Din Carpați până-n Urali și din Urali până-n Tatra

Din Carpați până-n Urali și din Urali până-n Tatra

Publicat de ADRIANA CIOCĂNEA

Ediția Smashwords

Vă mulțumim că ați descărcat această carte electronică. Această carte rămâne proprietatea autorului cu drepturi de autor și nu poate fi redistribuită altora în scopuri comerciale sau necomerciale. Dacă v-a plăcut această carte, vă rugăm să vă încurajați prietenii să descarce propriul exemplar de la comerciantul lor autorizat favorit. Vă mulțumim pentru sprijin.

Published by ADRIANA CIOCĂNEA

Smashwords Edition

Thank you for downloading this ebook. This book remains the copyrighted property of the author, and may not be redistributed to others for commercial or non-commercial purposes. If you enjoyed this book, please encourage your friends to download their own copy from their favorite authorized retailer. Thank you for your support.

Copyright © 2014 Adriana Ciocănea

Toate drepturile rezervate.

ISBN 9798215169797

În amintirea Col.(r) Mihai Costăchescu („nenea Mihai"...)

Locotenent Mihai Costăchescu la întoarcerea de pe front - Septembrie 1945

PENTRU MINE, TATA A fost cel mai bun om pe care l-am cunoscut!

Cel de al Doilea Război Mondial a fost un eveniment tragic, care a marcat viața a sute de milioane de oameni și ale cărui consecințe nefaste s-au resimțit încă multe decenii după încheierea lui...

Adriana Ciocănea, prietena mea, tratează tema războiului, trecând  prin filtrul delicatei sale sensibilități informații dintr-o bogată documentare.

Este puțin spus că îi sunt profund recunoscătoare Adrianei pentru că, în acest context, evocă figura tatălui meu, sublocotenentul Mihai Costăchescu, combatant al celui de-al doilea Război Mondial.

Toată copilăria mea mi-a fost însoțită de amintirile lui de pe front. Avea mai puțin de 23 de ani când s-a întors din Război, după doi ani de luptă pe linia întâi. Și totuși, această confruntare permanentă cu moartea era rememorată cu nostalgie de un om, căruia regimul comunist i-a distrus cariera militară pentru care se pregătise în Școala de Ofițeri din București.

Îmi povestea despre evenimentele de la 23 August 1944, despre luptele de la Oarba de Mureș sau cele din Munții Tatra, unde bravii ostași români au luptat „în coate și în genunchi", așa cum spunea tata, el însuși căzând grav rănit!

La puțin timp după terminarea războiului, tata – ca și alți ofițeri români – a fost dat afară din Armata Română, precum și din Facultatea de Drept, pornind în viață de la zero, urcând pe Golgota destinului său cu același curaj și aceeași perseverență precum pe linia întâi a frontului. Și-a găsit menirea în noua societate, în noua lume, angajându-se la CFR, de altfel a doua armată a țării, de unde s-a și pensionat după o lungă carieră înfăptuită cu mult profesionalism.

Tata a avut o viață grea – cu excepția copilăriei și adolescenței petrecute într-o familie de învățători, de oameni de un mare caracter și omenie .Viața de om matur a tatei nu a fost zdrobită atât de ororile războiului, cât de regimul comunist, care l-a hăituit mereu pentru vina de a-și fi iubit și servit cu devotament și onoare Țara!

Aceleași amintiri le-a ascultat și Adriana, povestite de tata, colegul ei de birou tehnicianul Mihai Costăchescu, de la Regionala CFR Craiova, Divizia Comercială Călători. Povestirile tatei au fost așternute pe hârtie, cu condeiul muiat în măiestria îmbinării cuvântului, cu durerea glasului ce povestea.

Pentru mine, tata a fost cel mai bun OM pe care l-am cunoscut și-i mulțumesc Adrianei că nu a lăsat ca amintirea lui să dispară în negura veșniciei, iar drumul pașilor lui să nu se piardă  în urcarea spre Stele, „Din Carpați până-n Urali și din Urali până-n Tatra!"

Cartea ei, împreună cu ceasul Paul Garnier – pe care tata l-a purtat în Război, primit de la tatăl lui, care-l avusese pe front în Primul Război Mondial – le voi lăsa copiilor și nepoților mei, drept cea mai prețioasă amintire de familie!

9 ianuarie 2015

Profesor Carmen Costăchescu Laibăr

Cuvânt înainte

Rândurile scrise în această carte reprezintă pentru mine o vie amintire a povestirilor istorice aflate de la cei ce au trăit acele timpuri. Așa cum nimic nu-i întâmplător în viață, așa a fost și întâlnirea mea cu „nenea Mihai" , cel care a reprezentat pentru mine un mentor în formarea mea în meserie și în viață. Îi aduc mulțumiri și o adâncă recunoștință! Aș dori să fiu înțeleasă că prin gândurile și datele istorice cuprinse în această lucrare, nu am pretenția scrierii unui tratat cu caracter istoric, ori a unei lucrări de cercetare pe teme istorice. Mica mea intenție prin această lucrare, este povestirea unor evenimente istorice folosind informația cuprinsă în bibliografia mai jos enunțată. Nota de autentic și de trăire intensă a ceea ce am dorit să exprim, este realizată prin povestirile adevărate, trăite pe front, precum și în viața civilă, de Eroul meu Locotenent Colonel în rezervă, Mihai Costăchescu. De asemeni, tuturor eroilor enumerați în rândurile dedicate amintirii ostașilor români și intelectualității române decimate în închisorile comuniste, le închin cu multă evlavie, această lucrare.

Capitolul I - 23 August  Muncitoresc

Ziua de 23 August 1944 , 1950, 1960, 1970, 1980 până în 1989, era o zi de sărbătoare a întregului popor român. Când eram școlari mergeam la repetiții zile și zile în șir, învățând de la instructori specializați în organizarea de astfel de manifestări, cum să formăm din trupurile noastre cuvinte, lozinci: PCR și numele „iubiților conducători de Partid și de Stat". Purtam tablourile conducătorilor țării, ori porumbei confecționați din polistiren expandat, căruia noi îi spuneam, zăpadă artificială. Cu două săptămâni înainte de măreața zi de 23 August, începeau aceste repetiții care ne oboseau până la extenuare, căci începeau dimineața și durau până după amiaza târziu. Eram în vacanța de vară dar nu aveam voie să absentăm căci eram pedepsiți disciplinar, cu nota scăzută la purtare, la propunerea Doamnei Comandant de Organizație de Pioneri pe Școală. Și în sfârșit, mult așteptata zi sosea! Dis de dimineață, de la ora cinci, începea forfota pe străzi. Se auzeau convoaiele de oameni ai muncii care se îndreptau spre locul unde își aveau obiectivul, adică locul de întâlnire. Era o zarvă și un du-te vino pe toate străzile orașului! Străzile secundare erau blocate cu coloane de oameni ai muncii, adică muncitorii și intelectualii din  întreprinderile socialiste (Uzina de mașini agricole 7 Noiembrie, Întreprinderea de reparații material rulant, Uzinele Electroputere, Combinatul Chimic Ișalnița, Termocentrala Ișalnița, etc.) ce urmau să defileze prin fața tribunei oficiale.

Străzile principale erau încadrate de cordoane ale Miliței de la Pază și Ordine Publică. Acestea aveau rolul să vegheze la deplasarea coloanelor în ordine. Noi fiind copii și având și un program artistic alături de sportivi, intram printre primii către tribuna oficială. Acolo erau personalitățile de seamă ale orașului, care ne priveau galeș, ne aplaudau și ne trimiteau zâmbete și fluturări de mâini. Noi ne făceam programul și treceam în câteva minute prin fața tribunei, apoi eram masați undeva într-o străduță laterală și ținuți acolo până la finele întregii defilări. Scopul era să nu dezorganizăm bunul mers al serbării zilei de 23 August, ziua eliberării de sub jugul fascist cu ajutorul Armatei Roșii. Așa învățam noi la școală! Când în sfârșit, reușea să se termine defilarea, era de mult trecută ora prânzului! Soarele ne dogorea creștetul capului, foamea ne amețea, iar picioarele abia ne mai țineau firavele trupuri de copii, elevi în clasele primare. Dar bucuria era mare! Oamenii muncii, fericiți de bucuria acestei sărbători, porneau spre casele lor unde pregăteau grătarele cu mici și fripturi, lăzile cu bere și vestitele gogoși cu mult zahăr și vanilie. Era o sărbătoare a oamenilor muncii, așa că se serba de popor, ca-n popor! Apoi începea muzica, fie la radio, fie câte un picup, un disc de vinil care se învârtea la nesfârșit și se auzeau vocile superbe ale Mariei Tănase, Mariei Lătărețu, Benone Sinulescu și alții.

Serbarea dura până seara târziu, când obosiți, petrecăreții  se retrăgeau în casele lor, îmbuibați de mâncăruri, înecați de băutură, transpirați de atâtea hore și dansuri, dar fericiți că au petrecut „ca la carte" minunata zi de sărbătoare!

Apoi venea ziua următoare când viața își urma cursul ei firesc... Ceasul deșteptător suna de trezea și morții din somn, nu numai pe cei vii!

Ajunși în anii1980, deja maturi, noi copiii de ieri, participam la serbarea acelei zile, precum părinții noștri altădată, purtând pancarte cu lozinci elogioase și aclamând cu „entuziasm pe bravii noștri conducători „de Partid și de Stat. A doua zi, când serbarea deja luase sfârșit, alergam spre serviciu, către stația de autobuz să prindem cursa de ora șase și jumătate, căci la ora șapte începea programul la locul de muncă. Dacă întârziam, era un mare ghinion în ziua aceea. Te aștepta șeful, te mustra verbal și te atenționa cu glas dojenitor să nu se mai întâmple. Plecai spășit, cu capul în pământ și obrajii îmbujorați de rușine, de nervi, de câtă presiune psihică și umilință adunai în tine, încât s-ar fi creat un fluviu dacă ai fi putut să dai frâu liber întregii încordări nervoase acumulate. Ziua de lucru, cu gândul la treburile de serviciu, te făcea să dai uitării necazurile. Venea ora de terminare a programului de serviciu. Ora 15! Alergai iar la stația de autobuz să prinzi cursa spre casă. O nebunie să reușești să te urci în primul autobuz! Era plin ochi. Lumea înnebunită să ajungă acasă mai repede, se urca chiar și pe scara autobuzului.

Dezgustat, enervat o luai spre casă, pe picioare, așa agale... Când ajungeai, erai bine venit! Dar dacă aveai un copil la grădiniță și la ora 16, maximum, trebuia luat acasă, căci grădinița își încheia programul? Acesta era un motiv foarte serios să încerci nebunia de a urca în primul autobuz, pe scară, pe lângă scară ținându-te doar de bara de la ușa vehiculului, ori înghesuindu-te acolo cu toții, rupând nasturii hainelor, mânerul poșetei etc.

Ajungeai acasă... În sfârșit acasă! Era deja ora 17 și trebuia să pregătești masa de seară, prânzul pentru a doua zi, uniforma de grădiniță a copilului... Ora 23! Pendula din hol anunța ora târzie din noapte. Frântă de oboseală, gospodina casei, făcea ultimele retușuri