Bunicul. Bunica

Tabel cronologic

1858 Pe 11 aprilie, în mahalaua bucureş­teană Delea Nouă, aproape de bariera Vergului, se naşte Barbu, al nouălea copil al Ioanei şi al lui Ştefan Tudorică Albu, ţăran clăcaş.

1866 Barbu este înscris direct în clasa a doua, la Şcoala sucursală de băieți nr. 4 din Coloarea Neagră (una dintre unitățile admi­­nis­­­trativ-teri­toriale în care era împăr­țit Bucureștiul de altădată). Un insti­tutor îl înscrie în ac­tele şcolare cu numele Stephanesku Barbu.

1867 Intră în clasa a III-a la Şcoala Domnească de la Maidanul Dulapului. Aici îl va avea ca dascăl în clasa a IV-a pe Ion Vuci­tescu, cel care, ulterior, îi va servi drept inspirație pentru Domnul Vucea.

1870 –1877 Înscris iniţial în clasa I la gimnaziul „Gheorghe Lazăr din București, se transferă după numai un trimestru la liceul „Sf. Sava, pe care îl va urma ca intern și bursier.

1877 9 iunie. Debut în România liberă, cu poezia Stanţe, sem­nată „Barbu". Lucrează în redacția ziarului România liberă, începând publicarea foile­toanelor Zig-zag, semnate cu pseudonimul „Argus". Se înscrie la Facul­tatea de Drept din Bucureşti.

1878 Sub semnătura „Barbu", îi apare placheta de versuri Poiana lungă. Amintiri – debut editorial con­siderat nerelevant de către autor şi repudiat ulterior.

1882 După ce îşi ia licenţa cu teza Pedeapsa, natura şi însuşirile ei, viitorul scriitor pleacă la Paris, în vederea obţinerii unui docto­rat în drept.

1882 –1883 De la Paris trimite ziarului România liberă articole poli­tice, dar şi foiletoane pe teme de artă plastică.

1883 Debutează ca nuve­list cu Sultănica, publicată în România liberă.

1884 Abandonează pro­iectul doctoratului, se întoarce în ţară şi se înscrie în baroul Ilfov. În paralel, lucrează ca redactor la România liberă. Începe să-şi publice scrierile sub numele „Delavrancea".

1885 Publică volumul de nu­vele Sultănica, la Tipo-litografia Şt. Mihalescu. În sumar figurează Sultă­nica, Fanta-Cella, Palatul de cleştar, Iancu Moroi, Şuer, Sorcova, Răzmiriţa, Odinioară. Este prim-redactor la zia­rul conservator Epoca și semnează rubrica spe­cială „Cancanuri poli­tice" din ziarul Lupta al lui Gh. Panu.

1887 Îi apare volumul de nu­vele Truba­durul, având în sumar: Truba­du­rul, Din memoriile Trubadurului, Ziua, Noaptea, La Şosea, Zobie, Văduvele, Milo­gul, Linişte, sub semnătura „De la Vrancea". În revista Lupta literară (scoasă împreună cu G. Panu) publică o primă variantă a nuvelei Hagi-Tudose.

1888 Se căsătoreşte cu Marya Lupaşcu. Este redactor la publicaţia lui B.P. Hasdeu, Revista nouă.

1888 –1894 După ce devine membru al Parti­dului Liberal, colaborează la publi­caţiile editate de acesta: Voinţa naţională şi Democraţia.

1889 Publică ciclul Salonul Ateneului, cuprinzând foile­toane con­sa­crate picturii româneşti contem­porane.

1892 Apare volumul Para­ziţii, semnat „De la Vran­­­cea" şi reu­nind nu­ve­lele: Para­ziţii, Hagi-Tu­dose, Bur­­sierul, Irinel, Dom­nul Vucea. Car­tea va fi premiată de Acade­mia Română.

1892 –1893 La Facultatea de Litere, îl supli­neşte pe profe­sorul V.A. Urechia, ţi­nând prelegerile Despre poezia noastră popu­lară.

1893 Publică volumul Între vis şi viaţă, care conţine povestirile Prolog, Poveste, Neghi­­­niţă, Nu e „giaba" cafea, Norocul dracului, Sentino, Moş Cră­ciun, Pra­vos­lav­ni­cul şi slă­ninele, Apă şi foc, Dăparte, dăparte…, Bunicul, Marele Duce, Bunica, Două la­crimi, Epilog, Înainte de alegeri.

1894 Este ales deputat la Ploieşti, din partea liberalilor.

1899 Trece în tabăra poli­tică adversă, la Parti­dul Conservator.

1899 –1901 Este numit primar al Bucureş­tiului.

1902 Alături de G. Panu şi P. Gră­dişteanu, pledează ca avocat al lui I.L. Caragiale în procesul in­ten­tat lui Caion, mărunt gazetar care îl acu­zase pe dramaturg de plagiat.

1903 Publică, sub sem­nă­tura „Dela­vran­cea", volumul Hagi-Tudose. Tipuri şi moravuri (Socec et Comp., librari-editori); în sumar figurează, pe lângă nuvela ce dă nu­mele volu­mului, Irinel, Domnul Vucea, Vădu­vele, Bursierul, Înainte de ale­geri, Sorcova, De azi şi de demult.

1909 Este pusă în scenă piesa Apus de soare (publicată în cursul aceluiaşi an), prima parte a tri­logiei istorice din care vor mai face parte Viforul (pre­miera: 1909; publicată în 1910) şi Luceafărul (publicarea şi premiera: 1910).

1911 Are loc premiera pie­sei Irinel, dra­mati­zare a nuvelei omo­nime. Publică volumul Linişte. Truba­durul. Stăpânea odată...

1912 Premiera comediei Hagi-Tudose, drama­tizare a nuvelei omo­­nime. Barbu Dela­vran­cea este ales membru al Acade­miei Române. Cu acest prilej ros­teşte discursul de recepţie Din estetica poeziei populare.

1914 –1916 În articolele şi dis­cursurile sale, Delavrancea mili­tează pentru intrarea României în răz­boi alături de puterile Antantei.

1916 În noiembrie, se refugiază la Iaşi.

1917 Colaborează la ziarul România, editat de Mare­le Stat Major. Este numit ministru al Indus­triei şi Co­mer­ţului, în guver­nul care îl are prim-ministru pe I.C. Brătianu.

1918 Demisionează din gu­vern, în semn de pro­­test faţă de Tratatul de pace încheiat (forţat) cu Germania. Pe 29 aprilie, Barbu Ştefănescu Dela­vran­cea moare la Iaşi şi este înmormântat în Cimitirul „Eter­ni­tatea" din oraș.

NUVELE ȘI POVESTIRI

BUNICUL

Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme.

Bunicul stă pe prispă. Se gândește. La ce se gândește? La nimic. Înnumără florile care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar înnumără florile scuturate de adiere.

Pletele lui albe și crețe parcă sunt niște ciorchini de flori albe; sprincenele, mustățile, barba... peste toate au nins anii mulți și grei.

Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi și mân­gâietori.

Cine trânti poarta?

– Credeam că s-a umflat vântul... o, bată-vă norocul, cocoșeii moșului!

Un băietan ș-o fetiță, roșii și bucălai, sărutară mânele lui „tata-moșu".

– Tată-moșule, zise fetița, de ce zboară păsările?

– Findcă au aripi, răspunse bătrânul sorbind-o din ochi.

– Poi, rațele n-au aripi? de ce nu zboară?

– Zboară, zise băiatul, dar pe jos.

Bătrânul coprinse într-o mână pe fată și în cealaltă pe băiat.

– O, voinicii moșului!...

Și zâmbi pe sub mustăți, și-i privi cu atâta dragoste, că ochii lui erau numai lumină și binecuvântare.

– Tată-moșule, da’ cocorii un’ se duc când se duc?

– În țara cocorilor.

– În țara cocorilor?

– Da.

– Da rândunelile un’ se duc când se duc?

– În țara rândunelilor.

– În ţara rândunelilor?

– Da.

– Tată-moșule, aș vrea să-mi crească și mie aripi și să zbor sus de tot, până în slava cerului, zise băiatul netezindu-i barba.

– Dacă ți-o crește ție aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o presură și un sticlete.

– Da... hî... hî... poi ce fel... și mie?

Fata se întristă.

Bătrânul o mângâie și zise băiatului:

– Bine, să prinzi și pentru tine, să prinzi și pentru ea.

– Ție două și mie două... nu e-așa, tată-moșule?

– Firește, ție două, lui două și mie una.

– Vrei și tu, tată-moșule? întrebă băiatul cu mândrie.

– Cum de nu?! Mie un scatiu.

Ce fericiți sunt!

Băiatul încălecă pe un genuchi și fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat în palme. Bunicul le cântă Măi cazace, căzăcele, ce cați noaptea prin argele...

O femeie uscățivă intră pe poartă cu două doniți de apă. Copiii tăcură din râs și bunicul din cântec.

E muma lor și fata lui.

Cum îl văzu, începu:

– I... tată, și d-ta... iar îi răzgâi... o să ți să suie în cap...

Bunicul ridică mâna în sus, aducând deștele ca un preot care binecuvântează, și zise prelung:

– Lăsați pe copii să vie la mine!

– Biiine, tată, biiine... dar știi... o, bată-i focul de copii!...

Femeia intră în casă.

– Să-i bată norocul și sănătatea, șopti moșul ca și cum ar fi mus­trat pe cineva, și sărută în creștetul capului și pe unul, și pe altul.

Și iar începu râsul, și jocul, și cântecul.

Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să-l mângâie.

Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii buni­cului.

– Partea asta este a mea.

– Și partea asta, a mea!

– Mustața asta este a mea.

– Și asta, a mea!

La barbă se-ncurcară. Bunicul îi împăcă, zicându-le:

– Pe din două.

Și copiii o și dăspicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi.

– Jumătate mie.

– Și jumătate mie.

Și dupe ce o împărțiră frățește, începu lauda.

Băiatul:

– Mustața mea e mai lungă.

Fata:

– Ba a mea e mai lungă!

Și băiatul întinse de-o mustață și fata de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă.

Pe bunic îl trecură lăcrâmile, dar tăcu și-i împăcă zicându-le:

– Amândouă sunt deopotrivă.

– Ș-a mea, ș-a ei!

– Ș-a mea, ș-a lui!

La obraji cearta se aprinse mai tare.

– Partea mea e mai frumoasă.

– Ba a mea, că e mai albă!

Bunicul zâmbi.

– Ba a mea, că e mai caldă!

– Ba a mea, că e mai dulce!

– Ba a mea, că nu e ca a ta!

– Ba a mea, că are un ochi mai verde!

– Ba a mea, că are un ochi și mai verde!

Bunicul abia se ținea de râs.

– Ba a mea!

– Ba a mea!

Și băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea fetei. Fata țipă, sări de pe genuchiul bătrânului, se repezi și trase o palmă în partea băiatului.

Băiatul, cu lăcrâmile în ochi, sărută partea lui, și fata, suspinând, pe a ei.

Mama lor ieși pe ușă și întrebă restit:

– Ce e asta, vermi neadormiți!

Obrajii bunicului erau roșii și calzi. Și surâzând fericit, răs­punse fie-sii:

– Lăsați pe copii să vie la mine!

BUNICA

O văz, ca prin vis.

O văz limpede, așa cum era. Naltă, uscățivă, cu părul alb