Rus Mărioara

Rus, Muncianu Mărioara 20.07.2014 UN ROMÂN CU SUFLET DE VIOARĂ Motto: ,,Dacă florile şi-ar dărui oameni la fel cum oamenii îşi oferă flori, de unde ar fi tăiaţi oamenii?’’ Nichita Stănescu N oi românii, întotdeauna am avut un pahar cu apă rece şi pură, pentru oricine vine la noi, o bucată din pâinea cea mai bună, rod al sudorii, o cană cu vinul cel mai rafinat, o vorbă bună, o strună de vioară care să te ducă departe... tocmai de aceea am avut ,,vizitatori” care şi-au dorit să rămână aici, devenind peste noapte mari stăpâni, împărţindu-ne chiar şi teritoriile. Dar cultura nu poate nimeni să o şteargă, să o denigreze pentru că, timid îndrăznesc să afirm, că acest român cu suflet de vioară pentru mine şi nu numai, face parte din fiinţa noastră naţională, ca model al ”culturii vii” (Otilia Hedeşan, Repertoriul Naţional de Patrimoniu Cultural Imaterial, vol. I) deoarece când asculţi vioara lui, ceva te cheamă… o lacrimă, trecutul prin valurile timpului se aşază lângă tine şi nu vrea să mai plece, asemeni unui frate geamăn, pune stăpânire pe întreaga-ţi fiinţă, afirmându-ţi astfel identitatea. La noi, Dunărea curge parcă mai repede, căci valurile-i se întorc acasă printre trestii, unde o aşteaptă o întreagă faună, familia ei, Marea Albastră cu pescăruşii, delfinii, oamenii mai trişti mai veseli, mai săraci sau mai bogaţi, mai învăţaţi sau mai talentaţi, aceasta e România lui Ciprian, la care el n-a vrut să renunţe nici de dragul iubitei sale Berta, care abia după ce ne-a părăsit, l-a înţeles... “Greu de suportat e nenorocirea aceasta; mi-am nimicit tot ce-am sperat şi am dorit în viaţă. Mi s-a răpit tot ce-am numit noroc”…”Roagă-te dragă Marie la mormântul LUI şi pentru mine. Ţie ţi-i dat să fii în apropierea lui, tu ai putut să-i arăţi scumpului iubirea ta, prin îngrijirea jertfitoare. O, de ce n-am putut şi eu.”( Pavelescu, Ştefan, Viaţa lui Ciprian Porumbescu, Gura Humorului: Tera design, 2003, Ediţia a II a). Dar ştim cu toţii că nici regretele, lacrimile sau timpul, nu mai au ceva de spus când toate s-au spus şi s-au făcut, nu ne rămâne decât o strună de vioară, să ne mai anine durerea în nopţile târzii de iarnă, ori dimineţile cu parfum de liliac. Totul a plecat de la o telegramă, adresată primăriei “Iassy” de către Societatea ,,Arboroasa”, al cărei fondator era Ciprian Porumbescu, alături de studenţii acelor vremi, printre care şi poetul naţional Mihai Eminescu, cu prilejul centenarului decapitării lui Grigore Ghica-Vodă, a împlinirii a 400 de ani de la sfinţirea Mănăstirii Putna şi omagierea domnitorului Ştefan Cel Mare. Telegrama: ‘’Primăriei Iassy. Arboroasa, Societatea Junimii române din partea detrunchiată a Vechei Moldove, aduce condoleanţe membrilor săi pentru tutorul decapitat. Comitetul.”(Pavelescu, Ştefan, Viaţa lui Ciprian Porumbescu, Gura Humorului: Tera design, 2003, Ediţia a II a). Această telegramă este considerată act de trădare de mai marii Austriei, iar la 15 oct. au arestat patru membrii ai societăţii „Arboroasa”: Eugen Sireteanu, Ortizie Popescu, Zaharia Verona şi Constantin Moraru, o mână de studenţi care doreau să fie lăsaţi să se exprime liber, (atât şi nimic mai mult) alături de fraţii lor din Ardeal, Ţara Românească şi Moldova. Ciprian Porumbescu, pentru că era la Stupca, (când l-au ridicat, pe 18 nov.) l-au adus pe jos, până la temniţa din Cernăuţi, unde împreună cu ceilalţi au rămas unsprezece săptămâni. Ce a fost în inima lui… era sfârşit de toamnă, era frig, pe atunci avea doar 24 de ani, un tânăr cu speranţele spulberate, cu o inimă sinceră şi cu dorinţa de a face ceva, pentru noi toţi. Pentru mine şi cred că nu doar, a fost şi va fi (aşa cum îmi place mie să-l numesc), un român cu suflet de vioară. Primul proces politic naţional, a avut loc la 1 feb.1878, unde au fost prezenţi trei avocaţi, dintre care unul român, au pledat însă pentru a fi achitaţi, la scurt timp sunt eliberaţi, neputând fi găsit adevăratul motiv pentru a fi condamnaţi. ,,Prima compoziţie după închisoare, a fost Hora detrunchiată, tipărită în 1911 de Reuniunea muzdram ,,Ciprian Porumbescu” drept replică la cuvântul detrunchiat.“ (Pavelescu, Ştefan, Viaţa lui Ciprian Porumbescu, Gura Humorului: Tera design, 2003, Ediţia a II a.) În închisoare a compus multe şi valoroase compoziţii… Amintesc Suspinul prizonierului, (scrisă, pe dosul unei file de ,,grămatici franceze’’ pe care a primit-o în închisoare, când a cerut în repetate rânduri să i se aducă vioara) acorduri răscolitoare, dramatice, asemeni unei ramuri de copac îmflorită şi ruptă mult prea devreme. Nu se împlinise anul de după sărbătoarea Sfintei Măriei Mari şi rămâne orfan de mamă, grea lovitură şi pentru tatăl său, Iraclie. Muzica lui vine de la Dumnezeu, din sentimentele, trăirile românilor, scrise cu arcuşul, pe strunele viorii nepereche. Pierdut era în muzică, total absorbit de vioara sa, singurul adevăr prin care a creat lucrări în toate genurile şi formele muzicale: operetă, piese corale şi muzică instrumentală, compoziţii pline de lumină, de culoare, de esenţă creativă şi estetică, sublinia şi accentua circumstanţele socio-istorice ale vremii, istoria literară, poezia, folclorul, creativitatea; armonizarea tuturor includea şi valida performanţa în muzică. Balada lui Ciprian Porumbescu, ca şi întraga sa creaţie muzicală, este un punct de iniţiere spre cultura înaltă a simţurilor, a trăirilor omului simplu nesupus transformărilor culturale, care prin formare, educare, poate ajunge şi chiar depăşi valorile estetice culturale cele mai înalte, astfel creaţia poate fi ea însăşi un produs de calitate superioară de cultură şi civilizaţie, românească. Azi, este o nevoie stringentă de a sprijinii valorile acestui neam românesc, pentru a promova ţara, portul, tradiţia, originalitatea, meleagurile, este până la urmă o formă culturală de a face bani pentru cultură şi pentru a sprijinii omul talentat, înzestrat cu focul sacru, plămădit din acest pământ românesc, pentru a nu fi lăsat să se zbată în sărăcie şi neputinţă, este o datorie a noastră a fiecăruia de a face puţin, e drept dar e ceva! Multe greşeli s-au făcut de-a lungul vremii, se mai fac şi azi, s-a trecut peste ele în grabă, cu nepăsare, greşeli pentru care am plătit şi mai plătim, scump. Ar trebuii să ne întrebăm şi nu doar, până când? Compoziţiile sale sunt la înălţimea lui, de excepţie, se folosea de toate împrejurările pentru a crea, cunoştea îndeaproape viaţa, datinile, obiceiurile, muzica neamului românesc, de pretutindeni; a împumutat creaţiei vocale şi corale o pronunţată tentă naţională, identitară. Ne apropiem cu paşi repezi şi încrezători de împlinirea a 100 de ani de la marea Unire de la Alba Iulia, în anul 2018, sigur că acest tânăr şi talentat compozitor, are meritul lui... ,,Cultura vie este creatoare de identitate naţională, locală ceea ce contribuie la cultivarea sentimentelor de apartenenţă la un loc şi un timp." CARTA pentru CULTURA VIE www.cultura vie.ro. Sub îndrumarea profesorului Carol Miculi, elev al lui Frederic Chopin, culege, prelucrează şi publică muzică populară, la acea vreme. Graţie talentului şi implicării lui, s-a impus în trei genuri muzicale: operetă, piese corale şi muzică instrumentală, remarcându-se până la vârsta de 21 de ani, cu peste 200 de lucrări în toate genurile şi formele muzicale.         Termenul de folclor, în accepţiunea sa tehnică, include cultura spirituală a unei comunităţi, transmite cunoştinţele colective şi expresive prin actul singular al interpretării în culorile cele mai vii, ale trăirii momentului din acea perioadă. Face parte din cultura vie a acestui popor deoarece prin muzica lui o lume întreagă participa, la acele timpuri greu încercate... Şi ieri, ca şi azi, compoziţiile sale ne fac să privim încrezători, unul în ochii celuilalt, să vedem şi să apreciem cine suntem, ce facem pentru societatea în care trăim, conturând astfel un fapt identitar recunoscut în timp. Prin compoziţiile sale, demonstrează că nimic nu e doar un fapt pur ci interpretare. A rămas în istorie cu două imnuri îndrăgite: Pe-al nostru steag şi Tricolorul, (Cântecul tricolorului) graţie Reuniunii Muzicale Dramatice din Suceava, înfiinţată în anul 1903. bucoolit@yahoo.co.u,k, www.Bys.ro Document, Gavril Şerban. Încă din frageda-i copilărie, Ciprian Porumbescu doinea din caval şi cânta din gură, în timpul vacanţelor era un vizitator frecvent al lăutarilor din bordeiele de la marginea satului, fascinându-l. Cel mai de seamă dintre lăutarii vremii era Grigore Vindescu din Suceava, care i-a dăruit ,,o vioară adevărată”. Pentru Ciprian Porumbescu această vioară i-a arămas nedespărţită, fiindu-i dulce alinare, în scurta şi cruda sa viaţă. Visul lui cel mare, era să studieze muzica, urmează seminarul din Cernăuţi, unde aprofundează muzica bisericească ortodoxă, chiar dacă nu a îmbrăţişat vreodată profesia de preot, apoi Conservatorul din Viena şi în paralel, Cursurile Facultăţii de Filozofie din Cernăuţi, unde a debutat ca dirijor de cor, al Societăţii ,,Arboroasa”. A fost dirijor de cor şi la Societatea România Jună din Viena, unde a desfăşurat o susţinută activitate concertistică fiind violonist şi pianist în cercurile studenţeşti, unde în fiecare an se organiza un bal la care era invitată toată elita vieneză. “Balul din 1880 a fost dat sub patronajul d-nei Therese Eduard Kanitz din înalta aristocraţie, compune – Valsul Camelii- pe care-l tipări dedicându-l acestei doamne.” (Pavelescu, Ştefan, Viaţa lui Ciprian Porumbescu, Gura Humorului: Tera design, 2003, Ediţia a II a). A fost profesor de muzică la şcolile din Braşov, dirijor al corului bisericii Sfântul Nicolae din Scheii Braşovului, a condus premiera Operetei Crai–Nou în Braşov (27-02-1882), un răsunător succes adus melodiilor populare, buchet de flori cusute pe pânza vremii, pe cămaşa naţională a acestui popor, care se dorea a fi cu adevărat liber şi stăpân pe meleagurile natale. Pentru acest drept a luptat, a plâns, şi a cântat în scurtul popas al vieţii sale. În trecerea timpului, Ciprian Porumbescu rămâne o dovadă incontestabilă de patriotism şi creator de frumos din punct de vedere estetic şi muzical. A compus în scurta călătorie a vieţii, ,,...aproximativ 300 piese care se împart în: muzică de ansamblu vocal laic, religios, muzică instrumentală de solo, duete, terţete, cvartete şi orchestră, apoi garote, valsuri, polci, mazurci, galopuri, cadriluri, potporiuri naţionale, rapsodii, variaţiuni şi studii pentru pian...” (Pavelescu, Ştefan, Viaţa lui Ciprian Porumbescu, Gura Humorului: Tera design, 2003, Ediţia a II a). Opereta Crai-Nou a fost un prim model pentru compozitorii români din prima jumătate a sec. XX, model al culturii vii al unui popor oprimat, deoarece nu i-a fost îngăduit să interpretaeze la Viena această nestemată, în limba română. Adevăratele capodopere imfloresc, strălucesc, şi se aud mai tare atunci când sunt îngrădite, parcă nimic nu le stă în cale. Această operetă, l-a apropiat mai mult de popor, al cărui fiu era, şi unde a avut numeroase reprezentări insoţite de fiecare dată de succese. A urmat apoi Hora Braşovului, dedicată braşovenilor care l-au iubit şi apreciat, alături de ei a cântat, a râs, şi a plâns o vreme... Cântece răscolitoare precum Pe-al nostru steag e scris Unire, Inimă de român, Cântecul Tricolorului, Cântecele gintei latine, Cât îi Ţara Românească, au fost transformate mai apoi în şlagăre, devenind foarte dragi studenţilor, şcolarilor, străjerilor, având ulterior un impact major asupra societăţii româneşti, astfel s-a produs întâlnirea directă a artei cu publicul, modelându-se ceea ce se defineşte a fi cultură vie. Însăşi M. S Regele Carol al II-lea a ales ca Tricolorul să fie imnul străjerilor, considerându-l fiu îndreptăţit, însufleţit, merituos, pentru miile de stăjeri din cuprinsul ţării noastre 4 apud Se aud întrebări, mai în şoaptă sau dimpotrivă , de ce scriu despre acest ,,porumbel” mesager al frumosului, pe portativul timpului, ce rezolvare aduc eu?... pentru că sunt o modestă susţinătoare a culturii vii, a culturii în general, a transmiterii ei, a recunoaşterii meritelor sale, în istoria adevărată, a faptelor, care vorbesc! Ciprian Porumbescu, prin compoziţiile sale ne aduce foarte aproape de viaţa, timpul, iubirea, adevărul, bucuriile, gândurile, de pământul acesta românesc, din care s-a întrupat şi unde a dorit să revină pentru totdeauna. Bustul său învăluit de steagul tricolor, aşa cum şi-a dorit, se află în cimitirul din satul natal, Stupca (sat care-i duce numele mai departe) şi ,,..a fost inclus pe Lista Monumentelor Istorice din judeţul Suceava din anul 2004.’’ (Ciprian Porumbescu, Wikipendia) Ca o copletare, îmi doresc o îmbunătăţire a vieţii culturale româneşti, ridicarea calităţii vieţii în România, doresc ca românii să fie încurajaţi să rămână în ţara natală, îmi doresc promovarea dreptului cultural fundamental al tuturor cetăţenilor, şi închei cu ceea ce-şi dorea marele nostru poet naţional contemporan cu compozitorul: ,,Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, Ţara mea de dor?...’’(MIhai Eminescu, din pozeia cu acelaşi titlu), care spune totul. Ciprian Porumbescu s-a îmbolnăvit de plămâni, din tinereţe, iar faptul că a stat închis pe timp de iarnă, a venit în defavoarea sa, astfel că pastorul Gorgon, îl refuză de-a dreptul, când Ciprian Porumbescu îi cere acestuia mâna fiicei sale Berta, ba mai mult, o trimite cât mai departe de ochii lui, crezând că numai aşa va putea înnăbuşi sentimentele şi trăirile celor doi. Poate şi starea lui de sănătate a avut un cuvânt de spus — îngrijorat ca orice părinte — dar faptul că a reacţionat aşa cum a reacţionat, ca şi pastor, mai mult ca sigur că nici Dumnezeu nu l-ar fi iertat. Şi cu toate acestea, Berta şi Ciprian corespondau, fără însă ca cineva să-i aline suferinţa provocată de acest refuz categoric, doar vioara, familia, prietenii. În consecinţă îi scrie surorii sale Măriuca şi-i mărturiseşte deznădejdea ce l-a cuprins. Scria de la Braşov...sept. 1882: ,,Berta a scris, mai bine n-ar fi scris... Fata mi se pare o enigmă, poate că eu tot am dreptate când spun că ea nu mă iubeşte. Ea scrie că au fost rupte toate legăturile cu trecutul şi iată că eu vin pe neaşteptate...’’ ,,Ea mă asigură că nu-şi va schimba sentimentele faţă de mine ş. a m. d. E un aspect trist dar omul trebuie să se acomodeze la toate. Eu ţi-am mai scris deja părerea mea în privinţa aceasta şi în general părerea tuturor; eu m-am gândit deja că nu mai e nimic de aşteptat. Te las pe tine să judeci dragostea, adevărata dragoste scrie altfel.’’ (Pavelescu, Ştefan, Viaţa lui Ciprian Porumbescu, Gura Humorului: Tera design, 2003, Ediţia a II a). Completez drama acestui român cu suflet de vioară, cu câteva nestemate flori încântătoare ale poetului Mihai Eminescu, din poezia Floare Albastră: ,,Floare-albastră! floare albastră!.../ Totuşi este trist în lume!” un strigăt, o exclamaţie, un ecou parcă nemuritor. Săpânirea austriacă se pare că ne-a adus multe lacrimi, tristeţe, supunere, îngrădire a gândurilor cele mai adevărate, pe lângă celelalte lucruri materiale, culturale, care se doreau a fi altfel, demonstrate de Ciprian Porumbescu şi Societatea ,,Arboroasa’’. Abia după anul 1918, după marea Unire de la Alba Iulia, după formarea Statului Naţioanal Român, sub regele Carol I, ţărişoara noastră a renăscut frumos, a urmat apoi perioada interbelică de bun augur, din păcate pentru scurt timp, deoarece după cel de-al doilea război mondial s-a destrămat totul, s-a instaurat regimul comunist şi am fost nevoiţi să aplaudăm, o aşa zisă ,,epocă de aur!’’ Într-una din călătoriile sale, Ciprian Porumbescu a trecut prin Timişoara, aici a stat la o mătuşă de-a lui, trei zile, de unde-i scrie surorii sale: ,,Timişoara e foarte drăguţă, având case cu două trei etaje şi face întradevăr impresia unui oraş modern. Aradul mai puţin. Regiunea pe care am traversat-o, deci de la Lugoj până la Arad, este binecuvântată cu toate darurile bogate, ţăranii sunt foarte avuţi: Satele – nota bene, cele româneşti – sunt ca aici cele săseşti, case de zid, biserici splendide, şcoli şi drumuri.” La dreapta căii ferate se văd vii întinse, la stânga plantaţii de tutun etc” 5 Nicolae Cârlan, Corespondenţă Ciprian Porumbescu, ediţie şi cronologie, Editura Bucovina istorică – Suceava, 2003. Prin ceea ce compunea şi scria, valorifica adevăruri existente în perioada acelor ani, faptul că atât Bucovina cât şi Banatul erau sub stăpânirea Imperiul Austriac şi ne spune multe, despre satele româneşti. Valeriu Branişce aminteşte despre sărbătoarea de la 8 septembrie 1882, Sfânta Mărie Mică de la Chizătău, de Corul de plugari, cel mai vechi cor vocal românesc şi nu numai, din Banat, cu ocazia Jubileului a 25 de ani de la înfiinţare, care s-a ţinut la Lugoj. La jubileu au fost invitaţi şi reprezentanţii Reuniunii Braşovene, prin domnul avocat Ioan Lengher, bănăţean de origine, care era şi preşedinte şi domnişorul Ciprian. A fost un prim concurs de coruri româneşti, între Lugoj şi Timişoara la care au paticipat 11 coruri de plugari, din partea Aradului, Caransebeşului, a fost ceva frumos ce nu se poate descrie în puţine cuvinte. Din juriu a făcut parte şi Ciprian Porumbescu. În încheiere au cântat toate corurile Deşteaptă-te Române, fiind premiate. Ce l-a fascinat pe compozitor la Chizătău, Nunta ţărănească- se mira, se bucura şi spunea: ,,că lumea cântăreţă de la Chizătău e pentru el o experienţă, care nu are cu ce o asemăna...” Dr. Valeriu Branişce, Icoane Din Frământările Unui Suflet De Artist, Lugoj 1908, Editura Autorului Azi, avem un vast tezaur în cultura vie, trebuie doar descoperit, pus în valoare, pentru ca astfel şă poată fi apreciat şi salvat în patrimoniul imaterial, în ţara mamă. Să avem curajul de a deschide această uşă binecuvântată a spiritului, a curăţeniei sufleteşti de altă dată! Muzica lui este o muncă artististică de înaltă clasă, strâns ancorată în viaţa socială, în prezentul acelei vremi, e unică şi strălucitoare. Avem nevoie de asemenea ,,izvoare’’ pentru a ne menţine şi duce mai departe cultura vie, care s-a format şi a crescut în condiţii vitrege, pe aceste însorite meleaguri şi care pentru noi, contează! A fost primul pas în creaţia muzicală profesională românească, cu impact major, la care a contribuit favorabil, ilustrul profesor de muzică de la Viena, austriacul Anton Bruckner, care mereu îl incuraja penntru a-şi perfecţiona stilul, tehnica, pentru a studia muzica la Viena, îndemnat fiind de tatăl său, colegii printre care, Mihail Eminescu, prietenul său Andrei Bârsanu şi cei apropiaţi lui. Muzica e o necessitate psihologică, o dorinţă de exprimare a simţămintelor lăuntrice care într-o perioadă istorică marcată de restricţii este nu întâmplător, pur creatoare. Fiecare perioadă istorică ocupă un loc marcant, un indicator, pe scara gradual evolutivă în cultura, unui popor. Ascultând muzica lui, te conectezi la bucuria, tristeţea, valoarea acelui timp, întelegându-i mesajul, trăirile, împărţindu-le cu el, simţind alăturea cu el, imposibilul care plângea cu fiecare arcuş, acest român cu suflet de vioară, dorea să fie auzit, apreciat şi valorificat. Acestea erau visele românilor, pe atunci cu greu împlinite... Aflat la Viena la 1880, în perioada de după Războiului de Independenţă, Ciprian Porumbescu, profund mişcat de situaţia din ţară, ,,tipăreşte douăzeci de piese corale şi cântece la unison reunite în ,,Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români” şi cuprinde: Cântecul gintei latine, Cântecul tricolorului,” Biografia Ciprian Porumbescu, documentar întocmit de prof. Mihai Gavril Gorbonov, Braşov, 15 feb. 2006-Scribd text literar-muzical, care ulterior, a devenit pentru români, Tricolorul. ,,…ca şi Imnul Unirii, devenit Pe-al nostru steag. Aceste cântece de vitejie, au îmbărbătat în momente de cumpănă, pe luptătorii din tranşeie, pe cei din spatele frontului, pentru a rezista şi înfrânge expansiunea germană, iar în sunetele lor, s-a înfăptuit România Mare.” http://no14plusminus.ro/2011/10/25/cantecul-tricolorului-printre-secole/ Cântecul Tricolorului, aşa cum era el, din scrierile lui Paul Leu: Trei culori cunosc pe lume Ce le ţin de-un sfânt odor. Sunt culori de-un vechi renume Suveniri de-un brav popor. Roşu-i focul ce-mi străbate Inima-mi plină de dor Pentru sânta libertate Şi al patriei amor. Auriu ca mândru soare Fi-va-l nostru viitor Pururea-n eternă floare Şi cu luci netrecător. Iar albastrul e credinţa Pentru naţiea ce-o nutrim, Credincioşi, fără schimbare, Pân-la moarte o să fim. Pân-pe cer şi cât în lume Vor fi aste trei culori, Vom avea un valnic nume Şi un falnic viitor. Iar când, fraţilor m-oi duce, De la voi şi-oi fi să mor, Pe mormânt, atunci, să-mi puneţi Mândru nostrum tricolor Idem Multe compoziţii artistice de mare valoare, au fost interzise fără nici un drept, compuse din dorinţă, zbucium, şi talent, cu care a fost înzestrat acest compozitor bucovinean. Amintesc, cântecul de primăvară, Răde iarăşi primăvara, compus tot în anul 1880, cântec ce răsuna multă vreme la petrecerile de 1 mai, până în jurul aului 1946, când a fost înlocuit de cel scris de Maria Rantes, cu tentă ideologică, de o dispoziţie de partid, prin care toate intreprinderile de stat erau obligate să aibe coruri muncitoreşti.--(din precizările muzicologului Mihai Cozma, notate în cotidianul- jurnalul.ro). Aceste cântece patriotice răscolitoare precum, Pe-al nostru steag e scris unire, pe versurile lui Andrei Bârseanu, l-au ales imn al Societăţii România Jună şi erau cântate de un frumos cor bărbătesc, al cărui dirijor era, Ciprian Porumbescu. Şi alte societăţi germane aveau imnuri prprii, motiv pentru care şi-a dorit şi el, acelaşi lucru. 10 http://jurnalul.ro/scinteia/special/ciprian-porumbescu-reinventat-506041.html (spicuiri din cotidianul jurnalul.ro din 30.04.2009). Muzica lui, construieşte o identitate, foloseşte elemente din folclorul tradiţional românesc, din poveştile, trăirile oamenilor, din năzuinţele şi aspiraţiile lor. Amintesc compoziţiile: Hora, Crai nou, Rapsodia română, Serenada, La malurile Prutului, Altarul Mănăstirii Putna, Gaudeamus Igitur, Balada pentru vioară şi altele. Prin ele transmite de-a lungul timpului, înţelesuri foarte personale, cine suntem, de unde venim, definindu-ne ca parte a memoriei sociale colective, a culturii vii, care de aici a prins aripi spre ceea ce suntem astăzi şi… mâine! Ciprian Porumbescu, a fost şi este un mesager al românismului, un tânăr cu o ambiţie constructivă, inzestrat cu har şi talent divin, s-a bucurat de preţuirea unor oameni valoroşi aflaţi in preajma lui, preotul Iraclie, tatăl compozitorului, care la rându-i a fost un exemplu demn de urmat. O mare parte din ,,succesul” său profesional, se datorează iubirii lui imposibile, dar şi faptul că a iubit mai mult decât orice vioara, care a fost pentru el totul, compoziţie, sunet, lumină, culoare şi exemplele pot continua. Acesta este motivul pentru care vreau să cred că Ciprian Porumbescu este un român cu suflet de vioară, şi merită mai multă preţuire din partea noastră, pentru a nu fi dat uitării. Din cercetările, scrierile, lui Valeriu Branişce am să redau o mărturie însemnată, care subliniază preocupările tinerimii din acea perioadă, în care Bucovina era parte a Imperiului austriac, cu ocazia sărbătoririi Hramului Mănăstirii Putna: << Nu junimea română academică a produs ideea serbării>> --zicea apelul către marele public românesc— << ea purcede din conştiinţa naţională română. Naţiunea română voieşte cultură şi cultura ei trebuie să fie una, omogenă, la Prut şi la Someş, omogenă în sinul Carpaţilor cărunţi şi spre malurile Dunărei >>. Dr. Valeriu Branişce, Icoane Din Frământările Unui Suflet De Artist, Lugoj 1908, Editura Autorului Astfel erau tinerii atunci, dornici de a se numi români, de a purta nume româesc, de a purta haina care îi denumeau, dar numele…ba! Vorba Cântecului Tricolorului… Tatăl său Iraclie Golebiovski, abia cu doi ani înainte de moartea sa, a reuşit să se numească Porumbescu, pentru copiii săi, multe a pătimit în viaţă din cauza numelui. La fel şi Societatea ,,Arboroasa” purta numele după vechea denumire a Ţării de Sus a Moldovei, dar după procesul politic în care a fost implicat Ciprian Porumbescu, a fost desfiinţată. A funcţionat din nou, dar cu numele de, Societatea Junimea. Colonelul Seeger, de origine polonez, stabilea drepturile austriece asupra Bucovinei. Asemenea frământări şi numeroase insulte grosolane, erau aduse la adresa tinerimii studenţeşti, care nu puteau fi trecute cu vederea de tinerii bucovineni, (ruteni, huţuli…) cum erau trecuţi în hărţile de odinioară. Huţulii potrivit dexului, este dat de numele Rutenilor munteni din Galiţia orientală şi din Bucovina, de origine română. ,,Emil Kaluzniaki, profesor de slavistică la Cernăuţi, considera de altfel că strămoşii huţulilor “au fost un popor de limbă română“. El îşi fundamentează opinia citind cuvinte româneşti găsite în limbajul huţulilor: bărbânţă, brânză, armăsar, elemente lingvistice de origine dacă. Există şi o teorie care afirmă că huţulii sunt descendenţi ai geto-dacilor retraşi spre nord din pricina ocupaţiei romane. Chiar şi poetul naţional al românilor, Mihail Eminescu remarcă etnia huţulă, considerând-o nimic altceva decât descendenţa unor daci slavizaţi”. http://www.casa-cu-meri.ro/hutulii.php Am făcut un popas la ,,casa cu meri”, şi am descoperit amintiri dragi, aproape uitate sau poate ,,ferecate”... Îmi continui drumul prin a răsfoii pagini prăfuite, în amintirea acestui român, care a făcut tot ce i-a stat în puterile minţii şi ale vieţii, spre mândria şi cinstea neamului românesc. Muzica lui, era la început un răspuns inconştient la frământările, durerile şi bucuriile poporului, apoi conştient, până ce încetul cu încetul s-a cristalizat în compoziţiile sale, dovadă sunt cuvintele lui Ciprian Porumbescu adresate într-o scrisoare, tatălui său, după succesul de la cea de-a 20-a reprezentare, a operetei Crai Nou, la Braşov: ,,Numele meu este întemeiat, viitorul meu e luce, cu culorile cele mai vii înaintea ochilor, mi-am câştigat simpatiile acelor oameni, cu care am să trăiesc împreună. Şi poate să fie un câştig mai preţuit, mai îmbucurător decât acesta?... Publicul era nebun şi aplauda de credeam că nu se mai sfârşeşte”. Dr. Valeriu Branişce, Icoane Din Frământările Unui Suflet De Artist, Lugoj 1908, Editura Autorului Din păcate, pentru scurtă vreme, acestea erau nestematele care îi hrăneau sufletul, mulţumirea cea mare a lui era progresul în muzică. Prin compoziţiile sale ne reprezintă, ca parte din cultura vie, din tradiţiile poporului român, cîntecul lui slăveşte cerul, soarele, oglindeşte apa din care şi-au răcorit vieţile, neamul românesc, din moşi strămoşi. Oricând şi oriunde a fost plecat din ţară, fie la studii sau tratament, gândul i-a fost la casa părintească, meleagurile natale, cuprinzând emoţia şi dorul în notele muzicale, care ne încântă şi azi mintea şi inima, asemenea unei grădini imflorite, într-o lună de April... A fost un om drept, statornic, sensibil, chiar dacă a iubit-o foarte mult pe domnişoara Berta, fata pastorului Gorgon, şi dacă acesta a trimis-o departe de iubirea lui, el nu şi-a părăsit ţara, ci a căutat şă-i fie alături prin cântec şi devotament. E adevărat că şi-a ales un drum drept, dar nu avea cum altul, pentru că iubirea- nu gândeşte altfel, cum spunea şi el. Ar mai fi o concluzie şi anume că orice ar fi făcut românul, frumos şi demn, bine şi foarte bine, n-ar fi deajuns... După cel de-al doilea război mondial, datorită împrejurărilor, s-a reconfigurat, la înţelegere cu marile puteri, harta ţării noastre şi astfel a mai pierit, din misterul care voia să facă lumină. Afirm acest lucru, deoarece descopăr că mai sunt şi alte variante ale cântecului Tricolorului, care se aude azi, în ,,versiunea” moldovenilor de peste Prut, pe youtobe, şi nu mă surprinde să mai fie şi manuscrise necunoscute rămase pe undeva în colţurile lumii, cu sau fără intenţie, este nevoie însă de curaj în cercetare, inteligenţă, democraţie şi libertate. Prin urmare, ,,Cultura vie are un impact dovedit la nivel social, educaţional şi chiar economic, însă doar pentru cine ştie să investească inteligent.” CARTA pentru CULTURA VIE www.cultura vie.ro. Ciprian Porumbescu, înainte de a pleca la tratament în străinătatede, i-a încredinţat tatălui său, compoziţiile sale: << Despre toată averea mea (!) puteţi Dv.,ca tatăl meu- la o eventuală catastrofă să dispuneţi după plăcere>>. Dr. Valeriu Branişce, Icoane Din Frământările Unui Suflet De Artist, Lugoj 1908, Editura Autorului Era o ultima scrisoare scrisă de compozitor din Braşov, la 1/3 nov. 1882 înainte de plecarea sa la Nervi, în Italia. Cariera sa muzicală a fost o balanţă între succesul muzical şi drama personală, o împlinire profesională de renume dar şi o neîmplinire sufletească. Pentru noi, a fost şi va rămâne pentru totdeauna, un crai nou binevenit, pe cerul înstelat al conştiinţei noastre naţionale. De fapt şi la urma urmei, trăim alte vremuri, mai blânde aş zice cultural, pe întreaga planetă. Este de dorit păstrarea, conservarea şi valorificarea tradiţiilor fiecărei naţiuni - ,,În ultimă instanţă cultura vie presupune o întâlnire liberă a artei cu publicul”. CARTA pentru CULTURA VIE www.cultura vie.ro. Astfel am putea trăii mai împăcaţi cu noi înşine ca oameni, mai generoşi, mai umani, promovând pace şi înţelegere între state, popoare, etnii, ceea ce şi-au dorit înaintaşii noştrii, moşii şi strămoşii. Şi pentru toate acestea, este nevoie stringentă de a ne cunoaşte istoria reală, pentru ca tinerii noştri care ne vor reprezenta după ce noi vom fi departe, să fie capabili de a lua decizii democratice, la nivel oportun, de a fi constructivi în perspectivă. Aşa să ne ajute Dumnezeu! 17