Logophany

În ultimii ani s-a remarcat un interes crescut privind controversa antropomorfită, relația ei cu origenismul și cu teologia kabodului sau a slavei din apocalipsa intertestamentară,  însă nimeni nu a dedicat, până acum, un studiu atent corelației mistice dintre controversa antropomorfită și disputa isihastă din Bizanțul târziu al secolului XIV. Elementul comun al acestor două dezbateri îl reprezintă o teologie/hristologie a luminii necreate văzută prin tripticul slavei-chipului-euharistiei. P. Nellas, cu referirea sa la Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, ca model al creării omului, ar putea aduce un plus de lumină aici.  De asemenea, vom descoperi că în calea experienței vederii luminii/slavei lui Dumnezeu de către „simţurile duhovniceşti” stau „imaginile” din timpul rugăciunii intelectului (Evagrie/Antonie) și demonii care induc vedenii false (Pahomie/Macarie cel Mare). Ca un preambul al discuției centrale, vom începe printr-o descriere a Vieții ascetului Apa Aphou din Pemdje, urmată de o discuţie despre folosirea greşită a termenului de „antropomorfism” cu referire la vederea lui Dumnezeu și voi încheia prin precizări asupra dezbaterii despre vechea hristologie preniceene în tripticul: imago Dei – visio Dei – corpus/forma Dei. Cea mai controversată, pentru mine, se arată a fi afirmația lui Golitzin potrivit căreia teofaniile erei creștine post-resurecționale sunt de fapt Logofanii, vederi/viziuni ale Logosului preincarnațional. Astfel, potrivit lui, pentru Aphou ca şi pentru ceilalţi „antropomorfiţi“, inclusiv audienii lui Epifanie, subiectul disputei este într-adevăr cea de-a Doua Persoană a Sfintei Treimi, dar  nu este vorba de Hristos Cel întrupat, ci mai degrabă de „forma” preexistentă a „lui Dumnezeu”, din Filipeni 2, 6. Totul ni se prezintă, în această viziune, ca și cum trupul Mântuitorului, natura umană înviată și înălțată de dreapta Tatălui, nu mai are vreo relevanță teofanică după ridicarea ca cer. Nu se ia, astfel, în considerare legătura lui Hristos cel înviat cu planul istoriei, ceea ce părintele Stăniloae numește „iradierea pnevmatică și eficiența transformatoare a învierii lui Hristos în lume”.