Jackie si Maria

Actul I

Capitolul 1

Hotelul Danieli; Veneția, Italia

3 septembrie, 1957

– Vino cu mine. Maria simți cum gazda petrecerii o trăgea atât de insistent de braț, încât fu cât pe ce să cadă. Vreau să-ți fac cunoștință cu niște conaționali ai tăi, din Grecia: Aristotel și Tina Onassis. Iată-i.

Cu brațul întins, gazda anunță:

– Ea e Maria Callas.

Câțiva ani mai târziu, Maria își aminti de acel moment aparent banal. Se gândi că, atunci când întâlnești pentru prima oară pe cineva care o să-ți dea viața peste cap în așa măsură încât nimic să nu mai fie la fel, ar trebui să existe un semnal de alarmă, ceva care să te avertizeze în legătură cu importanța evenimentului. În mitologia greacă, semnul ar fi fost un tunet, un cutremur, o eclipsă de soare. În cazul ăsta, nici vorbă de așa ceva. Doar murmurul conversațiilor politicoase din jur, un cvartet de coarde care cânta Schubert și clinchetul paharelor de șampanie ciocnite sub candelabrele de cristal.

Bineînțeles că Maria auzise de Onassis. Informațiile variau în funcție de ziarele pe care le citeai – unele dintre ele îl descriau ca pe omul cel mai bogat din lume și ca pe o gazdă fermecătoare pe iahtul său, Christina, iar altele spuneau că era un escroc și un pirat de talie internațională. Maria observase cu surprindere că era mai scund decât ea, dar o atrăsese numaidecât licărirea jucăușă din privirea lui, ca și fermitatea cu care îi luase mâna și se aplecase să i-o sărute.

– Sunt onorat s-o cunosc pe cea mai mare soprană a lumii, îi spuse el, astea fiind primele cuvinte pe care i le adresase vreodată.

– Poate că una dintre cele mai mari..., murmurase ea, fiindcă astfel de hiperbole o făceau să se simtă stânjenită.

– Cred că sunteți singura persoană de aici care nu-și recunoaște realizările la adevărata lor valoare, îi spusese el, arătând, cu o ușoară mișcare a capului, către cei din jur.

Erau acolo mai mulți actori, tot felul de personaje mondene, câteva fețe regale și o mână de politicieni, dar puțini din lumea operei – anturajul obișnuit al Mariei. Ducele și ducesa de Windsor atrăgeau atenția tuturor, căci purtau coroane, ca și cum ducele ar fi vrut s-o ia în derâdere pe cea la care renunțase odată cu abdicarea lui de la tronul Marii Britanii; prințesa Grace de Monaco se plimba încoace și-ncolo cu un zâmbet încântător pe față, în ciuda absenței bătătoare la ochi a prințului Rainier, la mai puțin de un an de când se căsătoriseră, iar Elizabeth Taylor era la bar, flirtând cu un bărbat oacheș, care sigur nu era soțul ei.

Maria râse.

– Mi s-a spus că astea sunt persoanele cele mai de vază din Europa, zise ea imitând accentul de Midwest al gazdei, o editorialistă care scria despre tot felul de bârfe mondene și căreia îi făcea o plăcere deosebită să se înconjoare de celebrități.

– Așa e, dacă e să le dăm crezare ziariștilor, îi răspunsese Aristotel rânjind, iar Maria îl simpatizase pe loc.

– Sunteți tatăl Mariei? o auzise ea pe Tina Onassis întrebându-l pe soțul ei, Battista, care zăbovea în spatele ei.

Oamenii aveau deseori impresia asta, din cauza diferenței de vârstă de treizeci de ani dintre ei.

– Suo marito, răspunsese el, cu o notă de exasperare în glas.

Nu prea vorbea engleză, doar italiană, așa că Tina începuse să sporovăiască cu el în italiană, în timp ce Aristotel continuase să i se adreseze Mariei în greacă:

– Mărturisesc cu rușine că nu v-am auzit niciodată cântând. Nu sunt vreun mare admirator al operei. Am întotdeauna senzația că sună ca și când doi bucătari italieni și-ar striga unul altuia rețete de risotto.

Maria râsese.

– Nu cred că am auzit-o pe asta. Vă amintiți cum se numește?

– Nu, recunoscuse el, zâmbind larg. Dar Tina m-a dus odată la operă, la Atena, și am ațipit în lojă. Bine că aveau scaune confortabile.

– Cred că o să descoperiți că spectacolele de operă sunt la fel de variate ca... Încercase să găsească o comparație potrivită. Dum­neavoastră lucrați în domeniul transportului naval, nu-i așa? Ei, bine, la fel de variate precum rutele de transport.

El se strâmbase.

– Dar mai artistice, sper. Chiar dacă n-am ureche muzicală, mi-ar plăcea să aud vocea pe care toți criticii o laudă atât de mult.

Ea ridicase din umeri cu modestie.

– Nu toți au cuvinte de laudă, din păcate. Au încheiat cu super­lativele de mult timp, iar acum vin la spectacolele mele doar ca să-mi găsească nod în papură. Nu vreau să le ușurez munca, așa că simt o presiune enormă de fiecare dată când sunt pe scenă.

– Vechea poveste: te ridică în slăvi doar ca să te doboare iarăși la pământ.

– Poate că și dumneavoastră ați trecut prin așa ceva?

Ea știa că, în urmă cu trei ani, Onassis fusese arestat în America, din cauza unui detaliu tehnic legat de imperiul lui cu afaceri de transport, astfel că apăruseră în presă niște fotografii neclare cu el în momentul în care i se luau amprentele. Cu siguranță că asta fusese o experiență umilitoare.

El se aplecase mai aproape, astfel că ea îi simțise parfumul dulce, de fân, probabil că de la trabucul care-i ieșea din buzunarul de la piept.

– Între noi e o diferență imensă. Ca să ajung unde sunt acum, n-a fost nevoie decât de perseverență. Pe când dumneavoastră... e clar că dumneavoastră aveți un dar de la zei.

– Dar și muncesc destul de mult, domnule Onassis.

Era puțin spus că muncea „destul" de mult. Maria învăța pe dina­­fară librete, exersa toată după-amiaza și, dacă n-avea concerte seara, se vâra în pat și citea partituri până spre dimineață. Muzica era viața ei. Foarte rar lua parte la astfel de petreceri.

– Spune-mi pe nume, îi ceruse Aristotel. Te rog. Îi atinsese bra­țul chiar deasupra cotului, acolo unde se termina mănușa și începea pielea neacoperită. Așadar, când să vin la un spectacol și să-ți aud vocea? Sfătuiește-mă tu.

Ea zâmbise.

– O să te anunț când anume o să cânt într-o sală cu scaune foarte confortabile. Poate că o să trebuiască să-ți aduci și o pernă.

– Atunci, așa rămâne, se învoise el, fără să-și ia mâna de pe bra­țul ei.

Flirta cu ea, deși soțul ei era la doar câțiva centimetri distanță. De regulă, Maria n-avea timp pentru dirijorii sau colegii care-i făceau avansuri, dar acum era vorba doar de o glumă nevinovată și se distra.

– Cum să te cred? îl tachinase ea. Proverbul spune să n-ai niciodată încredere în marinari, nu-i așa?

– Prietenii pot să aibă încredere în mine dacă e viața lor în joc, iar dușmanii pot să aibă încredere în marea mea sete de răzbunare, una întru totul grecească – așa că da, bănuiesc că sunt de încredere.

Maria băgase de seamă că ochii lui aveau licăriri aurii. Ochi șireți.

– Iar eu? Crezi că ar trebui să am încredere în tine? îl întrebase ea.

– Dacă îți promit ceva, întotdeauna mă țin de cuvânt, îi răspunse el cu seriozitate. Crede-mă.

Acele vorbe i-au rămas întipărite în minte mult timp.

Capitolul 2

Veneția

4 septembrie, 1957

În dimineața de după petrecerea Elsei, Maria se trezi și găsi strecurat, pe sub ușa apartamentului lor de la hotel, un bilețel prin care erau invitați să ia prânzul împreună cu Aristotel și Tina Onassis la Harry’s Bar, la ora unu. Se întinse și se uită la ceasul auriu de pe polița șemineului: era aproape douăsprezece. De obicei, îi plăcea să-și înceapă ziua într-un ritm lejer, să facă o baie parfumată și apoi să ia micul dejun pe îndelete, relaxată, dar ceva din felul de a fi al lui Aristotel îi stârnea curiozitatea. Se așteptase ca bărbatul cel mai bogat din lume să fie serios și obsedat de bani, dar, de fapt, era un tip haios.

– Battista! își strigă ea soțul, care își citea ziarul pe balconul scăldat în soare, ce dădea spre Grand Canal. Mergem la prânz peste o oră.

Harry’s Bar era destul de aproape. Au mers pe jos până acolo, de-a lungul portului, și au întârziat doar câteva minute. Șeful de sală, îmbrăcat într-un sacou alb și purtând papion negru, îi conduse prin restaurant, pe lângă lungul bar de lemn lustruit, până la o masă mai retrasă din capătul sălii, unde soții Onassis studiau meniurile. Aristotel sări în picioare.

– Mă bucur nespus de mult că ați putut să veniți, spuse el în italiană, apoi sărută mâna Mariei, dădu mâna cu Battista și îl bătu prietenește pe spate. Luați loc, vă rog. Toată lumea vrea Bellini? Pare o idee potrivită, având în vedere că poartă numele unui mare compozitor de operă.

În scurt timp, au apărut paharele înalte cu cocktailuri: suc de piersici albe amestecat cu Prosecco, atât de ușor și de aromat, încât părea imposibil să conțină alcool.

Maria stătea pe o banchetă, lângă Tina Onassis, o femeie frumoasă, cu părul vopsit blond și sprâncene negre. La o privire mai atentă, părea aproape adolescentă; deci, între soți era o diferență considerabilă de vârstă.

– Sunt onorată că luați masa cu noi, îi spuse ea Mariei. Sunt o mare admiratoare a dumneavoastră. V-a spus Aristo? Prima dată v-am auzit cântând Aida la Teatrul La Scala, în 1950, și de atunci am mers cu avionul la Milano ca să fiu prezentă la toate premierele dumneavoastră.

– Da? zise Maria, impresionată. Mă simt măgulită. Locuiți la Atena?

– Avem locuințe peste tot: la Atena, Paris, Nisa, Monte Carlo, Montevideo..., spuse ea dându-și ochii peste cap, ca să sugereze că lista era lungă. Dar Aristo stă cel mai mult pe Christina. Devine arțăgos dacă petrece prea mult timp pe uscat.

Battista îi povestea lui Aristotel despre fondurile pe care încerca să le strângă pentru a face un film despre Maria interpretând Medeea. Maria spera ca Aristotel să nu se simtă obligat să contribuie.

– De cât timp sunteți căsătoriți? o întrebă ea pe Tina, uitându-se când la unul, când la celălalt.

– De o veșnicie! răspunse Tina pe un ton plângăcios. Unsprezece ani. Eu aveam doar șaptesprezece atunci când ne-am căsătorit, iar Ari, patruzeci, așa că păream, desigur, foarte copilăroasă. Dar apoi s-au născut copiii, iar ei te fac să te maturizezi repede.

Chipul Tinei luă una dintre acele expresii pe care Maria le observase deseori la alte mame: intenția era să sugereze chinuri, dar, de fapt, exprima mândrie. Maria ar fi preferat să se alăture discuției despre industria cinematografică pe care o purtau Aristotel și Battista, dar știa că Tina se aștepta ca ea să se arate interesată de copii, așa că o întrebă:

– Câți ani au acum?

Tina începu să-i povestească despre ei, iar Maria se lăsă în voia gândurilor. Toată lumea presupunea că, din cauza devotamentului pentru operă, ea nu-și dorise copii. Însă adevărul era altul. Își dorise cu toată ființa ei să aibă un copil, dar pur și simplu nu se întâmplase. Un medic specialist îi spusese că avea o malformație a uterului, ceea ce însemna că era dificil să rămână însărcinată, dar nu imposibil. Avea acum treizeci și trei de ani și era perfect conștientă că deja se afla într-o perioadă critică, iar în scurt timp avea să fie prea târziu.

Clipi, dându-și seama că Tina tocmai îi adresase o întrebare.

– Cum l-ați cunoscut pe Battista? repetă ea.

Maria zâmbi.

– M-a salvat de la o viață de dactilografiat scrisori de afaceri la mașină. M-a ajutat să ajung acolo unde sunt azi.

Începu să-i spună povestea vieții ei, iar Aristotel și Battista se opriră ca să asculte.

Mariei nu-i fusese deloc ușor să intre în lumea operei, fiindcă vocea ei era prea puternică, prea matură pentru cor, cu un timbru neobișnuit. Avea nevoie de dirijori care să fie dispuși să-și asume riscul de a-i acorda roluri principale, dar majoritatea fuseseră reticenți – lucru deloc surprinzător, având în vedere costurile astronomice pe care le implica organizarea unui concert de operă. Maria studiase la Atena, unde își petrecuse anii de război împreună cu mama și cu sora ei, apoi se mutase la New York, unde tatăl ei deținea o farmacie. După mai bine de un an de audiții în care trebuise să facă față multor experiențe descurajante, Maria primise, în cele din urmă, un rol principal la Verona, să interpreteze La Gioconda. Pentru asta, călătorise singură cu vaporul spre Italia, la vârsta de douăzeci și trei de ani.

– A fost o perioadă grea, le spuse ea soților Onassis. Lumea era indignată pentru că o tânără din altă țară, care nici măcar nu vorbea fluent italiana, obținuse, nu se știe cum, rolul principal. În culise, cei din distribuție treceau în grabă pe lângă mine, fără să zică măcar buon giorno, iar eu mergeam acasă singură aproape în fiecare noapte.

Nu le mai spuse și că, pe vremea aceea, era o fată de proporții uriașe – un corp umflat, de peste nouăzeci de kilograme, cu falduri de grăsime și cu un nas care era prea mare pentru fața cu care fusese înzestrată. În plus, purta ochelari cu lentile groase și cu rame negre, fără de care nu putea să vadă aproape nimic. Felul în care arăta o făcea să se simtă stingheră, penibilă, iar ăsta era un alt motiv pentru care îi fusese greu să-și facă prieteni.

– Dar am avut un înger păzitor, spuse ea întorcându-se spre Battista și zâmbind. L-am cunoscut pe omul ăsta la o petrecere, în prima mea seară la Verona, iar el m-a luat sub aripa lui. Era pa­sionat de operă și ne-am împrietenit după ce am vorbit despre dra­gostea noastră pentru muzică.

Battista continuă povestea:

– După ce s-a încheiat contractul Mariei la Verona, tatăl ei ar fi vrut ca ea să se întoarcă la New York și să lucreze ca secretară. Mie asta mi s-a părut o cumplită risipă de talent. Așa că m-am oferit să-i finanțez activitatea pentru încă șase luni, timp în care i-am făcut cunoștință cu dirijori și am încercat să-i lansez cariera.

– Ce investiție bună! exclamă Aristotel. Te-ai ales cu o soție frumoasă, iar lumea întreagă a câștigat un talent nemaipomenit.

Battista zâmbi larg.

– Am avut și noroc. Într-o seară, pe când ne făceam plimbarea de după cină, ne-am întâlnit cu un prieten, Nino Catozzo, dirijor la Teatrul La Fenice. O soprană îl lăsase baltă în ultima clipă. El pusese în scenă Tristan și Isolda a lui Wagner. Spectacolul fusese deja promovat, se vânduseră biletele, iar acum, dintr-odată, n-avea cine s-o interpreteze pe Isolda, așa că i-am sugerat să-i dea Mariei rolul.

Maria interveni:

– N-aveți idee cât a fost de înspăimântător. Rolul ăsta e unul dintre cele mai dificile, iar Battista a susținut că eu îl cunoșteam. O săptămână mai târziu, a trebuit să mă prezint la audiții și să cânt partiturile la prima vedere, în fața lui Tullio Serafin, marele guru care fusese dirijorul meu în La Gioconda. Din fericire, el a considerat că eram în stare să interpretez rolul și a organizat două luni de instruire intensă ca să mă pregătesc pentru premieră.

N-avea să uite niciodată senzația de panică năucitoare pe care o simțise în acea perioadă: dificultățile tehnice legate de rolul Isoldei – sălbatica, pasionala prințesă irlandeză; incredibila tensiune și emoțiile care o cuprinseseră atunci când pășise pe strălucitoarea scenă pe care avuseseră loc premiere ale operelor lui Rossini și Bellini; grandioasa frumusețe a Teatrului La Fenice, cu rândurile sale de loje aurii, frescele de pe boltă în care apăreau Cele Trei Grații în zbor, decorațiunile din care nu lipseau amorașii împodobiți în fel și chip, scaunele tapițate cu catifea luxoasă, roșie. Toate astea o făcuseră să se simtă nevrednică de onoarea de a cânta acolo.

În prima seară, Tullio îi dăduse un cadou – o icoană a Fecioarei Maria, foarte frumoasă, cu ramă aurită, pictată în culori strălu­citoare. Ea se rugase atunci cu ardoare la chipul plin de compa­siune al Maicii Domnului s-o ajute să nu-i dezamăgească pe cei care crezuseră în ea.

Iar rugăciunea trebuie să-i fi fost ascultată, pentru că spectacolul avusese un succes răsunător. Fiind fără ochelari, nu văzuse nimic dincolo de avanscenă, dar auzise cum publicul se ridicase în picioare, ovaționând, fluierând și aplaudând; fusese rechemată pe scenă de vreo zece ori până să se poată retrage, în sfârșit, în cabina ei. Parcă trăia un vis.

– Să fi văzut recenziile, povesti Battista, plin de mândrie. N-am mai citit niciodată așa ceva. Toți criticii erau de părere că se născuse o nouă stea a operei. Apoi, fiecare dirijor din Italia a vrut să cola­­boreze cu ea, iar Tullio i-a devenit cel mai înfocat susținător.

Nu era prima dată când spuneau povestea. De aceea, ajunși în acel punct, ea zâmbi și continuă pe un ton amuzat:

– Battista a așteptat până în a treia noapte de după premieră, atunci când a fost sigur că investiția lui era profitabilă, ca să mă ceară în căsătorie.

Izbucniră cu toții în râs. De fapt, Maria rămăsese mută de uimire auzind că era cerută de nevastă. În anii aceia avea atât de puțină încredere în ea însăși, încât i se părea neverosimil să existe cineva care s-o dorească pentru altceva în afară de voce. Oare cum se gândise el că avea să facă dragoste cu o femeie atât de voluminoasă, pentru care nici un scaun nu era îndeajuns de încăpător? O femeie ale cărei coapse aveau circumferința taliei unei femei obișnuite? În noaptea nunții, nu se prea simțise în largul ei atunci când trebuise să-și dea jos cămașa de noapte mare cât un cort, dar Battista fusese răbdător cu ea, o sedusese lent, blând, trezindu-i senzații pe care le adora. Chiar de la început, ei îi plăcuse sexul și nu putea să se sature de el. Îi împărtășea dragostea lui Battista; el fusese prima persoană care o făcuse se simtă prețuită.

I-au întrerupt chelnerii, care aduceau platourile cu carpaccio roz – specialitatea casei, pe care Aristotel insistase s-o încerce. Mariei îi părea bine că el comandase pentru toți. Ea n-ar fi reușit să citească meniul fără ochelari, pe care, din prea mare vanitate, nu-i purta în public. Carnea de vită în sânge, tăiată în felii subțiri, era suculentă, fragedă, sublimă. După ce au terminat, Aristotel a comandat creveți care fuseseră prinși în dimineața aceea și apoi gătiți la grătar cu unt și cu usturoi. Și-au petrecut după-amiaza savurând cocktailuri Bellini spumoase, ciugulind tot felul de delicatese și încercând să se cunoască mai bine. Maria se simțea neobișnuit de amețită, însă mult mai relaxată decât fusese în ultima vreme.

Ferestrele de la capătul barului erau din sticlă mată, iar frumoasele lămpi de pe pereți dădeau o lumină filtrată, așa că nu-ți dădeai seama cât era ceasul. Nu mică i-a fost mirarea Mariei să vadă, pe cadranul ceasului lui Aristotel, că era aproape șapte seara. Deja soseau clienți noi, care voiau să ia cina, iar ea văzu cum Aristotel, cu o îndemânare demnă de un scamator, îi strecură în mână șefului de sală câteva bancnote răsucite. Maria se gândi că mita avea drept scop să-i lase să-și păstreze masa.

O cuprinse, subit, oboseala.

– Din păcate, eu nu mai pot să stau mult, zise ea, simțindu-se, brusc, vinovată pentru că nu cântase nici măcar o notă toată ziua. Era important să exerseze zilnic.

– Am o ultimă întrebare pentru tine, spuse Aristotel, respingând cu mâna gestul neîndemânatic al lui Battista, care se oferea să contribuie la nota de plată. Mă întreb ce ambiții ai pentru viitor. Ce alte visuri ai dori să ți se împlinească?

„Vreau un copil", se gândi Maria.

Dorința asta o copleșea de-a dreptul. Dar era ceva prea personal ca să poată fi spus la masă, în fața tuturor.

– Întotdeauna mi-am dorit să fiu angajată la Scala din Milano. După mine, e cel mai bun teatru de operă din lume. Apoi, îmi doresc să cânt cu cei mai buni muzicieni și cu cei mai buni dirijori, pentru cât mai mult timp. Făcu o pauză, iar apoi reluă: după care, fără mare tam-tam, o să mă retrag într-un colț frumos de lume, unde o să fiu casnică, spuse ea râzând, ca și când nu s-ar fi luat în serios.

Adevărul era că nu putea să-și imagineze viitorul.

– Până și râsul tău e frumos, îi răspunse Aristotel pe un ton sincer.

Apoi el îi aruncă o privire pătrunzătoare, de parcă ar fi vrut să-i citească până în adâncul sufletului.

Capitolul 3

Newport, Rhode Island

vara anului 1956

Jackie Kennedy se legăna în balansoarul de pe verandă. Își ținea o mână pe pântecul umflat, iar în cealaltă ținea un pahar cu limonadă rece ca gheața, de pe care îi picurau stropi de condens pe rochia de bumbac. Lângă ea se aflau o scrumieră cu o țigară din care fumul se înălța în spirală și o carte deschisă. Era o căldură uscată, înăbușitoare, apăsătoare, aerul de-abia se mișca, dar ea prefera să stea afară, parcă acolo se putea respira mai în voie.

Și-l închipui pe Jack pe iaht, străbătând Mediterana. Cu siguranță că acum pielea îi ajunsese tuciurie, iar el își petrecea timpul pe punte, îmbrăcat în pantaloni scurți, cu o bere în mână, sau bălăcindu-se în apa de culoarea turcoazului. Gândindu-se la toate astea, simți cum o cuprindea furia. Cum de putuse el să ia avionul, să zboare peste ocean și să-și petreacă vacanța cu prietenii, când sarcina ei era atât de avansată, mai ales că anul trecut pierduse copilul și fusese distrusă din pricina asta?

Bărbatul cu care se căsătorise era egoist. Credea că i se cuvenea totul. Dar, în același timp, era atât de fermecător și de plin de viață, încât ea îi ierta chiar și cele mai grave greșeli: că uita de zilele de naștere și de aniversarea căsătoriei lor, că, în luna lor de miere, o trimisese acasă mai devreme, fiindcă el trebuise să ia parte la niște întâlniri, chiar și că, uneori, îi simțea în păr iz de parfum sau îi vedea pe guler urme de ruj lăsate de femeile care se țineau întot­deauna scai de el. Îi iertase chiar și astfel de lucruri.

Amândoi erau firi independente. În cei trei ani de când erau căsătoriți, își petrecuseră mult timp despărțiți, fiecare cu treaba lui. Bârfele care circulau la Washington pretindeau că divorțul lor era iminent, dar, din multe puncte de vedere, stilul ăsta de viață li se potrivea. Lui Jackie îi plăcea să călărească și să meargă la vânătoare de vulpi pe domeniul din Virginia al tatălui ei vitreg, să zboare cu avionul la Londra ca să meargă la cumpărături împreună cu sora ei, Lee, care era înnebunită după haine, sau să ia trenul până la New York ca să prânzească împreună cu tatăl ei, Black Jack Bouvier, un tip care-și trăia viața din plin, până când nu se îmbăta prea tare.

Viața lui Jack Kennedy se învârtea în jurul politicii; era aerul pe care îl respira, hrana după care tânjea. Devenit senator democrat de Massachusetts, se număra printre talentele tinere cele mai sclipitoare ale partidului și era celebru pentru poziția lui fermă în legătură cu drepturile civile, menținerea păcii în lume și lupta împotriva pericolului comunist. În familia Kennedy se vorbea despre posibila lui candidatură la alegerile prezidențiale din 1960, o idee care lui Jackie i se părea trasă de păr. Cu toate astea, ea îi admira ambiția și curajul.

Atât și-ar fi dorit, să simtă că Jack avea mai multă nevoie de ea. Atunci ar fi fost mulțumită. Știa, bineînțeles, că el îi admira inteligența, stilul, manierele, dar viața lui continua să se desfășoare ca pe vremea când era burlac. Ca politician, avusese nevoie de o soție prezentabilă, romano-catolică, și se părea că ea îndeplinise toate condițiile necesare. Iar acum spera să poată să-i ofere un alt atu politic esențial: doi copii sănătoși.

Jackie se încruntă. Oare când își simțise copilul mișcându-se ultima oară? Poate că, din cauza căldurii, bietul prunc era și el secătuit de puteri. Își schimbă poziția în balansoar, mângâindu-și pântecul cu palma, dar nu simți nici o mișcare, nici măcar vreo ușoară tresărire. Încet, ținându-se de spate cu o mână și sprijinindu-se de brațul balansoarului cu cealaltă, se ridică în picioare și începu să se plimbe, legănat, pe verandă. Nimic. Sări ușor de câteva ori, iar apoi își trecu iar mâna peste pântec. Tot nimic. Simți cum o cuprindea teama.

– Nelly! strigă ea. Poți să vii puțin, te rog?

Nelly, menajera, era mamă a trei copii și calmul întruchipat. O atinse pe Jackie pe pântec și-i spuse să mai sară de câteva ori.

– Micuțul trage un pui de somn, spuse ea pe un ton calm și precaut. Dar poate că ar fi mai bine, totuși, să-l sun pe doctorul Brady.

Încremenită de frică, Jackie zăcea pe patul de spital, înconjurată de medici și de asistente. Alături stătea, la fel de nemișcată, și mama ei, Janet Auchincloss, în timp ce doctorul îi mișca pacientei stetoscopul pe pântec. Ce se întâmplase? Nu putea să-l piardă și pe acesta; nu la opt luni și jumătate. Atunci când își pierduse primul copil, în primul trimestru de sarcină, îi fusese destul de greu. Însă doctorii o asiguraseră că asta nu era ceva ieșit din comun. Lucrurile stăteau altfel de data asta; deja se obișnuise cu copilul, avea senzația că-l cunoștea după atât timp în care îl simțise mișcându-se și reacționând înăuntrul ei.

Urmărea cu sufletul la gură expresia de pe chipurile cadrelor medicale din jur, felul în care își trimiteau semnale din priviri, comunicându-și lucruri pe care ea nu trebuia să le intercepteze. Mama ei o învățase că nu se cădea ca o doamnă să-și arate sentimentele, dar îi era foarte greu să se abțină. Una dintre asistente o luă de mână, iar ea i-o strânse tare, simțindu-se recunoscătoare pentru acel gest de apropiere umană. Compasiunea nu era punctul forte al mamei ei. Organizarea unui bal, da. Supravegherea personalului angajat pe domeniile soțului ei, da. Compasiunea, niciodată.

– Să-i telefonez soțului dumneavoastră? întrebă cineva. Ar trebui să fie și el de față.

„Da, așa ar trebui", se gândi Jackie, mijind din ochi.

– E plecat cu treburi, zise Janet. Puteți să ne spuneți nouă despre ce e vorba.

Doar atunci i se confirmă lui Jackie prin viu grai ceea ce ea bănuia deja. Copilul murise. Cândva, în intervalul dintre ultimul control, din urmă cu o săptămână, și dimineața acelei zile, micuța lui inimă încetase să bată, dar nimeni nu știa de ce. Jackie își aținti privirea la un ceas ieftin de pe peretele din față, urmărind mișcările secundarului. Începu să numere bătăile, după ce își dădu seama că asta o ajuta să-și ascundă emoțiile care amenințau s-o copleșească.

– Și acum ce urmează? întrebă Janet pe un ton pragmatic.

N-ai fi ghicit că tocmai își pierduse nepotul.

Doctorul verifică niște hârtii și spuse:

– Doamna Kennedy era programată pentru cezariană. Am putea s-o operăm în după-amiaza asta.

Jackie își întoarse privirea spre fereastră, prin care se zărea soarele strălucind puternic printre frunzele unui stejar roșu. Ce avea să zică Jack? Plecase în vacanță cu gândul să se întoarcă la nașterea copilului; acum, în schimb, trebuia să se întoarcă la o înmormântare. Ea îl dezamăgise. Avea să fie distrus.

– Cred că e cea mai bună soluție, spuse Janet, fără să-i ceară părerea lui Jackie.

– Îi telefonezi, te rog, lui Bobby? o rugă Jackie pe mama ei. Știe el cum să dea de Jack.

Pe iaht exista un radiotelefon, dar nu se putea suna direct pe el. Operatorul trebuia să ceară un anumit interval de timp ca să sta­bilească legătura cu cea mai apropiată stație de pe țărm, așa că totul depindea de locul în care se aflau. Jackie recită numărul lui Bobby din memorie, iar Janet se ridică să telefoneze, de parcă se bucura că avea ceva concret de făcut. Nu rostise nici măcar o vorbă de încurajare, dar Jackie o cunoștea bine, așa că nici nu se aștepta la mai mult din partea ei.

După operație, atunci când Jackie își reveni din anestezie, Janet plecase, iar Bobby era lângă pat. El îi luă imediat mâna și-i spuse:

– Îmi pare tare rău. Ce pierdere grea pentru tine și pentru toată familia!

Jackie închise ochii ca să-și împiedice lacrimile să curgă. Nu voia ca Bobby s-o vadă plângând. Era foarte amabil, dar cu siguranță că o considera o neputincioasă, o învinsă. El avea deja patru copii, iar soția lui, Ethel, era însărcinată cu al cincilea. Ea parcă făcea copii la foc automat: intra sămânța, iar apoi ieșea un copil perfect normal, scâncind.

– I-am lăsat un mesaj lui Jack, i-am spus să sune la camera de gardă după ce obține legătura, îi spuse el. O să vină o asistentă să mă cheme.

– Mulțumesc, îi răspunse Jackie în șoaptă. Se bucura că el era acolo, cu ea, ca să preia frâiele și să se ocupe de ceea ce trebuia făcut.

Deși mai rezervat decât Jack, Bobby avea și el destul farmec, la fel ca restul familiei, astfel că oamenii se dădeau peste cap ca să-i facă pe plac. Ea știa că asistentele aveau să roiască în jurul lui.

Jackie se întrebă ce părere avea Bobby, de fapt, despre ea. Întot­deauna se purtase foarte prietenos, deși Ethel o considera o frivolă arogantă. O auzise cândva plângându-se de felul în care ea, Jackie, pusese masa, ca să vezi. Lui Ethel îi era indiferent, chipurile, dacă lama cuțitelor era orientată spre interior sau spre exterior și râsese văzând că Jackie le rearanjase. Acum, Ethel i-ar fi dat peste nas, fălindu-se cu realizările ei: era o soție de succes, care izbutise să-i dea soțului ei destui moștenitori.

Încă amețită din pricina anesteziei, Jackie ațipi, dar se trezi atunci când auzi vocea lui Bobby afară, pe coridor. În salonul ei, o asistentă se tot agita de colo până colo, zdrăngănind instrumentele de pe o tavă de metal, așa că nu reuși să înțeleagă toată convorbirea, dar auzi clar următoarele:

– Jack, trebuie să te întorci... Soția ta tocmai a fost operată. Are nevoie de tine... Nu fi idiot... Bineînțeles că-i supărată, dar știi cum e Jackie, nu-și arată sentimentele... Mâine sigur o să apară în ziare. N-am cum să împiedic asta... Gândește-te ce impresie o să facă din punct de vedere politic: Soția pierde copilul, în timp ce senatorul se bronzează pe Mediterana. Vrei să vezi un astfel de titlu? Atunci, fă bine și vino încoace...

Jackie era stupefiată. Își duse mâna la gât, de parcă nu mai putea să respire. Jack nu voia să-și întrerupă vacanța. Atât de puțin îi păsa de ea. Simțea cum o treceau fiori reci. Înainte să se căsătorească, toată lumea o avertizase că el avea nevoie de libertate, iar ea fusese dispusă să accepte asta, dar până acum nu-și dăduse seama că inima lui era chiar atât de rece.

Capitolul 4

Washington, D.C.

28 august, 1956

La cinci zile după moartea copilului, Jack s-a întors la Washington. Jackie își petrecea convalescența acasă, la Georgetown, unde stătea în vârful patului, cu un ventilator care-i sufla aer răcoros pe picioare. Sora ei, Lee, venise de la Londra și se tot agita în jurul ei, aducându-i de băut și aranjând cărțile și cremele care zăceau în dezordine pe noptieră. Făcea toate astea îmbrăcată într-o impecabilă rochie de mătase, cu buline, din colecția de primăvară-vară a lui Jean Patou.

Jackie o privea cu un ochi critic. Era foarte drăguț din partea ei că-și lăsase baltă propriile treburi și că venise în grabă la ea să facă pe infirmiera, dar cine naiba se îmbracă într-o toaletă nou-nouță, a unui creator de modă celebru, ca să aibă grijă de o bolnavă? Lee se chinuise dintotdeauna să fie mai bine îmbrăcată decât sora ei, indiferent de ocazie, dar acel spirit competitiv deve­nea, une­­ori, obositor.

– Cum te simți, scumpo? o întrebă Jack cu o expresie îngrijorată pe chip, aplecându-se s-o sărute. Ești bine? Am făcut o escală la Paris și ți-am cumpărat un parfum.

Îi puse în poală o cutie frumos împachetată, dar ea nici n-o atinse. Cum putea să se gândească la parfum în astfel de momente?

– Bună, Lee, continuă el. Drăguț din partea ta că o ajuți.

Lee zâmbi, fericită:

– Salut, Jack. Ce frumos te-ai bronzat!

– Înmormântarea a fost sâmbăta trecută, interveni Jackie cu un chip lipsit de orice expresie, încercând să-i forțeze pe amândoi să dea dovadă de puțin respect față de solemnitatea situației. Era fetiță. Fiica ta. I-am pus numele de Arabella.

În cele din urmă, Jack deveni serios și dădu din cap, încuviințând:

– Îmi place numele.

– Bobby s-a ocupat de toate detaliile, continuă Jackie pe un ton tăios.

– Băiat de treabă, spuse el. O să-i telefonez ca să-i mulțumesc, dar mai întâi îmi trebuie un sandvici. N-am mai pus nimic în gură de la micul dejun.

– Îți aduc eu, se oferi Lee, săritoare, îndreptându-se spre ușă. Vrei cu șuncă și muștar?

Era nebună după Jack; nici un efort nu i se părea prea mare atunci când era vorba de scumpul ei cumnat.

De îndată ce rămaseră singuri, Jackie se așteptă ca el să-și ceară scuze pentru că nu se întorsese mai repede, să-i spună cât de trist era din cauză că pierduseră copilul, să împartă cu ea durerea aceea profundă care-i măcina sufletul, dar nici vorbă de așa ceva; el începu să-i povestească despre un jurnalist pe care îl cunoscuse în avion. Se uită cu atenție la el, la părul lui decolorat de soare, la pielea de culoarea castanei și se minună, în gând, de energia pe care o emana. El habar n-avea ce se petrecea în mintea ei. N-avea nici cea mai vagă idee. Poate că așa fusese dintotdeauna.

Jack își încheie povestea, iar apoi se așeză pe marginea patului, o luă în brațe și-i spuse:

– Ce păcat că a murit Arabella! Încă nu m-am obișnuit cu gândul. După atâtea luni de așteptări...

Stătea cu capul pe umărul ei, iar ea auzi cum își înăbușea un sus­pin – oare îi venea să plângă? Acum părea într-adevăr supărat, dar cu siguranță că nu simțea pierderea suferită; nu așa cum o simțea ea. Durerea ei era sumbră, solitară, amestecată cu furie amară din cauza lui, pentru că fusese departe atunci când le murise copilul și că nu se întorsese de îndată ce aflase de moartea lui.

Momentul de intimitate se încheie. Jackie se desprinse din îmbrățișare și îl privi pe Jack cum deja trecea la alte treburi de care trebuia să se ocupe în continuare:

– Mă bucur că Lee e cu tine. Drăguț din partea ei că a venit.

Se uită la ceas, apoi o întrebă:

– Te deranjează dacă dau o fugă până la birou în după-amiaza asta? Cât să-mi preiau mesajele. Jackie fu atât de șocată că lui îi trecea prin minte așa ceva, încât rămase fără cuvinte. Era adevărat că ea nu-și arăta sentimentele, dar Jack își dădea seama, cu siguranță, cât de tare suferea și câtă nevoie avea de el ca s-o consoleze, nu? Încăperea vecină era o cameră pentru copii frumos amenajată, dar fără nici un copil în ea. Nu stau mult, îi promise el, ridicându-se în picioare. Putem să luăm cina împreună.

Problema lui Jackie era aceea că se căsătorise cu un bărbat rece. Sloi de gheață. Oare în adâncul sufletului îi păsa de altceva în afară de politică și de putere? Nu puteai să-ți dai seama.

După ce el plecă, Jackie se ridică încet din pat, ignorând protestele asistentei. Jack își lăsase valiza pe podea, așa că se aplecă și se așeză lângă ea, gemând din cauza durerii pe care o simțea în locurile în care fusese cusută. Nu știa nici ea ce se aștepta să gă­sească în valiză, în timp ce răscolea printre pantaloni scurți de culoa­rea nisipului, cămăși și prosoape umede, dar era convinsă că Jack nu-i spusese tot.

Iată: când scoase un roman de Saul Bellow, din el căzu o poză Polaroid. În ea, o fată cu părul blond deschis stătea pe genunchii lui, îmbrăcată într-un costum de baie foarte sumar, roz aprins. Fata părea să fie scandinavă, cu frunte înaltă, o licărire amuzată în privire și siluetă zveltă.

Jackie simți cum i se strânse stomacul. Deci, asta făcea el pe când le murea copilul. Ținând fotografia între degetul mare și arătător, de parcă ar fi putut s-o contamineze, se ridică, merse, șontâcăind, înapoi la pat și o strecură în poșeta ei.

Ce să facă? În cine să aibă încredere? Nu în Lee, în mod clar, ea îi găsea întotdeauna scuze cumnatului. Nici în mama ei. Exista un singur om la care putea să apeleze. Nu reușise să-l viziteze fiindcă fusese în spital, dar avea să-l întâlnească la un prânz, la New York, de îndată ce doctorii îi dădeau voie să călătorească.

Preț de câteva minute, Black Jack Bouvier se uită cu atenție la fotografie. Cei doi se aflau într-un restaurant italian din Midtown, la o masă din colț, unde era mai multă liniște și pe care era așezată o sticlă de Chianti de culoarea prunei, într-un coș de rafie.

– E limpede că are o relație amoroasă cu ea, nu? îl întrebă Jackie.

Black Jack își lăsă capul într-o parte și-i răspunse:

– Mai degrabă o aventură de vacanță. După cum arată fata, eu așa aș zice.

– Cum a putut să ne facă una ca asta, mie și copilului nostru?

Ochii lui Jackie se umplură de lacrimi și, după ce începu să plângă, nu se mai putu opri.

Black Jack îi întinse o batistă albă, șifonată, cu nonșalanța cuiva care avea des de-a face cu femei care plângeau.

– Trebuie să faci distincție între lucruri, draga mea. Atunci când s-a culcat cu femeia asta, Jack nu știa că aveai să pierzi copilul. Sunt două lucruri diferite. E trist că a murit copilul, dar nu-i vina lui. La vremea la care ai acceptat să te căsătorești cu el, știai că era un fustangiu.

Lui Jackie îi șiroiau lacrimile pe obraji, iar el întinse mâna peste masă și o mângâie pe braț.

Jackie își șterse ochii și spuse:

– Știam că se întâlnea cu alte fete înainte să ne căsătorim, dar am crezut că s-a oprit după ce m-a cerut de soție. Oare am fost eu prea naivă?

Îi urmări cu atenție reacția, știind că Black Jack avusese și el destule aventuri pe vremea când fusese căsătorit cu mama ei. Își aminti cum odată, într-o sâmbătă, el venise însoțit de o brunetă drăguță ca s-o vadă pe ea, pe Jackie, participând la un concurs hipic. Ea avea doar vreo nouă ani, dar cumva înțelesese privirea aceea complice pe care o schimbau cei doi, văzuse cum tatăl ei mângâiase pe furiș genunchiul brunetei și, într-o clipită, copila de atunci pricepuse multe din lumea adulților. Ar fi trebuit să-și dea seama că tatăl ei avea să-i ia partea lui Jack. Doar erau făcuți din același aluat.

Diferența era că Jackie nu fusese niciodată geloasă pe iubitele lui Black Jack. Acestea se purtaseră întotdeauna amabil cu ea și cu Lee, le lăsaseră să mănânce înghețată și floricele de porumb și nu le certaseră niciodată, așa cum făcea mama lor. Cât despre tatăl ei, Jackie știa fără nici o umbră de îndoială că era preferata lui, așa că n-avea nici un motiv să se simtă nesigură pe ea. Tatăl ei o iubea și pe Lee, bineînțeles, dar nu chiar atât de mult.

– Unii bărbați au nevoi sexuale foarte puternice, răspunse el. O femeie nu le e niciodată de ajuns.

– Tati! exclamă ea, roșind, și-și acoperi obrajii cu palmele.

– Nu e o trădare față de tine. E pur și simplu ceva ce Jack simte nevoia imperioasă să facă, un act fizic precum spălatul pe dinți sau bărbieritul. Nu afectează cu nimic iubirea pe care o simte pentru tine. Și pun pariu că sunt aventuri scurte; nu riscă el să țină o amantă.

Un astfel de gând nici nu-i trecuse prin minte lui Jackie. „Doamne, sper că n-o să facă așa ceva!"

– Chiar vrei să divorțezi? continuă Black Jack. Gândește-te câtă suferință am pricinuit atunci când eu și mama ta am divorțat.

Divorțul părinților fusese îndelung amânat. Mai întâi, tatăl ei se mutase într-un alt apartament, iar celor două surori li se spusese că asta se întâmplase din pricina serviciului. Fetelor le convenise schimbarea, fiindcă noaptea nu mai erau nevoite să se facă ghem în pat, ascultând cum părinții lor țipau unul la celălalt. Mama, care una-două le dădea câte o palmă, devenise și mai strictă atunci când Black Jack nu mai fusese de față ca s-o potolească. Bunele maniere erau de o importanță capitală. Dacă mama lor, Janet, era de față, trebuia ca fetele să se poarte impecabil.

Jackie era la vârsta adolescenței atunci când mama lor le spusese că avea să se mărite cu moștenitorul firmei Standard Oil, Hugh Auchincloss. Hughdie, așa cum îi spuneau apropiații, era cu mult mai avut decât Black Jack, cu proprietăți în Virginia și Rhode Island, și avea, în plus, un apartament în Park Avenue. Nivelul lor de trai se îmbunătățise considerabil, cu zeci de angajați care aveau grijă de fiecare dintre case, cu propriile grajduri, cu mers la cele mai bune școli și cu bani din belșug pentru îmbrăcăminte. Jackie și Lee adorau hainele, așa că acum studiau cu atenție reviste precum Vogue și Harper’s Bazaar sau se plimbau prin magazinele din care puteau să-și cumpere toaletele preferate. Discutau la nesfârșit