UNIVERSITATEA CREŞTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR“ DIN BUCUREȘTI FACULTATEA DE FINANŢE, BĂNCI ŞI CONTABILITATE Programul de licență: Contabilitate și Informatică de Gestiune Lucrare de licenţă MONEDA ÎN MACROECONOMIA CONTEMPORANĂ Coordonator ştiinţific: Conf. univ. dr. Cristian Florin Ciurlău Absolvent: Ionuț Haiden Bucureşti 2019  SCURT REZUMAT AL LUCRĂRII Abordarea problematicii monedei pe plan mondial, dar și în România, este deosebit de generoasă, chiar dacă mai există aspecte discutabile, controversate sau insuficient clarificate ori studiate, în cercetări empirice și conceptual-teoretice, detalieri și generalizări, analize și sinteze, la nivel microeconomic și macroeconomic, din perspectivă calitativă și cantitativă, sub aspectul raporturilor cu alte componente ale sistemului științelor economice, dar și cu alte științe, mai ales cu sociologia și politica, lucru pe care am căutat să îl punem în evidență prin structura și conținutul lucrării, dar și prin lista bibliografică, destul de restrânsă, spunem noi, în raport cu complexitatea și vastitatea ariei de preocupări a subiectului abordat, atașată acesteia. Pe marginea analizelor efectuate, se poate formula o multitudine de concluzii punctuale mai mult sau mai puțin semnificative. Este motivul sau considerentul pentru care propunem un scurt comentariu, interesant și instructiv în opinia noastră, asupra unei probleme precum integrarea și neutralitatea monedei, ca o sinteză și un corolar al analizelor realizate în lucrare, fiind vorba de o problemă destul de controversată și de faptul că economia de schimb modernă este o economie puternic monetizată, o economie de schimb monetară (facem desigur distincția necesară față de economia monetară ca disciplină de studiu sau ca subsistem al științelor economice). Problema integrării este proprie concepției tradiționale asupra monedei, dovadă fiind însăși criticile sau reproșurile care i se aduc de către teoreticienii și practicienii economiei de schimb. Totuși, problema integrării monedei rămâne o prezență vizibilă în preocupările teoriei economice, teorie care a perceput adesea existența monedei ca un fapt. Este utilizat termenul integrare întrucât clasicii apelau la o dihotomie completă între economia reală și economia nominală (monetară, în expresie bănească). CUPRINS INTRODUCERE Economia concurențială actuală este, prin definiție, o economie monetară, motiv pentru care apreciem că o problemă fundamentală a acesteia este definirea monedei, respectiv descrierea într-o formă concisă a esenței comune a diverselor forme de monedă apărute în cursul timpului. Definirea concisă a monedei este însă un demers deosebit de dificil, și aceasta datorită modalităților diverse de abordare a problemei, generate de factori sau elemente de o mare complexitate, dintre care, în opinia noastră, cei mai semnificativi pot fi formulați după cum urmează: a) multitudinea formelor și funcțiilor monedei și dinamica accentuată a acestora; b) caracterul mai puțin evident decât pare la o primă analiză a însăși raționalității economiei monetare; c) caracterul deosebit de animat al dezbaterilor asupra modalităților de reglare a emisiunii monetare, și d) disensiunea puternică între susținătorii concepției fundamentaliste și adepții viziunii instituționale asupra monedei, conform cărora (celor din urmă) moneda este însăși fundamentul existenței societății. Problemele se complică și mai mult în condițiile instituirii monedei europene și inovațiilor tehnologice din domeniul informațiilor și telecomunicațiilor, care accetuează procesul de dematerializare a monedei și readuc în actualitate dezbaterile vechi, deopotrivă pe plan practic și instituțional și pe plan teoretic. Drept urmare, apreciem că, în contextul analizei de față, prezintă interes deosebit, pe lângă trecerea în revistă a unor concepte indispensabile studiului, prezentarea evoluției formelor și funcțiilor monedei, analiza problematicii politicii monetare în macroeconomia contemporană și formularea unor provocări ale macroeconomiei contemporane la adresa monedei. Luarea în considerare a diversității factorilor la care s-a făcut referire mai sus permite înțelegerea caracterului multidimensional al instrumentului monetar. De fapt, abordările problematicii monetare diseminate de doctrină sunt complementare. Literatura de specialitate axată pe problematica monetară prezintă trei modalități de referință pentru abordarea monedei, după cum urmează: a) abordarea funcțională, prezentă chiar la anticul Aristotel, conform căreia moneda este definită prin funcțiile pe care le îndeplinește, anume intermediar al schimbului, unitate sau etalon de calcul și rezervă de valoare; b) abordarea conceptuală, axată pe ceea ce este moneda, nu pe ceea ce face aceasta – este vorba, așadar, de a ști ce reprezintă moneda din punct de vedere economic, respectiv un bun, un titlu, o formă de avuție, o instituție sau altceva, și c) abordarea formală, care oferă o viziune mai concretă asupra monedei, în sensul că întocmește o listă tehnică a formelor sale actuale, bazată pe anumite definiții oficiale ale masei monetare. Conform abordării funcționale, cele trei funcții consacrate ale monedei (mijloc general de schimb, mijloc de măsură a valorii și mijloc de rezervă) sunt suficiente pentru înțelegerea rolului monedei în economie, constituind și în prezent abordarea la care apelează frecvent analizele economice, cu precizarea că dezbaterile actuale sunt preocupate mai mult de importanța relativă a funcțiilor monedei în cadrul triadei amintite și mai puțin de conținutul lor – tendința analizei economice moderne este de a acorda prioritate funcției de mijloc de schimb, considerată atât funcția originară a monedei, cât și funcția sa definitorie în economiile concurențiale contemporane. Obiectul analizei funcțiilor monedei este reprezentat de ceea ce face aceasta în cadrul sistemului economico-social, lucru destul de important, pentru că permite înțelegerea corectă a specificului factorului monetar, dar care este incomplet, pentru că nu descifrează ce este moneda ca atare. Este motivul pentru care abordarea funcțională trebuie completată cu abordarea conceptuală, în măsură să releve aspecte noi ale monedei și să permită, astfel, formarea unei viziuni mai corecte asupra naturii acesteia. Abordarea conceptuală percepe moneda ca bun, ca activ și ca instituție. Cele două tipuri de abordări prezentate mai sus, anume abordarea funcțională și abordarea conceptuală, pornesc de la anumite considerațiuni apriorice care conferă semnificație economică fenomenelor monetare, dar acestea (cele două modalități de abordare la care s-a făcut referire) sunt completate în mod util printr-o abordare mai concretă, în măsură să permită soluționarea problemelor tehnice implicate de construirea și determinarea indicatorilor statistico-monetari de cuantificare a cantității de monedă existentă în economie. Această abordare este una de tip formal, în sensul că este vorba, pe de o parte, de identificarea formelor materiale ale monedei, iar pe de altă parte, de luarea în considerare a definițiilor convenționale ale cantității de monedă utilizată de autoritățile monetare din diverse state. În virtutea acestei laturi convenționale, definițiile oficiale ale mărimilor cu ajutorul cărora se estimează masa monetară pot fi considerate ca fiind tot formale. Cadrul analizei avut în vedere la realizarea prezentului studiu este cel macroeconomic, dar orice fenomen macroeconomic, inclusiv cel monetar contemporan, își identifică originea sau fundamentele în microeconomie, considerent pentru care apreciem ca fiind absolut necesar recursul la câteva adevăruri, între care: monetizarea este o etapă semnificativă a economiei de schimb, întrucât funcțiile consacrate ale monedei aparțin intrinsec și exclusiv acesteia; moneda permite alocarea optimă mai rapidă a resurselor, evitarea identificării dublei coincidențe a intenției de schimb, economisirea costurilor de tranzacționare, diversificarea și multiplicarea schimburilor (realizarea unor schimburi imposibile în economia de troc); în condiții de incertitudine, crează o legătură între prezent și viitor, reprezintă o asigurare contra anumitor riscuri, permite menținerea nivelului dorit al activității și ocupării forței de muncă. CAPITOLUL 1. ABORDARE CONCEPTUALĂ ȘI PROBLEME ACTUALE ALE MACROECONOMIEI MONETARE 1.1.Contribuții conceptual-metodologice la teoria economiei de schimb monetare și naturii monedei Este indiscutabil faptul că baza sau fundamentul existenței și evoluției, dinamicii în sensul progresului economic-social, dar nu numai, a societății umane / omenești este asigurată de derularea corespunzătoare și interdependentă, interconectată și interconexionată a producției, repartiției, schimbului și consumului de bunuri materiale și servicii utile, pe scurt al reproducției sociale cu tot ceea ce implică aceasta. Toate componentele reproducției sociale și reproducția în ansamblul său s-au desfășurat în diverse modalități și forme de organizare socială, de la simplu la complex și dialectic, de-a lungul timpului. Bunurile materiale și serviciile utile sunt produse și consumate de către oameni direct sau prin intermediul diverselor mecanisme care comportă, mai mult sau mai puțin, prezența schimbului și monedei. Caracterizarea unei economii de bunuri și servicii, îndeosebi utile satisfacerii nevoilor biologice și de altă natură ale oamenilor, care să le asigure capacitatea de a își îndeplini în mod corespunzător rolurile lor în societate, bazată pe specializarea și diviziunea muncii trebuie să precizeze modul în care se efectuează schimburile între agenții economico-sociali la un moment dat și modul în care acești agenți realizează transferurile intertemporale de avuție. Această caracterizare sau prezentare / descriere permite diferențierea sistematică a trei tipuri mari de sisteme de producere, repartiție, schimb și consum / economii, anume economia de troc, economia de credit și economia monetară. Trăsătura caracteristică a economiei de troc se referă la faptul că, în cadrul acesteia , orice bun ține loc de instrument sau mijloc de schimb – toate bunurile cumpără toate bunurile, fără ca vreunul dintre acestea să fie investit cu statutul de echivalent general al tuturor bunurilor și serviciilor, astfel încât deținerea sa să garanteze capacitatea de a îl schimba contra oricărui alt bun. Societatea de troc se bazează, așadar, pe un principiu / o practică de bilateralism generalizat. Prețurile care emană din activitatea de schimb de bunuri și sevicii utile și care constituie factorul stimulativ al acestei activități, dar și criteriu de referință în raport cu care sunt evaluate câștigurile obținute din schimb și împărțirea / repartizarea sau distribuirea acestora, sunt prețuri relative. Acest mod de organizare a schimburilor prezintă o serie de neajunsuri / inconveniente, structurate în trei tipuri, cunoscute destul de bine. Realizarea schimbului de bunuri și servicii utile impune existenţa a ceea ce s-a convenit să se numească dubla coincidență a nevoilor – deținătorul unui bun care are nevoie de alt bun trebuie să găsească deținătorul acestuia din urmă căruia să îi trebuiască bunul său. Procesul de căutare / identificare astfel declanșat este o sursă de ineficacitate și contribuie la limitarea numărului de schimburi potențial profitabile. Necesitatea de a transfera puterea de cumpărare în timp face procesul de căutare și mai delicat, pentru că trebuie găsită o contrapartidă care să dețină un bun sau serviciu ale cărui caracteristici fizice fac din el un suport potrivit pentru acest transfer intertemporal. În sfârșit, costurile de tranzacționare și de negociere asociate acestui tip de schimb de bunuri și servicii limitează oportunitățile de încheiere a unor contracte incitative / stimulative. Economia de credit permite rezolvarea unei părți din dificultățile economiei de troc - ofertantul unui bun sau serviciu nu mai primește acum bunul sau serviciul care corespunde direct nevoii sale, ci o creanță asupra ofertantului acestui bun sau serviciu. În această situație, constrângerea, asociată trocului) a dublei coincidențe a nevoilor este mai puțin intensă. Este posibilă, de asemenea, redactarea caracteristicilor creanţei astfel încât aceasta să poată servi drept suport unui transfer intertemporal de putere de cumpărare. În sfârşit, condiţiile de elaborare a contractelor incitative şi de control al respectării termenilor acestor contracte sunt, fără îndoială, mai uşor de satisfăcut în acest caz decât în economiile de troc. Şi totuşi acest transfer pur privat de valoare este constrâns de caracterul slab negociabil al titlului de creanţă primit de vânzătorul bunului. Cu alte cuvinte, problema dublei coincidenţe a nevoilor este doar amânată în timp – întradevăr, nimic nu garantează că titlul de creanţă va fi acceptat uşor de contrapartida deţinătoare a bunului/ serviciului dorit. Din caracterul pur bilateral al relaţiei dintre vânzătorul primului bun / serviciu şi debitorul său rezultă din nou aceeași problemă. Nu este nici o îndoială că vânzătorul primului bun / serviciu evaluează, la un nivel scăzut, riscul de neachitare a datoriei de către debitorul său. Dacă potenţialii parteneri la schimburi de bunuri și servicii evaluează acest risc la un nivel suficient de ridicat, atunci capacitatea creanţei de a servi drept mijloc de plată este în mod obligatoriu limitată. Exprimând această constatare în termenii economiei reţelelor, caracterul slab negociabil al titlului de creanţă privat face din el un instrument slab negociabil şi, puţin probabil în consecinţă, capabil să genereze economii de reţea puternice / semnificative. În momentul în care logica semnăturii private este înlocuită / substituită de logica sigiliului public se intră în economia de schimb monetară. Titlul de creanţă obţinut în contrapartida schimbului de bunuri și servicii prezintă, întradevăr, caracteristici de natură să îl facă obiectul unei acceptări colective. Ofertantul celui de al doilea bun acceptă imediat ca plată un titlu de creanţă a cărui valoare este uşor de evaluat (etalon al valorii), despre care se ştie că va fi acceptat de oricare alt participant la schimb (mijloc de schimb) şi în orice perioadă (rezervă de valoare). Conform caracterizării rezultate din literature de specialitate, într-o economie monetară moneda cumpără bunuri și servicii, bunurile și serviciile cumpără monedă, însă bunurile și serviciile nu cumpără alte bunuri și servicii. În centrul economiei de schimb monetare se află incontestabil logica reţelelor – moneda este acceptată cu atât mai uşor în contrapartida unei oferte de bunuri și servicii cu cât ofertantul este mai convins că aceasta îi va permite ulterior să realizeze un schimb profitabil, ceea ce necesită încredere în valoarea pe care potenţialii participanţi la schimul de bunuri și servicii o atribuie monedei, încredere cu atât mai mare cu cât, pe de o parte, reţeaua de acceptare a echivalentului general este mai extinsă, iar pe de altă parte, cu cât valoarea viitoare a acestui echivalent este garantată mai amplu. Se pot observa problemele de informare, de extragere a semnalului pe care le provoacă trecerea la economia monetară – contractele sunt redactate acum în termeni nominali (monetari), în timp ce informaţia pertinentă este relevată de structura preţurilor relative. Dificultatea de a extrage structura pertinentă a preţurilor relative din gama preţurilor monetare se află în centrul celor mai spinoase probleme ale teoriei economice. Notăm / relevăm observarea că teoria monedei trebuie analizată în cadrul teoriei contractelor. Argumentele sau considerentele demonstraţiei sunt următoarele: a) schimbul de bunuri și servicii generează câştiguri, profituri sau beneficii, astfel încât un schimb mai intens este preferabil întotdeauna unuia mai puţin intens; b) realizarea schimbului de bunuri și servicii şi maximizarea profiturilor, beneficiilor sau câştigurilor sale necesită redactarea unor contracte incitative şi capacitatea de a controla respectarea termenilor acestor contracte, şi c) monetizarea economiei de schimb este răspunsul optim la această problemă. O asemenea percepţie a economiei de schimb monetare nu este opusă viziunii holistice - se poate considera fără nici o rezervă că moneda este o instituţie care permite apariţia şi dezvoltarea unei economii eficace bazată pe contracte. Clower R.W., 1967, A reconsideration of the microfoundations of monetary, în Western Economic Journal, și 1969, Monetary Theory, Penguin Books; Gourlauen J.-P., Money, în Claude J., Labrousse Ch., Vitry D., Gaumont D., 2006, Dicționar de științe economice, Editura Arc, Întreprinderea Editorial-Poligrafică Știința, București, pp. 551-552). Economistul monetarist teoretician este interest în mod deosebit de natura monedei și de proprietățile datorită cărora aceasta este utilizată și dorită de către agenții economici, nu de definițiile monedei, care, datorită marii diversități și a formelor și agregatelor monetare din ultimii ani, ține mai mult de empirism decât de teorie. Referitor la natura monedei este de semnalat multitudinea concepțiilor pe această temă. Pentru mercantiliști, de exemplu, moneda era o avuție – aurul având valoare intrinsecă, doar procurarea aurului aurului era importană, indiferent dacă prin comerț sau prin jaf. Experiența a arătat că atunci când intrările de aur se datorau / erau asociate activităților comerciale, contribuiau la creșterea avuției, așa cum constata, mai ales pentru Anglia, însăși părintele prezumtiv al teoriei cantitative a monedei (D. Hume). În schimb, dacă intrările de aur serveau speculațiilor funciare sau creșterii prețurilor ( precum în Spania, de pildă), consecința era alta (creșterea cantității de monedă nu mai însemna în mod obligatoriu, nu mai era sininimă cu creșterea avuției globale). Astfel, procesul amplu de monetizare a economiei unor state europene care a urmat descoperirii Americilor a pus în lumină cele două consecințe posibile ale creșterii cantității de monedă, anume stimularea sau încurajarea producției ori creșterea inflației. Clasicii economiei politice, prin contribuțiile lor teoretice, au schimbat optica asupra monedei. A. Smith a demonstrat, în Avuția națiunilor publicată în anul 1776, că sursa adevărată a avuției este utilizarea factorilor de producție / productivi cu ajutorul tehnicii, considerent pentru care moneda, aflată în proces de transformare treptată pentru a deveni parțial fiduciară, și-a pierdut statutul anterior în favoarea celui, mai puțin determinat, de voal care ascunde realitatea schimburilor de bunuri și servicii. Odată cu J.-B. Say, produsele se schimbă contra altor produse, iar moneda, simplu instrument comod, face parte din cadrul instituțional în interiorul căruia se desfășoară activitatea economică. Conform teoriei cantitative, MV=PT (formulare mai tardivă a lui Irving Fisher, 1912), unde numai prețul este variabilă endogenă (celelelte trei variabile, adică masa monetară, bănească sau de monedă, viteza de circulație sau velocitatea banilor sau monedei și volumul tranzacțiilor de piață, sunt exogene). Cantitatea de monedă sau masa monetară / M determină nivelul prețurilor / P, utilizările determină viteza de circulație a monedei / V, iar nivelul tranzacțiilor / T este dat. Regula jocului a lui D. Ricardo sistematizează / sintetizează o relație între comerțul internațional, cursul valutar, intrările și ieșirile de aur și prețuri, conducând la Peel Act (1844), care corelează strict emisiunea de bancnote cu stocul de aur al Băncii Angliei. Istoria a demonstrat cu operativitate / promptitudine că dacă acest sistem rigid lasă nesatisfăcută nevoia de monedă, bancherii englezi vor inventa moneda scripturală și, pentru a își asigura / garanta lichiditatea vor crea și vor pune în funcțiune între ei prima piață monetară. L. Walras, aflat la originea teoriei economice contemporane, a abandonat teza monedei-voal în favoarea tezei monedei-bun (ca oricare altul), care se adaugă astfel la celelalte n bunuri existente. În asemenea condiții, cercetările au fost orientate spre o analiză dihotomică, adică, pe de o parte, spre teoria valorii, care determină prețurile reale sau relative ale bunurilor și serviciilor, iar pe de altă parte, spre teoria cantitativă, care determină prețurile monetare și valoarea monedei. Statutul monedei admis cel mai frecvent a fost definit de J.M. Keynes. Moneda, prezentându-se ca un stoe deținut de întreaga colectivitate, este departe de a fi un bun ca oricare altul, aceasta fiind în fond un activ, observație confirmată de faptul că agenții economici urmăresc să obțină încasări / dețină cantități de monedăsă superioare nevoilor lor de schimb. Neoclasicii au aderat la teza monedei-activ, fapt care a permis teoreticienilor să dispună de funcții monetare comparabile. Cu toate acestea, persistă încă diferențieri majore între cele două școli de gândire economică, anume școala keynesiană și școala neoclasică. În contextul acestui curent tradițional, se observă, începând cu anii 1970, o revenire în forță a funcției monedei ca intermediar al schimbului. Moneda este instrumental sau mijlocul de schimb privilegiat, adică nici bun consumabil, nici activ. Chiar dacă este considerată un bun, moneda este un bun diferit. Datorită dematerializării sale progresive, moneda, respectiv acest obiect de schimb, se prezintă de acum înainte ca fiat money, adică monedă fiduciară, fictivă, convențională, ale cărei caracteristici intrinseci constau, conform literaturii de specialitate, în faptul că este fără utilitate (în sensul teoriei consumatorului) și neconvertibilă (fără valoare intrinsecă). În spiritul aforismului moneda cumpără bunuri, bunurile cumpără monedă, însă bunurile nu cumpără bunuri pe nici o piață organizată Clower R.W., lucr. cit., 1967și 1969, unii specialiști au încercat să explice motivația pentru care moneda îndeplinește un rol (nu modul în care își îndeplinește rolul), ceea ce se reduce la încercarea / tentativa de identificare a unei explicații a existenței monedei sau chiar a esenței sale. La începutul anilor 1970 a fost propusă o distincție Hahn F.W., 1971, Equilibrium with transaction costs, în Econometrica, 39 / 3 între bunurile numite și bunurile anonime, care sunt aprobate / acceptate întotdeauna la schimb, pentru ca la scurt timp după aceea Starr R.M., 1972, The structure of exchange in barter and monetary economics, în Quartely Journal of Economics, 86 / 2 să fie exprimată opinia că deși cel care o primește nu exprimă un exces de cerere de monedă. Economiștii Niehans J., 1978, The Theory of Money, Baltimore / Londra, Johns Hopkins University Press s-au axat, în aceeași perioadă, pe justificarea monedei prin absența costurilor de tranzacționare. Asigurarea dublei coincidențe a dorințelor de a schimba bunuri și servicii și identificarea termenilor schimbului sunt demersuri costisitoare. Existența monedei este justificată dacă utilizarea unui intermediar monetar este mai puțin costisitoare în termeni de timp și de costuri de căutare decât schimbul direct sau atunci când se manifestă cu acuitate necesitatea de a opera arbitraje în timp. Deținerea unei încasări îi asigură agentului o posibilitate mai importantă de reflecție și de alegere și, drept urmare, sporește utilitatea pe care o poate extrage agentul din capitalul său inițial / dotarea sau înzestrarea sa inițială Ostroy J.M. & Starr R.M., 1990, Money and the descentralisation of exchange, în Handbook of Monetary Economics, Amsterdam, North Holland. Pentru justificarea apariției monedei sunt reamintite proprietățile sale intrinseci, anume durabilitatea, divizibilitatea, posibilitatea de stocare, conservarea valorii, cărora le-a mai fost adăugată negociabilitatea (saleability). Reluând ideea, dar nu și termenul, alți specialiști Kiyotaki N. & Wright R., 1991, A Search-theoretic Approach to Monetary Economics, University of Minnesota and Pennsylvania au privilegiat acceptabilitatea monedei. Intenția lor a fost să demonstreze că acceptabilitatea rezultă dintr-un echilibru specific al economiei, așa că este improprie unui obiect care ar fi mai potrivit decât altele pentru a îndeplini acest rol (se înțelege de la sine că sunt posibile echilibre diferite). În analizele lor, acceptabilitatea este determinată în mod exogen. Modelul lor descrie o economie de schimb cu un număr foarte mare de bunuri și de servicii și cu o monedă fiduciară (în sensul sintagmei fiat money). Agenții consumă (o utilitate u), produc (la un cost c) și schimbă bunuri (cu costuri de tranzcționare ɛ), de unde rezultă că, de fiecare dată când agenții fac troc cu două bunuri sau servicii, pe ansamblu U=u-c- ɛ, unde U reprezintă utilitatea totală. Rata de actualizare între două perioade se simbolizează cu ß. Se efectuează / realizează însă și schimburi de bunuri și servicii contra monedă. Agenții economici sunt dotați / înzestrați fie cu bunuri fie cu monedă în proporție (1-M) și M, M reprezentând cantitatea de monedă. Trocul este admis numai pentru bunurile și serviciile pe care agenții economico-sociali vor să le consume neproductiv (în scopuri personale - bunuri de consum), niciodată ca intermediar al schimbului. Se identifică agentul economic reprezentativ care dispune de o anumită dotare / înzestrare cu bunuri și se studiază strategia lui de schimb în decursul unei perioade, ținâd cont de alegerile celorlalți agenți. Dacă fiecare agent economico-social consumă o fracțiune x din bunuri, iar fiecare bun este consumat de o fracțiune x din agenți, atunci probabilitatea unei duble coincidențe între doi agenți deținători de bunuri este (1-M)x2, iar utilitatea anticipată a unui schimb direct este ß(1-M)x2U. Probabilitatea ca un agent să dețină încasări sau bunuri la sfârșitul perioadei de schimb depinde de acceptarea sa proprie de a schimba bunuri contra monedă (cu o probabilitate r). Notând cu Vm speranța de utilitate actualizată asociată deținerii unei unități de monedă la sfârșitul perioadei de schimb, atunci există probabilitatea Mxr de a obține acest avantaj și probabilitatea (1-Mxr) de a obține avantajul Vc asociat deținerii de bunuri. Cazul agentului care este dotat / înzestrat cu monedă este examinat în același mod, însă, de această dată, posibilitățile de schimb ale agentului sunt determinate de probabilitatea R ca întreaga colectivitate să accepte moneda. Decizia agenților este determinată, în cele din urmă, de compararea parametrilor R cu x , întrucât avantajul Vm este superior avantajului Vc numai atunci când R este superior lui x. Se realizează trei echilibre care optimizează situația agenților economici, după cum urmează: când R=0, economia este avantajată de schimbul de bunuri; când R=x, economia folosește, pentru operarea schimburilor, monedă sau bunuri fără vreo preferință deosebită; când R=1, este preferabilă utilizarea monedei. Existența și utilizarea monedei sunt explicate, deci, de acceptabilitatea acesteia / R și de importanța / semnificația acordată fiecărui bun. De reținut faptul că valoarea x este cu atât mai mică și avantajul deținerii de monedă este cu aât mai mare cu cât economia este mai specializată – în asemenea cazuri, probabilitatea dublei coincidențe scade considerabil. Acest model evidențiază elementul care dă valoare unei monede lipsite de orice valoare intrinsecă / fără nici o valoare intrinsecă. Modelul consolidează ipoteza conform căreia moneda rezultă dintr-o convenție socială, reprezentată în acest caz de R. Modelul în cauză a facilitat apariția unei întregi generații de modele de cuplare sau de căutare, menite să răspundă diverselor probleme, care vizează, de pildă, dimensiunea cantității optime de monedă, avantajele unei monede internaționale sau chiar modalitatea determinării prețurilor Mourgues de M., Micro-foundations of monetary analysis, în Jessua C., Labrousse Ch., Vitry D., Gaumont D., sub direcția, 2006, Dicționar de științe economice, Editura Arc, Întreprinderea Editorial-Poligrafică Știința, București, pp. 557-558. 1.2.Evoluția formelor și funcțiilor monedei Evoluţia formelor monedei se fundamentează pe o logică similară logicii pe care se fundamentează economia de schimb monetară, respectiv economisirea / reducerea costurilor de tranzacţionare, căutarea celor mai bune suporturi pentru redactarea unor contracte incitatitve / stimulative şi garantarea respectării contractelor. Etapele acestei evoluţii sunt bine cunoscute: a) dematerializarea, în sensul că monedele – marfă au cedat progresiv locul monedelor fiduciare (fără valoare intrinsecă) / au fost substituite progresiv de către acestea, şi b) simbolizare atât de însemnată / aprofundată încât încrederea în echivalentul general a crescut până la nivelul la care a fost posibilă declararea neconvertibilității monedei, adică însemnele monetare folosite ca suporturi ale schimburilor s-au autonomizat în raport cu activele care constituie avuţia. Sensul acestei dinamici se conformează mai mulor imperative, între care semnalăm în mod deosebit: economisirea resurselor pentru identificarea suporturilor cel mai puţin costisitoare / cu costurile cele mai mici, standardizarea capabilă sau aptă să permită garantarea negociabilităţii contrapartidei monetare folosite pentru efectuarea schimburilor, flexibilitatea ofertei pentru a se evita riscurile de nevoie monetară excesivă, dar şi, în sens invers, respectiv reglementarea ofertei nominale, pentru că fundamentarea instituţiei monetare pe o logica unor contracte pur private pare să fie o soluţie suboptimă. Esenţial pentru întelegerea apariţiei monedelor metalice este argumentul standardizării – este logica / rațiunea prevalentă în zilele noastre în elaborarea contractelor pe pieţele financiare organizate, în sensul că minimizarea riscurilor de lichiditate necesită concentrarea tranzacţiilor pe un număr mic de suporturi cu caracteristici identificabile ușor de către participanţii la schimburi; în acelaşi sens, este mult mai facilă evaluarea caracteristicilor unei monede de aur, argint sau cupru (date fiind posibilităţiile de prelucrare a metalului) decât măsurarea calităţilor unei scoici folosită ca monedă. În plus, moneda metalică facilitează producţia unor unităţi divizionare, favorabile multiplicării schimburilor. Este esenţial de subliniat că o economie bazată pe moneda metalică poate funcţiona în mod complet privat numai atâta timp cât monedele schimbate au „valoare reală” – aceasta inseamnă că valoarea nominală este egală cu valoarea lor intrinsecă, determinată, la rândul său, de costurile de producţie ale metalului, de costurile de transformare a metalului în monede şi de cererea de metal pentru întrebuinţări / scopuri, destinații nemonetare. Una dintre trăsăturile remarcabile ale economiilor de schimb monetare cu valoare reală este absenţa unei ierarhii veritabile între diversele monede. Se întelege că nu toate monedele sunt la fel de valoroase – legea lui Gresham, după care moneda rea alungă din circulație moneda bună, este una dintre manifestările acestei diversităţi. Ierarhia apare în momentul în care suveranul / autoritatea acaparează activitatea monetară – istoria dezvăluie clar, încă de la originile lidiene, caracterul sacru, regal al monedei, vector / simbol fundamental al puterii şi al cuceririi. Cu toate acestea, s-ar părea că o etapă esenţială este parcursă în momentul în care autoritatea suverană impune o valoare nominală a monedelor metalice superioară valorii lor intrinseci. Diferenţa dintre valoarea nomonală și valoarea intrinsecă reprezintă / constituie „dreptul seniorial”. Diversele împrejurări de mutaţii / mișcări sau dezrădăcinări ale monedei metalice accentuează hiatul dintre metal şi ceea ce devine tot mai mult un însemn monetar. Aceste operaţiuni constau în a distruge / topi periodic monedele vechi şi a fabrica / produce un număr mai mare de monede noi, mai uşoare, dar cu valoare nominală mai mare. Înţelegerea mai bună a trecerii la moneda fiduciară (în sensul de fiat money folosit de anglo-saxoni) este facilitată de logica / rațiunea economisirii costurilor de producţie şi a gestiunii / administrării mecanismelor de plată – este mai ieftină utilizarea unei reprezentări a monedei metalice, cu condiţia asigurării încrederii în acest symbol sau însemn, decât punerea / menținerea în circulaţie a metalului. Încrederea este asigurată sau grantată într-un sistem financiar cu convertibilitate totală, în care fiecare semn monetar aflat în circulaţie este doar reprezentarea monedei metalice a cărei eliminare din circulaţie a permis economii de costuri. Dematerializarea este certă, dar simbolizarea este limitată. Constrângerile sistemelor cu monedă metalică se extind şi asupra „fiducizării” monedei – cantitatea de mijloace sau de instrumente de plată, într-un asemenea sistem, este determinată înainte de toate de condiţiile naturale ale producţiei de metal. În consecinţă, nimic nu garantează că aceste condiţii vor împiedica apariţia unor fenomene / situații de nevoi monetare nesatisfăcute (numite foamete monetară) – stocul limitat de mijloace sau instrumente de plată restricţionează activitatea reală. Procesul de simbolizare se accentuează atunci când se trece de la o convertibilitate de 100% la o convertibilitate parţială – stocul de monedă metalică reprezintă doar garanţia unei mase fiduciare multiple. Rezerva metalică este ancora care garantează valoarea monedei fiduciare. Detaşarea monedei fiduciare de suportul / conținutul său metalic (intrinsec) incită puternic la emiterea excesivă a simbolurilor / însemnelor al căror cost de producţie este cât se poate de redus (apropriat de zero) cu riscul de a nu le mai garanta valoarea viitoare. Raţionalitatea convertibilităţii poate fi înţeleasă mai bine în cadrul teoriei economice recente prinvind bulele speculative. Pentru evitarea exploziei preţului unui active este suficient să se asigure substitubilitatea sa perfectă cu un alt activ al cărui preţ este fixat la o dată viitoare stabilită – aceasta este de fapt funcţia îndeplinită de baza metalică într-un sistem cu monedă fiduciară convertibilă parţial. Mecanismele convertibilităţii pot fi diferențiate pe două tipuri, după cum aceasta este monometalică (etalon-aur, etalon-argint, etalon-curpu) sau multimetalică (bimetalism aur-argint). În prezent, intensitatea dezbaterilor asupra bimetalismului, deosebit de vehemente până la începutul secolului trecut, şi-a cam pierdut interesul. În Europa, argintul a constituit etalonul monetar în care se exprimau datoriile şi preţurile încă din îndepărtatul Ev Mediu; în secolul al XIII-lea, aurul, utilizat în mod curent în Bizanţ şi în lumea musulmană, a apărut în Occident. În aceste condiţii, regula generală este diversitatea regimurilor monetare - monometalism aur în Anglia începând cu anul 1717, monometalism argint în Europa germanică, scandinavă şi slavă, dar şi în Indii şi în China, bimetalism aur-argint în Franţa, Spania, Italia, SUA în anul 1792. Această repartiţie a regimurilor monetare a fost pertubată considerabil la mijlocul secolului al XIV – lea de descoperirea unor zăcăminte aurifere noi în California, Australia, Africa de Sud – şocul a fost suficient de intens pentru a conduce la ceea ce Milton Fridman a calificat drept crima din anul 1873, data abandonării bimetalismului de către Franţa şi SUA şi a triumfului monometalismului aur. În plan analitic, bimetalismul are un avantaj considerabil. Este un lucru destul de cunoscut că un regim bazat pe monedă metalică sau pe monede fiduciare convertibile într-un etalon metalic este supus constrângerii / restricției ofertei de metal. Datorită riscurilor care afectează această ofertă, sistemul este potenţial instabil, fazele depresive de foamete monetară succedând fazelor de frenezie / creștere necontrolată a preţurilor. Se observă de aici avantajul unui etalon dublu – consecinţele carenţei unui metal pot fi limitate prin folosirea metalului concurent. Bimetalismul oferă, aşadar, calităţi de flexibilitate pe care monometalismul nu le posedă. Cu toate acestea, se poate admite uşor că dubla convertibilitate necesită definirea unui raport legal fix între cele două metale, raport stabilit la 15,5 în Franţa bimetalistă. Se poate deduce imediat şi potenţialul de instabilitate pe care îl conţine regimul cu etalon dublu, în sensul că este greu să se identifice un mecanism capabil să garanteze că forţele pieţei vor conduce la un preţ relativ al celor două metale egal cu raportul legal. Adversarii sistemului bimetalist subliniează, astfel, că, în momentul descoperirii minelor de argint, preţul relativ al aurului în argint a crescut sensibil peste raportul legal (aurul prima), fapt care a creat oportunităţi de arbitraj profitabil – legea lui Gresham se manifestă şi aici, pentru că moneda rea (cea ambundentă) o înlătură pe cea bună (cea care primează). Conform acestui punct de vedere, bimetalismul este în esenţă instabil. Împotriva acestui reproş au fost aduse mai multe argumente. După unii specialişti, chiar şi enunţarea unui raport legal contribuie la stabilizarea preţului de piaţă la nivelul raportului legal. După alţi specialişti, precum Irving Fisher, nu se poate nega necesitatea ajustării periodice a cursului legal la cursul pieţei, dar, afirmă ei, aceste ajustări sunt rare întrucât costurile de tranzacţionare deosebit de mari limitează destul de mult câştigurile potenţiale ale arbitrajului. În termeni moderni, aceste costuri contribuie la crearea unei benzi de neutralitate (puncte – aur) în jurul raportului legal, asigurând stabilitatea sistemului. Dincolo de aceste dezbateri un fapt este cert, anume că etalonul – aur s-a impus peste tot. Dezbaterea rămâne deschisă între cei care văd la originea acestui fenomen doar un accident istoric şi cei care, dimportivă, consideră că el a rezultat atât din inovaţiile tehnologice decisive apărute în producţia de monede de aur, cât şi din agresivitatea comercială a naţiunii dominante, susţinătoare necondiţionată a aurului / metalului galben. În cazuri frecvente, clauza convertibilităţii este deosebit / extrem greu de respectat, datorită exigenţelor finanţării activităţii reale, mai ales în perioade excepţionale precum războaiele, dar nu numai. Se trece atunci la o monedă fiduciară neconvertibilă. Se înţelege că procesul de simobilzare este accelerat. Întrebarea fundamentală este dacă noul comportament al emitenţilor, eliberat de constrângerea metalică, va permite totuşi garantarea valorii viitoare a monedei sau dacă, din contră, această libertate de emisiune va conduce inevitabil, în lipsa unei limitări, la o emisiune monetară excesivă şi, în cele din urmă, la o pierdere a încrederii în instrumentul fiduciar. Aceştia sunt termenii celebrei dezbateri între adepţii banking school / școala bancară şi cei ai currency school / școala monetară, apărută în momentul în care Anglia se vedea nevoită să suspende convertibilitatea – aur a monedei sale pentru a finanţa french wars (războiaele franceze). Adepţii banking school / școlii bancare erau imuni / neîngrijoraţi la consecinţele acestei suspendări – ei se bazau pe ideea că emisiunea de monedă reprezintă doar răspunsul la nevoile comerţului, că moneda este oarecum endogenă activităţii reale şi că, în ultimă instanţă, temerea de o emisiune excesivă este slab justificată. Conform currency school / școlii monetare, dimportivă, pentru a se evita deprecierea monedei, emisiunea monetară trebuie reglementată prin reguli precise. Opţiunile britanicilor şi francezilor sunt din nou opuse. Când britanicii, prin legea lui Peel (Peel Act), au adoptat curreny principle / principiul monetar, francezii s-au raliat preceptelor banking school / școlii bancare – emisiunile Băncii Franţei (creată în anul 1800 pentru a exercita, înainte de toate, funcţia de bancă de scontare a efectelor comerciale) sunt libere (nu sunt constrânse deloc). Se ştie, totuşi, că un sistem de monede fiduciare poate funcţiona numai pe baza unui suport nominal. Când această funcţie nu mai este îndeplinită de o bază metalică, unicul recurs este legea. În anul 1848, Banca Franţei a primit monopolul emisiunii monetare – moneda ei a căpătat curs legal (nu putea fi refuzată la plată) şi curs forţat (nu se putea solicita conversia într-o altă monedă). Se asista astfel la intensificarea unei ierarhii monetare între emitenţi şi între monedele propriu-zise: pe de o parte, monede de rang secund emise de emitenţi privaţi, fără curs legal şi curs forţat, iar pe de altă parte, o monedă centrală cu curs legal; pe de o parte, bănci de rang secund, iar pe de altă parte, o bancă centrală care deţine puterea suverană de emisiune a suportului nominal, dar şi puterea de reglementare a băncilor de rang secund. Din această perspectivă, banca de prim rang se conturează ca o instituţie de garantare a stabilităţii sistemului de bănci private (incapabil să găsească singur o situaţie de echilibru) – garantează credibilitatea emisiunii monetare şi oferă un potenţial de intervenţie în ultimă instanţă, cum spunea Walter Bagehot la sfârşitul secolului al XIX-lea. Această interpretare a evoluţiei istorice, conform căreia reglementarea emisiunii este condiţia viabilităţii unei monede fiduciare, este criticată de teoreticienii constrângerilor legale şi ai New Monetary Economy / noua economie monetară – întradevăr, pentru aceştia din urmă, reglementarea care să asigure credibilitatea monedei şi să evite evoluţiile explozive ale valorii sale este independentă de caracterul specific, particular al acesteia / monedei. Dimpotrivă, reglementarea este cea care face din monedă un bun specific; mai mult chiar, moneda ar lipsi / nu ar exista fără aceste restricţii legale. Potrivit acestui punct de vedere, într-o economie bazată integral pe principiul laissez-faire şi eliberată de orice constrângere reglementară, moneda nu ar exista sau, mai precis, nu ar exista ceea ce se numeşte monedă de prim rang. Ceea ce înseamnă că se presupune (este presupus) caracterul stabil al unei economii bazate pe monede private şi aflate în concurenţă unele cu altele, stabilitate care nu pare să fie confirmată de cele câteva experienţe de free banking care au putut fi analizate. Prezenţa unui creditor în / de ultimă instanţă (şi deci a unei ierarhii monetare) pare să fie indinspensabilă. Această afirmaţie lasă complet deschisă problema statutului băncii de prim rang, a gradului ei de autonomie în raport cu principele autoritatea suverană, a naturii incitaţiilor care trebuie să guverneze acţiunile conducătorilor ei. Trebuie subliniat faptul că, din momentul în care este stabilit clar, caracterul fiduciar al monedei (în sensul de fiat money) este în mare parte independent de suporturile materiale, de simbolurile datorită cărora circulă moneda. Contează numai înscrierea unei avuţii într-un cont – nu are mare importanţă dacă această avuţie este utilizată cu ajutorul monedelor metalice (monedă devizionară), al bancnotelor (monedă fudiciară), al cecurilor, al titlurilor individuale de plată, al monedei electronice, al cibermonedei (monedă scripturală). Logica sau rațiunea evoluţiei / dinamicii acestor suporturi este din nou cea a economisirii costurilor de tranzacţionare, a reducerii costurilor de stocare a monedei între două tranzacţii, a limitării riscului de contrafacere şi optimizării unei funcţii esenţiale a monedei, anume memoria tranzacţiilor anterioare Gourlaouen J.-P., Lucr. cit., pp. 552-554; Cerna S., 2009, Economie monetară, Editura Universității de Vest, Timișoara, pp. 39-56; Arnould D., Banking School vs Currency School, în Jessua C., Labrousse Ch, vitry D., Gaumont D., sub direcția, 2006, Dicționar de științe economice, Editura Arc, Întreprinderea Editorial-Poligrafică Știința, București, pp. 61-62. Monedei îi sunt atribuite, de obicei, trei funcţii, anume funcţia de mijloc de calcul (unitate de cont), funcţia de mijloc de plată şi funcţia de activ (rezervă de valoare). Prima funcţie a monedei, anume aceea de mijloc de calcul, a fost marginalizată mult timp de către economişti, care vedeau în aceasta doar rezultatul alegerii arbitrare a unei unităţi de cont, fără mare importantă, dată fiind ipoteza absenţei unei presupuse iluzii monetare a agenţilor economic-sociali. Acest punct de vedere este abandonat total în prezent. Se consider astăzi, datorită / grație lui J.M. Keynes, că unitatea de cont comună este conceptul principal al teoriei monetare. Exemplele de unităţi de cont complet abstracte sunt relativ numeroase – de pildă, guineea engleză, livra de la Tours (livre tournois). Este adevărat că, în marea majoritate a cazurilor, alegerea unei unităţi de cont (adică faptul de a atribui unui bun un preţ nominal egal cu unitatea) contribuie la a acorda acestui bun statutul excepţional de bază de referinţă a sistemului de relaţii sociale între agenţii economic-sociali. Se întelege destul de ușor / de la sine că atributul / eticheta sau calitatea de echivalent general este o condiţie prealabilă pentru acceptarea generalizată a bunului – monedă ca mijloc de schimb şi se află la originea procesului de creare a externalităţilor de reţea, cruciale sau esențiale pentru dezvoltarea unui sistem monetar. Funcţia de rezervă de valoare sau de activ pune mai multe probleme, pentru că, după cum se ştie, este atributul mai multor bunuri, nu exclusiv doar al acelora care servesc drept mijloc de calcul şi al mijloacelor de plată. Funcția de activ poate fi îndeplinită de orice bun stabil şi transferabil în timp. În această privinţă, specificitatea monedei provine din gradul său de lichiditate absolută, din puterea sa nelimitată şi imediată de a stinge o datorie, din statutul său de activ fără risc nominal. O interpretare financiară a monedei permite înţelegerea modului în care se îmbină și se intercondiționează / intercorelează diversele sale funcţii. În cele din urmă, moneda este activul cu riscul anticipat nul, ceea ce înseamnă că: a) utilizatorii potenţiali trebuie să aibă o încredere absolută în solvabilitatea emitentului, astfel încât riscul de incapacitate de plată să fie eliminat; b) utilizatorii trebuie să aibă încredere în capacitatea emitentului de a menţine valoarea nominală a instrumentului de plată, şi c) utilizatorilor trebuie să li se garanteze valoarea reală viitoare a activului. Prin urmare, este simplu de înţeles intuiţia conform căreia dacă bunurile care servesc drept mijloc de plată trebuie să îndeplinească în mod obligatoriu o funcţie de activ, reciproca nefiind obligatoriu adevărată. Diversitatea funcţiilor atribuite monedei permite înţelegerea dificultăţilor, respectiv a problemelor întâmpinate atunci când se încearcă măsurarea cantităţii de monedă – atribuirea rolului primordial funcţiilor tranzacţionale ale monedei conduce la o evaluare îngustă a masei monetare, în timp ce dacă se pune accentul mai ales pe funcţia de activ se ajunge la accepţiuni mai extinse ale cantităţii de monedă. În primul caz, agregatul monetar M1 include numai mijloacele de plată în sens strict, adică activele a căror lichiditate este perfectă, precum moneda divizionară emisă de trezoreria statului, moneda fiduciară emisă de banca centrală şi moneda scripturală emisă de intermediarii bancari. În cazul al doilea, la M1 se mai adaugă elemente al căror grad de lichiditate este inferior şi din ce în ce mai scăzut şi se calculează atâtea mase monetare câte sunt considerate necesare. Prin urmare, alegerea unuia sau altuia dintre agregatele masei monetare este esenţialmente practică – această alegere este ghidată de modul în care banca de emisiune (centrală) intenţionează să utilizeze agregatele respective în aplicarea politicii sale monetare. În ultimul timp, celor trei funcţii atribuite în mod tradiţional monedei li s-a mai adăugat o a patra funcţie, considerându-se că moneda ar constitui o memorie colectivă a tranzacţiilor anterioare, o bază de date vastă privind tranzacţiile respective şi condiţiile în care s-au derulat ele. Deţinerea unor astfel de informaţii este, întra-devăr, un element esenţial pentru înţelegerea organizării schimburilor comerciale actuale. Din această perspectivă, moneda apare ca o inovaţie tehnologică esenţială în acest domeniu al înregistrării memoriei colective a tranzacţiilor anterioare. În consecinţă, evoluţia istorică a suporturilor monetare trebuie interpretată prin prisma identificării celor mai eficiente suporturi de înregistrare, anume moneda – marfă, moneda metalică, moneda – hârtie, moneda scripturală, moneda electronică, cibermoneda. Această referinţă la funcţia de memorie colectivă a monedei permite întelegerea motivului / considerentului principal al absenţei monedei din modelul echilibrului general walrasian (al lui Leon Walras). Funcţia informaţională în acest model este îndeplinită de licitatorul central (comisarul evaluator), despre care s-a demonstrat cu mult timp în urmă că face inutilă orice utilizare a unei monede veritabile în economia în esenţă centralizată. Unul dintre aspectele esenţiale ale teoriei monetare moderne priveşte aşa – numita problemă a lui Hicks, anume motivaţia deţinerii unui bun dacă nu are intrisec nici o valoare, cu alte cuvinte, care ar putea fi logica deţinerii bunului respectiv din moment ce există active mai mult sau mai puţin substituibile al căror randament pecuniar este pozitiv. Punctul de pornire al modelării unei economii monetare, adică al unei economii care raţionalizează utilizarea monedei, este modelulsau tiparul echilibrului general, despre care am amintit anterior că este total inadaptat (incapabil) să integreze această utilizare. Modelul echilibrului general este caracterizat, pe de o patrte, de o descriere a mediului economiei (resursele, tehnologiile şi preferinţele), iar pe de altă parte, de un concept de echilibru, adică de regulile care organizează interacţiunile dintre agenţii economici. Prin urmare, diversele modele sau tipare monetare pot fi grupate (structurate) în trei categorii funcţie de faptul dacă renunţă la descrierea economiei, la conceptul echilibru sau la ambele caracteristici. Prima categorie se abate de la modelul echilibrului general walrasian a–monetar prin modificarea ipotezelor legate de preferinţele agenţilor economici, de tehnologii sau de resursele disponibile. Astfel, o lungă tradiţie lansată de unele modele apărute în anii 1960 presupune că deţinerea unei încasări monetare procură consumatorilor o utilitate directă, fapt care înseamnă că monedei, cantonată / privită aici în funcţia sa de simplu activ, i se atribuie un randament nepecuniar / nonbănesc – în situaţia optimă, acest randament este egal cu rata dobânzii reale fără risc. Făcând abstracţie de critica lui P.A. Samuelson, care sublinia că introducerea unor cantităţi nominale de obiecte fiduciare în funcţiile de utilitate fără a include şi preţurile este inadecvată / nerezonabilă, se poate înţelege caracterul ad-hoc al unei asemenea rezolvări a problemei lui Hicks – consumatorii utilizează moneda pentru că aceasta le procură o dobândă directă. Modelele care văd în monedă un factor de producţie / productiv care, alături de muncă, de capital şi de progresul tehnic, ar trebui inclus în funcţiile de producţie, ţin de aceeaşi rezervă – aici, monedei i se atribuie, în mod cu totul arbitrar, o productivitate care ar trebui să îi justifice utilizarea, fără ca originea acestei productivităţi să fie stabilită / localizată în mod clar, limpede sau fără echivoc. O altă tradiţie, inaugurată de W.Baumol şi J.Tobin, constă în luarea în considerare a cantităţilor de tranzacţionare pe care le implică schimbul de bunuri și servicii şi justificarea utilizării monedei într-o logică / rațiune de gestiune optimă a unui stoc. Modelele monetare cele mai promiţătoare sau generoase se situează în problematica schemelor cu generaţii imbricate. Fiecare individ trăieşte două perioade, anume una de activitate şi una de pensionare – aşadar, în fiecare perioadă coexistă două generaţii, anume una de tineri activi şi cealaltă de pensionari în vârstă. Una dintre probleme este asigurarea resurselor necesare celei de a doua generaţii. Chestiunea este complexă, pentru că tinerii care vor să economisească pentru bătrâneţe nu găsesc nici o contrapardidă care să le vândă activele financiare dorite, pentru că pensionarii actuali nu mai există la data scadenţei contractelor care ar putea fi încheiate. Activele care ar permite transferul în timp ale economiilor actuale ale temerilor sunt viciate în mod clar de o insuficienţă neîndoielnică şi, ca atare, nu pot să apară – rezultă cât se poate de limpede că piaţa este incompletă. Incontestabil, piaţa privată este incapabilă să permită transferul economiilor între două generaţii succesive. Introducerea monedei permite remedierea acestei dificienţe a pieţei financiare - prezenţa monedei permite tinerilor să își vândă surplusul de producţie contra monedei‚ monedă pe care o vor utiliza la bătrâneţe pentru a achiziţiona bunuri. Dificultatea rezidă în caracterul necontractual al monedei – nimic nu le poate garanta tinerilor actuali că, atunci când vor fi bătrâni, viitorii tineri vor accepta ca plată această monedă. Moneda este acceptată astăzi doar cu condiţia ca valoarea sa reală viitoare să fie garantată – acest lucru este posibil numai prin intervenţia statului care impune cursul forţat al monedei. Perspectiva sau viziunea adoptată de modelele cu generaţii imbricate constă, dimpotrivă, în explicarea condiţiilor unei acceptări voluntare a acestei monede – se consideră că această acceptare are la bază o succesiune de convingeri referitoare la acceptarea monedei de către generaţiile viitoare. Credem că se justifică subliniat din nou caracterul autovalidant al acestei succesiuni de convingeri – este în interesul generaţiei actuale să accepte moneda dacă este convinsă că moneda va fi acceptată în perioada următoare de către generaţia viitoare. A doua categorie de modele monetare se abate de la viziunea walrasiană prin modificarea conceputului echilibru al acesteia. Modelul jocurilor de piaţă al lui Schubik este deosebit de reprezentativ pentru acest demers – modelarea schimbului ca un joc necooperativ permite, întradevăr, întelegerea apariţiei unui obiect care trebuie să posede toate atributele unui mijloc de schimb. Modelele încasărilor prealabile ţin de aceeaşi logică sau rațiune a modificării conceptului echilibru Existenţa acestei constrângeri rezultă din faptul că moneda cumpără bunurile, bunurile cupără monedă, însă bunurile nu cumpără bunuri, aspect la care am mai făcut referire cu o ocazie anterioară. A treia categorie de modele monetare abandonează atât descrierea economiei, cât şi conceptul echilibru din modelele standard ale echilibrului general. Unele dintre ele urmează tradiţiile bazate pe intuiţia că teoria monetară ar trebui să se intereseze de mediile în care lipşeşte dubla coincidenţă a nevoilor – într-o economie descentralizată, individul nu cunoaşte a priori nici locul, nici momentul, nici identitatea contrapartidei sale în schimbul viitor. Această incertitudine generează costuri de prospectare a partenerilor de schimb, costuri pe care moneda le poate reduce. Modelul de prospectare al lui Ostroy poate să fie primul care a propus o modelare completă a unui astfel de mediu, permiţând raţionalizarea apariţiei unui mijloc de plată – acest mijloc de plată permite optimizarea procesului aleatoriu de întâlnire între agenţi, schimbul fiind considerat din nou rezultatul unui joc de strategii. Versiunea cea mai finisată de prospectare endogenizează / internalizează procesul de schimb, presupunând că istoricul tranzacţiilor anterioare constituie o informaţie privată. Din aceste abordări noi transpare ideea fundamentală că originea monedei rezidă în anumite deficienţe ale pieţei, că moneda favorizează dezvoltarea reţelei participanţilor la schimb, că acceptarea şi extinderea monedei pot fi înţelese numai prin faptul că aceasta este purtătoare de ceea ce se numeşte, prin convenţie, externalităţi de reţea Gourlaouen J.-P., Lucr. cit., pp. 554-556; Cerna S., 2009, pp. 112-129. 1.3.Problematica politicii monetare contemporane Este vorba despre direcțiile definitorii în care se manifestă aceasta / politica monetară, pe care le prezentăm succint în cele ce urmează. După cum este bine cunoscut, comportamentele economico-sociale sunt condiționate de un anumit număr de variabile monetare, în mod deosebit de cantitatea de monedă aflată în circulație și de ratele dobânzii, considerent pentru care statele contemporane au scos crearea de monedă de sub influența / egida exclusivă a mecanismelor pieței. Politica monetară se referă în principiu, la ansamblul obiectivelor urmărite de băncile centrale sau de institutele centrale de emisiune ale statelor naționale și la instrumentele utilizate pentru a le realiza, dar nu numai. A. Obiective macroeconomice şi politică prudenţială. Din punct de vedere istoric, primul obiectiv atribuit băncilor centrale a fost stabilitatea sistemului bancar. Băncile centrale sau institutele central de emisiune şi-au asumat, destul de timpuriu, un rol de împrumutător de / în ultimă instanţă, în sensul că refinanţau băncile care se confruntau cu o lichiditate insuficientă a pasivului lor pentru a evita crizele bancare generalizate. Rolul sau funcţia de împrumutător de ultimă instanţă nu a dispărut, dar băncile centrale asigură în prezent stabilitatea sistemului bancar prin utilizarea unor instrumente sau dispozitive preventive. Astfel, băncile refinanțate trebuie să respecte indicatori de referinţă legaţi de lichiditate şi de capital. Băncilor comerciale, dar nu numai, le sunt interzise anumite activităţi riscante şi trebuie să îşi asigure depozitele. Această supraveghere a sistemului bancar ţine de un obiectiv prudenţial, rezervat cel mai adesea bănciilor central / institutelor central de emisiune. Obiectivele urmărite de băncile centrale au depăşit însă, în mod progresiv, această unică dimensiune prudenţială. Concomitent cu sfârşitul sistemului monetar etalon-aur, băncile central / institutele central de emisiune au fost eliberate de o constrângere externă apăsătoare, anume menţinerea parităţii-aur a mondei lor. În acelaşi timp, revoluţia keynesiană sugerează o intervenţie mai activă a puterilor publice în reglarea macroeconomică internă. Cu toate acestea, intervenţia băncilor centrale în stabilizarea economică este controversată. Pentru economiştii clasici şi neoclasici, politica monetară este, întra-devăr, incapabilă să influenţeze activitatea economică reală pe termen lung. Conform teoriei cantitative a mondei, orice ofertă de monedă superioară nivelului dorit al încasărilor reale antrenează o creştere a nivelului general al preţurilor, creştere prin care se realizează concordanţa între încasările reale şi nivelul dorit al acestora. În contrapartidă, cantităţile de bunuri şi servicii schimbate depind pe termen lung de factori reali, precum, de pildă, creşterea populaţiei, acumularea de capital, sporurile de productivitate ş.a., la fel ca şi evoluţia preţurilor relative. Politica monetară are o incidenţă slabă asupra variabilelor pe termen lung, dar, cu toate acestea, economiştii sintezei clasice-keynesiene consideră că politica monetară deţine o anumită eficacitate pe termen scurt, îndeosebi un rol contraciclic în perioade de recesiune. Adepţii noii şcoli clasice contestă însă această viziune – conform lor, dacă agenţii economici fac anticipări raţionale, atunci o modificare anticipată a politicii monetare va fi neutră faţă de economia reală (nu va avea nici o influenţă asupra sa). În schimb, orice variaţie a politicii monetare care este pur aleatorie sau bazată pe o informaţie imperfect sau cunoscută insufficient de agenţii economic-sociali privaţi va avea cu siguranţă efecte asupra activităţii, dar aceste efecte vor fi dezordonate sau chiar contraproductive. Studiile empirice relativ recente arată fără putință de tăgadă că politicile monetare, chiar cele anticipate, sunt departe de a fi lipsite de efecte, consecințe sau urmări reale pe termen scurt, mai ales atunci când ajustarea preţurilor nu este instantanee, din motive instituţionale, structurale sau legate de existenţa asimetriilor de informare. B. Canalele de transmisie a politicii monetare. În versiunea simplificată a teoriei keynesiene, reprezentată prin modelul IS-LM, impulsurile monetare sunt transmise de o rată a dobânzii prin excelenţă – este vorba de rata randamentului unui activ heteroclit, concomitent titlu financiar şi capital fizic. O creştere a masei monetare reduce costul capitalului, sporeşte investiţiile întreprinderilor / organizațiilor şi, prin urmare, cererea agregată la echilibru. Prin extensie, orice cheltuială bazată pe o finanţare prealabilă, în special formarea stocurilor, invesitţiile imobiliare şi consumul durabil, pe perioadă lungă, al gospodăriilor, acţionează prin intermediul canalului ratei dobânzii. La prima vedere, raţionamentul prezentat pare simplist. În percepţia economiștilor monetarişti, politica monetară influenţează ansamblul / totalitatea preţurilor relative, ale activelor monetare, financiare şi reale, preţuri care modifică cererile reale, pe de o part, şi stocurile acumulate, pe de altă parte. Într-o analiză mai aprofundată, anumiţi specialişti arată că activele financiare prezintă caracteristici specifice. Aceste active, în calitate de promisiuni de randamente viitoare care depind de calitatea emitenţilor, induc asimetrii de informare între emitenţi şi achizitori. În aceste condiţii, pieţele descentralizate nu pot funcţiona eficient – preţurile constituie semnale false, fapt care privează calitatea titlurilor tranzacţionate. Dacă, într-un context de informare perfectă, o creştere a preţurilor implică o scădere a cererii de active reale nominale, într-un context de informare asimterică o creştere a preţurilor provocă fenomene de antiselecţie şi de risc moral. Astfel, începând cu anii 1980, opoziţia tradiţională între o transmisie prin preţuri, susţinută de monetaraşti, şi o transmisie prin rata dobânzii, susţinută de keynesiştii convenţionali, s-a transformat într-o demarcaţie mai subtilă. Pentru anumiţi specialişti, asimetriile de informare sunt insuficiente pentru a rigidiza preţurile activelor. Substituţia activelor în portofoliile agenţilor nefinanciari rămâne vectorul-cheie al impulsurilor monetare atât într-o economie închisă, cât şi într-o economie deschisă. Pentru alţi specialişti, asimetriile de informare sunt de aşa natură încât variaţiile ratei dobânzii obstrucționează o echilibrare raţională a pieţelor financiare (titluri şi credit). În consecinţă, dacă se promovează o politică monetară restrictivă, se observă raţionări cantitative ale finanţărilor oferite (credite bancare şi fonduri proprii). Reducerea ritmului investiţiilor, mai ales în întreprinderile / organizațiile mici şi mijlocii, observate în anumite state susţine această explicaţie. C. Instrumentele politicii monetare. Alegerea instrumentelor de politică monetară este ghidată indiscutabil de evoluţiile istorice şi instituţionale ale sistemului financiar. Astfel, în sistemul financiar reglementat, circumscris şi puternic intermediat pe care l-a cunoscut Franţa până la începutul aniilor 1980, pentru a gestiona masa monetară, Banca Franţei utiliza instrumente de control direct, cum ar fi limitarea creditului sau fixarea ratelor dobânzii debitoare. Astăzi, ca şi băncile central / institutele centrale de emisiune ale altor state industrializate, Banca Franţei privilegiază instrumente care acţionează asupra lichidităţilor bancare prin intermediul unor mecanisme de piaţă, fără a neglija totuşi un instrument reglementar, anume mecanismul rezervelor obligatorii. Băncile centrale controlează lichiditatea bancară pe două căi, anume prin refinanţarea la rata eficientă şi prin refinanţarea la open market. Refinanţarea la rata oficială sau fixă a dobânzii se face prin diverse modalităţi, funcţie de epoci şi de state. Băncile centrale / institutele centrale de emisiune fie cumpără efecte publice sau private de la băncile comerciale în schimbul monedei centrale (este vorba despre procedura de reescontare), fie acordă băncilor comerciale avansuri de monedă centrală în contul unor titluri sau în cont curent (procedură denumită discount windew în SUA). În ambele cazuri, băncile comerciale îşi exprimă cererile, iar banca central / institutul central de emisiune este obligată/ obligat să refinanţeze efectele eligibile. În plus, aceste două proceduri nu permit tranzacţia în sens contrar, adică retragerea lichidităţilor. Din asemenea considerente, băncile centrale ale ţărilor / statelor dezvoltate din punct de vedere economic şi-au modificat procedurile de refinanţare la rata oficială pentru a le combina cu intervenţii de open market, definite ca operaţiuni de cumpărare şi vânzare pe piaţa interbancară a unor titluri eligibile, de regulă, bonuri de tezaur, în mod discreţionar şi anonim. Sunt utilizate două tehnici, anume cumpărările şi vânzările definitive de titluri, pe de o parte, şi darea şi luarea de titluri în pensiune (cumpărări şi vânzări reversibile), pe de altă parte. Băncile centrale recurg în mod prioritar la pensiuni atunci când piaţa monetară este îngustă şi puţin profundă, dar nu exclud intervenţiile punctuale prin operaţiuni definitive. Tehnica pensiunii (repurchase agreement) constă în vânzarea (cumpărarea) de titluri eligibile pe piaţa monetară de către băncile comerciale către (de la) banca centrală în schimbul monedei centrale, cu angajamentul de a răscumpăra (revinde) titlurile la o anumtă scadenţă. În acest scop, băncile central / institutele central de emisiune utilizează două proceduri complementare, respectiv cererea de oferte, pe de o parte, şi intervenţiile cotidiene, pe de altă parte. În procedura de cerere de oferte, banca central / institutul central de emisiune îşi propune, cu o anumită regularitate, să ia titluri în pensiune pe termen scurt. În anumite state, dar mai ales în Franţa, rata dobânzii şi volumul global al creditelor acordate sunt fixate de banca centrală şi anunţate oficial înainte de depunerea ofertelor. Rata dobânzii folosită în procedurile de cerere de ofertă constituie atunci rata-plafon de referinţă a politicii monetare, în general inferioară ratei medii ponderate a operaţiunilor cu scadenţă de o zi. În alte state, precum, de pildă, Germania, fiecare bancă comercială este creditată la nivelul cantităţii cerute şi al ratei dobânzii propuse în răspunsul la cererea de oferte, ofertele cele mai mari fiind onorate primele, până la epuizarea lichidităţii totale furnizate de către banca centrală. Cu toate acestea, instituţiile pot avea uneori o nevoie inopinată de monedă centrală fără ca piaţa să poată satisface această cerere. Instituţia respectivă poate depune, printr-un operator de piaţă principal, în orice moment şi fără limită de volum, titluri publice sau private de pensiune pe lângă Banca Franţei pentru o scadenţă cuprinsă între 5 şi 10 zile. Rata dobânzii aplicată acestor pensiuni constituie rata – plafon de referinţă a băncii centrale. Dat fiind că este vorba de o procedură foarte flexibilă pentru orgsnizațiile creditate, este normal ca acestea să plătească o rată a dobânzii care depăşeşte foarte rar rata pensiunilor cu durată între 5 şi 10 zile, mai ales atunci când instituţiile deficitare se împrumută pentru maximum 24 de ore (de exemplu, pentru că anticipează o reducere a ratelor de referinţă). Trebuie menţionat faptul că nu există procedură simetrică în cazul unui excedent de lichidităţi pe piaţă şi că Banca Franţei îşi rezervă dreptul de a bloca operaţiunile de depunere în pensiune pe 5-10 zile în caz de tensiuni excesive pe piaţa monetară. În sfârşit, băncile central / institutele centrale de emisiune intervin pe piaţa monetară ca orice alt operator care doreşte să cumpere sau să vândă titluri contra lichidiţăţi. Intervenţiile lor se realizează în acest caz la rata dobânzii pieţei monetare, care fluctuează, de regulă, între rata de referinţă minimă şi maximă. Când băncile de rang secund dispun de lichidităţi excedentare în moneda centrală, controlul creării de monedă prin manipularea ratei dobânzii devine ineficient. În aceste condiţii, rezervele obligatorii sunt un instrument / mijloc complementar eficace, pentru că acţionează asupra lichidităţii bancare. Este vorba despre lichidităţi pe care băncile de rang second (comerciale, dar nu numai) sunt constrânse să le deţină în conturi la banca centrală, proporţional cu eligibilităţile lor la vedere sau pe termen scurt. Din acest considerent, ratele rezervelor obligatorii sunt mari în statele în care băncile de rang secund sunt strucutural excedentare. Dincolo de funcţia lor structurală care constă în readucerea sistemului bancar în bancă, rezervele obligatorii mai sunt utilizate şi în scopuri conjuncturale. Astfel, modificarea ratelor rezervelor obligatorii se dovedeşte pereferabilă atunci când manipularea ratelor dobânzilor de referinţă antrenează conflicte între obiectivele interne şi cele externe. De exemplu, prin majorarea ratei rezervelor obligatorii, banca centrală acţionează asupra costului resurselor bancare şi, prin urmare, asupra ratelor dobânzilor debitoare şi a activităţii de creditare, fără a se expune totuşi unui flux de capitaluri. Cu toate acestea, în anii 1990 s-a manifestat o tendinţă supărătoare. În majoritatea statelor industralizate s-au redus ratele rezervelor obligatorii şi a scăzut frecvenţa folosirii lor în scopuri conjuncturale. Întra-devăr, fenomenele de liberalizare şi internaţionalizare a activităţiilor bancare permit băncilor de rang secund să practice o „evaziune fiscală” prin delocalizarea resurselor lor în statele în care constrângerea rezervelor obligatorii este slabă. La 01.01.1999, Banca Centrală Europeană a impus o rată a rezervelor obligatorii cuprinsă între 1,5% şi 2,5% ( funcţie de scadenţa eligibilităţilor ) pentru băncile de rang secund ale statelor membre ale Uniunii Economice şi Monetare, rezerve renumerate la o rată a dobânzii apropiată de rata pieţei monetare. D. Obiectivele intermediare şi indicatorii politicii monetare. Se pune problema modului de apreciere a oportunităii / eficacităţii relaţiei dintre instrumente / mijloace, pe de o parte, şi obiective, pe de altă parte. Se înţelege că intervalele de timp scurse între folosirea unui instrument / mijloc şi atingerea unui obiectiv / scop final sunt lungi şi incerte. Mai mult decât atât, legătura / relația dintre instrumente şi obiective poate fi perturbată de evenimente exterioare. Dacă un şoc petrolier contracarează evoluţia tendenţială a preţurilor, o bancă central / un institute central de emisiune îşi poate majora rata de referinţă, fără însă ca această măsură să antreneze o reducere a inflaţiei cu câtva timp mai târziu. Din acest considerent / motiv, băncile centrale sau institutele centrale de emisiune definesc variabile intermediare, controlate / supravegheate mai îndeaproape prin instrumentele politicii monetare şi observabile mai rapid decât obiectivele finale. Obiectivele intermediare sunt variabile pe care autorităţile monetare doresc să le atingă rapid (de exemplu, într-un trimestru). Astfel, chiar dacă un şoc exogen împiedică realizarea obiectivului final, agenţii percep caracterul expansionist sau restrictiv al polticii monetare şi îşi formulează anticipările în mod corespunzător. Indicatorii furnizează băncilor comerciale informaţii precoce privind capacitatea lor de a respecta obiectivele fixate. Din nefercire, nici analiza teoretică şi nici observaţiile empirice nu oferă argumente indiscutabile pentru alegerea uneia sau alteia dintre variabile ca indicator sau ca obiectiv intermediar al politicii monetare. În anii 1970, în spiritul preceptelor monetariste, agregatele monetare erau considerate / percepute drept obiective intermediare robuste, controlabile uşor prin intervenţiile open market şi corelate strâns cu inflaţia. Inovarea financiară şi instabilitatea cererii de monedă care o însoţea au făcut ca agregatele monetare să fie puţin fiabile ca indicatori avansaţi şi ca obiective intermediare. A apărut atunci ideea să se utilizeze ratele nominale ale dobânzii pe termen lung ca variabile intermediare. Curba ratelor dobânzii nu este însă neapărat crescătoare chiar dacă ratele pe termen scurt controlate direct de către banca centrală ghidează formarea ratelor pe termen lung. Când este inversată structura ratelor dobânzii pe termene, o creştere a ratelor de referinţă antrenează o scădere a ratelor dobânzii pe termen lung, chiar dacă indică o politică monetară restrictivă, fapt care, în final, poate stimula cererea şi spori presiunile inflaţioniste, efect contrar obiectivului urmărit . Mai recent, unii economişti au sugerat fixarea / asumarea de ţinte intermediare mai puţin afectate de instabilitatea financiară, precum nivelul general al preţurilor sau produsul intern brut nominal. Categoric, efectele perverse ale indicatorilor precedenţi (agregatele monetare şi ratele dobânzii) sunt ocolite, evitate dar procedând în acest fel este denaturată însăşi sintagma variabilă intermediară. În definitiv, economiştii şi bancherii recunosc faptul că descompunerea / fragmentarea relaţiei instrumente – obiective finale este pertinentă, dar, cu toate acestea, variabilele intermediare sunt multiple şi alese în cel mai pragmatic mod posibil, iar statutul lor de obiectiv sau indicator rămâne vag. E. Credibilitatea şi coordonarea politicilor monetare şi bugetare. În anii 1980, anumite modele teroretice au evidenţiat incoerenţa temporală a politicilor optime. Acest concept trimite la următorul raţionament. O politică monetară restrictivă este elaborată în perioada t pentru a fi aplicată în perioada t+1. Se presupune că agenţii privaţi formulează anticipări raţionale şi că banca centrală arbitrează între reducerea inflaţiei şi sporirea activităţii peste nivelul său natural – dacă agenţii au anticipat o inflaţie scăzută, banca centrală renunţă la obiectivul său iniţial de inflaţie redusă pentru a spori producţia şi ocuparea forţei de muncă. Politicile optime nu sunt credibile – reciproc, politicile credibile sunt suboptime. Pentru depăşirea aceastei dileme s-a considerat / constatat că interdependenţa băncilor central / institutelor centrale de emisiune era susceptibilă de a spori credibilitatea politiciilor monetare dezinflaţioniste, eventual cu preţul instabilităţii activităţii. Mai recent, unii specialişti au căutat forme instituţionale (contracte între guvern şi banca centrală) capabile să facă politica optimă credibilă atât în termenii inflaţiei, cât şi în termenii activităţii. Independenţa băncii central sau naționale pare a fi, din nou, soluţia optimă. Cu toate acestea, o independenţă prea mare a băncilor central sau naționale poate contracara obiectivele politicii bugetare şi diminua eficacitatea globală a politicilor economice. S-a considerat / apreciat, timp îndelungat, că, atribuind autorităţilor monetare obiectivul stabilităţii preţurilor şi guvernelor pe acela al ocupării depline a forţei de muncă, economiile statelor puteau realiza o creştere echilibrată. Această viziune se baza pe ficţiunea existenţei unui decident public unic, care alocă în mod optim un număr suficient de instrumente (monetare, bugetare şi fiscale) obiectivelor urmărite. Acordând independenţă băncilor central, legislatorii au creat o problemă veritabilă de coordonare între politicile monetare şi bugetare (policy-mix). Se poate imagina, de exemplu, că o bancă centrală independentă aplică o politică accentuat dezinflaţionistă. Dacă guvernul decide să majoreze cheltuielile publice pentru a susţine cererea, dar fără a majora impozitele, apare un deficit bugetar. Monetizarea deficitului este exclusă pentru că banca centrală este independentă. Datoria publică sporeşte şi este însoţită de creşterea ratelor reale ale dobânzii care frânează eventual investiţiile private, iar povara ajustării este reportată în timp. F. Coordonarea internaţională a politicilor monetare. Internaţionalizarea crescândă a economiilor a exarcerbat conflictele legate de policy-mix. Teoria arată că este imposibil să existe simultan un regim de cursuri valuatre fixe, o mobilitate perfectă a capitalurilor şi o autonomie a politicilor monetare – este vorba de celebrul triunghi al incompatibilităţii, argument utilizat adesea pentru a legitima cursuri valutare flotante. Cu toate acestea, evoluţia cursurilor valutare reale după abandonarea sistemului de la Bretton Woods a generat îndoieli / neîncredere în ceea ce priveşte avantajele deduse din / generate de autonomia politicilor monetare într-un regim de cursuri valutare flexibile. Pe de o parte, fixarea / stabilirea cursului valutar furnizează o credibilitate suplimentară strategiilor dezinflaţioniste coordonate. Astfel, Sistemul Monetar European, conceput pentru a evita strategiile de devalorizare competitivă care permit exportarea şomajului, a permis statelor participante să îşi ancoreze strategia dezinflaţionistă la cea a Bundesbank. Pe de altă parte, chiar dacă politicile monetare sunt autonome într-un regim de cursuri valutare fixe, ele suscită / generează efecte de revărsare asupra statelor vecine (beggarthy-neighbor policies), obligate să recurgă la eventuale represalii / reacții nedorite.. De exemplu, o politică monetară expansionistă reduce ratele dobânzii, provoacă scurgeri de capitaluri prin deprecierea monedei, sporeşte cererea internă şi externă a economiei naţionale (exporturile fiind stimulate de depreciere), dar descurajează activitatea statelor partenere, care pot aplica, la rândul lor, o politică monetară expansionistă. În lipsa unor politici coordonate, încercarea de a exporta dezechilibrele proprii provoacă un bulgăre de zăpadă inflaţionist. Problema este modul de coordonare a politicilor unor state suverane care nu agreează la un moment dat nici aceleaşi structuri, nici aceleaşi obiective economice şi sociale. Statele europene experimentează o cale alternativă, anume aceea a uniunii monetare cu monedă unică. Această uniune promovează o politică monetară comună dar lasă nerezolvată problema efectelor de revărsare ale politicilor bugetare necoordonate Lavigne A., Monetary policy, în Jessua C., Labrousse Ch., Vitry D., Gaumont D., sub direcţia, 2006, Lucr. cit., pp.568 - 572; Lavigne A. & Villieu P., La politique monetaire: nouveau enjoux, nonveau debats?, în Revue d’economie politique, iulie-august 1996, pp. 491-570, nr.4; Lindsey D. & Wallich H., 1994, Monetary Policy, în Palgrave Dictionary; Desquilbet J.-B. & Willims P., La theorie du policymix: un bilan critique, în Revue d’economie financiere, ianuarie 1998, nr. 45; Cerna S., 2009, Lucr. cit., pp. 339-402. 1.4.Provocări ale macroeconomiei contemporane la adresa monedei Analiza macroeconomică s-a dezvoltat inițial în mod autonom, dar faptul că acordă un loc important monedei se datorează în mod deosebit contribuțiilor lui J.M. Keynes prin elaborarea și publicarea Teoriei generale. Aprofundarea fundamentelor microeconomice ale teoriei referitoare, deopotrivă, la cererea de monedă și la cererea și oferta globale, au modificat însă progresiv conținutul funcțiilor cererii și ofertei, prin luarea în considrrare în măsură mai mare a comportamentului agenților economico-sociali și chiar a anticipărilor lor. Trebuie abordată, deci, piața monetară și, mai ales, relațiile acesteia cu cele trei piețe privilegiate ale analizei economiei globale, anume piața bunurilor, piața capitalului și piața muncii, folosind ca variabile de ajustare prețurile / P, rata dobânzii / d și rata salariului / W. Conform principiului lui Walras (maximizarea utilității în toate sectoarele de activitate), cele patru piețe pot determina numai trei prețuri, dar dacă acestea sunt prețuri de echilibru, economia asigură ocuparea deplină a forței de muncă. Urmare celor de mai sus, prezentăm succint, în cele ce urmează, cîteva dintre provocările, considerate cele mai semnificative, pe care macroeconomia contemporană le lansează monedei și, implicit, pieței monetare. A. Oferta şi cererea pe piaţa monetară. Piaţa monetară confruntă o ofertă exogenă, care constituie o constrângere mai mult sau mai puţin strictă, şi o cerere ale cărei argumente (determinate) principale sunt venitul şi rata dobânzii. Oferta de monedă face obiectul unei analize relativ tehnice, în care o monedă centrală, calificată uneori drept High power money (H), este multiplicată de sistemul bancar funcţie de un multiplicator al depozitelor şi al creditelor. Relaţia dintre bancnote şi depozite (c) şi coeficientul rezervei de monedă centrală pe care trebuie să o deţină băncile comerciale (z), determină valoarea acestui multiplicator (m). Se scrie: M=Hm, unde M reprezintă moneda (cantitatea de monedă), iar m=(1+c)/(c+z). Dezbaterea s-a referit mai întâi la problema de a determina dacă moneda centrală este controlată strict de institutul central de emisiune sau banca centrală (teza monetaristă a bazei monetare exogene) sau dacă o parte poate fi produsă funcţie de nevoile băncilor comerciale şi de diferenţa dintre rata dobânzii pieţei monetare şi cea a creditelor. S-a pus, de asemenea, problema dacă multiplicatorul este stabil sau nu. Răspunsul la aceste două probleme (controlul strict al institutului central de emisiune asupra monedei centrale şi gradul de stabilitate a multiplicatorului) a constituit mai mult rezultatul experienţei decât al analizei ştiinţifice. S-a constat că institutul central de emisiune (banca centrală) poate controla perfect cantitatea de monedă, însă cu condiţia de a îşi majora îndeajuns şi cu perseverenţă ratele dobânzii de referinţă. Rata dobânzii are, aşadar, un rol specific în crearea de monedă, chiar dacă, în scopul simplificării, analiza consideră cel mai adesea moneda drept un factor exogen (M=M*). Cererea de monedă a avut justificări mai teoretice. A fost sesizată apariţia unei cereri nete de monedă la L.Walras şi a unei nevoi de încasări reale la A.C. Pigou. Cu toate acestea, cererea de monedă în sensul modern al termenului este prezentată pentru prima dată de J.M.Keynes, cu cele trei încasări ale sale. Două dintre încasări, anume încasarea de precauţie şi încasarea de speculaţie, sunt explicate de variabila rata dobânzii cu toate că J.M.Keynes integrase, în sfârşit, încasarea de precauţie în încasarea pentru tranzacţii, care era, la rândul său, o funcţie de venit. În sinteză, apare forma cererii de monedă utilizată cel mai frecvent, anume: Md=L0+L(Y,r), unde L0 este un factor exogen care reprezintă gradul de preferinţă pentru lichiditate. Cererea de monedă este o funcţie crescătoare în raport cu venitul şi descrescătoare în raport cu rata dobânzii. În cadrul curentului keynesian, unii specialiști Baumol W.J.,1952, The transaction demand for cash: an inventory theoretic approach, în Quarterly Journal of Economics, 66 / 4; Tobin J., 1958, Liquidity preference as behaviour towards risk, în Review of Economic Studies, 25 / 1 au studiat separat diferitele forme de încasări. Baumol a dat formă încasării pentru tranzacţii – a arătat că alegerea pe care o face agentul economic între a plasa o fracţiune / parte mai mult sau mai puţin importantă din venitul său monetar sau a-l conserva sub formă lichidă rezultă din compararea ratei dobânzii cu costurile de tranzacţionare legate de orice operaţiune de plasament, apoi de lichidare a activelor achiziţionate. Nivelul raţional al încasării care trebuie deţinută este determinat atunci când costurile şi câştigurile marginale sunt egale (se anulează, se contrabalansează). Aşa-numita formulă a rădăcinii pătrate C/2=1/2(2bT/r)1/2, unde C/2 este încasarea medie, b reprezintă costurile de tranzacţionare şi T reprezintă venitul corespunzător cheltuielilor de efectuat, indică nivelul pe care ar trebui să îl aibă această încasare. Încasarea speculativă a fost, la rândul său, obiectul unei prelucrări simple de către Tobin, care, considerând că speculatorul este un jucător, presupune că acesta are anticipări certe şi îşi alege activele după principiul / regula totul sau nimic. Speculatorul îşi fundamentează atitudinea pe randamentul unui activ de tip consolidat, care îi procură un venit determinat de rata actuală a dobânzii de piaţă (r) şi de un plus sau minus de valoare (g), care depinde de o rată viitoare anticipată în mod cert (re). În acest caz g=(1/re-1/r)/1/r. Atunci când suma (1+g) este nulă (se anulează) se atinge rata critică rc=re/(1+re). Dacă rata actuală de piaţă este superioară ratei critice, agentul îşi va plasa toate disponibilităţile în titluri; în caz contrar le va conserva sub formă monetară. Funcţia globală a cererii de încasări speculative va avea cu siguranţă o formă descrescătoare în raport cu rata dobânzii pentru că agenţii au rate critice diferite. Tobin este nesatisfăcut însă de această prezentare, pentru că nu descrie comportamentul unui agent care posedă atât monedă, cât şi titluri. Drept urmare, el propune o altă analiză, în care agentul se bazează pe anticipări probabilistie pentru a determina mărimea g (plusvaloare sau scădere de valoare / piedere). Se notează cu g *media unei distribuţii de probabilitate de formă generală şi cu δg abaterea standard a acesteia. Suma (1+g*) va măsura randamentul mediu al portofoliului ales, iar δg riscul acestuia. Randamentul total (RT) şi riscul total (δT) sunt asociate pe o dreaptă bugetară cu pantă crescătoare de forma (1+g*)/δT (se consideră că riscul şi randamentul evoluează în paralel – mână în mână). Fiecare agent are o funcţie de utilitate diferită, care depinde de poziţia (atitudinea) sa faţă de risc, în sensul că este diversificator, adică este defavorabil riscului (nu îl apreciează sau nu îl agreează), sau este un speculator, adică este favorabil riscului (îl agreează sau îl apreciează). Pe de altă parte, 1/δg este panta descrescătoare a dreptei care corelează plasamentele B şi riscul total δT. Aşadar, fiecare plasament este asociat unui risc total determinat şi fiecare risc total este asociat unui randament total. Atunci când rata dobânzii creşte, acelaşi risc va fi asociat unei speranţe mai mari de câştig, iar panta dreptei bugetare va creşte, justificând plasamente mai importante în cazul diversificatorului. Atunci când creşte riscul apreciat de acest tip de agent, componenţa portofoliului său se modifică în favoarea monedei. În ceea ce îl priveşte, speculatorul rămâne un adept al principiului / regulii totul sau nimic. Utilizând o metodă pe care J.M. Keynes o recuzase anticipat, J.Tobin confirmă două puncte esenţiale ale teoriei keynesiene, anume influenţa ratei dobânzii şi influenţa anticipărilor asupra cererii de monedă. Un cunoscut monetarist american Friedman M., 1956, The quantity theory of money. A restatement, în Studies in the Quantity Theory of Money, Chicago, University of Chicago Press, la rândul său, a adus o contribuţie majoră în analiza cererii de monedă, reintroducând preţurile şi ţinând cont de rata anticipată a inflaţiei. Lărgind spectrul activelor cu care moneda intră în concurenţă, anume la obligaţiuni, acţiuni, active fizice şi active umane (reprezentate prin paramentrul w), şi introducând un parametru de comportament (u), Friedman enunţă o funcţie a cererii inspirată din propria sa analiză a comportamentului. Activele fac obiectul unor alegeri determinate de ratele de randament, respectiv r pentru acţiuni (este vorba de o rată reală), rb pentru obligaţiuni (este vorba de o rată monetară), P pentru active fizice - şi făcute luând în consideraţie constrângerea patrimonului. Reprezentative pentru acest patrimoniu sunt venitul permanent şi, apoi, venitul current asociat ratei medii. Variabila care justifică moneda (cantitatea de monedă) este pur şi simplu nivelul preţurilor (P*). Eliminând influenţa pe care ar putea să o aibă pe termen lung variaţiile ratei dobânzii şi adoptând postulatul omogenităţii, M. Friedman a ajuns la o formulare simplă a cererii de monedă, exprimată astfel: M/P=L(Y,r,pe), unde Y şi r sunt variabile permanente / constante, iar pe este rata anticipată a inflaţiei. Făcând din cererea de monedă o funcţie pe termen lung, M. Friedman ia în consideraţie numai încasările pentru tranzacţii – rata dobânzii este doar un cost de oportunitate, iar anticipările privesc numai rata inflaţiei. Considerând oferta de monedă doar o constrângere exogenă, el regăseşte o relaţie definită perfect între monedă şi preţuri. Acest cantitavism nu îl impiedică să considere că moneda contează, întrucât stabilitatea relaţiei dintre monedă şi venit permite stabilizarea pe termen lung a economiei dacă rata de creştere a masei monetare este fixată printr-o politică de normă. Moneda contează şi pe termen scurt – studiile elaborate împreună un colaborator în prima jumătate a anilor 1960 pe statistici americane i-au arătat că, în cursul ciclurilor, relaţia dintre monedă şi venit este foarte instabilă şi că variaţii (modificări) uşoare / puțin semnificative sau chiar nesemnificative ale cantităţii de monedă coincideau cu variaţii (modificări) mult mai importante ale venitului. M. Friedman a dedus, deci, că moneda exercită un efect multiplicator puternic, ceea ce i-a consolita interesul pentru stabilizarea creşterii monetare. B. Piaţa monetară şi echilibrul macroeconomic. Se pune problema dacă moneda influenţează nivelul activităţii şi al ocupării forţei de muncă sau incidenţa sa se limitează doar determinarea nivelului preţurilor. Pentru a răspunde la o asemenea problemă se ia ca model de referinţă sinteza keyesiană neoclasică. Sinteza se orientează în mod deliberat spre o concepţie neoclasică a economiei, care va conduce în cele din urmă, odată cu noua economie clasică (NEC), la cantonarea monedei în rolul său clasic de determinant al preţurilor – modelul are doar un punct de plecare keynesian / modelul de echilibru temporar IS-LM Hicks J.R., 1935, A suggestion for simplifying the theory of money, în Economica, N. S., 2 / 1. Datorită lui J.M. Keynes, rata dobânzii devenise o variabilă determinată pe piaţa monetară. După cum se observă din condiţia de echilibru, Ms=Md=L0+L(Y,r), această piaţă nu poate determina singură cele două variabile Y şi r, astfel încât modelul keynesian capătă caracteristica esenţială care constă în faptul că echilibrul pieţei monetare este inseparabil de echilibrul pieţei bunurilor: Y=C(Y)+I(r) - consumul este funcţie de venit şi investiţiile de rata dobânzii. Din această constatare decurge modelul IS-LM. De fapt, J.M. Keynes a precizat clar că el nu contestă modul în care teoria clasică a valorii explică determinarea preţurilor relative. El contestă Leijonhufvud A., 1968, On Keynesian Economics and the Economics of Keynes, Oxford Univesity Press doar faptul că piaţa bunurilor poate determina, fără monedă, preţul capitalului, rata investiţiilor şi, deci, venitul global. În această analiză rata dobânzii nu poate fi preţul care egalizează economisirea şi investiţia – rata dobânzii nu mai este un preţ relativ ca oricare altul, ci este dependentă direct de constrângerea monetară MS=Md* (oferta de monedă este egală cu cererea medie de monedă) şi de incertitudinea viitorului (preferinţa sau înclinaţia, propensiunea pentru lichiditate) L0. Datorită acestui mod de formare, rata dobânzii nu poate fi din start un preţ de echilibru. Drept urmare, nu mai există nici motivul ca venitul care îi corespunde să fie venitul de ocupare deplină a forţei de muncă. J.M.Keynes a reorientat, asftel, atenţia dinspre latura ofertei (venitul de ocupare deplină a forţei de muncă definit de clasici şi realizat datorită unui sistem walrasian de preţuri) spre latura cererii şi spre rolul destabilizator al investiţiei. Cu toate acestea, piaţa muncii rămâne prezentă în analiza sa. Rata salariului (nominal) este rigidă în sensul descreşterii, lucru care nu este obligatoriu nefavorabil, pentru că permite susţinerea cererii. Atâta timp cât subzistă şomajul involuntar, salariile sunt rigide şi în sensul creşterii. În sfârşit, dacă lucrătorii refuză diminuarea salariului lor monetar (nominal), atunci ei sunt mai puţin sensibili la scăderea salariului lor real atunci când cresc preţurile. J.M. Keynes nu neglija riscurile inflaţiei, însă le considera secundare în perioade de criză şi de şomaj. Sinteza keynesină neoclasică este aceea care, adăugând modelului IS-LM o piaţă a muncii pur clasică, a permis corelarea strânsă a relansării activităţii economice cu nivelul preţurilor. Pe o piaţă clasică a muncii, nivelul de ocupare a forţei de muncă depinde, pe termen scurt, de obţinerea unei rate a salariului de echilibru (W/P=YN’), iar producţia depinde de acest nivel de ocupare. Neoclasicii afirmă, de astfel, că efectul de încasări reale şi influenţa sa directă asupra cererii invalidează cazurile keynesiene. Intr-adevăr, faptul că rata dobânzii nu poate scădea suficient datorită capcanei lichidităţii sau că influenţa sa asupra investiţiilor nu se resimte întodeauna nu mai contează, pentru că agenţii îşi vor cheltui automat toate surplusurile de încasări pe ansamblul pieţelor de bunuri. Aşadar, pentru neoclasici, tot ce rămâne din teoria lui J.M. Keynes este rigiditatea ratei salariului monetar (nominal), adică W=W*. În aceaste condiţii, doar o creştere a preţurilor va permite scăderea ratei salariului real şi a şomajului şi creşterea producţiei. Aşa se face că, pentru modelul sintezei, creşterea venitului este legată automat de creşterea preţurilor. Aceasta din urmă favorizează ocuparea forţei de muncă, dar se loveşte de constrângerea monetară, care limitează cererea. S-a pus problema modului de rezolvare a acestei contradicţii. O politică bugetară (soluţie keynesiană) sporeşte nivelul activităţii, dar şi ratele dobânzii, cu posibilitatea unui efect puternic de evicţiune. O politică monetară (soluţie monetaristă) diminuează ratele dobânzii şi este dublu favorabilă cererii, conjugând un Efect Keynes şi un Efect Pigou. Modelul sintezei neoclasice ajunge, deci, la o funcţie a ofertei globale crescătoare şi la o funcţie a cererii globale descrescătoare în rapot cu nivelul preţurilor şi la soluţii monetariste. Politica monetară este preferabilă cererii bugetare pentru creşterea nivelului venitului monetar (PY), însă o parte din această creştere se realizează prin preţuri. Riscul inflaţionist este asociat oricărei iniţiative de ameliorare a nivelului activităţii, chiar şi în situaţiile de subocupare a forţei de muncă. Începând cu dezbaterile privind curba lui Phillips Phillips A.W., 1958, The relation between unemployment and the rate of change of money wage rates in the United Kindom, în Economica, 25, 100, relaţia inversă dintre inflaţie şi şomaj iese parţial din sfera monetară. Guvernanţii sunt informaţi că pot arbitra între rata inflaţiei şi rata şomajului. Orice scădere a ratei şomajului declanşează o creştere dată a ratei salariului (nominal). Ţinând cont de creşterea productivităţii, există o singura rată a şomajului care corespunde unei rate zero a inflaţiei. Sub această rată, guvernanţii care doresc o creştere a ocupării forţei de muncă trebuie să accepte o rată a inflaţiei corespunzătoare. Monetariştii Phelps E.S., 1967, Phillips curves expectations of inflation and optimal unemployment over time, în Economica, 34; Friedman M., 1977, Inflation and unemployment, în Journal of Political Economy, 85 / 3 refuză ideea că obiectivul unei rate reduse a inflaţiei pe care îl urmăreau este un factor de şomaj. Pentru a contracara argumentarea dedusă din curbele lui Phillips, ei afirmă că rata salariului (nominal) negociată de sindicate depinde de anticipările acestora legate de rata inflaţiei şi că aceasta din urmă este o funcţie de rată anunţată de creştere a masei monetare (de unde curbe majorate ale lui Phillips). Comportamentul autorităţilor monetare, aşa cum este anticipat el de către lucrători, devine determinantul principal al inflaţiei. Politica guvernelor ar putea deveni eficace / rațională doar datorită unor erori de anticipare, care i-ar determina pe lucrători să subevalueze deriva preţurilor, însă cu condiţia ca şomajul să depăşească rata sa naturală. Expresia rata naturală a şomajului, folosită iniţial doar pentru a descrie situaţia unei pieţe a muncii de tip american, în care mobilitatea lucrătorilor este importantă, a devenit rapid mai radicală. Datorită NAIRU (Non Accelerating Inflation Rate of Unemployment), guvernanţii sunt informaţi de acum înainte că, dacă optează pentru o politică de combatere a inflaţiei, vor fi obligaţi să accepte o anumită rată a şomajului. Asistăm deci la o inversare a dezbaterii referitoare la curba lui Phillips. Introducerea ipotezei anticipărilor raţionale de către noii clasici a radicalizat această teză. Într-adevăr, conform acestei ipoteze, în medie agenţii nu se pot înşela (ţinând cont de informaţiile disponibile şi de costul pe care l-ar suporta datorită erorilor proprii de anticipare) şi conduce la concluzia după care costul real al muncii nu poate scădea – aşadar, este inutil să se aştepte ca inflaţia să acţioneze asupra nivelului de ocupare a forţei de muncă. Orice politică, inclusiv politica monetară va fi ineficientă. Inflaţia redevine un simplu fenomen monetar şi trebuie să ţină de politica monetară, în timp ce şomajul devine o simplă problemă de costuri şi de imperfecţiuni ale pieţeii muncii (de care depinde importanţa ratei naturale a şomajului). Există nunaţe importante între noii clasici şi neoclasici. Pentru noii clasici, moneda este întodeauna neutră; pentru neoclasici, însă, factorii monetari pot îndeplini un anumit rol pe termen scurt, pentru că şomajul depăşeşte deseori rata sa naturală. Cu toate acestea, acceptarea creşterii preţurilor nu este soluţia cea mai bună, întrucât reduce încasările reale. De fapt, dacă agenţii economici ar fi complet raţionali, scăderea salariilor şi a preţurilor ar putea redeveni un factor favorabil cererii, întrucât conduce la creşterea încasărilor reale aflate la dispoziţia agenţilor. Astfel, pornind de la o analiză care corela inflaţia cu creşterea venitului, s-a ajuns să se demonstreze că, în cele din urmă, scăderea preţurilor este aceea care ar putea relansa economia. Piaţa muncii rămâne, aşadar, factorul principal de blocaj în realizarea echilibrului economic global, din cauza unei rate a salariului de dezechilibru. În timp ce teoria neoclasică tindea tot mai mult spre economia ricardiană, postkeynesienii au căutat să demonstreze că şi preţul capitalului putea fi un preţ de dezechilibru. În modelul IS-LM, piaţa bunurilor includea bunurile de investiţii (ipoteza bunului unic reprezentativ pentru ansamblul bunurilor), motiv pentru care, în consecinţă, preţurile relative ale bunurilor şi ale capitalului fiind astfel predeterminate, fracţiunea / partea de bunuri destinată investiţiei era, la rândul său, predeterminată. Or, pe curba IS se află toate perechile de r şi Y (rata dobânzii şi producţie) care sunt compatibile cu echilibrul pieţei bunurilor. Ponderea bunurilor de capital trebuie să se modifice funcţie de circumstanţe, iar ipoteza bunului unic trebuie abandonată pentru că fiecărui r (nivel al ratei dobânzii) îi corespunde un preţ al capitalului şi o rată de investiţie. Acesta este scopul lui J.Tobin în teoria sa privind coeficientul q – distingând preţul capitalului deja existent (reprezentat de titlurile schimbate pe piaţa financiară) de cel al capitalului nou produs (schimbat pe piaţa bunurilor), el arată că rata dobânzii şi rata investiţiei se determină anume pe piaţa financiară. Or, în spiritul tradiţiei keynesiene, moneda are pe această piaţă un rol activ de substituţie – moneda participă la determinarea acestui preţ relativ (prin urmare, nu este neutră). C. Monedă şi creştere. Domeniul privilegiat al neoclasicilor este termenul lung. Este normal deci ca şcoala lor să acorde o atenţie deosebită modelelor de creştere şi modului de a înţelege rolul monedei în aceste modele. Monetariştii au fost primii care au arătat că, dată fiind stabilitatea cererii de monedă, trebuie să existe o relaţie simplă între trei rate de creştere, anume rata naturală de creştere a economiei, rata de creştere a cantităţii de monedă şi rata de creştere a inflaţiei (rata de creştere a inflaţiei este egală cu diferenţa dintre rata de creştere a cantităţii de monedă şi rata de creştere a economiei; aceasta din urmă este o rată de creştere naturală, dar şi potenţială, care se realizează numai dacă se produc toate ajustările necesare prin preţuri şi prin cantităţi). Se pune problema influenţei ratei de creştere a ofertei de monedă asupra modului în care se derulează creşterea activităţii economice presupunând că pieţele sunt perfecte. Este vorba despre problema superneutralităţii monedei. Faptul că anumite preţuri sunt vâscoase şi nu pot evolua spre valorile lor de echilibru sau că informarea este insufiecintă sau asimetrică face loc unor dezbateri noi asupra rolului pe care l-ar putea îndeplini factorii monetari. Punctul de plecare al analizei este situaţia de informare perfectă, flexibilitate perfectă a preţurilor şi raţionalitate perfectă. Se face distincţie între rata dobânzii reale r şi rata dobânzii nominale, determinată după formula lui Fisher: i=r*+p*e. Cererea de monedă se scrie M=PL(Y,i) sau, într-un mod mai explicit, M=PL(r*+p*e, Y), unde r este o rată reală dată, iar Y este venitul de ocupare deplină a forţei de muncă. Nivelul preţurilor este P=M/L(r*+p*e, Y). Rata inflaţiei este funcţie de rata de creştere a monedei anticipată de agenţi. Dacă se practică o politică normativă, aceste anticipări sunt stabile şi fără influenţă asupra ratei infaţiei. Dacă guvernul doreşte să stimuleze producţia majorând rata de creştere a ofertei de monedă şi acceptând o rată mai ridicată a inflaţiei, atunci acest şoc monetar va diminua rata nominală a dobânzii pe termen scurt, dar o va majora pe termen lung datorită revizuirii anticipărilor în sens crescător (Efect Fisher). Creşterea ratei nominale a dobânzii va antrena o diminuare a cererii de încasări reale a agenţilor economici – din acest motiv, creşterea preţurilor, destinată să restabiliească echilibrul pe piaţa monetară, va fi, într-o primă etapă, superioară ratei de creştere a monedei. După determinarea noilor anticipări ale agenţilor, rata inflaţiei redevine egală cu rata de creştere a cantităţii de monedă. Cu excepţia perioadei de tranziţie, rata reală nu se modifică, iar economia nu este afectată de pertubaţia monetară. Aşadar, moneda este superneutră. Acest punct de vedere este respins de J.Tobin, care arată că rezultatul respectiv este obţinut numai datorită faptului că, în analiza prezentată, preţul monedei este pur şi simplu inversul nivelului preţurilor. Dacă se consideră că preţul monedei este, ca şi preţul altor active, inversul randamentului său, atunci şi variaţia preţului monedei va antrena o variaţie a ratei reale de echilibru pe termen lung. Făcând moneda mai puţin atractivă, accelerarea ratei inflaţiei conduce la creşterea preţului capitalului şi la descreşterea raportului (M/P)/K . S-a confirmat, la începutul anilor 1970 Patinkin D., 1972, Studies in Monetary Economics, New York, Harper & Row, că această analiză, utilizând diferenţierea Mundell R.A., 1963, Inflation and real interest rates, în Journal of Political Economy, 71 între comportamentul întreprinzătorilor, care îşi determină în mod raţional investiţiile bazându-se pe o rată reală a dobânzii (r), şi comportamentul investitorilor financiari, care îşi aleg activele funcţie de rata nominală a dobânzii (i). Pornind de la un model de tip IS-LM de inspiraţie neoclasică, în care echilibrul pieţei monetare şi echilibrul pieţei bunurilor depind atât de rata dobânzii (nominală pentru prima, reală pentru a doua), cât şi de încasările reale ale agenţilor, se arată Patinkin D., 1972, Lucr. cit. că o creştere a ratei inflaţiei antrenează o diminuare a ratei reale a dobânzii. Această evoluţie se datorează faptului că sporirea ratei nominale este, de fapt, inferioară ratei inflaţiei, datorită diminuării cererii de încasări reale ale agenţilor. Utilizând două sisteme de analiză diferite, Patinkin şi Mundell ajung la aceaşi conluzie – moneda nu este superneutră. Modificarea ratei inflaţiei acţionează asupra economiei, de unde se poate deduce în special că obiectivul obţinerii celui mai scăzut nivel posibil al ratei inflaţiei (nominale) recomandat de NEC (Noua Economie Clasică) trebuie să aibă drept consecinţă (toate celelalte elemente rămând identice / neschimbate) o diminuare a achiziţiei de capital fizic. Aşadar, acordul între un neokeynesian şi un neoclasic se realizează în ceea ce priveşte absenţa superneutralităţii monedei, chiar şi în cazul cel mai favorabil, anume acela al creşterii optime. Problema care se pune vizează ce se întâmplă însă când condiţiile echilibrului nu sunt îndeplinite. Lumea contemporană este afectată atât de inflaţie, cât şi de şomaj – drept urmare, economiştii se orientează tot mai mult spre analiza politicilor care ar trebui puse în aplicare / implementate sau operaționalizate. Cu toate acestea, opţiunile lor teoretice nu mai sunt contestate fundamental. Astfel, modelul neoclasic se concentrează asupra ratei inflaţiei care este legată atât de politica monetară a guvernului, cât şi de anticipările inflaţioniste ale agenţilor economici influenţaţi direct de ceea ce ştiu ei despre această politică. Ţinând cont de acest punct de plecare, şcoala neoclasică se arată ostilă unei politici monetare discreţionare. Dacă un guvern vrea să pună în aplicare o politică de inflaţie scăzută, dar îşi gestionează moneda fără norme stricte, atunci influenţa monedei asupra anticipărilor inflaţioniste ale agenţilor va face această politică inutilă în acţiunea sa asupra ocupării forţei de muncă şi va duce, paradoxal, la un exces de inflaţie Kydland F.E. &Prescott E.C., 1977, Rules rather than direction: the inconsistencyof optimal plans, în Journal of Political Economy, 87. Această politică este condamnată / acuzată din cauza incoerenţei sale dinamice. Pentru a rezolva incoerenţa între ceea ce doreşte guvernul (o sporire a producţiei) şi ceea ce obţine el (accelerarea inflaţiei) se recurge frecvent la o bună reputaţie sau la delegarea autorităţii către un organism independent, care nu încalcă normele stricte şi fixează definitiv creşterea monetară la rata cerută pentru inflaţia minimă, de preferinţă nulă. În ceea ce priveşte curentul keynesian, adepţii săi se străduiesc să arate că moneda îşi îndeplineşte rolul, chiar şi pe termen lung. Pentru ca o creştere să fie echilibrată, capitalul trebuie format cu regularitate – or, acesta este cazul doar pentru un anumit preţ al capitalului, coeficientul q a lui Tobin, de un nivel suficient de mare. Orice politică monetară care fixează rata dobânzii funcţie de obiectivul antiinflaţionist pe care şi l-a propus poate exercita o influenţă negativă asupra preţului capitalului şi destabilizează creşterea economiei reale. Pentru ca preţul capitalului să atingă nivelul cerut, astfel încât echilibrul dintre cererea şi oferta globale să se realizeze în mod dinamic, politica trebuie să acţioneze asupra altor tipuri de anticipări, mai ales asupra acelora care determină investiţiile. Termenul scurt influenţează modul în care termenul lung este perceput şi exercită asupra acestuia o acţiune determinantă. În această analiză, creşterea potenţială nu este o valoare dată – degradarea conjuncturii pe termen scurt poate duce, dacă acţionează asupra anicipărilor agenţilor, la o încetinire a creşterii pe termen lung. Aceste dezbateri post keynesiene permit, aşadar, înţelegerea mai sistematizată a ceea ce J.M. Keynes expusese în lucrarea sa fundamentală, Teoria generală – comportamentul autorităţilor monetare, comportamentele financiare ale agenţilor economic-sociali şi anticipările sectorului productiv determină împreună un sistem macroeconomic de preţuri (nu neapărat cel care generează echilibru) şi permite definirea unei teorii globale a producţiei. Contrar acestei concepţii, modelul macroeconomic neoclasic este cel care se aproprie cel mai mult de un model de echilibru general intertemporal, de tip Arrow-Debreu, unde moneda nu îşi are locul pentru că suveranul decide cantitatea sa şi nivelul dorit al preţurilor. În acest model, rolul monedei depinde de o serie de condiţii restrictive, abandonate deseori în analizele microeconomice – informaţii perfecte, anticipări raţionale, agent reprezentativ, pieţe perfecte. De altfel, referirea la echilibru nu este contestată, ci, dimpotrivă, este şi mai accentuată în cazul modelelor de creştere echilibrată, care servesc drept cardu pentru explicaţiile inflaţiei. Se conturează, deci, o nouă dihotomie între o marcoeconomie simplificată şi un studiu al fundamentelor şi mecanismelor care se doreşte mai realist. Aceasta explică fără îndoială motivul pentru care teoria monetară stagnează, în timp ce se dezvoltă teoriile creditului şi ale comportamentului bancar, teorii care caută să explice rolul factorilor financiari fără a recurge la teoria monetară. Mourgues de M., Monetary analysis and macro-economic equilibrium, în Jessua C., Labrousse Ch., Vitry D., Gaumont D., sub direcția, 2006, Dicționar de științe economice, Editura Arc, Întreprinderea Editorial-Poligrafică Știința, București, pp. 561-565); Cerna S., 2009, Lucr. cit., pp. 1-32.  CAPITOLUL 2. STUDIU DE CAZ DEMERSURILE ROMÂNIEI, CA STAT MEMBRU AL UNIUNII EUROPENE, SPRE CONVERGENȚA NOMINALĂ ȘI REALĂ CU ZONA EURO (IMPLICREA MONEDEI) 2.1. Considerații preliminarii Criza financiară declanșată în anul 2008 a arătat că nevoia de politici economice care să asigure stabilitatea economică excede cu mult adoptarea monedei euro. Potrivit ultimelor rapoarte de convergență ale BCE, state care au adoptat moneda euro în anii 1999 sau 2001 (este vorba de statele care aveau un mare deficit de competitivitate) au înregistrat realizări sau avansuri minore pe linia convergenței reale sustenabile; adică, progresele înregistrate până în anul 2008 au fost anulate în măsură semnificativă de efectele crizei financiare mondiale acute şi ale crizei zonei euro. În aceeaşi perioadă, în Uniunea Europpeană cu 28 de state membre s-a înregistrat o anumită convergenţă reală, în principal datorită procesului de reducere a decalajelor de dezvoltare de către economiile statelor din Europa Centrală și de Răsărit (ECE). Evidenţele empirice ex-post au arătat astfel că lipsesc mecanismele automate în zona euro care să asigure o convergenţă reală sustenabilă pentru statele admise după accederea în această zonă, motivele pentru statele care au intrat în divergență după anul 2009 fiind în principal instituţiile slabe, rigidităţile structurale, creşterea greu sesizabilă a productivităţii, neajunsurile de proiectere / concepere sau formare şi de aranjamente a politicilor statelor member ale zonei euro. Criza a pus astfel în evidenţă vulnerabilități / slăbiciuni structurale şi instituţionale severe ale unor state participante la Uniunea Economică ți Monetară. Aceste state (mai ales Grecia, Portugalia și Spania) au fost cele care înainte de criză au înregistrat ritmuri ridicate de creştere economică, însă tot aceste state s-au confruntat cu căderi bruşte și semnificative ale produsului intern brut real per capita / pe locuitor odată cu izbucnirea crizei amintite. Din aceste considerente, factorii care se dovedesc a fi cruciali / esențiali pentru asigurarea convergenţei reale a statelor în ZE sunt stabilitatea macroeconomică (cu precădere sănătatea / soliditatea finanţelor publice), flexibilitatea economiei, creşterea productivităţii totale a factorilor (TFP), capacitatea instrumentelor de politici naţionale de a preveni / atenua formarea de bule speculative. Încă de la intrarea / admiterea în Uniunea Europeană, statele membre trebuie să elaboreze Programe naționale de convergenţă şi să îşi coordoneze politicile economice cu celelalte state, pe baza liniilor directoare trasate de Comisia Europeană. Etapa a doua presupune realizarea unei convergenţe nominale şi reale cât mai ridicate cu statele din zona euro, precum şi participarea la mecanismul cursului de schimb / MCS II. Trebuie spus din nou că accederea în MCS II / ERM 2 este la fel de exigentă în privința condițiilor care trebuie îndeplinite decât aderarea la zona euro; aceasta şi pentru că România are regim de ţintire a inflaţiei, cu flotare (fie şi controlată) a cursului de schimb. În final, în ultima etapă, după respectarea criteriilor de convergenţă nominală şi reală, statele membre vor participa la Uniunea Economică și Monetară prin adoptarea și introducerea în circulaţie a monedei unice europene. Această etapă presupune respectarea criteriilor de convergenţă şi, din momentul aderării la zona euro, renunţarea la independența politicii monetare, implicit la instrumentul curs de schimb, ca mijloace de ajustare a dezechilibrelor economice. După aderarea la etapa finală a Uniunii Economice și Monetare, statele trebuie să respecte regulile de funcționare și coordonare din zona euro, prin intermediul Programelor naționale de stabilitate. 2.2. Criterii de convergenţa nominală Criteriile de convergenţă formează un ansamblu coerent şi integrat. De altfel, Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene / TFUE evită sugerarea ori stabilirea vre-unei anumite ierarhizări între criteriile de convergență nominală funcţie de importanţa / semnificația, prezumată sau reală, a acestora. Acestea trebuie întrunite simultan, iar sustenabilitatea îndeplinirii lor este fundamentală. Încadrarea indicatorilor în marjele prevăzute, pentru o dată de referință, nu reprezintă în mod automat îndeplinirea criteriilor. Respectarea limitelor valorice se cuvine a fi realizată în mod durabil pentru asigurarea convergenței nominale. Cu alte cuvinte, din perspectiva îndeplinirii criteriilor de convergență, caracterul sustenabil reprezintă un factor esențial. Convergența trebuie realizată într-o manieră durabilă și nu doar la un moment dat în timp. Atingerea valorilor criteriilor de convergență la un moment dat în timp nu reprezintă o garanție per se a unor evoluții favorabile odată ce statul respectiv devine membru al zonei euro. Astfel, statele care aderă la zona euro trebuie să demonstreze caracterul sustenabil al procesului de convergență pe care îl parcurg, precum și capacitatea proprie de a respecta angajamentele permanente impuse de adoptarea monedei euro. Aceasta servește interesul statului respectiv, dar și interesul ansamblului zonei euro. Criteriile de la Maastricht sunt îndeplinite numai atunci când toți indicatorii se încadrează în limitele stabilite – dacă și numai un indicator nu se încadrează în limitele convenite și acceptate, atunci criteriile de convergență nominală nu sunt îndeplinite. Indicatorii asociați criteriilor de convergență nominală evoluează interdependent unii de ceilalți. Există un anumit grad de corelație, în sensul că, atunci când unul dintre indicatori înregistrează o deviație semnificativă, aceasta se reflectă, în timp, în abateri semnificative la nivelul tuturor celorlalte variabile. De exemplu, deviația substanțială a deficitului bugetar (ajustat ciclic) conduce la creșterea valorii indicatorului privind rata dobânzii. În plus, prin presiunea asupra echilibrului extern, cursul de schimb se poate deprecia considerabil. Teoria parităţii puterii de cumpărare indică o legătură directă între diferenţialul de inflaţie şi stabilitatea cursului de schimb. O intuiţie economică similară este valabilă, de asemenea, pentru ratele de dobândă. Astfel, calitatea mixului de politici economice este determinantă în scopul evitării efectelor de contagiune între indicatorii convergenței nominale. Evaluarea retrospectivă a convergenţei nominale se realizează luând în considerare, în principiu, ultimul deceniu. Acest tip de analiză permite stabilirea mai eficientă a gradului în care realizările actuale sunt determinate de ajustări structurale reale. Cadrul analitic al convergenţei nominale presupune, inclusiv, adoptarea unei abordări anticipative, pornind de la premisa că sustenabilitatea evoluţiilor economice favorabile este strâns condiţionată de aplicarea unor măsuri de politică adecvate şi durabile, ca răspuns la provocările prezente şi viitoare. Sustenabilitatea îndeplinirii exigențelor convergenței nominale reprezintă pentru România o provocare în cazul majorității criteriilor. Încadrarea sistematică în limitele acestora pe parcursul actualului ciclu economic este remarcabilă în cazul cursului de schimb și al datoriei publice. Cu toate acestea, inclusiv în cazul acestora din urmă, reziliența este supusă unui grad semnificativ de incertitudine. Spre exemplu, deși ponderea datoriei publice în valoarea produsului intern brut se menține la mai puțin de 2/3 din pragul de referință de 60% echivalent produs intern brut, iar poziția actuală pare că ar permite aritmetic acomodarea / absorbția efectelor unei eventuale crize noi de amplitudinea celei declanșate în anul 2008, respectiv o majorare a ponderii datoriei publice în valoarea produsului intern brut cu cca. 20 de unități procentuale, spațiul fiscal efectiv este mult mai redus (cca.10 unități procentuale), în condițiile în care nivelul de sustenabilitate estimat pentru România este de 45% echivalent produs intern brut. Istoricul ultimilor aproximativ 10 ani indică o amplitudine relativ ridicată a fluctuațiilor înregistrate în planul ratei inflației, randamentelor titlurilor de stat pe termen lung și deficitului bugetar, perioadele de convergență, în cazul fiecăruia dintre acești trei parametri, fiind urmate de inversări de tendință pe parcursul actualului ciclu economic. Însăși analiza curentă efectuată pe baza celor mai recente date constituie un exemplu în acest sens, România nereușind să se încadreze, având ca dată de referință luna septembrie 2018, în limitele aferente indicatorilor privind rata inflației și rata dobânzii pe termen lung. De altfel, concluzia examinării de către autoritățile Uniunii Europene a îndeplinirii condițiilor de convergență la momentul înaintării solicitării României de a accede în Mecanismul Cursului de Schimb II depinde inclusiv de nivelul deviațiilor acumulate în perioada curentă, în condițiile în care durabilitatea îndeplinirii criteriilor va fi judecată / apreciată din perspectiva rezultatelor înregistrate timp de o decadă de către statul în cauză. 2.3. Criteriul privind stabilitatea preţurilor În cadrul setului / mix-ului de criterii de la Maastricht, stabilitatea prețurilor este evaluată pe baza ratei medii anuale a inflației (IAPC). Indicatorul a coborât constant în anii premergători aderării la Uniunea Europeană, atingând 4,9% la finalul anului 2007. Valoarea înregistrată s-a poziționat însă substanțial peste cea de referință. Pe parcursul anului următor, respectiv în anul 2008, rata inflației în România a crescut, factorii determinanți fiind creșterea cotațiilor internaționale ale materiilor prime, persistența excedentului de cerere, adâncirea decalajului dintre dinamica salarială și cea a productivității muncii și deprecierea semnificativă a monedei naționale. Poziționarea indicatorului peste valoarea de referință în perioada pre-criză caracterizează, cu doar câteva excepții punctuale, toate statele din regiune (Bulgaria, Republica Cehă, Polonia și Ungaria). În paralel cu derularea crizei financiare, pe fondul inversării poziţiei ciclice a economiei, inflaţia a cunoscut o tendință de temperare în majoritatea statelor europene, inclusiv în România. În intervalul 2010-2013, indicatorul a fost influențat în principal de şocuri de natura ofertei (asociate, de exemplu, cotaţiilor materiilor prime pe pieţele internaţionale sau modificării cotei TVA), acestea contribuind, în cazul economiei noastre, la decelerarea mai lentă a ratei medii anuale a inflaţiei (IAPC) şi, implicit, la continuarea înregistrării unui ecart pozitiv față devaloarea de referinţă (inclusiv pe seama diminuării acestuia din urmă în anul 2013, într-un context european marcat de trenarea activităţii economice). In intervalul 2014-2016, rata anuală a inflației din România a manifestat, pe fondul reducerilor succesive ale cotelor impozitelor indirecte, o tendință pronunțată de scădere, concordantă evoluției preponderent descendente a inflației de bază, ca urmare a persistenței deficitului de cerere agregată și a poziționării anticipațiilor privind inflația ale agenților economici la valori reduse. În același sens au acționat declinul cotațiilor materiilor prime (în special energetice), dar și abundența (în primul an din intervalul menționat) a producției agricole interne. Suplimentar, dinamica IAPC a reflectat, prin intermediul evoluției prețurilor bunurilor din import, inflaţia persistent scăzută din zona euro. În aceste condiții, rata medie anuală a inflației IAPC a atins un minim istoric în luna mai a anului 2016. Ulterior, aceasta s-a înscris pe o traiectorie ascendentă, în contextul inversării poziției ciclice a economiei, evaluată a se fi produs în cursul aceluiași an, și, astfel, al presiunilor în creștere la nivelul costurilor de producție (salarii, transport, utilități). Din punctul de vedere al îndeplinirii criteriului nominal privind stabilitatea prețurilor, rata anuală a inflației s-a poziționat sub valoarea de referință la finele anilor 2015, 2016 și, respectiv, 2017. La sfârșitul anilor menționați, statele candidate din regiune au îndeplinit, de asemenea, criteriul privind stabilitatea prețurilor, cu excepţia Republicii Cehe și, respectiv, a Ungariei, cu valori ușor superioare criteriului doar în anul 2017. În cursul anului 2018, rata medie anuală a inflației (IAPC) din România a înregistrat o tendință ascendentă, valorile devenind superioare celei de referință (cu 1,7 unități procentuale în septembrie 2018). Majorarea a avut la bază presiunile asociate unor componente exogene ale coșului de consum și creșterea inflației de bază în prima parte a anului. În paralel, în luna septembrie, nivelul indicatorului a fost inferior criteriului doar în cazul Poloniei, în timp ce pentru celelalte state analizate s-au observat depășiri ale acestuia din urmă (pentru Bulgaria și Ungaria, cu un ecart mai pronunțat) sau valori similare (în cazul Republicii Cehe). Răspunsurile ratei inflației la diversele șocuri au fost influențate de caracteristicile structurale ale economiei, reflectate în compoziția coşului de consum. Un aspect particular al coșului de consum în cazul României îl constituie ponderea însemnată a produselor alimentare - peste 30% în anul 2018, cea mai ridicată la nivel european (și aproximativ dublă față de media Uniunii Europene). În structură, rata anuală a inflației este caracterizată de eterogenitate, o fracţiune consistentă a coșului de consum fiind semnificativ mai sensibilă la acțiunea unor șocuri de natura ofertei. În acest context, evoluția ratei anuale a inflației IAPC în ultimii ani a fost configurată în mod semnificativ de elemente aflate în afara sferei de acțiune a politicii monetare, de natura șocurilor de ofertă interne sau internaționale și a unor decizii administrative, de cele mai multe ori discreționare, precum și de măsuri fiscale. De altfel, gradul de flexibilitate al prețurilor este considerat unul din factorii care influențează abilitatea / capacitatea unei economii de a absorbi șocurile în manieră eficientă. Discrepanțe semnificative decurgând dintr-un character mai rigid al preţurilor într-o economie, comparativ cu celelalte, pot crea premisele unor efecte asimetrice ale politicii monetare unitare a BCE. O analiză a gradului de rigiditate a inflației din România indică valori ușor mai reduse comparativ cu cea medie de la nivelul zonei euro și, respectiv, a unei serii de alte state din regiune. Valori similare sunt evaluate și pentru Bulgaria. În cazul ambelor metode, diferențele nu pot însă fi caracterizate ca relevând discrepanțe majore (din punct de vedere al rigidităţii inflației) care ar putea contribui la reducerea similitudinii impactului politicii monetare comune asupra statelor membre. Pentru ca evoluția în viitor a ratei inflației să fie una stabilă și predictibilă este esențial ca mix-ul de politici economice să fie unul echilibrat, reformele structurale să fie accelerate, deciziile cu rol de reglementare a prețurilor administrate să fie transparente și asumate din timp, iar măsurile privind modificările de fiscalitate cu efecte directe asupra prețurilor să fie consecvente și mai stabile. 2.4. Criteriul ratelor dobânzilor pe termen lung Dinamica randamentelor titlurilor de stat pe termen lung, indicatorul pe baza căruia este evaluată convergența ratelor dobânzilor în cadrul setului de criterii de la Maastricht, a fost, în cea mai mare parte a actualului ciclu economic, convergentă cu evoluțiile înregistrate în zona euro și celelalte țări non-euro din regiune, aceasta reducându-se de la un nivel mediu de 7,3% în anul 2011 la 3,3% în anul 2016. Pe acest fond, indicatorul în cauză s-a situat la valori inferioare celor de referință, corespunzătoare criteriului de convergență privind ratele dobânzilor, în perioada 2014-2016. Ulterior însă, s-a produs o decuplare semnificativă, în tandem cu Polonia. De altfel, conform ultimului Raport de convergenţă al Băncii Centrale Europene (mai 2018), în perioada de referință aprilie 2017-martie 2018, cele două state sunt și cele pentru care ratele medii ale dobânzilor pe termen lung s-au situat peste valoarea de referință de 3,2% înregistrată la data analizei. În timp ce în Republica Cehă și Bulgaria marja față de limita criteriului în cauză a fost substanțială (cca. 1,7 unități procentuale), iar Croația și Ungaria s-au încadrat relativ la limită, în cazul Poloniei și României ratele dobânzilor au depășit valoarea de referință de 3,2%. La șase luni de la data de referință a informațiilor prezentate în raportul menționat, respectiv luna septembrie 2018, rata medie a dobânzilor pe termen lung a accelerat la 4,6% în România (de la 3,7% în luna septembrie 2017 și 3,4% în luna septembrie 2016), însă diferența față de valoarea de referință a scăzut la 0,2 unități procentuale (de la 0,8 unități procentuale), pe fondul majorării acesteia din urmă cu 1,1 unități procentuale (la 4,4%), odată cu înlocuirea Finlandei cu Grecia în baza de calcul. Istoricul ultimilor opt ani privind randamentele titlurilor de stat pe termen lung indică amplificarea substanțială (+1 unitate procentuală) a costurilor pentru finanțarea datoriei publice în perioadele de deviere semnificativă a deficitului structural de la obiectivul bugetar pe termen mediu, comparativ cu media perioadei (cca. 2,3 unități procentuale peste media zonei euro) în care obiectivul privind deficitul structural este respectat. Astfel, evidențele aferente actualului ciclu economic confirmă relația puternică dintre caracterul politicii fiscale și randamentul cerut de investitori pentru achiziția de titluri de stat. 2.5. Criteriul finanțelor publice Este vorba de soldul bugetar și de datoria publică. Deficitul bugetar s-a încadrat, începând cu anul 2013, respectiv data de la care România face obiectul componentei preventive a Pactului de Stabilitate și Creștere, în nivelul de 3% din PIB prevăzut de criteriile de la Maastricht. Evoluția din ultima parte a intervalului de timp analizat evidențiază, totuși, o decuplare de la tendința de consolidare bugetară înregistrată în celelalte state non-euro din regiune, precum și în zona euro. Majorarea cheltuielilor permanente este dificil de inversat atunci când veniturile bugetare se contractă. De altfel, în luna iunie a anului 2017, a fost declanșată procedura privind devierea semnificativă în cadrul componentei preventive, în condițiile în care, după cum este semnalat inclusiv în Raportul de convergenţă al Băncii Centrale Europene (mai 2018), România nu și-a îndeplinit obiectivul pe termen mediu începând cu anul 2016, respectiv deficit structural de maxim 1% din PIB, iar analiza Comisiei Europene din primăvara anului 2018 indică faptul că există riscul unei devieri semnificative în raport cu cerințele componentei preventive în anii 2018 și 2019. Sustenabilitatea poziției bugetare este supusă unor presiuni semnificative pe termen mediu, inclusiv pe fondul deteriorării raportului dintre volumul investiţiilor publice la valoare netă și deficitul bugetar la un nivel puternic subunitar (cca. 35% în ultima parte a intervalului analizat), în pofida trecerii economiei din faza de deficit de cerere în cea a excedentului de cerere. Estimările pentru anul 2018 indică o accentuare (la -4,3 mld. euro, de la -3,5 mld. euro în 2017, respectiv un plus de 22,9%) a decalajului dintre formarea netă de capital fix la nivelul sectorului guvernamental și deficitul bugetar. În același timp, cheltuielile de personal au crescut cu 10 unități procentuale, la 30% din total cheltuieli bugetare, în timp ce acelea de capital au scăzut, a căror pondere s-a redus de la 20% în anul 2011 la 10% în anul 2018. Aparenta convergență către coordonatele de profil ale zonei euro, în termeni de pondere în produsul intern brut, în cazul acestor capitole de cheltuieli (3,5% la capital și 10% personal), contrastează cu ecartul puternic defavorabil în termenii calității instituționale și a infrastructurii. Datoria publică, exprimată ca pondere în PIB, s-a încadrat cu o marjă substanțială în limita de 60% prevăzută de criteriile de la Maastricht, menținându-se pe întreg intervalul analizat la un nivel mai redus de 40%.La acest criteriu evoluția a fost convergentă cu tendința înregistrată de țările non-euro din regiune și zona euro. 2.6. Criteriul cursului de schimb Moneda națională românească nu a participat la Mecanismul Cursului de Schimb II, continuând să fie tranzacționat, prin urmare, fără asumarea unei parități centrale raportată la moneda europeană, în condițiile unui regim de curs de schimb flexibil cu flotare controlată. Deși, în aceste condiții, examinarea îndeplinirii cerinței privind încadrarea în intervalul de variație admisibil nu este aplicabilă, analiza evoluției cotației leu-euro, din perspectiva indicatorilor specifici utilizați de Banca Centrală Europeană în cadrul rapoartelor de convergență, relevă o stabilitate consistentă a acesteia pe parcursul actualului ciclu economic. În cea mai mare parte a intervalului analizat, respectiv perioada 2013-2016, cursul de schimb al leului românesc în raport cu euro a fluctuat ușor în jurul nivelului de 4,5 unități, fără ca această constanță să fi fost obținută în detrimentul rezervei valutare, care, pe parcursul actualului ciclu economic, s-a menținut, cu variații reduse, în jurul valorii de 32 mld. euro. În plus, diferențialul de dobândă pe termen scurt față de rata dobânzii EURIBOR la trei luni a urmat o traiectorie descrescătoare, ajungând, la cca. 1 unitate procentuală în anul 2016, de la 4,2 unități procentuale în anul 2011. Totodată, cursul real efectiv de schimb a fost relativ constant pe parcursul intervalului de analiză. Referitor la aprecierea rolului programelor de asistență financiară internațională în stabilizarea monedei, potrivit Raportului de convergenţă al Băncii Centrale Europene, ediția 2014, autoritatea monetară a zonei euro estimează că cele două acorduri preventive de asistență financiară din partea Uniunii Europene și Fondului Monetar Internațional, de care a beneficiat România în perioada 2011-2013, respectiv 2013-2015, fără a efectua vreo tragere din resursele puse la dispoziție în cadrul aranjamentelor respective, este posibil să fi favorizat şi atenuarea presiunilor exercitate asupra cursului de schimb în decursul perioadei de referință, pe considerentul că aceste acorduri au contribuit la diminuarea vulnerabilităţilor în plan financiar. In ultima perioadă totuși, se remarcă trecerea graduală pe un palier ușor mai depreciat al cursului de schimb față de euro, respectiv către nivelul de 4,65-4,75 unități. La data de 30 octombrie 2018, cursul de schimb a fost de 4,6665 lei pentru un euro, respectiv cu 4,8% mai depreciat față de nivelul mediu din luna septembrie 2016. În ceea ce privește indicatorii privind sustenabilitatea externă, evoluția soldului cumulat al contului curent și de capital al României a fost marcată de tendințe divergente în ultimii opt ani, ameliorarea substanțială din prima parte a intervalului fiind inversată în a doua jumătate a acestuia, cu consecințe asupra translatării cursului de schimb pe un palier ușor mai depreciat. O evoluție relativ similară a fost înregistrată și în cazul poziției investiționale internaționale nete, care, exprimată în valori absolute, după ce s-a îmbunătățit cu cca. 8 mld. euro în intervalul 2012-2016 (de la -90,6 mld. euro în anul 2012 la -82,6 mld. euro în anul 2016), a revenit către pragul de -90 mld. euro la jumătatea anului 2018. În termeni relativi, totuși, indicatorul în cauză s-a ameliorat substanțial, reducându-se cu cca. 20 de unități procentuale în intervalul analizat, fără a reuși să depășească zona de vulnerabilitate indicată de pragul de -35% din PIB, prevăzut de tabloul de bord european, respectiv instrumentul principal al Comisiei Europene pentru identificarea și corectarea dezechilibrelor macroeconomice ale statelor membre ale Uniunii Europene. Gradul de valorificare a beneficiilor potențiale ale aderării la zona euro este determinat de calitatea politicilor interne, politica fiscal-bugetară și cea structurală fiind în continuare importante în vederea sprijinirii competitivității economiei și, totodată, stabilității cursului de schimb 2.7. Tabloul de bord privind Procedura de Dezechilibre Macroeconomice Actuala criză financiară a impus reforma guvernanţei economice la nivelul Uniunii Economice și Monetare, în condiţiile în care s-a demonstrat, atât teoretic, cât şi practic, că doar criteriile de convergenţă nominală au o incompletă valoare informaţională şi de avertizare timpurie, iar implementarea Pactului de Stabilitate si Crestere s-a dovedit a fi mult prea laxă. În acest context, a fost implementată Procedura de Dezechilibre Macroeconomice (PDM), un algoritm de monitorizare şi supraveghere cu rol de avertizare timpurie a potenţialelor dezechilibre la nivel micro şi macroeconomic. Tabloul de bord care stă la baza monitorizării prin Procedura de Dezechilibre Macroeconomice este alcătuit din 14 indicatori principali, caracterizând trei categorii de dezechilibre în cazul în care aceştia depăşesc pragurile de referinţă – dezechilibre externe şi de competitivitate, interne şi dezechilibre pe piaţa muncii. Analizând tabloul de bord, se observă că în anul 2017 statele comunitare din Europa Centrală și de Est au avut o poziţie mai bună chiar decât state dezvoltate din Uniunea Europeană. În România, Polonia şi Cehia, 13 din cei 14 indicatori din tabloul de bord se încadrează în valorile de referinţă definite de Procedura de Dezechilibre Macroeconomice (poziţia internaţională investiţională netă depăşeşte pragul de -35% din PIB, în cazul României şi Poloniei, situaţie normală pentru state aflate în plin proces de recuperare a decalajului de dezvoltare cu ajutorul finanţărilor externe, iar în Cehia preţul locuinţelor a depăşit pragul de 6%). Problemele acestor state constau în ponderea mare a datoriei guvernamentale brute în produsul intern brut, nivelul datoriilor private, şi a indicatorilor privind ocuparea forţei de muncă. Monitorizarea acestor indicatori şi, mai ales, luarea de măsuri pentru corectarea din timp a dezechilibrelor pe care le semnalează nu este lipsită de temei. De exemplu, suprapunerea numărului de indicatori din tabloul de bord care au depăşit pragurile de alertă cu evoluţia produsului intern brut în cazul României arată că atunci când ritmul de creştere a acestuia a depăşit cu mult ritmul potenţial, au apărut o serie de dezechilibre, atât externe, cât şi interne; rezolvarea abruptă a dezechilibrelor interne a dus la o creştere a porodusului intern brut sub ritmul de creştere potenţială, iar povara ajustării a căzut disproporţionat pe populaţia tânără. Monitorizarea acestor indicatori cu rol de avertizare timpurie şi luarea de măsuri pentru corectarea lor în timp util a condus la evitarea apariţiei dezechilibrelor şi a şocurilor induse în economie de corectarea acestora. Introducerea Procedurii de Dezechilibre Macroeconomice a condus la o creștere graduală a interacțiunii dintre Comisia Europeană și Consiliul European, iar experiența arată că supravegherea cu ajutorul Procedurii respective a făcut statele membre să fie mult mai conștiente de problemele cu care se confruntă și a creat de asemenea o bază de consens în ceea ce privește politicile care ar trebui adoptate. Tabloul de bord este o componentă a Mecanismului de Alertă, iar indicatorii evidențiați de acesta pot scoate la iveală trenduri sau situații specifice anumitor state astfel încât corectarea dezechilibrelor să aibă loc din timp fără a induce șocuri prea mari în economia reală. Privind indicatorul Poziției investiționale internaționale nete, care în prezent are valoarea de -47,7% din produsul intern brut, depășind pragul de -35% din acesta, este de notat că acest indicator nu a fost niciodată respectat pe tot parcursul perioadei analizate. Aceasta este însă o situație caracteristică statelor aflate în dezvoltare și care se bazează pe finanțare externă. Trebuie să ținem cont de faptul că o valoare negativă mare a acestui indicator, în cazul unei crize financiare, poate îngreuna situația unui stat, deoarece capitalurile tind să migreze spre piețele dezvoltate sau statele de origine, în special fondurile speculative. Cea mai spectaculoasă evoluție poate fi observată în cazul balanței contului curent unde deficitul s-a redus de la 10,9% în 2007 la 2,2% în 2017. În sinteză, cele 4 criterii nominale de convergență nominal (de la Maastricht) necesare pentru aderarea la Zona Euro (ZE) trebuie îndeplinite simultan și în mod sustenabil. În context, evaluarea retrospectivă a convergenței se realizează luând în considerare o perioadă îndelungată, în principiu, un deceniu. În cazul României, încadrarea sistematică în limitele acestora pe parcursul actualului ciclu economic este remarcabilă în cazul cursului de schimb și al datoriei publice. Având ca dată de referință luna septembrie a anului 2018, România nu reușește să se încadreze în limitele aferente indicatorilor privind rata inflației și rata dobânzii pe termen lung, iar în ceea ce privește deficitul bugetar marja încadrării a fost foarte redusă. Stabilitatea prețurilor este evaluată pe baza ratei medii anuale a inflației (IAPC). Indicatorul a coborât în anii premergători aderării la UE, atingând 4,9 la sută la finalul anului 2007. Această valoare s-a poziționat peste valoarea de referință în perioada pre-criză, caracteristică comună statelor din regiune (Bulgaria, Republica Cehă, Polonia și Ungaria). În intervalul 2010-2013, indicatorul a fost influențat în principal de şocuri de natura ofertei. În intervalul 2014-2016, rata anuală a inflației din România a manifestat, pe fondul reducerilor succesive ale cotelor impozitelor indirecte, o tendință pronunțată de scădere și a atins un minim istoric în luna mai 2016. Din punctul de vedere al îndeplinirii criteriului nominal privind stabilitatea prețurilor, rata anuală a inflației s-a poziționat sub valoarea de referință la finele anilor 2015, 2016 și, respectiv, 2017. Deficitul bugetar s-a încadrat, începând cu anul 2013, respectiv data de la care România face obiectul componentei preventive a Pactului de Stabilitate și Creștere, în nivelul de 3% din PIB prevăzut de criteriile de la Maastricht. Evoluția din ultima parte a intervalului de timp analizat evidențiază, totuși, o decuplare de la tendința de consolidare bugetară înregistrată în celelalte state non-euro din regiune, precum și în zona euro. Dinamica randamentelor titlurilor de stat pe termen lung a fost, în cea mai mare parte a actualului ciclu economic, convergentă cu evoluțiile înregistrate în zona euro și celelalte țări non-euro din regiune, aceasta reducându-se de la un nivel mediu de 7,3% în anul 2011 la 3,3% în anul 2016. În luna septembrie 2018, rata medie a dobânzilor pe termen lung a accelerat la 4,6% în România (de la 3,7% în luna septembrie 2017 și 3,4% în luna septembrie 2016), însă diferența față de valoarea de referință a scăzut la 0,2 pp (de la 0,8 pp), pe fondul majorării acesteia din urmă cu 1,1 unități procentuale (la 4,4%), odată cu înlocuirea Finlandei cu Grecia în baza de calcul. Evidențele aferente actualului ciclu economic confirmă relația puternică dintre caracterul politicii fiscale și randamentul cerut de investitori pentru achiziția de titluri de stat. Datoria publică, exprimată ca pondere în PIB, s-a încadrat cu o marjă substanțială în limita de 60% prevăzută de criteriile de la Maastricht, menținându-se pe întreg intervalul analizat la un nivel mai redus de 40%. Însă, nivelul de sustenabilitate estimat pentru România este de 45% din PIB. Leul românesc nu a participat la Mecanismul Cursului de Schimb II, continuând să fie tranzacționat, prin urmare, fără asumarea unei parități centrale raportată la moneda europeană, ca atare examinarea îndeplinirii cerinței privind încadrarea în intervalul de variație admisibil nu este aplicabilă. Prelucrare şi adaptare după Raportul de fundamentare a Planului național de adoptare a monedei euro, Bucureşti, Decembrie 2018, http://www.cnp.ro/user/repository/Comisia_nationala_euro/Raportul_de_fundamentare_a_Planului_national_de_adoptare_a_monedei_euro.pdf  CONCLUZII ŞI PROPUNERI 1. Caracteristic dihotomiei dintre economia reală și economia nominală este modelul echilibrului general al lui Leon Walras, care și-a prezentat concepția în prima ediție a lucrării sale Elemente ale economiei politice pure (1874-1877) – Walras a examinat piețele din economie, considerând că toate prețurile și ofertele bunurilor și factorilor de producție sunt determinate simultan, punând bazele unui model unificat care include teoriile schimbului, producției, formării capitalului și banilor. Walras a introdus moneda în modelul său / construcția sa teoretică numai după analiza echilibrului general într-o economie de troc sau într-o economie în care un comisar-evaluator permite stabilirea unor prețuri relative de echilibru. Pentru determinarea acestor prețuri, modelul echilibrului general utilizează o monedă de cont, despre care s-a demonstrat ulterior (Patinkin D.) că lasă nederminat sistemul prețurilor monetare. Când Walras a introdus în modelul echilibrului general, în anul 1926, o monedă circulantă și care servește la schimb, el a adăugat un bun în plus piețelor de bunuri existente considerate (conform principiului său și luând în considerare constrângerea bugetară globală a agenților economici) singurele independente. Pornind de la această supoziție, Patinkin a demonstrat că ar trebui să se renunțe la legea lui Say, întrucât a afirma că echilibrul piețelor de bunuri este independent de echilibrul pieței monedei echivala cu a spune că piața monetară este întotdeauna în echilibru, indiferent de prețul său, ceea ce contravine teoriei cantitative. Exista deci o incompatibilitate a legilor clasice. Aportul esențial al lui Patinkin la teoria monetară este introducerea, în funcția de utilitate, a încasărilor reale, în sensul că, într-un proces stochastic / stocastic de plăți, încasarea reală deținută de agentul economic la începutul perioadei îi facilitează tranzacțiile. Prin urmare, funcțiile cererii nete a agenților trebuie să includă / circumscrie încasările reale. În consecință, un efect de încasare reală permite explicarea modului în care modificarea cantității de monedă conduce la variația / modificarea prețurilor în același sens. Patinkin a reluat, dar cu modificări, postulatul classic al omogenității, conform căruia funcțiile cererii de bunuri sunt omogene de grad 0 în raport cu prețurile și cu încasările. Drept urmare, cererea de monedă este omogenă de grad 1 în raport cu prețul. Efectul de încasare reală a devenit pentru școala neoclasică, modul privilegiat de integrare a monedei în modelul echilibrului general / în mecanismul funcționării macroeconomiei monetizate. Se menține, deci, în continuare principiul că agenții economici, fiind raționali, exclud / refuză iluzia monetară (prevalența salariilor nominale în fața celor reale), așa că moneda este neutră. Introducerea monedei lasă neschimbate atât sistemul de prețuri relative, cât și dotările / înzestrările inițiale ale agenților economici. Acest principiu se conformează versiunii noi a teoriei cantitative, respectiv formulării lui A.C. Pigou din anul 1917, precum că M=Pky, de unde rezultă că încasarea reală M/P a agenților economici este funcție de venitul lor real, k fiind un coeficient de comportament, presupus stabil. Această prezentare nouă a modificat spiritul teoriei cantitative, transformând-o într-o funcție a cererii de monedă. Neutralitatea monedei este trăsătura care face distincția fundamentală între economiștii clasici și economiștii de orientare keynesiană / keynesiști. 2. Teoria monetară a lui J.M. Keynes a propus o concepție nouă asupra lumii / mediului sau universului în care aceștia își elaborează și adoptă deciziile (asta pe lângă faptul că le-a modificat comportamentul). În lucrarea sa fundamentală, Teoria generală, publicată în anul 1936, Keynes distinge lumea imuabilă (respectiv lumea clasică, în care concepțiile / perspectivele asupra viitorului sunt sigure și invariabile din toate punctele de vedere) și lumea în mișcare (este vorba de lumea reală, în care previziunile trecute se pot dovedi false și în care viitorul anticipat influențează prezentul). Anticipările, care au un rol important în luarea deciziilor, se formează într-un univers de incertitudine fundamental ( informațiile / datele necesare pentru estimarea cu cinci sau zece ani în avans a randamentului unui obiectiv economic / unei acțiuni economice sunt foarte puține sau chiar inexistente) – Keynes respingea folosirea calculului probabilităților ca mijloc de a contracara incertitudinea, întrucât, după părerea sa, în dorința / tentativa de a întemeia probabilități aritmetice pe o stare de ignoranță se ajunge la absurdități. Așa ajunge moneda să își îndeplinească rolul. Moneda devine un mijloc de asigurare a unei puteri de cumpărare stabilă în timp (încasări de precauție) sau mijloc de creare / apariție a ocaziilor de câștiguri patrimoniale (încasări speculative), pe lâgă faptul că este un mijloc de a schimba bunuri (încasări pentru tranzacții). Moneda are diverse proprietăți pentru că reprezintă mai mult decât un bun oarecare – producția sa excede legile pieței, este nesubstituibilă de către alte bunuri, iar prețul său este insensibil la creștere (aceasta / creșterea ar însemna scăderea tuturor celorlalte prețuri) pentru a compensa o eventuală insuficiență a cantității sale. Mofificarea cantității monedei atrage după sine și modificarea structurii cererii globale, nu doar modificarea volumului acesteia. Agenții economici dețin moneda în paralel cu alte bunuri / active pentru că moneda însăși este un activ. Creșterea cantității de monedă incită agenții economici la achiziționarea mai multor active care îi sunt imediat substituibile (active financiare), fapt care duce la scăderea ratei dobânzii și la crșterea cererii de investiții. Este modificat, la rândul său, și nivelul venitului. O evidență istorică este, însă, faptul că moneda nu aduce nimic în termeni de randament, ba, mai mult, se devalorizează treptat în decursul timpului. Agenții economici o dețin numai pentru faptul că, în comparație cu activele a căror valoare de piață este fluctuantă / variabilă, moneda asigură conservarea valorii pe termen scurt. Această proprietate explică preferința / înclinația lor pentru lichiditate, care variază funcție de gradul de certitudine privind valoarea celorlalte active. În asemenea condiții, nivelul prezent al ratei dobânzii are un rol dublu, în sensul că dacă este înalt / ridicat, reprezintă o asigurare împotriva evoluțiilor / variațiilor defavorabile a valorii activelor financiare, iar dacă este confruntat cu ceea ce agenții economici consideră a fi rata normală pe termen lung, permite anticiparea dinamicii sale viitoare. Din asemenea considerente, J.M. Keynes a apreciat că rolul cel mai important în procesul decizional al agenților economici revine valorii de lichidare a unui activ financiar, nu venitului asociat acestuia / care poate fi obținut prin valorificarea sa. Drept urmare, fundamentul teoriei sale monetare este încasarea speculativă asociată incertitudinii / legată de incertitudinea viitorului. 3. Problema teoriei monetare este dacă această concepție a monedei-activ fără risc este suficientă pentru asigurarea nonneutralității monedei. Neoclasicii, alături de D. Patinkin și M. Friedman, contestă acest lucru, întrucât, potrivit lor, agenții economici revin progresiv la structura anterioară a cererii lor pe măsura prelungirii peroadei de analiză. Conform lui M. Friedman, se poate ajunge la acest rezultat prin lărgirea gamei activelor substituibile monedei, pentru a include în final ansamblul bunurilor. J. Tobin, din contră, tinde spre nonneutralitate și o demonstrează utilizând un model de echilibru general în care stocurile sunt analizate independent de fluxuri și determină, împreună cu acestea, un preț relativ al capitalului (coeficientul q). Acest preț se impune sferei fluxurilor și determină investițiile. Îndeplinindu-și rolul pe piața stocurilor (cantitatea mai mare de monedă implică cerere mai mare pentru activele financiare / pe piețele financiare și creșterea prețului capitalului), moneda participă concomitent la determinarea sistemului de prețuri relative (acțiunea sa asupra coeficientului q) și a nivelului ocupării forței de muncă (acțiunea sa asupra ratei investiției). J. Tobin arată, totodată, și că rata randamentului fizic al capitalului nou (randamentul marginal al capitalului în sensul keynesian al termenului) este confruntată permanent cu randamentul bursier al acțiunilor (care reprezintă capitalul vechi). Comportamentul finanțatorilor, preocupați de valoarea patrimoniului lor (aspectul speculativ), contribuie la determinarea unui preț al capitalului, de regulă, inadecvat nevoilor economiei. Prețul capitalului este un preț de dezechilibru pe termen scurt, însă poate fi la fel și pe termen lung. Dezbaterea este însă departe de a fi finalizată. 4. Problema integrării monedei a devenit tot mai complexă pe măsura aprofundării analizei modelului echilibrului general. Pe de o parte, teoreticienii dezechilibrului au urmărit integrarea în model a aportului / contribuției adevăratului Keynes. Unii dintre aceștia (Clower, Leijonhufvud, Davidson, Benassy) au eliminat comisarul-evaluator și au arătat că, într-o economie în care moneda este instrument de schimb, este posibilă efectuarea tranzacțiilor la prețuri de dezechilibru. În acest context / cadru informația agenților economici privind sistemul prețurilor de echilibru este incompletă. Rata salariului monetar și prețul capitalului sunt foarte expuse riscului de a fi cu adevărat prețuri false, rezultând un dezechilibru general al ansamblului piețelor. Ca variabile de ajustare / echilibrare a sistemului piețelor devin cantitățile, întrucât informațiile disponibile agenților economici se referă mai curând la cantități decât la prețurile de echilibru. Critica fundamentelor microeconomice ale modelului echilibrului general, așa cum a fost amendat acesta de către D. Patinkin, merge mai departe. Se arată (R.W. Clower) că, în acest model, agenții economici își exprimă cererile nete de bunuri și monedă punând bunurile și moneda pe același plan. În opinia sa, orice exces de cerere sau ofertă de bunuri trebuie să corespundă unui exces de cerere sau ofertă de monedă. Posibilitățile de schimb sunt determinate de constrângerea monetară. Or, cererea netă de bunuri a unui agent economic contra ofertei nete de monedă depinde de difernța dintre încasarea sa inițială și încasarea sa dorită, care este o încasare de precauție. Oferta netă de bunuri corespunde, de altfel, unei cereri nete de încasări pentru tranzacții. Nu există nici un motiv pentru coincidența cererii și ofertei nete de monedă. Orice creștere a dotării inițiale cu monedă exercită, într-adevăr, un efect asupra cererii nete, dar este neutră / inofensivă față de oferta de bunuri, iar orice creștere a dotării cu bunuri exercită efecte asupra ofertei nete de bunuri, dar este neutră / inofensivă față de cerere. Prin urmare, lipsește o legătură cauzală / de corespondență sau echivalență directă între oferta și cererea de bunuri. Principiul lui Walras este neverificabil într-o economie monetară unde, pentru Benassy, dezechilibrele piețelor rămân nebalansate / nerezolvate. Șomajul, care corespunde unui excedent de ofertă de mână de lucru, coincide unui excedent de ofertă pe piața bunurilor. Adaptându-și / rectificându-și oferta de bunuri în sens descrescător, organizațiile sau întreprinderile agravează subocuparea forței de muncă. Soluția de echilibrare ar fi majorarea prețurilor bunurilor în raport cu rata salariului, dar pare improbabilă / inadecvată, chiar inacceptabilă, pentru întreprinderi, care se confruntă déjà cu dificultăți de comercializare. 5. Pe linia cercetării deschise de Clower poate fi situată și teoria încasărilor prealabile / cash in advance theory a lui Lucas. Acest specialist continuă să facă referință / trimitere la modelul echilibrului general, precizând însă că necesitatea de a dispune de încasări înaintea / anterior oricărei tranzacții introduce un colț, o disonanță în sistemul prețurilor relative al lui Walras. Apare o neconcordață / un decalaj între momentul plății cumpărătorului și momentul încasării vânzătorului datorită amânărilor termenelor de plată, care încetinesc viteza de circulație a monedei. În consecință, rata dobânzii, ca preț al decalajului respectiv, intră în sistemul prețurilor relative în mod similar pentru cei doi agenți economici. Contrar concepției lui Patinkin, constrângerea monetară pare să contribuie astfel la aprofundarea / distrugerea echilibrului, nu la restabilirea sa. Cu toate acestea, teoriile axate pe rolul dezechilibrant al monedei reprezintă un argument suplimentar în favoarea opiniei că moneda este nonneutră, iar cantitatea sa contează / nu este indiferentă. În pofida versiunii keynesiene, modelul echilibrului general în concepția lui Arrow-Debreu, devenit intertemporal, ia în considerație bunuri viitoare și prețuri viitoare care sunt cunoscute cu certitudine, întrucât sunt determinate pe piețe la termen informate corespunzător. În aceste condiții, justificarea monedei este destul de dificilă. Presupunând că prețurile prezente și viitoare sunt cunoscute și că funcțiile de optimizare ale agenților economici devin intertemporale, dispare orice justificare a cererii de monedă care ar deveni nulă la sfârșitul perioadei-orizont a agentului economic. Pentru a lua în calcul moneda, în asemenea condiții, trebuie introduse ipoteze ad-hoc, un orizont infinit și generații imbricate sau o injoncțiune a statului privind deținerea de monedă. De fapt, în universul economiei pure, cu greu își mai găsește loc moneda. Unii teoreticieni (Ostroy și Starr) au încercat totuși să o justifice, arătând / demonstrând că moneda permite schimburile în dezechilibru chiar și atunci când sistemul de prețuri este cunoscut cu certitudine, iar schimburile agenților economici sunt descentralizate. Moneda este utilizată atunci ca o instrucțiune și furnizează / procură astfel o informație care duce progresiv la echilibru. Moneda contribuie, așadar, la îmbunătățirea bunăstări colectivității. Teoria nu explică totuși considerentele pentru care agenții economici ar accepta o monedă a cărei cerere netă finală este nulă, fapt care determină necesitatea apelării la artificiile menționate. Conchidem, în temeiul celor anterioare, că analiza sau teoria economică permite cu atât mai mult justificarea prezenței monedei în mecanismul sau mecanismele funcționării economiilor contemporane cu cât este mai aproape de realitate / reflectă mai fidel realitatea. Moneda își găsește cu atât mai puțin locul cu construcția teoretică tinde spre culmile raționalității. Contradicția între tentativa de a crea o știință economică rațională și acest subiect de analiză atât de particular, precum este moneda, a generat o literatură de specialitate amplă și de o bogăție ideatică deosebită, la care au contribuit toți economiștii de referință. Cu toate acestea, când s-a încercat identificarea modului în care acționează moneda asupra economiei reale în totalitatea sa, macroeconomia, în pofida originii sale keynesiene, nu a putut evita revenirea la simplificările inerente modelelor de echilibru, în care prezența monedei este puțin sau inadecvat justificată. BIBLIOGRAFIE Arnould D., Banking School vs Currency School, în Jessua C., Labrousse Ch, vitry D., Gaumont D., sub direcția, (2006), Dicționar de științe economice, Editura Arc, Întreprinderea Editorial-Poligrafică Știința, București. Aubin C. Norel P., (2000), Economie internationale, Seuil, Paris. Basno C., Dardac N., Floricel C., (2003), Monedă, credit, bănci, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Bayoumi T.,GEM, (2004), A New Intrantional Macroeconomic Model, IMEF. Baumol W.J., (1952), The transaction demand for cash: an inventory theoretic approach, în Quarterly Journal of Economics, 66 / 4. Bran P. (1995), Relaţiile finaciare şi monetare internaţionale, Editura Economică, Bucureşti. Brezeanu P. (2003), Sisteme financiare internaţionale, Editura Cavallioti, Bucureşti. Brociner A., (1990), Europa monetară, Institutul European, Iaşi. Cerna S., (2009), Economie monetară, Editura Universității de Vest, Timișoara. Cerna S., (1997), Economie monetară şi financiar internaţională, Editua Mirton, Timişoara. Cerna S., (2004), Teoria anticipaţiilor raţionale şi credibilitatea politicii monetare, Editura Universităţii de Vest, Timişoara. Cosma D., Olariu C., (1999), Monedă şi finanţe internaţionale, Editura Presa Universitară. Clower R.W., (1967), A reconsideration of the microfoundations of monetary, în Western Economic Journal, și (1969), Monetary Theory, Penguin Books. Desquilbet J.-B. & Willims P., (1998), La theorie du policymix: un bilan critique, în Revue d’economie financiere, ianuarie 1998, nr. 45. Devoluy M., (1998), L’Europe Monetaire. Du SME a la Monnaie Unique, Hachette Superieur, Paris. Donath L., Dima B., (2002), Economie monetară, Editura Mirton, Timişoara. Drăgoescu E., (2000), Relaţii valutare, financiare şi de credit internaţionale, Editura Dimitrie Cantemir, Târgu Mureş. Eichengreen B., (1997), European Monetary Unification: Theory, Practice and Analysis, the Mit Press, Chambrige, Massachusetts, London, 1997. Floricel C., (2001), Relaţii valutar – financiare internaţionale, Editura Naţională, Bucureşti. Friedman M., (1977), Inflation and unemployment, în Journal of Political Economy, 85 / 3. Friedman M., (1956), The quantity theory of money. A restatement, în Studies in the Quantity Theory of Money, Chicago, University of Chicago Press. Gourlauen J.-P., Money, în Claude J., Labrousse Ch., Vitry D., Gaumont D., (2006), Dicționar de științe economice, Editura Arc, Întreprinderea Editorial-Poligrafică Știința, București. Hahn F.W., (1971), Equilibrium with transaction costs, în Econometrica, 39 / 3. Hicks J.R., (1935), A suggestion for simplifying the theory of money, în Economica, N. S., 2 / 1. Hilkelman E.G., (2000), Plăţi internaţionale, Editua Teora, Bucureşti. Ionescu L. (coord), (1998/1999), Macroeconomia şi economia internaţională, Institutul Bancar Român, Bucureşti. Kauffmann P., (1999), L’euro, Dunod, Paris. Kiriţescu C., Dobrescu E., (1998), Moneda – mică enciclopedie, Editura Enciclopedică, Bucureşti. Kiyotaki N. & Wright R., (1991), A Search-theoretic Approach to Monetary Economics, University of Minnesota and Pennsylvania. Kydland F.E. &Prescott E.C., (1977), Rules rather than direction: the inconsistencyof optimal plans, în Journal of Political Economy. Lavigne A., Monetary policy, în Jessua C., Labrousse Ch., Vitry D., Gaumont D., sub direcţia, (2006), Dicționar de științe economice, Editura Arc, Întreprinderea Editorial-Poligrafică Știința, București. Lavigne A. & Villieu P., (1996), La politique monetaire: nouveau enjoux, nonveau debats?, în Revue d’economie politique, iulie-august 1996, pp. 491-570, nr.4. Leijonhufvud A., (1968), On Keynesian Economics and the Economics of Keynes, Oxford Univesity Press. Lindsey D. & Wallich H., (1994), Monetary Policy, în Palgrave Dictionary. Mark N., (2001), Internaţional Macroeconomics and Finance, Blackwell, Oxford. Mourgues de M., Monetary analysis and macro-economic equilibrium, în Jessua C., Labrousse Ch., Vitry D., Gaumont D., sub direcția, (2006), Dicționar de științe economice, Editura Arc, Întreprinderea Editorial-Poligrafică Știința, București. Mourgues de M., Micro-foundations of monetary analysis, în Jessua C., Labrousse Ch., Vitry D., Gaumont D., sub direcția, (2006), Dicționar de științe economice, Editura Arc, Întreprinderea Editorial-Poligrafică Știința, București. Mundell R.A., (1963), Inflation and real interest rates, în Journal of Political Economy. Niehans J., (1978), The Theory of Money, Baltimore / Londra, Johns Hopkins University Press Ostroy J.M. & Starr R.M., (1990), Money and the descentralisation of exchange, în Handbook of Monetary Economics, Amsterdam, North Holland. Patinkin D., (1972), Studies in Monetary Economics, New York, Harper & Row. Pelkmans J., (2001), European Integraţion, Prentince Hall; (2003), Integrare europeană. Metode și Analiză Economică, Institutul European din România, București. Phelps E.S., (1967), Phillips curves expectations of inflation and optimal unemployment over time, în Economica, 34. Phillips A.W., (1958), The relation between unemployment and the rate of change of money wage rates in the United Kindom, în Economica, 25, 100. Radu S. Cl., Prodan L., (2014), Monedă, Editura Pro Universitaria, Bucureşti. Rotariu I., (1995), Managementul financiar valutar, Editura Amphora, Timişoara. Samuelson A., (1987), Relation Financieres Internationales, Dalloz, Paris. Şeulean V., (2001), Sisteme de plăţi comparate, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara. Starr R.M., (1972), The structure of exchange in barter and monetary economics, în Quartely Journal of Economics, 86 / 2. Teulon F., (1997), Sistemul monetar internaţional, Institutul European Iaşi. Tobin J., (1958), Liquidity preference as behaviour towards risk, în Review of Economic Studies, 25 / 1. oneda în macroeconomia contemporană