Anticipând victoria?

Ofensiva de primăvară a Germaniei în Primul Război Mondial

Anticipating the Victory?
German Spring Offensive in the First World War

Dragoş Ilinca

In the first months of 1918, the pace of war on the Western Front was in a certain
stalemate. More than 5 million soldiers were trapped in a muddy and cold trenches line,
from the British Channel to the border between France and Switzerland. Both, French,
British, Belgians, Americans and Portuguese forces will face the so-called Spring
Offensive ordered by the German High Command. By launching the strongest attack on
the Western Front, Germany strove for achieving a fast and decisive victory before the
full potential of United States would be deployed on the battlefields in France. In order to
achieve this objective, Ludenddorf, the mastermind behind of this action, stated that:
“We must strike at the earliest moment before the Americans can throw strong forces
into the scale. We must beat the British”. To this end, Ludenddorf plans were based on
the idea of launching a lightning strike against British Expeditionary Force which was
meant to separate the Allied forces. By using the additional 50 division made available
following the Russian surrendered, Ludendorf tried to defeat decisively the Allied forces
and win total victory. But his confidence failed to match operational reality. Germany’s
last offensive in the First World War failed and accelerated the inevitable defeat.

First World War, Western Front, Spring Offensive, Kaiserschlacht, Operation Michael, Ludenddorf,
Foch, Haig, Pershing, US entry in the First World War, British Expeditionary Force

În dimineața zilei de 21 martie 1918 (orele 04:20), Comandamentul german

(Oberste Heeresleitung/OHL) lansa ultima mare ofensivă pe frontul de vest. Cunoscută
sub diferite nume (Kaiserschlacht, Ofensiva de Primăvară, Operațiunea Mihail), acțiunea
viza executarea unei lovituri de forță împotriva dispozitivului franco-britanic, cu intenția
clară de a pune capăt războiului. Procesul de planificare a vastei operațiuni a fost inițiat
încă din toamna anului 1917, sub atenta coordonare a generalului Erich Ludenddorf
(1865-1937)1. Adept al unei tactici agresive, Ludenddorf este considerat, pe bună

1 Unul dintre principalii factori de gândire și decizie ai conducerii armatei germane în timpul Primului
Război Mondial, fiind implicat în aproape toate operațiilor de amploare executate de Germania.
Ludenddorf contribuie decisiv la victoriile repurtate de forțele Puterilor Centrale la Tannenberg (26-30
august 1914) și Lacurile Mazuriene (9-14 septembrie 1914). Șeful Statului Major al armatei germane,

1
dreptate, drept principalul artizan al deciziei de lansare a unei astfel de acțiuni de
amploare, menită, în viziunea sa, să tranșeze lucrurile la nivelul raporturilor de forțe
dintre cele două tabere. Nu trebuie exclus discuției, însă, contextul perioadei, în special
din perspectiva evoluțiilor operaționale înregistrate pe fronturile Primului Război
Mondial la începutul anului 1918.
Deși eșuat în fața Verdunului (februarie-decembrie 1916), accentul ofensiv al
operațiilor derulate de Germania avea să manifeste în Estul Europei, în special prin
ocuparea Riga (3 septembrie 1917), eveniment de o importanță majoră care avea să
inițieze un șir intens de turbulențe în interiorul Rusiei, culminând cu evenimentele din
octombrie 1917 și, subsecvent, ieșirea Rusiei țariste din război. Dacă pe frontul răsăritean
situaţia era dominată de Germania, în sud, frontul mesopotamiano-palestinian consemna,
în toamna anului 1917, evoluţii favorabile Forţei Expediţionare Egiptene, condusă de
generalul britanic Admund Allenby (1861-1931). Celelalte două fronturi importante ale
Primului Război Mondial, Salonic şi Italia nu înregistrau evoluţii notabile.
În condițiile disfuncțiilor operaționale majore ale armatei ruse, OHL obține
libertatea de mișcare dorită în a reorienta efortul către Vestul Europei. Astfel, încă din
ultimele luni ale anului 1917, un segment important al diviziilor angrenate împotriva
Rusiei este deplasat, consolidând semnificativ dispozitivul german din acest perimetru
(aproximativ 85% din totalul efectivelor germane). Scăpat de presiunea luptei pe două
fronturi, OHL putea iniția planificarea pentru reluarea ofensivei pe teatrul vest-european,
prin capitalizarea superiorității numerice majore pe care Germania reușise să o realizeze.
De asemenea, dintr-o perspectivă anticipativă, perspectivele imediate se arătau ca putând
fi influențate decisiv în favoarea Antantei, urmare directă a intrării Statelor Unite în
război (6 aprilie 1917). Practic, superioritatea numerică realizată prin ieșirea de facto a
Rusiei din război era amenințată serios, pe termen scurt existând certitudinea anulării

mareșalul Paul von Hindeburg s-a bazat foarte mult pe expertiza și consilierea sa, Ludenddorf devenind
principalul factor de influență la nivelul Comandamentului Suprem în perioada 1917-1918. Implicarea
acestuia s-a regăsit și în ceea ce privește palierul politico-diplomatic, după cum este cazul implicării directe
în negocierea Tratatului de la Brest Litovsk (3 martie 1918), precedat de Armistițiul din 15 decembrie 2917,
care a consemnat ieșirea Rusiei din război. Pentru detalii privind activitatea lui Ludenddorf în Robson,
Stuart. The First World War, Routledge, New York, 2014. Relevante pentru profilul generalului german sunt
și memoriile sale, Erich von Ludenddorf. Luddendorf’s Own Story (August 1914 – November 1918). The
Great War from the Siege of Liege to the Signing of the Armistice as Viewed from the Grand Headquarters
of the German Army, Pickle Partners, 2012.

2
acesteia prin contribuţia SUA. Semne relevante ale potențialului pe care efortul de război
american îl va reprezenta în ecuația globală a conflictului începuseră să fie vizibile din
iunie 1917 când primele efective2 americane, din cadrul American Expeditionary Force
(AEF), condusă de generalul John Pershing (1860-1948), ajung în Franța (aprox.14.000).
Din această perspectivă, era evident faptul că prezența efectivelor americane urma să
afecteze iremediabil balanța de forțe, Germania și aliații săi neavând la îndemână o
formulă de compensare a viitoarei discrepanțe, accentuată mai ales în ceea ce privește
segmentul forțele de infanterie. În aceste circumstanțe, pentru Comandamentul german se
releva cu stringență necesitatea unor acțiuni rapide.
Diferite fronturi
Frontul Vestic rămânea de departe cel mai important, în special din perspectiva
cantitativă a forţelor angajate fixate, însă, într-o vastă reţea de tranşee. Linia frontului
însuma peste 750 km, pornind de pe malul belgian al Canalului Mânecii, la aproximativ
40 km de Dunkirk, pe un traseu incluzând Ypres – Lille – Arras – Verdun – Nancy.
Capătul nordic se afla în responsabilitatea forțelor belgiene (8 divizii, aprox. 90.000 de
oameni). Centrul era acoperit, pe o distanță de 180km (între Ypres – St.Quentin), de
trupele Forței Expediționare Britanice (BEF), condusă de mareșalul Douglas Haig (1861-
1928), structurată pe 5 armate (52 de divizii), incluzând și Grupul Expediționar Portughez
(aprox. 55.000 de militari). Segmentul cel mai lung (aprox. 500 km) se afla în
responsabilitatea Grupului de armate franceze, condus de generalul Emile Fayolle (1852-
1928) având în compunere 98 de divizii dintre care 37 în rezervă. Nucleului de forțe
franceze se atașase și contingentul de forțe americane al cărui nucleu combatant ajunsese,
către începutul anului 1918, la aproximativ 160.000 de forțe combatante.
Balanța de forțe se va înclina decisiv, la începutul anului 1918, în favoarea
Germaniei atât din perspectivă cantitativă, cât mai ales din perspectiva experienţei
operaţionale şi a sprijinului logistic3. De asemenea, datele vremii atestă o disparitate

2 La sfârșitul anului 1917, contingentul american sosit în Franța includea 4 divizii cu un efectiv total de
310.000 de militari. Lansarea ofensivei germane a condus la accelerarea procesului de dislocare în Europa
a contingentelor americane, ritmul de sosire al acestora ajungând către jumătatea anului 1918 la
aproximativ 300.000 trupe lunar. Astfel, în august 1918 în Europa vor fi aproximativ 1,3 milioane de militari
americani număr care va crește rapid, până la sfârșitul războiului numărul acestora să ajungă la 3 milioane.
Detalii în Woodward, David. The American Army and the First World War, Cambridge University Press,
Cambridge, 2014.
3 Reid, Walter. Five Days from Defeat: March 1918, Birlinn, Edinburgh, 2017

3
evidentă între forțele taberei aliate, accentuată de lipsa de coeziune internă, de nivelul
inferior de încadrare4 a diviziilor BEF, dar și stării de epuizare resimțită major la nivelul
forțelor franceze5.
Nu lipsită de relevanţă pentru situaţia trupelor aliate este analiza relaţiilor dintre
Franţa şi Marea Britanie la începutul anului 1918. Asupra acestui aspect literatura de
specialitate atestă existenţa unor tensiuni semnificative, având drept principală cauză
nivelul de angajament britanic, apreciat de aliaţii francezi ca fiind unul modest. Evaluate
în economia generală a războiului, nemulţumirile franceze erau accentuate de percepţia
dominantă la nivelul conducerii politico-militare de la Paris că efortul principal de război,
în special din perspectiva angajamentului6 în confruntările majore, căzuse în
responsabilitatea armatei franceze. Din această perspectivă, dialogul politic franco-
britanic a inclus în mod constant solicitări repetate faţă de creşterea contingentelor
britanice dislocate în cadrul BEF, precum şi în ceea ce priveşte extinderea zonei de
responsabilitate pe linia frontului. Aceste tensiuni erau amplificate în mod semnificativ
între segmentele de conducere ale celor două forţe, alimentate semnificativ printr-o serie
de antipatii personale. Trebuie spus, de asemenea, că sinergia operaţională între cele două
forţe militare avea de suferit şi ca urmare a diferenţelor structurale dintre cele două
modele constitutive pe care funcţiona forţa britanică, respectiv armata franceză. Forţa
Expediţionară Britanică, reprezenta un produs al unei filozofii testate cu succes într-o
perspectivă global-colonialistă şi, în egală măsură, expediţionară, vreme de câteva secole.
Sensibil diferită, armata franceză întrunea caracteristicile unei forţe de masă, clasice,
generată printr-un sistem de recrutare extins teritorial şi, prin urmare, mult mai adaptată
războiului teritorial de uzură. Pe aceste coordonate abordarea strategică a confruntării cu

4 Principala cauză a acestei situații derivă din dificultatea de a acoperi pierderile masive înregistrate de BEF
în urma Bătăliei de la Passchendaele (31 iulie – 10 noiembrie 1917). Pentru detalii privind situația forțelor
britanice Sheffield, Gary. Command and Morale: the British Army on the Western Front, 1914-1918,
Praetorian Press, Barnsley, 2014.
5 Moralul și dorința de luptă a forțelor franceze au fost puse serios la încercare în contextul bătăliilor de la
Verdun și Somme, soldate cu pierderi masive. Starea de nemulțumire latentă la nivelul trupelor avea să se
accentueze în primăvara anului 1918, pe fondul eșecului înregistrat în Ofensivei Nivelle (aprilie – mai 1918)
fiind consemnate numeroase episoade de revoltă în rândurile unităților franceze. Un studiu aprofundat
privind implicațiile eșecului ofensivei franceze în Murphy, David. Breaking Point of the French Army:
Nivelle Offensive, 1917, Pen & Sword Books, Barnsley, 2015.
6 Griffith, Paddy. The Extent of Tactical Reform in the British Army, p.17-19

4
forţele germane pe teatrul vestic era sensibil diferită7. Eşaloanele superioare ale armatei
franceze, se plasau în favoarea renunţării la războiul în tranşee, opţiunea iniţierii unor
acţiuni ofensive fiind susţinută de o cei mai importanţi comandanţi de pe frontul vestic, în
special Philippe Pètain (1856-1951) şi Ferdinand Foch (1851-1929).
În relativă antiteză, atitudinea comandantului BEF, Douglas Haig, nu era suficient
de clară şi, în egală măsură, asimetrică omologilor săi francezi. Generalul britanic nu
anticipa o acţiune ofensivă, mizând mai degrabă pe o scădere a moralului german
accentuată, în opinia sa, de dificultăţi de ordin logistic 8, evaluând cu totul eronat
implicaţiile scoaterii din luptă a Rusiei. În apărarea sa trebuie spus că profilul şi
coeziunea BEF erau puternic afectate de pierderile înregistrate în 1917. Astfel, nucleul de
infanterie al forţei britanice dislocată în Franţa se diminuase cu aproximativ 130.000 de
oameni, putându-se vorbi de scăderi cu peste 2.000 de militari la nivelul fiecăreia dintre
divizii9. Această situaţie se va menţine până la începutul ofensivei germane, în mare parte
datorită reticenţei cabinetului condus de Lloyd George în a da curs solicitărilor formulate
de Haig pentru completarea pierderilor suferite.
Sub aceste auspicii, nici coordonarea strategică şi operaţională nu înregistrase
progrese semnificative. Crearea în 1917, la Versailles, a Consiliului Suprem de Război nu
reuşise să genereze masa critică pentru crearea unui sistem unificat de comandă.
Consiliul a funcţionat pe întreaga durată a anului 1917 mai degrabă ca un for de
consultare între statele aliate, agenda discuţiilor fiind dominată de solicitările franceze
privind extinderea contribuţiei şi rolului operaţional al BEF. În acest sens, la 25
septembrie 1917, Lloyd George se întâlneşte la Boulogne cu omologul francez, Paul
Painleve (1863-1933) exprimând acordul de principiu pentru extinderea zonei de
responsabilitate a BEF. Detaliile tehnice ale înţelegerii politice au fost abordate în cadrul
unor întâlniri succesive între Haig şi Pètain derulate în intervalul octombrie – decembrie
1917, urmate, abia către începutul anului următor, de extinderea limitată a zonei de
7 Sunt cunoscute reticenţele repetate ale cabinetului britanic şi, mai ales, ale primului ministru Lloyd
George (1863-1945) în a da curs solicitărilor franceze de creştere a efectivelor BEF, urmare directă a
preocupărilor legate de impactul politic intern al numărului mare de pierderi britanice înregistrat în
bătăliile anului 1917. În egală măsură, atitudinea premierului britanic viza şi critica modalităţii de derulare
a războiului, Lloyd George exprimând în repetate rânduri preferinţa pentru concentrarea efortului de
război asupra scoaterii din război a Imperiului Otoman. Pentru detalii privind abordarea lui Lloyd George în
Woodward, David R. Lloyd George and the Generals, Frank Cass, Londra-New York, 2004.
8 Reid, Walter, Op.Cit., p.178
9 Middlebrook, Martin. The Kaiser’s Battle, Pen&Sword Military, South Yorkshire, 2007, p.24

5
responsabilitate a trupelor britanice către estul liniei frontului. Cu toate acestea, strategiile
aliate continuau să fie sensibil diferite. Cabinetul britanic şi, în special Lloyd George,
„jongla” cu ideea unei posturi defensive care să fie menţinută în aşteptarea întăririlor
americane. Pe acest fond, problema creşterii efectivelor BEF era tratată într-o cheie
minimală, planurile pentru 1918 vizând o creştere de aproximativ 100.000 faţă de nivelul
de 615.000 de militari, solicitat de Consiliul Armatei britanice. Pe acest fond, la sfârşitul
lunii ianuarie sunt consemnate noi tensiuni franco-britanice în cadrul Consiliului Suprem
de Război. Problema angajamentelor suplimentare devenise extrem de presantă în
condiţiile în care bilanţul la sfârşitul anului 1917 era dintre cele mai dramatice,
aproximativ 5 milioane de victime din ambele forţe (3 milioane militari francezi; 2
milioane din cadrul Imperiului Britanic). Fără a identifica soluţii imediate, este agreată
crearea unei „Rezerve Generale” care se baza, în esenţă, pe întăririle care aveau să
sosească din SUA. Această decizie nu făcea altceva decât să amâne rezolvarea problemei
de bază a întăririlor britanice, în condiţiile în care la începutul anului 1918 se înregistrau
probleme serioase în asigurarea mijloacelor maritime necesare pentru transportul trupelor
americane în Franţa.
Simultan cu aceste evoluţii, dispozitivul german se consolidează semnificativ,
numărul diviziilor germane dislocate pe frontul vest-european crescănd rapid graţie
deplasării rapide pe calea ferată a forţelor disponibilizate de pe frontul răsăritean. Astfel,
până la începutul lunii martie 1918 potenţialul pe care comandamentul german îl putea
angaja pe linia frontului vestic fiind de aproximativ 191 de divizii, numărul acestora
crescând în perioada imediat următoare declanşării ofensivei, faţă de cele 178 de divizii
aliate.
Planuri germane
În scopul identificării unui curs de acțiune centrat pe ideea tranșării rapide a
victoriei de către forțele germane, Ludenddorf convoacă în 11 noiembrie 1917, la Spa, o
conferință cu participarea principalilor reprezentanți ai lanțului de comandă al armatei
germane. Relevanța acestui eveniment pentru cursul ulterior al evenimentelor, rezidă atât
prin varietatea planurilor de acțiune luate în dezbatere, cât și prin modul de asigurare a
reprezentării forțelor din teatru în contextul dezbaterilor privind viitorul acțiunilor
germane pe frontul vestic. În final, experiența operațională acumulată cu succes în alte

6
teatre de operații a prevalat, fiind agreată opțiunea lansării unor acțiuni succesive,
capabile să aducă clarificarea situației. Reluarea tacticilor utilizate la Riga și Caporetto
(24 octombrie – 19 noiembrie 2017) dar și Verdun, urma să fie aplicată cu precădere în
ceea ce privește concentrarea tirului de artilerie și utilizarea trupelor speciale
(Stormtruppen) pentru penetrarea primelor linii de apărare. Rolul central al acestor
elemente specializate viza, în egală măsură, determinarea OHL de a depăși logica luptelor
de tranșee și, implicit, de a rupe blocajul operațional menținut între cele două tabere pe
frontul vest-european pe întreaga durată a anului 1917. Asupra acestui din urmă aspect,
merită a fi menționat faptul că dezbaterea10 la nivelul OHL privind calea de urmat pentru
anul 2018 a abordat și problema menținerii unei apărări flexibil-active, susținută de o
parte a conducerii forțelor de pe front ca alternativă la o ofensivă generală. Cu toate
acestea, o astfel de variantă ar fi putut fi utilă doar în cazul unei acțiuni ofensive a forțelor
Antantei, greu de presupus în condițiile inferiorității numerice11.
De asemenea, alegerea de către comandamentul german a concentării ofensivei
împotriva sectorului britanic avea la bază prezumţia unei înaintări relativ facile, cu şanse
semnificative de a fi finalizată favorabil, pe fondul nivelului redus de operaţionalitate a
contingentelor BEF. În egală măsură, opţiunea lui Ludenddorf venea şi pe fondul unei
reale lipse de alternative cu care se confruntau planificatorii germani, un atac împotriva
prezenţei franceze neputând fi anticipat ca putând avea rezultate decisive, menţinând, în
schimb, o ameninţare serioasă pe flancul drept al înaintării germane. Într-un astfel de
scenariu12, se anticipa că trupele BEF şi-ar fi menţinut nucleu intact, nedisponibilizând
forţe pentru a acorda asistenţă unei armate franceze în retragere, deschizând, astfel, calea
pentru atragerea trupelor germane într-un război pe două fronturi în interiorul Franţei. În
acest sens, planul german intitulat „Mihail” viza atacul împotriva poziţiilor britanice,

10 Potrivit lucrărilor memorialistice diferiților actori implicați în conducerea operațiilor germane, planul
unei ofensive fusese avansat de Ludenddorf încă din aprilie 1917, într-o formulă mult mai limitată.
Elementul care a schimbat parametrii acțiunii anticipate de generalul german a fost reprezentat de nivelul
apreciabil al forțelor disponibilizate prin ieșirea Rusiei din război. Acest element a fost definitoriu pentru
abandonarea variantei unei apărări flexibile, al cărei principal susținător era comandantul principalului
grup de armate de pe frontul vest-european, Prințul moștenitor al Bavariei, Rupprecht (1869-1955).
Diferențele de opinii între acesta și generalul Ludenddorf se vor manifesta în mod constant pe întreaga
durată a ultimului an de război. Rupprecht von Bayern. Mein Kriegstagebuch, 3 vol., Deutscher National-
Verlag, 1929.
11 Hull, Isabel V. Absolute Destruction: Military Culture and the Practices of War in Imperial Germany,
Cornell University Press, Ithaca&Londra, p.300
12 Pitt, Barrie. 1918: The Last Act, Pen&Sword Military, Barnsley, 2013, p.50-51

7
iniţial printr-o lovitură puternică în zona de legătură cu forţele franceze, la St.Quentin, de
unde ofensiva avea să se dezvolte către perimetrul nordic al liniei frontului având ca
obiectiv eliminarea prezenţei britanice şi ocuparea porturilor esenţiale pentru transferul
trupelor americane.
Kaiserschlacht
Dispozitivul german, concentrat pe aliniamentul aşa-numitei „Linii Hindenburg” 13
era condus de doi membri ai familiei imperiale. În centrul liniei de atac se găsea grupul
de armate condus de prinţul consort Rupprecht al Bavariei (Grupul de Armate A) în timp
ce în perimetrul sud-estic forţele germane (Grupul de Armate B) erau conduse de fiul
kaiserului Wilhelm al II-lea, prinţul moştenitor Wilhelm (1882-1951). Conform planuului
aprobat de OHL, implementarea Planului Mihail includea o serie de secvenţe, antrenând
în acţiunea ofensivă patru armate14 din cadrul celor două grupuri, întrunind peste 100 de
divizii15.
În primele ore ale dimineţii zilei de 21 martie 1918, trupele germane trec la
execuţia planului. Factorul surpriză este valorificat adecvat după ce forţele germane
reuşiseră să intre în dispozitiv la adăpostul nopţii fără a fi reperate. Tirul de artilerie iniţiat
puţin după ora 4 dimineaţa a fost executat de aproximativ 10.000 de piese de artilerie
derulându-se cu intensitate timp de 5 ore. Bombardamentul este dublat de atacuri cu gaze
lacrimogene şi proiectile fumigene menite să acopere mişcările trupelor germane. Se
reuşeşte infiltrarea trupelor speciale în perimetrul St.Quentin, care deschid drumul a 40
de divizii germane împotriva Armatelor 3 şi 5 britanice. Conform planului, flancul stâng
al acţiunii germane era asigurat de Armata 18 a cărei principală sarcină era de a respinge
orice posibilă acţiune franceză de sprijin a unităţilor BEF. Sub presiunea imensă a

13 Sistem defensiv construit în nordul Franţei de armata germană în intervalul septembrie 1916 –
februarie 1917 pentru a contrabalansa, în esenţă, deficitul de forţe înregistrat pe fondul creşterii
angajamentului Germaniei în Estul Europei. Linia Hindenburg măsură aproximativ 200 km, între localităţile
Arras – Lafaux.
14 Nucleul Grupului de Aarmate A, condus de prinţul Rupprecht vizând : Armata a VI-a condusă de
generalul Ferdinand von Quast (1850-1939), Armata a II-a, condusă de generalul Johannes von der
Marwitz (1856 - 1929) şi Armata a XVII-a (creată în februarie 1917 în contextul ofensivei germane), sub
conducerea generalului Otto von Below (1857-1944). Se adăugau elemente aparţinând Armatei a XVIII-a,
condusă de generalul Oskar von Hutier (1857-1937). Aceasta a fost constituită în pregătirea ofensivei din
primăvara anului 1918 din unităţi retrase de pe frontul răsăritean fiind integrată în Grupul de Armate B,
condus de prinţul Wilhelm.
15 Planul de operaţii aprobat de Kaiserul Wilhelm al II-lea (1851-1941), reprodus în Wyrall, Everard. The
History of the Second Division, 1914-1918 : Vol. II, Naval&Military Press, East Sussex, 2016, p.539-540

8
loviturii germane, forţele britanice se văd nevoite să se retragă. După prima zi de lupte
extrem de intense, numărul de victime era sensibil egal, ridicându-se la aproximativ
40.000 de fiecare parte. În cursul celei de-a doua zile, trupele germane depăşesc linia
Cambrai – St.Quentin, reuşită care permite deplasarea pieselor mari de artilerie care
execută primele lovituri asupra Parisului16.
În după-amiaza zilei de 24 martie, Luddendorf impune decizia de reconcentrare a
efortului către sud-est, înspre Amiens, o deviere importantă a planului iniţial de a pivota
spre regiunea de coastă, contribuind la prelungirea acţiunii ofensive şi a disipării
angajamentului german. Deplasarea centrului acţiunilor de luptă în perimetrul dintre
Some şi Oise ridică, în egală măsură, semne majore de întrebare asupra scopului
primordial al ofensivei germane, relevând, totodată, un grad consistent de incertitudine
decizională la nivelul comandamentului german în etapele cruciale ale ofensivei. Cu toate
acestea, trebuie spus faptul că decizia adoptată se fundamenta pe o serie de informaţii
recente, unităţile germane de recunoaştere avansată raportând o prezenţă aliată slabă în
perimetrul adiacent localităţii Amiens. Valoarea strategică a acestui punct era cu adevărat
semnificativă din perspectiva posibilităţii de a izola Parisul prin preluarea liniilor de cale
ferată care asigurau comunicaţia cu porturile din zona Canalului. De asemenea, Amiens
reprezenta unul dintre punctele principale ale sistemului logistic al BEF, capturarea
depozitelor de echipamente şi muniţie britanice generând dificultăţi majore în
aprovizionarea unităţilor britanice. Decizia lui Luddendorf şi, mai ales, ameninţarea
Parisului a contribuit, în schimb, la iniţierea unei mişcări prudente de sprijin dinspre
Chauny a trupelor franceze, limitată ca amploare din moment ce intenţiile germane nu
păreau a fi suficient de clare. În aceste condiţii, Pètain prefera o abordare precaută faţă de
dislocarea de efective suplimentare către nord-vest pentru a-şi putea menţine capacitatea
de a lansa un contraatac în eventualitatea unei acţiuni germane în regiunea Champagne-
Ardenne. În mod evident, memoria atacului de la Verdun era încă vie, repetarea acesteia
neputând fi acceptată la nivelul comandamentului francez.
Temerile lui Pètain se vor adeveri, OHL extinzându-şi acţiunea în stânga flancului
forţelor franceze, pe fondul reuşitei din cursul zilei de 25 martie de a separa cele două
forţe aliate. Acţiunea germană sparge linia de rezistenţă organizată între Noyon-Roye,
16 Zabecki, David T. The German 1918 Offensives. A Case Study of Operational Level of War, Routledge,
Londra-New York, 2006, p.120-121

9
ameninţând, astfel, regiunea din imediata vecinătate a Amiens. Din nou extinderea
angajamentului avea să diminueze capacitatea ofensivă germană, în timp ce luptele
intense produc pierderi semnificative în efectivele unităţilor speciale. De asemenea, pe
măsură ce ofensiva germană îşi pierdea ritmul, operaţionalizarea unei formule de sprijin
din partea trupelor franceze beneficia de timp suplimentar. Astfel, Armatele 1 şi 3
franceze încep să-şi facă simţită prezenţa (aprox. 12 divizii) în spatele forţelor britanice,
în timp ce forţele germane încep să resimtă primele dificultăţi de aprovizionare cu
muniţie şi piese de artilerie ca urmare a extinderii liniilor de comunicaţie cu aproximativ
50 km.
Cu toate acestea, realităţile teatrului de operaţii erau departe de a oferi premise
favorabile pentru realizarea sinergiei franco-britanice. După cum Foch, viitor mareşal al
Franţei, aprecia, se derulau simultan două bătălii. „Una britanică, pentru porturi, iar
cealaltă franceză, pentru Paris”17. Primele semne ale mult-aşteptatei coordonări inter-
aliate aveau să vină în 26 martie, când în cadrul Conferinţei aliate de la Doullens, Foch
primeşte autoritatea de a asigura coordonarea acţiunile forţelor Antantei pe frontul vestic.
În mod evident, adoptarea18 acestei decizii ar fi putut fi greu de anticipat în absenţa
presiunii exercitate de ofensiva germană. Atribuţiile lui Foch nu erau dintre cele tipice
unui comandant al unor forţe operaţionale dar răspundeau necesităţii de creştere a
sinergiei acţiunilor şi, mai ales, a abordării unitare a angajamentului aliat pe acest front.
Efectele benefice ale compromisului realizat la Doullens nu aveau să se vadă imediat,
germanii reuşind să ocupe Montdidier (27 martie), adâncind spărtura dintre forţele aliate.
Conştient de importanţa integrităţii liniei frontului, Foch încearcă să compenseze
pierderea suferită reuşind să obţină deplasarea de efective franceze, al căror rol
operaţional nu avea cum să influenţeze, însă, evoluţiile curente. Aflate la mai puţin de
40km depărtare de Amiens, trupele germane continuă să angajeze acţiuni de luptă pe
toată zona de înaintare. Armata 17 încerca acum străpungerea dinspre nord a liniilor
britanice în regiunea învecinată râului Scarpe având ca obiectiv consolidarea ofensivei
către Amiens. Rezistenţa britanică avea să depăşească aşteptările OHL, reuşind să

17 Marèchal Foch. Mémoires pour servir à ’l’histoire de la guerre de 1914-1918, editie electronică.
18 Despre contextul adoptării deciziei, din perspectiva relaţiilor dintre Haig şi Pètain şi, subsecvent, a
modului în care Foch putea aplana tensiunile existente în tabăra aliată în Bond, Bryan ; Cave, Nigel (ed.).
Haig : A Reappraisal 80 Years On, Pen&Sword Military, Barnsley, 2009, p.136-137

10
încetinească semnificativ înaintarea germană în acest sector. În paralel cu aceste evoluţii,
trupele Armatei 2, acţionând de la sud de Somme, în baza ordinelor OHL de a avansa
rapid către Amiens, este supusă unui bombardament aerian intens. Acţiunile
escadroanelor aliate diminuează semnificativ viteza de deplasare a convoaielor de
muniţie şi alimente generând, totodată, pierderi majore în rândul forţelor combatante. În
aceste condiţii, ocuparea Amiens devenea din ce în ce mai greu de anticipat ca putând fi
îndeplinită. De menţionat faptul că încetinirea ritmului de înaintare al forţelor germane
oferise un răgaz valorificat rapid de britanici pentru a evacua stocurile importante de
muniţie, alimente şi echipament din Amiens. În paralel, beneficiind şi de sprijin francez,
reuşesc să consolideze linia de apărare a oraşului minând, totodată, punctele de intrare în
localitate.
Istoriografia militară dedicată confruntărilor din primăvara anului 1918 oferă o
perspectivă convergentă asupra faptului că ziua de 28 martie a reprezentat momentul de
inflexiune strategică, atât din perspectiva îndiguirii ofensivei germane, cât şi din cea a
debutului unei refaceri rapide a potenţialului aliat de a operaţionaliza o contraofensivă.
Acest lucru a fost posibil graţie unui cumul de factori dintre care se detaşează:
intensificarea ritmului de trimitere de noi trupe britanice pe frontul din Franţa
(aprox.10.000 zilnic); retragerea unei divizii britanice din Italia; dislocarea de noi
contingente franceze (9 divizii din Armatele 5 şi 9 franceze) în sprijinul poziţiilor
britanice. Pe acest fond, britanicii reuşesc să opună o rezistenţă înverşunată, dublată de
contraatacuri punctuale pe linia Montdidier – Roye. În această etapă a confruntărilor
încep să-şi facă simţită prezenţa şi trupele americane, generalul Pershing, acceptând ca
acestea să întărească dispozitivul francez din jurul Beauvais. Sub aceste auspicii, în
dimineaţa zilei de 29 martie, Armata 17 germană trece în defensivă ceea ce reprezenta, în
esenţă, încetarea ofensivei de la nord de Amiens precum şi primul moment în care se
revelau limitele potenţialului german de a mai avansa teritorial.
În aceste condiţii, atenţia OHL s-a concentrat asupra perimetrului de la est de
Amiens unde vor acţiona Armatele 2, 18, 7 şi elemente transferate din aripa dreaptă a
Armatei17. Efortul german avea să fie dublat de consolidarea fluxului de transfer a
rezervelor franceze. Acest lucru era posibil în acest moment având în vedere faptul că o
nouă ofensivă în perimetrul Verdun, apărea clar că nu ar mai fi putut fi posibilă. În aceste

11
condiţii, atacul german concretizat prin forţarea râului Arve, în dreptul localităţii Moreuil,
nu avea să aducă beneficii majore în condiţiile unei rezistenţe înverşunate a trupelor
franco-britanice. Semnificaţia particulară a acestui moment rezidă din analiza raportului
de forţe angrenate, constatându-se pentru prima oară de la începutul ofensivei germane
un relativ echilibru de forţe, celor 41 de divizii germane opunându-li-se aproximativ 40
de divizii aliate aparţinând Armatei 4 (britanice), alături de Armatele 1 şi 3 (franceze).
Răspunzând apelurilor comandanţilor din teatru privind starea avansată de
oboseală a forţelor germane aflate de aproape şapte zile de ofensivă constantă, punctate
de confruntări intense, Luddendorf ordonă stoparea acţiunilor şi trecerea la un program
de refacere. Pauza era gândită şi ca o modalitate de a face un bilanţ al ofensivei în scopul
identificării cursului de acţiune optim. Încetarea luptelor permitea, de asemenea, un răgaz
extrem de util taberei aliate pentru consolidarea poziţiilor defensive, în special din
perspectiva accelerării transferului de trupe pentru apărarea Amiens.
În tabăra germană opiniile lui Luddendorf privind continuarea acţiunilor de
separare a forţelor britanice de cele franceze prevalează din nou în raport cu opiniile
privind continuarea acţiunilor împotriva BEF, simultan cu menţinerea unei prezenţe
defensive minime la sud de Somme. Cu toate acestea, situaţia în teatru era sensibil
diferită, defensiva aliată fiind cu mult mai consistentă decât în primele zile ale ofensivei.
De asemenea, capacitatea germană de a lansa un nou atac de forţă era sensibil diminuată,
în condiţiile unei disipări evidente a angajamentului german pe două direcţii relativ
divergente geografic.
Luptele se reiau în zorii zilei de 4 aprilie, într-o manieră de acum clasică, prin
iniţierea unui tir de artilerie de aproximativ 1 oră, concentrat asupra capului de pod creat
la Moreuil. Forţe germane (15 divizii), aparţinând Armatei 17, încearcă fără succes să
lărgească capul de pod dincolo de râul La Noye, în condiţiile dificultăţilor de asigura
muniţie suficientă pentru piesele de artilerie. În nordul acestui perimetru, forţele Armatei
2 germane atacă puternic, reuşind să ajungă la aproximativ 10 km de Amiens (Villers -
Betonneux) de unde execută tiruri de artilerie împotriva centurii de poduri din jurul
oraşului. Cu toate acestea, nu reuşesc să-şi menţină poziţiile în faţa contraatacurilor
incisive ale forţelor britanice fiind nevoite să se retragă aproximativ 2 kilometri.
Încercarea de a relua ofensiva în dimineaţa zilei următoare este respinsă cu fermitate de

12
britanici, în special Batalionul 35 australian, ceea ce determină OHL să ordone încetarea
acţiunilor ofensive în acest sector. Decizia comandamentului german echivala cu
renunţarea la implementarea Planului Mihail şi abandonarea obiectivului de a ocupa
Amiens.
În lunile următoare
În mod evident, consolidarea liniilor defensive franco-britanice impunea
reevaluări ale planurilor germane, cu atât mai mult cu cât la 14 aprilie Foch devine
comandant suprem al forţelor aliate. În noile circumstanţe, intenţia lui Luddendorf era de
a valorifica rezultatele operaţiei Mihail, în susţinerea obiectivului de a elimina prezenţa
britanică din Flandra. Astfel, la câteva zile distanţă, comandamentul german lansa
Operaţia Georgette (9-29 aprilie) concentrată de data aceasta în capătul nordic al liniei
frontului vizând preluarea controlului asupra principalelor porturi din zonă. Armatele 4 şi
6 germane primesc ordinul să ocupe Hazebrouk, nod important de comunicaţii din
Flandra. Raţiunea strategică viza valorificarea spaţiului creat în această zonă prin
concentrarea forţelor BEF către Amiens, respectiv, Paris ca răspuns la Operaţia Mihail.
Acest sector era acoperit parţial de contingentul portughez, Armata 2 britanică şi forţe
belgiene.
După o scurtă serie de lupte, forţele britanice se retrag aproximativ 30 km dar
menţin coerenţa liniei de apărare. Măsurile adoptate rapid de Foch pentru a compensa
deficitul britanic conduc la consolidarea prezenţei franceze (6 divizii urcă în Flandra,
sporind contingentul francez din zonă la 14 divizii de infanterie şi 3 cavalerie) care
reuşeşte să se opună cu succes. În acest context se derulează prima confruntare de tancuri
din istorie, dublată de o serie de incursiuni ale marinei britance în perimetrul porturilor
Ostende şi Zeebrugge (23 aprilie), având ca scop eliminarea prezenţei submarinelor
germane. Trupele germane reuşesc, însă, să-şi extindă controlul prin acţiuni succesive,
într-o zonă jalonată de linia Ypres – Hinges – Givenchy dar fără a putea atinge
Hazebrouk. La 1 mai 1918 acţiunile asociate Operaţiei Georgette se opresc pe acest
aliniament pentru a permite iniţierea unei succesiuni de operaţii, în intervalul 27 mai - 5
iunie 1918. Reunite sub numele de Ofensiva Aisne, acţiunile germane au inclus operaţiile
Blücher (27 mai – 3 iunie), Goerz şi Yorck (5 iunie – 18 iulie 1918) antrenând flancul
stâng al Armatelor 1, 7 şi 17. Mult mai reduse ca amplitudine, acţiunile germane au

13
reprezentat, mai degrabă, o serie de manevre menite să atragă atenţia forţelor franceze
asupra unui „potenţial” atac german împotriva Parisului. Intenţia reală a OHL era aceea
de a fixa dispozitivul francez în această regiune pentru a permite continuarea ofensivei
împotriva prezenţei britanice. După o înaintare de aproximativ 60 km, trupele germane
reuşesc să creeze o zonă de presiune la est de Compiegne, având ca punct înaintat
perimetrul Vaux-Chateau Thierry, la mai puţin de 100 km distanţă de Paris. Sprijinul
logistic insuficient nu a permis obţinerea efectului scontat, liniile franceze retrăgându-se
în ordine. În cadrul acestor confruntări se înscriu şi primele angajamente majore ale
trupelor SUA (Cantigny, 28-29 mai; Belleau, 1-26 iunie)
Acţiunile de la mijlocul lunii iulie vor reprezenta maximul avansului german pe
frontul vestic. Contraatacul franco-britanic de pe Marna, iniţiat la 18 iulie 1918, avea să
întoarcă situaţia războiului în favoarea taberei aliate care reuşeşte, două luni mai târziu,
să spargă Linia Hindenburg, urmată de înfrângerea Germaniei.
Bilanţ
În mod evident, rezultatele tactice ale Operaţiei Mihail sunt impresionante, în
special din perspectiva celor peste 3.100km2 ocupaţi, un adevărat record tactic consemnat
pe frontul vestic în timpul Primul Război Mondial. De menţionat faptul că teritoriul
ocupat de trupele germane reprezenta, practic, acelaşi perimetru câştigat de trupele
franco-britanice în peste aproape 6 luni de lupte intense, în cursul anului 1916. Acestor
aspecte li se adaugă cei peste 90.000 de prizonieri (majoritatea britanici) capturaţi de
trupele germane.
Din perspectiva numărului victimelor înregistrate, bilanţul operaţiei oferă un
raport relativ favorabil Germaniei (aprox. 240.000 de victime faţă de aprox. 260.000 în
tabăra aliată). În acest context, statisticile epocii relevă numărul mare de pierderi suferite
de efectivele Forţei Expediţionare Britanice (aproape 180.000), precum şi în ceea ce
priveşte distrugerea şi capturarea de către trupele germane a unui număr semnificativ de
tehnică şi echipamente militare (ex. 1.300 tunuri, 2.000 mitraliere şi peste 200 de tancuri
scoase din luptă).
Bilanţul Operaţiei Mihail nu poate fi suficient de cuprinzător fără a fi făcute o
serie de precizări. În primul rând, trebuie menţionat faptul că în ciuda câştigurilor
teritoriale reuşite de armata germană, valoarea strategică a teritoriului nu era dintre cele

14
mai importante, lipsită de semnificaţii industriale particulare. Pe aceste coordonate, atât
Operaţia Mihail, cât şi acţiunile germane derulate în intervalul aprilie – iulie 1918 nu şi-
au atins obiectivele geografice ceea ce justifică evaluarea eşecului strategiei aplicată de
Luddendorf şi OHL. Pe acest segment al discuţiei, analiza modului de derulare a
acţiunilor trupelor germane atestă o ambiguitate semnificativă în definirea cu claritate a
obiectivelor, accentuată printr-o manieră relativ circumstanţială de a angaja lupta, ceea ce
a condus la disiparea efortului de război. De asemenea, ritmul operaţional susţinut al
ofensivei a adâncit starea de epuizare a forţelor germane, numărul mare de pierderi
neputând fi înlocuit în totalitate. Se poate opina cu prisosinţă asupra incapacităţii
germane de a gestiona „efectele perverse” ale victoriilor succesive înregistrate în faţa
trupelor aliate, în special din perspectiva dificultăţii de a asigura controlul unei linii de
front extinsă cu aproximativ 120 km şi, nu în ultimul rând, a suprasolicitării capacităţii
logistice de susţinere a unui dispozitiv ofensiv de substanţă. Din această perspectivă,
consumul extrem de ridicat de muniţie şi echipament pe durata Operaţiei Mihail au
generat efecte ireversibile, vizibile mai cu seamă în lunile următoare prin imposibilitatea
comandamentului german de a împiedica operaţionalizarea contraofensivei franco-
britanice pe Marna.
În egală măsură, analiza impactului Ofensivei de primăvară trebuie abordată şi din
perspectiva efectelor acesteia asupra taberei aliate. Numărul mare de victime înregistrat
de trupele franco-britanice dar şi de contingentele belgian şi portughez atestă nivelul
redus de operaţionalitate pe care acestea îl aveau la începutul anului 1918. În mod
evident, această situaţie era consecinţa directă a celor aproximativ doi ani de lupte
intense, reflectaţi devastator în gradul ridicat de epuizare psihică şi fizică a forţelor
combatante. Pe acest fond, ofensiva germană trebuie privită şi din perspectiva
implicaţiilor asupra angajamentului american. În mod evident, intensitatea luptelor
derulate în contextul acţiunilor germane a contribuit la maturizarea profilului
contingentelor americane din Franţa, procesul de pregătire al acestora fiind intensificat în
perioada imediat următoare. De asemenea, presiunea ofensivei germane a creat condiţiile
pentru accelerarea dislocării contingentelor americane, ritmul sosirii acestora în Europa
ajungând la aproximativ 300.000 de militari lunar. Importanţa contribuţiei SUA la
tranşarea războiului în Europa reprezintă unul dintre aspectele esenţiale care au stat la

15
baza fundamentării strategiilor celor două tabere. Germania, conştientă de impactul
imediat al sosirii trupelor americane a optat să nu aştepte un deznodământ predictibil,
căutând să valorifice fereastra de oportunitate creată de ieşirea Rusiei din război şi
disponibilizarea a peste jumătate de milioan de soldaţi. De cealaltă parte, atât Franţa, cât
şi Marea Britanie îşi puneau, individual, speranţe susţinute în valorificarea contribuţiei
SUA, în sprijinul propriilor contingente. Nu pe aceleaşi poziţii se plasau, însă şi opţiunile
americane, preşedintele Wilson şi generalul Pershing înţelegând să creeze toate condiţiile
necesare unui traseu distinct pentru trupele Forţei Expediţionare Americane în tumultul
frontului din Europa.
După cum se observă, problema simetriei de interese şi priorităţi se manifesta
extensiv la nivelul taberei aliate. Paradoxal, însă, reacţia faţă de ofensiva germană a
generat masa critică necesară pentru depăşirea individualismului actorilor implicaţi. Chiar
dacă în primele etape, reacţiile în tabăra aliată au fost dintre cele mai diverse, inclusiv
divergente, presiunea acţiunii germane a fost de natură să accelereze procesul de
armonizarea a acţiunilor forţelor aliate. În egală măsură, prioritatea acordată consolidării
capacităţii de rezistenţă a prevalat disputelor politice sau a dificultăţilor interpersonale.
Crearea unui sistem unic de comandă a reprezentat principalul compromis care a
contribuit la eficientizarea acţiunilor comune ale trupelor aliate, permiţând refacerea
rapidă a capacităţii de luptă a acestora şi, subsecvent, iniţierea contraofensivei.

Legendă imagini:
1- Generalul Erich Ludenddorf, arhitectul Ofensivei de primăvară
2- Generalul Douglas Haig, comandantul Forţei Expediţionare Britanice
3- Planul Operaţiei Mihail (sursa: David T.Zabecki. The German 1918 Offensives. A
Case Study in the Operational Level of War, p.119)
4- Trupe germane în primele zile ale Ofensivei de primăvară
5- Soldati francezi si britanici in asteptarea atacului german

16
6- Generalul John J.Pershing, comandantul Forţei Expediţionare Americane
7- Mareşalul Ferdinand Foch, comandant suprem al forţelor aliate pe frontul vest-
european.
8- Autobuze britanice utilizate în Franţa pe durata luptelor din martie 1918 pentru
transportul de trupe

17