Toti Murim Plangand

Romică Grosu

Copyright

Toţi murim plângând

COPYRIGHT 2020 ROMICĂ GROSU

COPYRIGHT 2020 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-135-3

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: edituraletras@piatadecarte.com.ro

contact@letras.ro

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii TOŢI MURIM PLÂNGÂND, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Toţi murim plângând

Copyright

1. ,,ITALIA! ITALIA!,,

2. ,, MUNCIŢI, ROMÂNI! MUNCIŢI!"

3. ŢIGANUL

4. ÎNCHISOAREA

5. COMISARUL

6. BARBAROSSA

7. ILENUŢA

8. COMOARA

EPILOG

Poveste inspirată din milioane de poveşti adevărate...

Dedic această carte românilor muncitori care şi-au pierdut, departe de ţară, speranţa, familia şi viaţa, celor uitaţi şi singuri în pribegia lor, dezrădăcinaţi, celor care au divorţat când veninul geloziei le-a distrus familiile uitând în goana după bani că trebuie să fie împreună la bine şi la greu şi, mai ales, până ce moartea ne va despărţi. ...tuturor mamelor, soţiilor şi copilelor noastre umilite şi batjocorite prin casele italienilor, servitoare şi ’’batande’’ îngrijind părinţii altora. ...celor care au eşuat pe stradă ca marfă de consumaţie în mâinile unor reţele nemiloase, celor care au pierit, neştiuţi, părăsiţi de prieteni, pentru o vină nevinovată, prin închisori, stingându-şi încet conştiinţa şi viaţa.

...celor care au reuşit, dar încă plâng acolo de dorul copiilor lăsaţi acasă.Am decis, în sfârşit, să vă spun povestea mea şi a prietenilor mei de pe tărâmurile Italiei, cum am ,,evadat’’ din ţara şi din sărăcia în care muream încet. Visam un ,,Eldorado". Dincolo de luxul Occidentului am cunoscut, în realitate, o lume tristă, periculoasă şi rea ce îşi arăta colţii prin crime, prostituţie, droguri, sclavie, depravare, toate cuprinse într-un vârtej de vicii, ameţitor, în care o viaţă valora atât de puţin!... Emigranţi din toate colţurile pământului se amestecă-ntr-un cancer social, aruncaţi aici de un sistem economic putred şi parşiv din ţările lor care le-a răpit orice şansă de a trăi decent. Dar ei continuă să lupte acolo, pentru o viaţă mai bună, să ajungă sus, la lumină.

Sunt adunate aici, tinere visător, poveştile noastre din Italia, aventurile, bucuriile, dramele, dezamăgirile, adevărate, în măsura în care vrei să le crezi, aşa cum au fost. Nu ne judeca prea aspru, nici tu nu eşti mai breaz.

Îţi ofer o felie de viaţă trăită pe un tărâm mai sălbatic decât o junglă.

‘’LI-BER-TA-TE’’ LI-BER-TA-TE,, scanda mulţimea furioasă revărsându-se în faţa noastră ca o maree neagră, gata să ne înghită. O frică atroce care-ţi paraliza toate reflexele, puse stăpânire pe noi, soldaţii plutonului trei infanterie. Fusesem treziţi la ora patru dimineaţa de ţipătul strident al alarmei, de această dată, reală, urcaţi în camioane şi asezaţi câte unul în şir indian într-un firav baraj în faţa avalanşei umane ce venea, ameninţătoare, tot mai aproape. Pe sub marginea caschetei de oţel începusem să disting feţele tumefiate de ură ale oamenilor. Ewram apărătorii dictatorului doar, unii ne înjurau, alţii ne rugau să nu tragem, câţiva înarmaţi cu nişte bâte rupte din băncile parcurilor, jurau c-o să ne crape capetele. Pe străzile Bucureştiului în acel decembrie 89 mirosea a moarte, a ură, a revoltă şi distrugere, a energie negativă adunată în prea mulţi ani de minciună şi foame. ,,Epoca de Aur" a explodat în cea mai sângeroasă revoluţie din Europa comunistă. Eram, până la urmă, nişte copii înarmaţi şi sub ordine, tremurând de frică şi de frigul dimineţii. Câteva fete puneau flori în ţevile armelor camarazilor din primul rând. Ne întorceam tot mai des spre ofiţerii din spate care, la rândul lor, aşteptau timoraţi şi neliniştiţi, ordine prin staţie.

-Tovarăşe locotenent, ce facem? întrebă cu glas piţigăiat Marin, oltenaşul meu din Craiova privind insistent spre ofiţerul înalt şi subţire ca o mătură.

-Gura, bă! Aşteptăm şi executăm! i-o tăie scurt locotenentul Pandele. Îi ghicisem firea acestui ofiţer şi eram sigur că n-ar fi ezitat să tragă în mulţime dacă i s-ar fi ordonat. Remarca lui Pandele putea fi luată şi ca o ameninţare voalată la adresa noastră şi eram destul de inteligenţi ca să înţelegem lucrul ăsta. Îşi dădu cascheta pe ceafă şi privea insistent spre staţia ce-i tremura în mână aşteptând nerăbdător ordinul ce nu mai venea. Se plimba ca un cocoş printre noi bătându-şi darabana pe centironul de la brâu de care atârna pistolul ,,Carpaţi,,. Era un dur printre ceilalţi ofiţeri, genul de om şi de militar pe care trebuia să-l ocoleşti, un fanatic ce credea cu tărie în socialism şi în ,,comandantul suprem,,.

,,- Li-ber-ta-te!,, urla mulţimea ca ieşită din minţi.

1. ,,ITALIA! ITALIA!"

M-am trezit brusc, lac de sudoare, cu frisoane şi privirea pierdută. În jurul meu, pe scaunele din autocar, vedeam feţele îngrijorate ale prietenilor mei – popa şi profesorul, Cătălin şi Gabi.

-Ce-ai bă, iar coşmarul ăla cu revoluţia? îngână popa făcând semnul crucii peste faţa mea şi scuipându-mă de deochi. Libertate, ai? Aşa zbierau ăia, nu? Am primit libertate şi ne-am înecat în ea! încheie plin de mânie popa ce continua să facă la cruci peste capul meu.

-Doamne! Au fost cele mai lungi ore din viaţa mea!... am cârâit pierdut, încercând să-mi recapăt puterile cu un gât de vodcă. Broboane mari de sudoare îmi alunecau pe faţa panicată încă, gâfâiam sfârşit de parcă m-aş fi luptat fizic cu vreo arătare. N-am să scap niciodată de chinul acelor zile, psihicul mi-a fost zdruncinat iremediabil. Ceilalţi mă priveau cu milă ştiindu-mi tot zbuciumul şi aprobând tăcuţi din cap. Cunoşteau drama pe care am trăit-o în decembrie 89 pe străzile Bucureştiului până în cele mai mici detalii, o povestisem de zeci de ori.

Venise ordinul de a părăsi poziţia de pe strada mea, îmbarcaţi în camioane şi readuşi în unitate spre marea noastră uşurare. Am fost apoi rechemaţi pe străzi pentru a lupta cu ,,teroriştii", în zilele următoare, cerul nopţii Capitalei era împânzit de trasoare şi moartea pândea la orice colţ. Criminali bine instruiţi trăgeau din blocuri ucigând soldaţi şi civili nevinovaţi. Adăpostiţi în scara unui bloc ne aflam într-un schimb de focuri cu acei demenţi, gloanţele şuierau în jurul nostru găurind tencuiala imobilului. O astfel de rafală a pus capăt vieţii lui Marin, camaradului cu glas piţigăiat pe care l-am simţit lăsându-se moale lângă umărul meu.

Glonţul îi intrase prin obraz, mutilându-l. Imaginea aceea încă mă urmăreşte... Alţi doi colegi împuşcaţi, trei răniţi din unitatea mea, uitaţi mai apoi, prin tot felul de spitale de recuperare. Jumătate din camarazi au avut nevoie de asistenţă psihiatrică din partea armatei, dar despre asta nu s-a suflat un cuvânt. Eram doar eroi. Eroii, nu-i aşa? nu plâng niciodată, sună o lozincă tâmpită.

-Au murit degeaba...

-Gata, linişteşte-te. Suntem aproape de graniţa italiană.

Eram trei prieteni, ca fraţii, nedespărţiţi. Eu, zis Roli geamgiul, pentru că lucrasem la sera din Suceava în anii 90 şi m-au băgat într-o echipă ce fixa geamurile în rosturi, devenisem foarte priceput fiind pus şef peste nişte flăcăi niciodată treji.,, Geamgiul,,-aşa mi-a rămas porecla. Gabi, profesorul, mic şi grăsuţ, avea o alură de faun, întotdeauna vesel, fără să fie clown, era sarea şi piperul grupului. Preda istorie într-un sat din judeţ, la început pasionat şi dedicat meseriei, dar în faţa indiferenţei copiilor şi a multitudinii de discipline în care istoria îşi pierdea vigoarea, îşi limitase aplombul şi strălucirea, îi dispăru din ochi pasiunea atunci când vorbea de personaje şi fapte demult apuse. Salariul de mizerie ce abia îi acoperea naveta a fost lovitura de graţie. Îşi dădu demisia şi se apucă de un mic, dar bănos, trafic de produse la frontieră, mutându-şi apoi afacerea într-un chioşc din bazar.

Dar cea mai exotică figură era, fără îndoială, Cătălin, zis ,,Răspopitul".

Ăsta chiar fusese popă cu şcoală, diplomă şi toate acareturile, instruit pe la Sibiu într-un seminar de prestigiu, primise apoi o parohie într-o comună suceveană, la numirea lui acolo, am fost invitaţi şi noi, printre alţii. Am ,,udat parohia printr-o beţie de pomină până dimineaţă, presărând-o cu cântece porcoase ce-au răsunat peste jumătate de sat şi au băgat în sperieţi băbuţele credincioase nevoie-mare. Mi-amintesc vag cum revărsatul zorilor ne-a surprins zbierând pe uliţa bisericii:,, E război! Vin ruşii! Fugiţi!, şi cum Cătălin râdea la vederea câtorva bătrâni ce-au prins adevăratul război, fugind mâncând pământul peste deal, spre pădurea din apropiere ca să scape de ruşi. Popa al nostru se prăvălise într-un şanţ cu poalele în cap de râs, iar Gabi fusese doborât sub un podeţ de unde răzbăteau sforăiturile lui până la nori. Sătenii şi-au cam dat seama cu cine au de-a face, mai ales după ce au aflat de escapadele nocturne ale preotului la femeile din sat, divorţate, văduvioare sau nu. Slăbiciunea acestui tip au fost femeile, dintotdeauna, de altfel ele l-au şi adus la pierzanie pentru că plângerile ţăranilor la Episcopie s-au înmulţit peste măsură lucru ce i-a determinat pe preasfinţii de acolo să-l mazilească apoi să-l dea efectiv afară din rândul clericilor pentru că devenise un pericol public. Era un băiat bun, un credincios adevărat, cu un mare talent oratoric, ţinea nişte predici şi slujbe în biserica lui de pomină, că se auzeau peste şapte sate şi sute de oameni se călcau în picioare să-l vadă în altar. Înalt şi uscăţiv cu ochelarii ce-i spânzurau pe nasul subţire dându-i un aer de stafie ce bântuia lumea reală. Spunea mereu că Dumnezeu a dat viaţă oamenilor ca s-o trăiască din plin, să se bucure de ea, să-i guste fiecare clipă şi apoi adăuga, sfios, ,,hai să fim serioşi că din viaţa de dincolo nu s-a întors nimeni să ne povestească ce este şi ce nu este. Aceste mici accente ateiste erau de fapt foarte rare în prelegerile lui. E drept că după aceea se adâncea într-o lungă rugăciune căscând ochii spre cer şi încheind totul cu ,, Dumnezeu să mă ierte", uitându-se speriat în jur.

Oricum, maică-mea spunea că am fost la grădiniţă, în aceeaşi grupă, toţi trei. Nu-i ţineam minte de atunci, memoria mea nu mergea atât de departe, dar formam o trupă nebună căci toate năzbâtiile copilăriei, demenţele adolescenţei şi beţiile tinereţii au fost liantul care a legat o prietenie cum numai camarazii de front, în război, o aveau.

Învinşi în ţară de viaţă, căutam acum victoria sau măcar un armistiţiu printre străini căci ne hotărâsem în toamna lui 2003 să plecăm de nebuni în Italia.

Ne aflam la câţiva kilometri de frontiera acestei ţări şi ne pipăiam neliniştiţi paşapoartele. La vederea punctului de trecere italian, deodată, ca la un semn, toţi am izbucnit fericiţi în urale: ,, Italia!Italia!", ridicând izbăviţi, mâinile în aer. Bucuria întâlnirii cu această minunată ţară ce era de fapt un muzeu în aer liber, ne umplea sufletele de o euforie fără margini. Vameşii italieni, însă, ne-au controlat la sânge de parcă eram ciumaţi. Timp în care noi eram trecuţi prin ciur şi sită, căutaţi în sutiene şi chiloţi, înşiraţi de-a lungul trotuarului cu bagajele coborâte, un autocar cu turişti germani a trecut pe lângă noi, italienii doar salutându-i politicos cu mâna la chipiu. Nemţii nici măcar n-au oprit în vamă.

-Mai lipseşte să ne împuşte în şanţul de colo! zise profesorul vizibil iritat.

Un vameş italian mic, urât şi puţind ca un stârv îl împungea în piept pe Gabi ca un gestapovist dezlănţuit în anchetă, pironindu-l cu priviri oţelite şi zbierându-i în faţă:

-Scopul şi durata vizitei în Italia! piui jigodia agitată la un pas de apoplexie.

-Calmo, calmo... se băgă împăciuitor între noi, nea Vasile, şoferul autocarului.

Piticul se întoarse pe călcâie şi îndreptă degetul acuzator spre el tăindu-i-o scurt:

-Tu să taci!

Probabil că omuleţul cu cascheta mai mare decât el mirosise ceva necurat în ,,chemările" fictive pe care le aranjase răspopitul prin câţiva enoriaşi din parohia lui.

-N-avem nevoie şi de români pe-aici, destul că ne cotropesc din sud toţi canibalii ăia, iar din nord ne cad în cap comuniştii est-europeni. E o adevărată invazie! schelălăi micuţul.

-Am venit aici s-o regulăm pe mă-ta! se răsti profesorul ieşit din minţi, în româneşte.

Norocul nostru că rădăcina latină a limbii şi mintea seacă a filfizonului cu grade n-au făcut traducerea, acesta, neînţelegând, şi totuşi, puţin intimidat, ne returnă paşapoartele şi ne lăsă în pace. În autocar s-a făcut apoi mare haz de replica spusă, ceilalţi văzându-se scăpaţi s-au pus pe gălăgie: ,,Italia!Italia!".

... noi n-am mai strigat.

Italia aceasta ne dăduse o primă lecţie de umilinţă.

Spre seară ajunserăm în Milano, capitala Lombardiei, mândria nordicilor. Printre bulevardele aglomerate, Catedrala ne întâmpină, tăcută şi rea parcă gata de luptă, ca un colos înarmat împungând cu suliţele-i gotice albastrul cerului, rănindu-l. O ploaie scurtă răcori şi înmiresmă asfaltul încins de peste zi ce respira aburi, uşurat. Scame de nori se agăţau disperate de crucile din vârf sfâşiate şi purtate în neant de-o vijelie ivită din senin.

O faună variată fusese debarcată din maşinile acelea de România în care ne tăbăcisem fundurile trei zile şi nopţi stând cu ochii căscaţi la minunile Occidentului. Până la Milano se perindaseră orăşele mari şi mici, curate şi parcă distinse, cochete, ascunse sub poalele Alpilor.

În autocar se afla o lume întreagă: am asistat exasperaţi la povestea fără sfârşit şi limbariţa ameţitoare a Maricicăi, fata blondă din Solca, ce trâmbiţa sus şi tare saga vieţii ei tumultuoase. De fapt, nimeni nu o asculta. Domnul Fane, grasul de pe fotoliul alăturat, făcuse greşeala să se arate interesat de spusele ei încă de la plecare, dar înfrânt după cinci ore, adormise ori se făcea că doarme ca să scape de gura ei. Oricum, Maricica ajunsese la a treia căsnicie, bănuiam ultima, când, slavă Domnului, autobuzul trase obosit în marginea unui parc milanez deşertându-şi încărcătura de sclavi moderni şi târându-se apoi, ruşinat, de-a lungul străzii. Câţiva italieni aflaţi prin preajmă se uitau la noi ca la nişte gândaci de Colorado. Zilele şi nopţile nedormite ne transformaseră feţele în măşti de carnaval pe care, aceeaşi italieni, prudenţi, le ocoleau. Priveam pierduţi la oraşul ce-şi trăgea pătura nopţii, pregătindu-se de culcare. Cerul însângerat al asfinţitului făcea ca umbra clădirilor din jur să alunece pe străzi, ameninţătoare, spre grupul nostru, încercând să ne alunge.

Ceata se mobiliză bucuroasă că a scăpat de chinul drumului şi, neânfricată, rămase pe poziţie. Femei sulemenite de 40-50 de ani, poate mai mult, cu copii şi nepoţi acasă, respectabile, pe care le-ai fi salutat de la trei străzi cu un ,,Săru-mâna" frumos, ajunse aici, disperate, triste şi puţin şomere sperau să găsească un trai mai bun. Eventual, în braţele unui italian generos. Li se citea, dincolo de buimăceala emoţiei dată de porţile unei noi lumi, hotărârea nestrămutată de a răzbi, de a-şi găsi o slujbă, de a scăpa de sărăcie. Aveau ceva de leoaice foarte crude şi aprige, decise să-şi apere puii, să intre şi să sfărâme barierele oraşului ce începea să-şi aprindă luminile brăzdând străzile într-un curcubeu strălucitor şi multicolor. Oraşul acesta va fi într-o zi al lor! Vedeam cum li se topeşte încetişor vălul emoţiei, intimidarea le dispărea treptat şi păşeau alături de cei care-i aşteptau, cu ochii scânteind, mai hotărâte ca oricând să învingă. Erau apoi fetele, majoritatea urâţele, de la ţară, vreo două mai răsărite, care ocupau un colţ al parcului şi ciripeau vesele ca un stol de rândunele. Maricica stătea singură pe o bancă, cu valiza în faţă, ocolită de ceilalţi. Tăcea. Nu mai avea nimic de spus. Epuizase totul în autocar.Îşi tot aranja cu gesturi nervoase, smucite, fusta mini, mult prea mini, care, neascultătoare, se tot ridica, obraznica, peste genunchi şi privea galeş de-a lungul aleii, aşteptând ceva. Mică, blondă şi neajutorată, privind-o, mi s-a făcut milă de ea. Ultimii au coborât bărbaţii, inclusiv noi, speriaţi şi fermecaţi deopotrivă de frumuseţea şi curăţenia parcului, de perechile de îndrăgostiţi ce se plimbau alene, mâncându-se din ochi şi ignorându-ne cu desăvârşire. Lăsasem în urmă mirosul de picioare nespălate, transpiraţie şi resturi de sandwich-uri ce începeau să emane miasme ciudate. În autocar, apa stătută din sticlele de plastic, băşinile şi sucurilr fade ne-au otrăvit zile în şir.

Păşeam fericiţi spre o nouă lume inspirând cu nesaţ aerul răcoros al nopţii.

Peste jumătate de ceas staţia se golise, doar eu, profesorul şi popa stăteam plictisiţi pe o bordură aşteptând să ne cadă norocul în cap.

-Şi-acum. ce facem? cârâi Gabi ridicându-se brusc şi scărpinându-se cu nădejde în fund.

-Hai să luăm viteză de aici. Naşparliii de carabinieri s-ar putea să ne întrebe de sănătate. Am început să ne adunăm catrafusele, o valiză de lemn, tata profesorului făcuse armata cu ea prin anii 80 pe la Constanţa şi o geantă jerpelită. Era tot avutul nostru. Din lădiţa de lemn veneau, din nou nişte mirosuri de-ţi întorceau stomacul pe dos, motiv pentru care şoferul s-a ţinut de nas când a descărcat-o de la bagaje, provenite de la nişte batoane cu salam pe care tâmpitul le luase din ţară şi de care nu se atinsese.

-Aruncă dracului sicriul ăla undeva! După duhoare ai să aduni toţi câinii din Italia.

-Nu! Nici nu mă gândesc! A fost a lui tata...bâzâi pierdut profesorul strângându-şi pios valiza la piept.

-Fi-ţi-ar ta-tu de gât, cretinule! îl apostrofă popa cu ciudă.

Înfruntând privirile dispreţuitoare ale milanezilor şi ale unei şatre de ţigani cu puradei cu tot ce-au trecut în galop pe lângă noi, ne-am dus pe o alee adumbrită de castani cu gândul să ne facem un plan de luptă. Cât am stat pe bancă s-a elucidat şi misterul trecerii grăbite a balaoacheşilor cu care ne-am intersectat – o grupă de poliţişti italieni traversă în fugă strada cu ochii cât cepele, căutându-i pe flăcăi, probabil nu ca să-i felicite.

-Aş dormi 100 de ani, zise popa îndreptându-şi talia deşelată şi apărând în lumina răsfirată a apusului printre crengile copacilor, ca o sperietoare de ciori. Pentru o clipă am avut chiar impresia că a croncănit ca un cioroi obosit. Îşi îndreptă ochelarii mici şi rotunzi, cu mii de dioptrii, ca nişte funduri de pahar, cu un gest galant, aproape nobil.

-Sunt istovit, drumul ăsta a scurs din mine orice urmă de vlagă şi iată-ne acum, dragii moşului, părăsiţi în mijlocul unui oraş străin la capătul lumii.

-Tot drumul n-ai făcut decât să te vaieţi ca o babă, mârâi cu simpatie Gabi cu un zâmbet atârnat în colţul gurii.

-Faceţi monetarul, calicilor. Cât mai avem să începem o viaţă nouă aici? Brusc, ne-am scobit prin toate buzunarele şi am scos vreo 200 de euro.

-Ne-ar invidia şi Donald Trump! Hai să ne cazăm naibii undeva. Vine noaptea.

Popa îşi aprinse o ţigară şi, relaxat, dădu pe gât ce mai rămăsese în sticla de vodcă râgâind satisfăcut.

-Ce-i atâta grabă?...N-apucă să-şi termine vorba căci se opri holbându-se şocat în noapte la o arătare ce se apropia.

-Domnii doresc o cameră? ne întrebă în româneşte o creatură ciudată mai bătrână decât moartea, figura tipică a vrăjitoarei de prin cărţile cu poveşti desenate. Hoaşca şi-a schimonosit mutra într-o grimasă ce bănuiam a fi un zâmbet. De frică, Gabi se înghesui în mine, tremurând.

-Ne-a sunat ceasul... scânci strângându-mă de mână. Popa aruncă ţigara cât colo şi începu să spună în şoaptă ,,Tatăl nostru". Imaginea era cu adevărat apocaliptică, dar vestitorul morţii continuă pe un ton liniştit:

-V-am auzit vorbind. De-aia vă întreb.

Broboada de pe cap şi accentul ne-au arătat clar că era tot o moldoveancă de-a noastră adusă aici dintr-un sătuc uitat de timp de-o fată ce se pricopsise cu vreun macaronar. După ce-am îngăimat un,,da" mai mult de frică am urmat-o tăcuţi pe-o stradă lăturalnică şi îngustă. Aveam impresia că balcoanele şi clădirile acelea vechi se vor prăbuşi peste noi în orice clipă. Deasupra noastră fluturau fantomatic, ca nişte steaguri de piraţi, rufele puse la uscat pe un sistem de scripeţi de la un balcon la altul. Vântul nopţii se înteţise şi negura era mai apăsătoare în labirintul în care intrasem. Ne-am oprit într-un târziu la intrarea unui gang întunecos arătându-ne nişte scări murdare luminate sus de un bec palid şi stingher, cu mâna aceea ca o creangă uscată şi bătută de viscol.

-Colo sus, băieţi! Prima uşă pe dreapta. Vă costă 150 de euro, maică, şi asta e plata pe două săptămâni.

Văzându-ne că ezităm adăugă:

-Hai că-i ieftin ca braga. Vă aşteaptă fata mea.

I-am dat banii numărându-i conştiincios şi cu părere de rău. Am urcat alene şi am ciocănit la uşa din lemn scorojit şi mâncată de carii. Ne-a deschis o femeie grasă cu un şorţ zoios atârnat de gât şi un plod ce scâncea enervant, i se legăna de fustă.

-Ma che! Pronto, ragazzi!

Ne privea bănuitor şi-am văzut cum teama pune stăpânire pe ea, mutrele noastre obosite şi lumina aceea chioară din tavan ne dădea o paliditate cadaverică, ireală, de creaturi înviate din morţi. Cătălin, deşteptul de serviciu al grupului şi care o rupea binişor pe italieneşte o lămuri că noi am plătit chiria pe două săptămâni şi ar face bine să ne arate o dată camera. Grasa căscă ochii apoi, prinzându-se, izbucni în râs:

-Aţi fost păcăliţi, băieţi. Aici e proprietate privată, e casa mea, eu n-o închiriez, nu cunosc nicio babă româncă. Surprinderea noastră o făcu să râdă şi mai tare, iar pe copil să plângă de-a binelea. Ne trânti uşa în nas iar hohotul ei de veselie îl auzeam până în stradă.

-Doamne! Ce ţeapă ne-a tras hoaşca! O omor dac-o prind!

Dorinţă în van căci băbuţa cea isteaţă avusese timp să se piardă în aleile întortocheate lăsându-ne cu buza umflată.

-Trei boi şi-o babă surdă. Îmi vine să mă dau cu capul de toţi pereţii, spuse Gabi alunecând pierdut pe valiza împuţită şi prinzându-şi capul în mâini, învins. Ce ne facem? Dumnezeii mă-sii!

Orbecăind prin întuneric am ajuns iarăşi în bulevardul principal. Strada ne-a primit cu tumultul ei cosmopolit; perechi, tineri şi bătrâni, albi, galbeni, negri, oamenii sporovăiau în toate limbile pământului. Frumoşi, parfumaţi, zâmbitori, toată vâltoarea umană ne-a prins ducându-ne în derivă de-a lungul unor alei presărate cu cafenele, magazine de modă şi bijuterii în vitrinele cărora priveam muţi de uimire. Popa şi-a lipit mutra de sticla unui „Versace" şi ochii lui mici, porcini, sclipiră ciudat la vederea atâtor minunăţii. Ne-a arătat fericit, transfigurat de bucurie, eleganţa şi rafinamentul firmei italiene ce-şi etala cu opulenţă modelele aranjate cu gust.

-Bietul de el..., am îngăimat spre Gabi, privindu-l cu milă. Parcă e-n ,,Fetiţa cu chibrituri". Dacă-l abandonăm aici mâine îl găsim mort sub magazinul ăsta dichisit.

Pe de altă parte îl înţelegeam. Provenea dintr-o familie nenorocită, mare parte din copilărie trăind la ţară, la bunici, fără tată, dispărut fără urmă şi cu o mamă alcoolică ce-şi schimba amanţii ca ciorapii. ,,Dacă n-ar fi fost bunicii, n-aş fi supravieţuit copilăriei, ne amintea asta de multe ori zâmbind amar. Trăiseră cu toţii într-o singură cămăruţă încălzită iarna de o sobă minusculă şi o tindă care ţinea şi loc de magazie, dormise pe un fel de prichici şi pe o saltea cu paie înţesată de purici. Bătrânii lucrau cu ziua la CAP-ul satului fiind plecaţi de dimineaţa până seara, munciţi până la epuizare, pentru doi saci de grâu şi trei de păpuşoi care nu le-ar fi ajuns dacă nu ar fi ,,completat, ca toată lumea de pe câmpuri, toamna. Întotdeauna se amuza teribil când ne povestea cum pleca la furat de grâne cu bunicul său. Suit în capra căruţei stătea de santinelă, în picioare, ca o suricată, scrutând orizonturile Câmpiei Jijiei, timp în care ţăranii îşi încărcau faetoanele. Câteodată, fluiera aşa, a pagubă, ascuţit, când vedea „inamicul: preşedintele de CAP, şeful de post din sat şi vreo doi ingineri agronomi bătuţi în cap îşi mai făceau apariţia, în control pe câmp. ,,Dacia era văzută de departe de ochii ageri ai copilului şi la fluieratul său, toţi dispăreau ca potârnichile cu căruţă cu tot în lanurile de porumb. Era un furt colectiv, organizat. Cine n-o făcea, nu trecea iarna, n-avea alimente nici pentru familie, nici pentru animale. Sistemul acela comunist, idiot, îşi arăta colţii la ţară, ideea după care „proprietatea este a tuturor, de fapt nu era a nimănui, avea înţelesuri ciudate în mintea ţăranilor. Tot el,Cătălin, era trimis în recunoaştere în faţa liniilor inamice să observe dacă acesta s-a repliat. Se fereau cu toţii de Baciu, şeful de post, care băgase până atunci destui oameni la puşcărie pentru trei ştiuleţi de păpuşoi şi ,,furt din avutul obştesc. Îl urau de moarte pe cretinul ăla ce se lua în serios într-o orânduire economică ce se dovedise falită şi ineficientă. Fluiera într-un anume fel dacă pericolul trecea şi oamenii îşi reluau îndeletnicirea cu sârg mutând cu grijă de colo-colo leşul paznicului ce dormea beat mort pe grămada de cartofi. Se întorceau pe ascuns la miez de noapte în sat. Avusese o copilărie fericită, cu toată sărăcia din ea. Bunicul său era om de spirit, inteligent, fost subofiţer în armată şi veteran de război. Luptase la Cotul Donului cu