bursa din Londra a pierdut teren în faţă bursei din NEW YORK. Atât industria cât şi finanţele erau slăbite astfel încât atunci când marea criză a urmat prăbuşirii bursei de la NEW YORK din 1929, Marea Britanie cunoscuse deja greutăţi si mai mari. Bursele de valori au sesizat vulnerabilitatea şi au lansat în mod repetat atacuri speculative asupra lirei. Când în final banca Angliei s-a retras din sistemul etalonului aur 1931, lira a pierdut imediat 30% din valoarea sa faţă de aur şi de dolar. Preţul ambiţiei Marii Britanii a fost un deceniu de sacrificii economice. Franţa Franţa a sperat de asemenea iniţial întoarcerea la etalonul aur la paritatea de dinainte de război dar destul de rapid a pierdut controlul asupra inflaţiei pentru mai mulţi ani. Datoria Franţei a crescut mult mai mult decât cea a Marii Britanii şi a continuat să crească în pas alert după război pornind de la premisa că imensele reparaţii de război ale Germaniei ar putea acoperii factura. Când în1924 a devenit clar că Germania nu va plăti inflaţia a explodat cu o rată anuală de creştere de aproape 50% iar francul a fost atacat si slăbit. Când inflaţia s-a oprit în final în 1926 francul s-a stabilizat la 1/5 din paritatea de dinainte de război. Franţa a revenit oficial la etalonul aur în 1928 dar spre deosebire de liră rata sa de schimb a fost subevaluată. În următorii ani Franţa a înregistrat surplusuri ale balanţei de plăţi, iar banca Franţei a acumulat mari rezerve. Când marea criză a lovit Franţa a ieşit destul de bine deoarece a fost relativ protejată prin subevaluarea monedei. „Sănătatea sa” aparent superioară a impulsionat intrările de capital urmate de mărirea stocului de aur. Problema a început când devalorizarea lirei din 1931 a fost urmată de multe altele incluzând Austria, Ţările Scandinave, Finlanda, Irlanda şi Portugalia. Ca urmare Franţa şi-a pierdut competivitatea. Când sub presiune SUA au abandonat etalonul aur în 1933, iar dolarul a fost brusc devalorizat pentru a se recupera un an mai târziu la o rată cu 40% mai mică, francul a devenit serios supraevaluat. Franţa şi alte ţări rămase în sistemul etalonului aur (Belgia, Luxemburg, Italia, Olanda, Polonia şi Elveţia) au format „Blocul aurului” pentru a îşi proteja valutele supraevaluate. Depresia întârziată a lovit Franţa care s-a confruntat cu atacuri speculative la fel ca Marea Britanie cu 10 ani înainte. În final francul a fost devalorizat cu 42%. Germania Germania nu a luat niciodată în considerare revenirea la nivelul antebelic. Datoria sa publică internă era ridicată şi au fost impuse reparaţii masive de război. Ca şi în Franţa în Germania inflaţia era ridicată după război, iar în 1922 a fost pierdută de sub control. Rezultatul a fost una din cele mai violente hiperinflaţii din istorie. O marcă nouă care valora de milioane de ori una veche a fost stabilită în 1924 ca parte a unui program de succes antiinflaţie. Economia germană a început să se recupereze exact când a fost atinsă de marea criză. Fiind puternic împrumutată în exterior, Germania era extrem de vulnerabilă, iar marca s-a confruntat în curând cu atacuri speculative. Marca nu a fost însă devalorizată. Menţinerea valorii mărcii refăcute în 1924 a fost văzută ca esenţială pentru a risipi fantomele hiperinflaţiei. LECTIILE ARANJAMENTELOR PRIVIND CURSUL DE SCHIMB Lipsa de aliniera a ratei de schimb duce la aparitia barierelor comerciale. Tarile cu valute supraevaluate se confrunta cu deficite comerciale si cresteri economice reduse. Ele considera surplusurile si performanta cresterii din alte tari cu monede subevaluate ca fiind incorecte, de aceea vor practica protectionismul. Aderarea rigida la paritati fixe dauneaza. Toate cele trei tari preyentate s-au confruntat cu o accentuata dificultate economica din cauza mentinerii prea mult timp a unei paritati supraevaluate. Abordarea treptata a aranjamentelor ratelor de schimb nu functioneaza. Fiecare tara a luptat independent si nu au existat reguli reciproc acceptate. In asemenea conditii, pietele financiare sunt puternic instabile, ceea ce afecteaza comertul. Greselile de politica interna slabesc ratele de schimb fixe. Franta si Germania ar fi putut sa se alature sistemului etalonului aur pana cand nu si-ar fi eliminat dezechilibrele bugetare si inflatia rapida. Deasemenea, marea Britanie ar fi putut sa paraseasca sistemul etalon aur deoarece necesita politici macro – economice rigide. Aranjamentele privind cursul de schimb au nevoie de un conducator. Sistemul etalonului aur de dinainte de razboi a fost condus de banca Angliei si sprijinit de Centrul Financiar Londonez. In perioada interbelica, bursa din Londra nu si-a mai putut asuma o asemenea responsabilitate si bursa de la New York nu era inca pregatita penmtru asa ceva. Sistemul monetar international are nevoie de un ”hegemon” adica de o tara care sa domine sistemul si sa ii stabileasca regulile. SISTEMUL MONETAR INTERNATIONAL DUPA CEL DE-AL DOILEA RAZBOI MONDIAL – SISTEMUL DE LA BRETTON WOODS Dupa cel de-al doilea razboi mondial, nu au existat sanctiuni sau reparatii de razboi. O noua super putere, SUA era pregatita sa se asigure ca economia mondiala si in particular Europa va reveni in curand la conditiile normale. Determinat de razboiul rece care se instala, planul Marshall creat in 1948 a furnizat fonduri pt a plati importurile din SUA, concentrandu-se asupra bunurilor considerate esentiale pentru recuperarea distrugerilor cauzate de razboi. Acest ajutor, permitea reducerea presiunii asupra cursului de schimb si evitarea tipurilor de masuri distructive care au ruinat recuperarea dupa primul razboi mondial. Ceea ce este important este faptul ca atat perdanții cat si castigatorii au participat impreuna la acest program, evitandu-se astfel continuarea divizarii in Europa de Vest. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, SUA si Marea Britanie au hotarat organizarea Conferintei de la Bretton Woods. In cadrul acestui plan nu era vorba de o revenire la etalonul aur ci de o constructie colectiva a noului sistem monetar international in care ratele de schimb nu vor fi nici libere, nici nu vor fi fixate in mod rigid. Sistemul de la Bretton Woods a retinut aurul ca sursa ultima de valoare, dar singura valuta direct legata de aur a fost dolarul (la paritatea antebelica de 0,35$/uncia de aur). Toate celelalte valute au fost definite fata de dolar. Ratele de schimb au fost fixe dar ajustabile, pentru a evita atat aderarea necorespunzatoare la o paritate anacronica (supraevaluare sau subevaluare) cat si situatia din perioada interbelica. In cadrul acestui sistem a fost infiintat FMI-ul care urma sa acorde imprumuturi dar si sa impuna o anumita disciplina financiara. SUA, prin faptul ca au furnizat sistemului valuta centrala si pentru ca au plasat sediul FMI la Washington, vor deveni hegemonul politic de baza si garantul sistemului. Perioada de glorie a Europei a durat pana la sf. anului 1960, cand inflatia a inceput sa creasca intr-o serie de țări, parțial ca rezultat al războiului din Vietnam. Pornind de la un război profund nepopular, autoritatile SUA au practicat un deficit bugetar f.mare, parțial finanțat prin masa monetară, ceea ce a alimentat inflația și a general deficite externe, ceea ce a însemnat o altă manifestare a mecanismului lui David Hume. Inflatia a erodat valoarea dolarului ca standard sigur, iar deficitele externe platite cu dolari au alimentat îndoielile că stocul de aur al SUA ar fi suficient de mare pentru a aduce înapoi dolarul. Sprijinindu-se pe o ancora nesigură, sistemul de la Bretton Woods a căzut cand SUA nu a mai putut garanta valoarea in aur a dolarului. Aceasta a însemnat prăbușirea sistemului de la Bretton Woods, care s-a produs în doua etape: In 1971, SUA au suspendat convertibilitatea dolarului în aur si au devalorizat dolarul cu 10%. Aceasta mișcare a fost în curând urmată de un val de realinieri ale ratelor de schimb, menite să restaureze ordinea în sistem, dar credibilitatea lor era subminată și piețele valutare au rămas dezechilibrate, ceea ce a dus la cea de-a doua etapă. In 1973, a fost oficial abandonat principiul ratei ”fixe dar ajustabile”. Fiecare țară va fi liberă să-și aleagă regimul cursului de schimb, ceea ce însemna finalul efectiv al sistemului de la Bretton Woods. Prima reacție a Europei a prefigurat de fapt calea care urma să ducă trei decenii mai târziu la Uniunea Monetară. SISTEMUL MONETAR EUROPEAN La baza sistemului monetar european stă mecanismul ratei de schimb (MAS), adică un sistem de administrare în comun a ratelor de schimb fixe dar ajustabile susținut de sprijinul reciproc. Formal, toate țările care erau membre ale comunității europene au aderat la SME în 1979, deși Marea Britanie a decis să rămână în afara SME până în actombrie 1990. Pe măsură ce noi țări aderau la Comunitatea Europeană, mai târziu U.E., nr membrilor SME a crescut chiar dacă unele țări si-au amânat participarea la mecanismul ratei de schimb. În primii 10 ani ai Sistemului Monetar European, ratele inflației erau sensibil divergente în Europa. Prin ratele de schimb nominale fixate, rezultatul a fost o nealiniere cronică. De exemplu, diferențialul inflației între Germania și Italia a variat în medie cu mai mult de 10% pe an între 1974 – 1982. O paritate fixă între marca germană și lira italiană ar fi anulat competitivitatea Italiei în medie cu 10% în fiecare an, o situație de neacceptat, însă realinierile au implicat frecvent și în mod obisșnuit la acea vreme, mai multe valute. Între 1979 – 1987, aceasta s-a reîntâmplat de nu mai putin de 12 ori în medie, o dată la fiecare 8 luni. Regula implicită a constat în a observa ratele inflației de la precedentele realinieri și a modifica paritățile în mod corespunzător. Acest proces a permis însă piețelor valutare să anticipeze cu ușurință următoarele realiniere și să speculeze în consecință. Cele mai multe ajustări ale parităților au avut loc în mijlocul unor serioase dezordini de pe piață, punând sub semnul întrebării sustenabilitatea mecanismului ratei de schimb iar răspunsul evident a fost reducerea diferențialelor inflației. Germania, cea mai mare țară, cu cea mai scăzută rată a inflației a devenit exemplu de urmat. Pe măsură ce restul țărilor au încercat să imite politica monetară, Bundesbank a devenit treptat centrul sistemului. Dupa 1986, fiecare țară a încercat sa-și ancoreze valuta în marca germană și realinierile au devenit f rare. Însă inflația nu a scăzut întotdeauna la nivelurile Germaniei și nealinierile și-au menținut creșterea. Încercarea de a menține ratele de schimb nemodificate, a eșuat în final în 1992 – 1993, când o succesiune de atacuri speculative aproape a distrus Sistemul Monetar European. Italia și Marea Britanie au fost obligate să părăsească MRS iar alte țări ca Irlanda, Portugalia și Spania au trebuit sa-și devalorizeze în mod repetat moneda. Franța, care a adoptat politica ”francului forte” de a umbri marca germanăa fost inflexibilă, refuzând să devalorizeze francul. Pentru a salva sistemul de la eventualele eșecuri, limitele de fluctuație au fost extinse de la vechile marje de +-2,25% la +-15% în 1993. Noul mecanism al ratei de schimb avea f putin din regimul abandonat al ratelor de schimb fixe dar a păstrat principiul ratelor dee schimb fixe, menținând vii perspectivele unei uniuni monetare. Drumul Sistemului Monetar European pâna la și după Tratatul de la Maastricht Uniunea Monetară s-a aflat în gândirea semnatarilor Tratatului de la Roma din 1957, care a stabilit Comunitatea Europeană. Acordul privind o Uniune Monetară a fost rapid atins la sfarșitul anului 1980. Pe măsură ce controlul capitalului care era aplicat în cele mai multe țări din 1945, a fost eliminat în anii 1990, fluxuri speculative libere ar fi putut ușor să copleșească băncile centrale. Fostul SME nu mai era agreat. Convergența la standardul Bundesbank însemna că, cu excepția Germaniei, toate țările și-au pierdut în fapt independența monetară. În mod cert, înlocuirea Bundesbank cu o banca centrala comună le-ar fi permis să recupereze o parte din influența asupra politicii monetare. Guvernul german, deși nu i-a convenit această situație a decis totuși să sprijine proiectul, mai ales din motive politice. Raportul Delors a fost adoptat formal în iulie 1989 la Reuniunea de la Madrid. Două conferințe interguvernamentale au fost convocate pentru a studia crearea Uniunii Economice și Monetare și a Uniunii Politice. Ambele conferințe și-au prezentat rapoartele la timp pentru Reuniunea Consiliului de la Maastricht de la sfârșitul anului 1991. Consiliul de la Maastricht a decis înlocuirea Comunității Europene cu o uniune economică și politică, Uniunea Europeană și a inclus un calendar precis pentru crearea Uniunii Monetare. La 4.01.1999, ratele de schimb a 11 țări (Austria, Belgia, Finlanda, Franța, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania) au fost irevocabil înghețate. Vechile monede au devenit formal subdiviziuni ale euro, iar puterea de a conduce politica monetară a fost transferată de la fiecare țară membră către Sistemul European al Bancilor Centrale cu sediul la Frankfurt. Cetățenii trebuiau să mai aștepte alți 3 ani, pana în ianuarie 2002, pentru a vedea efectiv bancnotele și monedele euro. O promisiune care mult timp a părut imposibilă sau chiar complet nerealistă s-a realizat. Europa este prima construcție în care țări independente d.p.d.v.politic și-au contopit monedele existente, reînviind astfel mecanismul preț monedă al etalonului aur. LECȚIILE ISTORIEI Stadiul sistemelor istorice poate conduce la un nr. de învățăminte privind organizarea aranjamentelor monetare internaționale: Nealinierile crrează probleme profunde atât în țara afectată cât și partenerilor săi comerciali. Ei solicită adesea mărfuri protecționiste si inevitabil se ajunge la crize serioase. Orice sistem monetar bun, trebuie să aibă proceduri care să elimine promt, nealinierile. Acest fapt avea loc automat în cadrul sistemului etalonului aur, iar sistemul de la Bretton Woods și Sistemul Monetar European au beneficiat de proceduri explicite. Constructia treptată a sistemului nu a funcționat din cauza lipsei de coerență. Mecanismul preț-monedă a lui Hume și regulile jocului asociate, au prevăzut coerența în sistemul etalonului aur iar sistemul de la Bretton Woods și SME au fost atent construite. Nici un sistem nu poate supraviețui dacă nealinierile sunt tolerate. Nici un sistem până la Uniunea Economică și Monetară (UEM) nu a putut impune disciplina politicii 4. Fiecare sistem monetar trebuie să fie pregătit să facă faţă unei largi varietăţi de şocuri, de la tulburări politice, la nealinieri ocazionate şi erori ale diferitelor politici monetare. SME a prevăzut sprijinul reciproc şi cu toate acestea a eşuat. UEM nu este testată până acum. Rămâne mecanismul lui Hume a cărui reglare automată transmite o disciplinare puternică politicii. 5. Cineva trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru funcţionarea corespunzătoare a sistemului. Marea Britanie a fost responsabilă în cadrul sistemului etalon aur iar SUA în cadrul sistemului de la Bretton Woods. SME şi UEM se bazează pe instituţii. Rezumat al evoluţiei istorice a banilor în Europa Timp de secole, banii au fost cel mai adesea din metal. Nu a existat o legătură între naţiuni şi monedă, ci mai curând o varietate imensă de monede care circulau în paralel. În cadrul etalonului aur, cea mai mare parte a lumii a operat de fapt într-un sistem apropiat de o uniune monetară. Sistemul a însemnat prevederea eliminării automate a plăţilor dezechilibrate, prin acţiunea mecanismului preţ monedă. În cadrul mecanismului preţ monedă o ţară înregistrând un excedent al balanţei de plăţi, acumulează monedă de aur. Rata dobânzii scade si capitalul iese rapid din ţară. Simultan, preţurile cresc iar competivitatea şi contul curent sunt afectate. Ambele canale acţionează împreună, eliminând surplusul. Mecanismul invers acţionează în cazul unui deficit al plăţilor. În perioada interbelică banii de hârtie înlocuiesc moneda metalică. Încercările de a reînvia etalonul aur au eşuat generând instabilitatea ratei de schimb. Devalorizările competive au fost urmate de creşterea perfecţionismului şi de dezintegrarea economică şi politică a Europei. Sistemul de la Bretton Woods a fost desemnat să evite dezastruasa experienţă interbelică. El avea reguli clare şi rate de schimb fixe şi ajustabile. El se baza pe o nouă instituţie, FMI care furniza sprijin financiar sprijin financiar și în același timp supraveghea politicile naționale. Când SUA a eșuat în realizarea responsabilităților lor, sistemul s-a prăbușit. Reacția Europei Continentale la dispariția sistemului de la Bretton Woods a constat în ruperea dependenței față de dolar și în construirea unei rate de schimb monetar stabile. SME (cea de-a doua incercare) a avut succes în ciuda unei istorii dificile. Acesta a determinat treptat statele membre să-și lege moneda de marca germană. De aici, a mai fost un mic pas până la Uniunea Monetară. MECANISMELE POLITICII MONETARE Caracterizare generală a politicii monetare Procesul de creare a ofertei de bani în economie ridică următoarele probleme: De ce banca centrală trebuie să controleze oferta de bani a națiunii? Are importanță pentru economie, ce cantitate de bani este disponibilă? Oferta de bani afectează capacitatea de a realiza ocuparea deplină, stabilitatea prețurilor sau alte obiective macroeconomice? Cantitatea de bani aflată în cirulație influențează puterea de cumpărare a banilor pe piață. Deasemenea, accesul la credite (împrumuturile bancare) reprezintă un determinant de bază al comportamentului de cheltuire. Prin urmare, controlul asupra ofertei de bani, presupune capacitatea de a influența rezultatele macroeconomice. Principalele aspecte pe care le comportă politica monetara, sunt următoarele: Relația dintre oferta de bani și cererea globală. Modul în care poate banca centrală să utilizeze controlul pe care-l deține asupra ofertei de bani, pentru a influența rezultatele macroeconomice. Cât de eficientă este politica monetară în comparație cu cea fiscală. Economiștii formulează diferite răspunsuri la aceste întrebări. Unii argumentează că modificările ofertei de bani afectează în mod direct rezultatele macroeconomice. Alții spun că efectele acestei modificări sunt indirecte și nu prea sigure. Aceste controverse constituie obiectul dezbaterilor privind eficiența relativă a politicii monetare și fiscale. Mecanismul de acțiune a politicii fiscale Modificarea ratei dobânzii nu reprezintă punctul final al politicii monetare. Obiectivul ultim al politicii monetare este influențarea rezultatelor macroeconomice și anume: prețuri, producții, ocupare. Aceasta necesită modificarea cererii globale. Ne interesează modul în care, schimbările ratelor dobânzii, afectează cheltuielile consumatorilor, ale investitorilor, ale guvernului si cele legate de exportul net. Politicile monetare pot fi: De stimulare monetara De restrictie monetara STIMULAREA MONETARA Cresterea ofertei de bani coboara rata dobanzii Reducerea ratei dobanzii stimuleaza investitiile Cererea globala – investitiile sporite duc la cresterea cererii globale Scopul stimularii monetare este cresterea cererii globale. Un mecanism pentru atingerea acestui obiectiv este coborarea ratei dobanzii. Stim ca deciziile de investitii sunt sensibile la nivelul ratei dobanzii. Ratele dobanzii mai mici, reduc costul cumpararii de masini si echipamente, facand investitii mai profitabile. In consecinta, o rata a dobanzii mai scazuta, va determina o rata mai inalta a cheltuielilor dorite de investitii, asa cum este ilustrat prin deplasarea in jos, de-a lungul curbei cererii de investitii. Investitiile sporite, generate de ratele mai scazute ale dobanzii, reprezinta o injectie, de noi cheltuieli in fluxul circular. Aceasta urcare a cheltuielilor va intrena efecte de multiplicare si va duce la o crestere si mai mare a cererii globale. Aceasta este ilustrata prin deplasarea spre dreapta a curbei cererii globale. Participantii la procesul pietei, incurajati de ratele mai scazute ale dobanzii, doresc acum sa cumpere mai multa productie la nivelul curent al pretului. Si consumatorii isi pot modifica comportamentul atunci cand ratele dobanzii scad. La o asemena scadere, platile dobanzii la creditul ipotecar se diminueaza, deasemenea platile lunare legate de locuintele cumparate in rate si de bugetele cardurilor de credit pot sa scada. Prin diminuarea ratelor dobanzii, sume imense de bani sunt eliberate in economii. Acest flux cash, sporit, poate incuraja consumatorii sa-si cumpere masini noi si alte articole de larg consum.Adnministratiile publice locale si cea centrala, pot deasemenea sa-si creasca disponibilitatea pentru lucrarile publice, finantate prin obligatiuni. Toate aceste raspunsuri vor duce la cresterea cererii globale. In concluzie, o scadere a ratelor dobanzii, reduce costurile serviciilor angajate pe credit, eliberand venituri ce vor fi destinate pentru noi cumparaturi. La rate ale dobanzii mai mici, oamenii isi vor putea permite mai multe cumparaturi noi. Din aceasta perspectiva, obiectivul bancii Centrale, de stimulare a economiei este realizat in 3 etape distincte: Cresterea ofertei de bani Reducerea ratelor dobanzii Cresterea cererii globale. Restrictia monetara este caracterizata prin: Scaderea ofertei de bani Cresterea ratei dobanzii Diminuarea cererii globale Deplasarea _________ a cererii globale va duce la slabirea presiunilor inflationiste. CONSTRANGERI DE POLITICA MONETARA Mecanismele politicii monetare par simple dar ele nu functioneaza intotdeauna in modul dorit. Anumite constrangeri pot limita capacitatea bancii Centrale de a modifica oferta de bani, ratele dobanzii sau cererea globala. Aceste constrangeri sunt: retinerile in acordarea de imprumuturi fenomenul numit „capcana lichiditatii nivelul scazut al asteptarilor Retineri in acordarea imprumuturilor Procesul stimularii monetare incepe cu cresterea ofertei de bani. Dar Banca Centrala nu are un control direct asupra ofertei de bani. BC poate de exemplu sa creasca nivelul rezervelor minime obligatorii. Bancile comerciale ar trebui sa sporeasca oferta de bani prin acordarea de noi imprumuturi. Dar daca bancile vor alege sa acumuleze rezerve in exces, oferta de bani nu va creste atat cat s-a dorit. Deci, Banca Centrala poate incerca sa stimuleze economia, dar bancile comerciale sa aiba retineri in extinderea activitatilor de imprumuturi. Ele pot incerca sa isi protejeze propria pozitie si sa manifeste prudenta in acordarea de imprumuturi, ce ar fi greu rambursate intr-o economie slabita. De exemplu, in timpul marii recesiuni din anii 1923-1933, bancile au incercat sa-si creeze un exces de rezerve, in loc de a le folosi pt oferirea de noi imprumuturi. 2. ”Capcana lichiditatii” – chiar daca oferta de bani nu crește, se poate ca ratele dobanzii sa nu scada. Posibilitatea ca ratele dobanzii sa nu raspunda modificarilor in oferta de bani, este ilustrata prin ceea ce numim ”capcana lichiditatii” . Atunci cand ratele dobanzii sunt scazute , costul de oportunitate al detinerii de bani este mic. In asemenea situatii, oamenii pot decide să tina asupra lor toti banii obtinuti, in asteptarea imbunatatirii oportunitatilor de castig, din veniturile lor. Preturile obligatiunilor, de exemplu, pot fi ridicate, iar castigurile furnizare de acestea pot fi scazute. Cumpararea de obligatiuni, in asemenea imprejurari, implica riscul pierderilor de capital (cand pretul obligatiunilor scad) si o recompensa mica (castigurile furnizare fiind scazute). In consecinta, participantii la procesul pietei pot hotari sa tina asupra lor toti banii aditionalu (suplimentari) creati de Banca Centrala. Intr-o asemenea conjunctura, o continuare a expansiunii ofertei de bani nu are nici un efect asupra ratei dobanzii. 3. Nivelul scazut al asteptarilor Chiar daca se reuseste evitarea capcanei lichiditatii nu exista nici o garantie ca cheltuielile vor creste la nivelul dorit. Keynes a pus un accent deosebit pe rolul asteptarilor ”expectations”. Deciziile de investitii sunt motivate nu numai de nivelul ratelor dobanzii, dar si de asteptari. In timpul unei recesiuni, cand somajul este ridicat si rata cheltuielilor scazuta, firmele au putine motive de a-si extinde capacitatile de productie. Atunci cand perspectivele de profit sunt slabe, investitorii nu vor fi impresionati de banii ieftini (rate mici ale dobanzii) si nu vor apela la fondurile de imprumut puse la dispozitie de catre banci. Cererea de investitii care raspunde slab la stimulentul banilor ieftini, este o cerere inelastica. LIMITE IN CALEA RESTRICTIEI MONETARE Nivelul asteptarilor Fenomenul numit globalizarea banilor Eficacitatea politicii monetare Nivelul asteptarilor Asteptarile pot sa limiteze eficacitatea restrictiei monetare. Intr-o politica monetara restrictiva, Banca Centrala poate diminua rezervele bancilor si poate forta cresterea ratelor dobanzii. Cu toate acestea, agentii economici pot continua sa ia bani cu imprumut si sa ii cheltuieasca in economie. Perspectiva unor vanzari si profituri ridicate poate sa stimuleze deciziile de investitii chiar si in cazul unor rate ale dobanzii inalte. Si consumatorii pot considera ca veniturile viitoare vor fi suficiente pentru a acoperi datoriile sporite si dobanzile mai mari. Atat investitorii cat si consumatorii, daca intrevad o accelerare a inflatiei, ratele inalte ale dobanzii li se vor parea mici in viitor. Globalizarea banilor Agentii economici pot deasemenea sa recurga la resursele de bani globale. Daca banii sunt greu de procurat pe piata interna, firmele pot sa imprumute fonduri de la bancile sau institutiile bancare straine. De exemplu, corporatiile multinationale pot imprumuta bani de la sustinatori sau filiale bancare externe si chiar de pe pietele externe de titluri financiare. Deasemenea, pot fi obtinute fonduri si din alte surse decat cele bancare, cum ar fi fondurile mutuale sau de investitii. Sursele de fonduri externe sau globale ca si cele nonbancare, pot face dificila incercarea Bancii Centrale de a restrange cererea globala. Eficacitatea politicii monetare Avand in vedere toate aceste piedici in calea politicii monetare, unii observatori au concluzionat ca instrumentele monetare reprezinta o parghie de politica economica pe care nu ne putem baza. De exemplu. J.M.Keynes a subliniat ca politica monetara nu este eficace in solutionarea unei recesiuni puternice. El a considerat ca imbinarea factorilor legati de retinerile bancilor in a acorda imprumuturi, capcana lichiditatii si asteptarile scazute vor face ineficienta stimularea monetara. O utilizare a politicii monetare pentru stimularea economiei in asemenea imprejurari ar fi cu totul nepotrivita. Acesta a fost cazul economiei SUA, in anul 1992, cand s-a constatat ca o continuare a stimularii monetare ar fi ineficace in accelerarea redresarii economice in urma recesiunii anilor 1990 – 1991. Limitele politicii de restrictie monetare nu sunt considerate atat de severe. Banca Centrala are puterea de a reduce oferta de bani. Daca oferta de bani se reduce destul de mult, rata cheltuielilor va trebui pana la urma sa se diminueze. PERSPECTIVA MONETARISTA Viziunea keynesiana asupra banilor, accentueaza rolul ratelor dobanzii in indeplinirea obiectivelor politicii monetare. In modelul keynesian, modificarea ofertei de bani afecteaza rezultatele macroeconomice, in principal prin modificarea ratelor dobanzii. Inlantuirea celor trei etape si anume: Modificarea ofertei de bani Deplasarea ratei dobanzii Deplasarea curbei cererii globale supun politica monetara unei serii intregi de incertitudini. O alta viziune asupra banilor, minimizeaza rolul ratei dobanzii si considera mai sigure rezultatele politicii monetare. Monetaristii sunt si ei de parere ca stimularea monetara nu este eficienta dar sustin ca restrictia monetara este eficienta. In conceptia lor, politica monetara are o mica influenta asupra nivelurilor productiei reale si ale somajului, dar are un impact mult mai puternic si mai sigur asupra nivelului general al pretului decat a presupus Keynes. Monetaristii sustin ca potentialul politicii monetare poate fi exprimat printr-o ecuatie simpla numita ecuatia schimbului, scrisa ca M x V = P x Q (ecuatia cantitativa a banilor), in care: M = cantitatea de bani aflata in circulatie (masa monetara) V = viteza de circulatie a banilor P = nivelul preturilor Q = productia Cheltuiala totala in economie este egala cu pretul mediu (P) al bunurilor, inmultit cu cantitatea (Q) bunurilor vandute intr-o anumita perioada de timp. Aceasta cheltuiala este finantata de oferta de bani (M) inmultita cu viteza de circulatie a banilor (V). Ex: sa presupunem ca in economie exista numai doi participanti la procesul pietei: - 1 fermier care vinde produse alimentare si 1 profesor de economie care isi vinde manualele. Oferta de bani este de 20 mld.u.m.Care este in acest caz limita de cheltuiala totala? Daca raspundem ca este egala cu 20, rezulta ca nu am inteles natura fluxului circular din economie. Incepen fluxul circular prin cheltuirea a 20 u.m. pe alimente. Banii cheltuiti de profesor ajung toti la fermier. Odata intrat in posesia banilor, fermierul poate decide sa isi satisfaca dorinta de a invata ceva despre economie si sa cumpere una din cartile profesorului. Daca da curs acestei dorinte, cele 20 u.m. se vor intoarce la profesor. In acest moment, atat profesorul cat si fermierul au vandul bunuri in valoare de 20u.m. deci o suma de 40 u.m. iar cheltuiala totala, a fost finantata cu o bancnota de numai 20 u.m.. Atata timp cat mentinem utilizarea acestei bancnote de 20 u.m. pt a cumpara bunuri si servicii unul de la celalalt, putem continua sa facem afaceri, mai mult cu cat mai rapid pasam banii dintr-o mana in alta, in decursul unei perioade date de timp, cu atat mai mare va fi valoarea vanzarii inregistrata de fiecare. De ex. daca banii sunt trecuti de la un agent la altul de 8 ori, cheltuiala totala (productia nominala totala) va fi egala cu 160u.m. cantitatea de bani aflata in curculatie si viteza cu care aceasta isi schimba detinatorul, va fi egala cu valoare cheltuielilor totale si a venitului.