Cartea junglei

Tabel cronologic

Prefaţă

Fraţii lui Mowgli

Cântecul de vânătoare al haiticului Seeonee

Vânătoarea lui Kaa

Cântecul de drum al lui Bandar-Log

„Tigrul! Vine tigrul!"

Cântecul lui Mowgli pe care l-a cântat la Stânca Sfatului, în timp ce juca pe pielea lui Shere Khan

Foca albă

Lukannonimnul Focilor, pe care-l intonează când sunt îndurerate

„Rikki-Tikki-Tavi"

Oda lui Darzee Cântată în cinstea lui Rikki-Tikki-Tavi, mangusta

Toomai-al-elefanţilor

Shiva şi lăcusta Cântecul pe care mama lui Toomai îl cânta pruncului ei

Slujitori ai reginei

Cântecul de paradă al animalelor din tabără

Rudyard Kipling

Cartea junglei

Rudyard Kipling

Cartea junglei

Traducere din limba engleză de

Mihnea Gheorghiu

Cartea junglei

Rudyard Kipling

Ediţia de faţă reproduce textul apărut la Editura Litera,

Biblioteca pentru toți copiii, București, 2015

Copyright © 2018, 2020 Grup Media Litera

Editura Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România

tel.: 021 319 63 90; 031 425 16 19; 0752 548 372

e-mail: comenzi@litera.ro

Ne puteți vizita pe

www.litera.ro

Editor: Vidraşcu şi fiii

Redactor: Georgiana Harghel

Copertă: Andreea Apostol

Tehnoredactare şi prepress: Ofelia Coşman

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

KIPLING, RUDYARD

Cartea junglei / Rudyard Kipling; trad.: Mihnea

Gheorghiu. – Bucureşti: Litera, 2015

ISBN 978-606-33-2886-2

ISBN EPUB 978-606-74-1696-1

I. Gheorghiu, Mihnea (trad.)

821.111-93-34=135.1

Tabel cronologic

1865 Joseph Rudyard Kipling se naşte pe 30 decembrie în Bombay, India, într-o familie metodistă. Este fiul lui Alice Macdonald şi al lui John Lockwood Kipling, profesor la Şcoala de artă Jeejeebhoy. O soră, Alice, se va naşte în 1868; un frate, John, născut în 1870, va muri prematur.

1868 Familia Kipling se întoarce pentru scurtă vreme în Anglia.

1871–1877 Familia Kipling călătoreşte în Anglia pentru a-i încredinţa pe Rudyard şi pe Alice unei familii – înrudite pe ramura paternă – „specializate" în creşterea şi educarea copiilor de ofiţeri, în Southsea, lângă Portsmouth (clima din India fiind considerată nesănătoasă pentru creşterea unui copil). Experienţa produsă de educaţia extrem de severă, îngustă şi religios-fundamentalistă se va dovedi traumatică.

1878 Rudyard este înscris la un colegiu destinat fiilor de ofiţeri, în localitatea Westward Ho!, North Davon. În cei patru ani petrecuţi aici, reflectaţi mai târziu în volumul Stalky & Co, îşi va descoperi pasiunea pentru literatură.

1881 Părinţii îi publică, făcându-i o surpriză, un prim volum de versuri Schoolboy Lyrics („Poeziile unui elev").

1882 Pleacă în India şi, stabilindu-se în Lahore, se angajează la Civil and Military Gazette. Aici va publica articole, povestiri şi versuri reflectând colonialismul britanic din India.

1884 Publică volumul Echoes by two Writers („Ecouri"), parodii scrise împreună cu sora lui Alice.

1885 Intră în masonerie.

1886 Publică Departmental Ditties and Other Verses („Poezioarele unui funcţionar şi alte versuri").

1887 Se stabileşte în Allahabad şi se angajează la publicaţia Pioneer.

1888 Publică Plain Tales from the Hills („Povestioare de pe coline"), precum şi o serie tematică (India Railway Station) în şase volume.

1889 Călătoreşte, ca trimis special al gazetei Pioneer, în Burma, Malaya, Singapore, Hong Kong, Japonia Statele Unite. Se stabileşte la Londra.

1890 Începutul anului îi aduce o criză depresivă, provocată de eşecul relaţiei cu pictoriţa Flo Garrard.

Publică Se lasă noaptea (The Light That Failed), primul roman, primit cu rezerve de critici.

1891 Călătoreşte în Africa de Sud, Australia, Noua Zeelandă şi, pentru ultima oară, în India.

1892 Se căsătoreşte cu Caroline Balestier, sora prietenului său, un scriitor american mort de febră tifoidă cu un an înainte. În decembrie se naşte fiica sa. Kipling începe să scrie literatură pentru copii.

1894–1985 Publică operele care l-au făcut celebru, Cartea junglei (The Jungle Book) şi A doua carte a junglei (The Second Jungle Book).

1896 Se naşte al doilea copil, tot o fetiţă, Elsie.

1897 În urma unor neînţelegeri violente cu Beatty Balestier, cumnatul său, Kipling se mută împreună cu soţia în Anglia, stabilindu-se în Rottingdean, Sussex. Se naşte al treilea copil, John.

Apare romanul Căpitanii curajoşi (Captains Courageous).

1898 Publică povestiri şi articole cu temă maritimă.

Începând cu acest an, îşi va petrece iernile în Africa de Sud.

1899 În timp ce vizitează Statele Unite, împreună cu familia, Kipling se îmbolnăveşte grav de pneumonie. Îi moare fata cea mare, Josephine – tot de pneumonie.

1901 Îşi publică ultimul roman, Kim.

1906 Publică volumul pentru copii Puck of Pook’s Hill.

1907 Primeşte Premiul Nobel pentru Literatură, fiind primul englez care se bucură de această distincţie, şi în acelaşi timp (record păstrat până azi) cel mai tânăr scriitor laureat cu Nobel.

Vizitează Canada.

1910 Publică Rewards and Fairies, conţinând poemul său cel mai cunoscut, „Dacă („If).

1915 Fiul său John moare în cursul bătăliei pentru Loos (Franţa), eve­niment traumatic pentru Kipling, inclusiv în sens fizic (aici îşi are originea ulcerul duodenal de care scriitorul va suferi pentru tot restul vieţii).

1936 Moare pe 18 ianuarie de peritonită. Urna sa funerară va fi îngropată la Westminster Abbey.

Prefaţă

Solicitările unei lucrări de asemenea natură asupra gene­rozităţii specialiştilor sunt numeroase, iar Editorul se declară recunoscător faţă de tratamentul generos de care s-a bucurat şi doreşte să aducă mulţumirile sale şi să recunoască faptul că va rămâne pe veci îndatorat.

Mulţumirile sale se îndreaptă, în primul rând, spre învă­ţatul şi desăvârşitul Bahadur Shah, elefantul purtător de bagaje numărul 174 din Registrul Indian, care împreună cu amabila lui soră, Pudmini, i-au pus la dispoziţie cu mări­nimie povestea din „Toomai-al-elefanţilor şi multe dintre informaţiile incluse în „Slujitori ai reginei. Aventurile lui Mowgli au fost culese în perioade diferite şi din locuri diferite, de la o mulţime de informatori, majoritatea dorind să-şi păstreze anonimatul. Cu toate acestea, de la o asemenea distanţă, Editorul simte nevoia să îi mulţumească gentle­manului hindus de pe stânca veche, un rezident stimat al ver­sanţilor colinei Jakko, pentru evaluarea sa convingătoare, chiar dacă un pic sarcastică, asupra caracteristicilor naţionale ale castei sale – babuinii. Şi Sahi, un savant extrem de docu­mentat şi de perseverent, membru al recent dispărutei haite Seeonee şi artist binecunoscut la târgurile din sudul Indiei, unde dansul cu botniţă pe care îl execută lângă stăpânul său atrage tineretul, dar şi frumuseţea şi cultura a nenumărate sate au contribuit la majoritatea datelor valoroase despre oamenii acelor locuri, despre modul de viaţă şi obiceiuri. Acestea au fost folosite, în mod liber, în povestiri precum „Tigrul! Vine tigrul!, „Vânătoarea lui Kaa şi „Fraţii lui Mowgli. Pentru povestea din „Rikki-Tikki-Tavi Editorul îi este îndatorat unuia dintre cei mai cunoscuţi erpetologi din India Superioară, un investigator viteaz şi independent care, hotărând „să nu trăiască, ci să afle", şi-a sacrificat ulterior viaţa în serviciul studierii şerpilor veninoşi din Orient. Un accident fericit de călătorie i-a permis Editorului, în timp ce era pasager pe Împărăteasa Indiei, să fie de ajutor unui coleg de drum. Cât de generos i-au fost răsplătite ser­viciile umile, cititorii pot judeca singuri citind „Foca albă".

Rudyard Kipling

Fraţii lui Mowgli

Când vulturul Chil aduce

Noaptea-n zbor, la el acasă,

Cea pe care liliacul

Mang din gheare-n zori o lasă,

Turmele din ţarc ori staul

Rumegă şi-adulmă vântul:

Până mâine,-ncins de umbre,

E al nostru-ntreg pământul.

Este mândrul ceas al celor

De puterea lor în stare:

Ceas de labe iuţi, de pliscuri

Oţelite şi de gheare.

Vă strigăm ca să se-audă

Pân’ la voi: – Le meargă-n plin

Vânătoarea celor care

Legea Junglei noastre-o ţin!

Pe la ceasurile şapte, într-o sea­ră fierbinte, în munţii Seeonee, tatăl Lup se trezi din odih­na lui de zi, se scărpină, căscă şi îşi în­tinse labele una după alta, să alunge senzaţia de somn ce-i mai dăinuia în perniţe. Lupoaica şedea cul­ca­tă, cu botul ei mare, ce­nuşiu, întins peste cei patru pui ca­re scân­ceau şi se tăvăleau pe jos, în timp ce luna poleia cu argint gura peşterii unde sălăşluia familia.

– Mrr, făcu tatăl Lup, e timpul să mai ies la vânat.

Şi tocmai se pregătea s-o ia spre vale, când o mică umbră, cu o coadă stufoasă, le trecu pragul şi începu să scheaune zicând:

– Noroc ţie, şef al lupilor; şi urez noroc-bun şi colţi zdraveni pruncilor tăi preaslăviţi, să nu ne uite şi pe noi, flămânzii lumii acesteia, câte zile-or avea.

Era Tabaqui, şacalul, zis Linge-blide, pe care lupii din India îl dispreţuiesc fiindcă umblă cu vorba, bârfeşte, nu se dă-n lături de la nicio ticăloşie şi se hrăneşte cu zdrenţe şi resturi de piei pe care le culege din grămezile de gunoaie de la marginea satelor. Dar şi ei se tem de el, fiindcă Tabaqui, mai uşor decât oricare altă vietate a junglei, se molipseşte de turbare şi atunci uită de frică şi aleargă prin pădure, luând în colţi tot ce întâlneşte în cale. Până şi tigrul fuge şi se ascun­de când micul Tabaqui e apucat de turbare, căci turbarea este cel mai groaznic lucru care i se poate întâmpla unei vietăţi. Noi o numim hidrofobie, dar ei îi zic tevanee, adică nebunie, şi fug de ea încotro văd cu ochii.

– Poţi să intri şi să scociorăşti, spuse Lupul, înţepat, dar să ştii că nu e de mâncare aici.

– Pentru un lup nu e, spuse Tabaqui, dar pentru un sufleţel de nimic ca mine, un os uscat este un adevărat ospăţ. Cine oare suntem noi, Gidurlog (poporul şacalilor), ca să alegem atâta? Apoi se repezi spre fundul peşterii, unde găsi un os de ied cu puţină carne pe el, şi se aşeză să-l ronţăie, dând din coadă. Mii de mulţumiri pentru această masă împărătească, spuse el, lingându-se pe bot. Ce frumoşi sunt nobilii tăi copii! Ce mari le sunt ochii, deşi sunt încă fragezi! Ce-i drept, ar fi trebuit să-mi amintesc că odraslele regeşti sunt fiinţe desă­vârşite de cum vin pe lume.

Tabaqui ştia tot aşa de bine ca oricare altul că nu e nimic mai neplăcut decât să lauzi copiii cuiva de faţă cu ei, şi de aceea fu foarte încântat văzând cât de prost se simţeau Lupul şi Lupoaica la aceste cuvinte.

Tabaqui stătu câteva clipe liniştit, bucurându-se de răutatea pe care o făcuse, şi apoi spuse cu venin:

– Vă anunţ că marele Shere Khan şi-a schimbat locurile de vânătoare. Mi-a spus că luna viitoare va vâna prin mun­ţii aceştia.

Shere Khan era tigrul care locuia aproape de râul Wain­gunga, la o depărtare de douăzeci de mile de peştera lupilor.

– N-are acest drept, mârâi Lupul, supărat. După Legea Junglei, el nu are dreptul să-şi schimbe locurile de vânătoare fără să dea de ştire, precum se cuvine, cu mult înainte. Va speria vânatul cale de zece mile, iar eu – eu trebuie să vânez acum pentru doi.

– Nu degeaba l-a poreclit maică-sa Lungri (Şchiopul), spu­se Lupoaica liniştit. E şchiop de-un picior din naştere şi de aceea a sărit întotdeauna numai la vite. Acum sătenii de pe malul râului Waingunga sunt supăraţi pe el şi vine-ncoace să-i supere şi pe sătenii noştri. Oamenii vor scotoci toată jungla ca să-l găsească, dar el va spăla putina, plecând hăt-departe, iar noi şi copiii noştri va trebui să fugim când vor da foc ierbii. N-am ce spune, avem de ce să-i fim foarte recunoscători lui Shere Khan.

– Pot să-i comunic şi lui că-i sunteţi recunoscători? întrebă insinuant Tabaqui.

– Ieşi afară! urlă Lupul. Ieşi afară şi du-te la vânat cu stă­pânul tău! Ai făcut destul rău pentru o singură noapte.

– Bine, plec, se potoli repede Tabaqui. De altminteri, îl puteţi auzi şi voi pe Shere Khan jos, în hăţişuri, aşa încât eu aş fi putut să nu mă mai deranjez să vă aduc vestea.

Lupul ciuli urechea. Jos, în valea care cobora la pârâu, se auzea vaietul monoton, amestecat cu un mormăit sec şi furios, al unui tigru care nu vânase nimic şi puţin îi păsa că toată jungla afla acest lucru.

– Ce dobitoc! spuse Lupul. Să începi o treabă de noapte cu o asemenea larmă! Ce-şi închipuie el, că ciutele noastre sunt ca bivolii lui de pe fluviul Waingunga?

– Ssst! făcu Lupoaica. În noaptea asta nu iese nici la bivoli şi nici la ciute, ci pe om îl caută. Vaierul se schimbase acum într-un fel de mârâit înăbuşit, care părea că vine din toate părţile. Era acel zgomot care îi sperie de obicei pe tăietorii de lemne şi pe nomazii ce dorm în aer liber şi-i face să dea buzna, zăpăciţi, tocmai în gura tigrului.

– Pe om! zise Lupul, rânjind cu toţi dinţii lui strălucitori. Ptiu! Oare nu sunt destui cărăbuşi şi destule broaşte pe la marginea mlaştinilor? Trebuie să se dea la om, şi încă în ţinu­turile noastre?

Legea Junglei, care niciodată nu dă porunci fără temei, interzice tuturor fiarelor să-l mănânce pe om, afară numai de cazul când ele ar ucide ca să-şi înveţe copiii cum să facă asta la nevoie, şi atunci omoară totdeauna departe de locurile de vânătoare ale haiticului¹ sau ale tribului. Adevăratul motiv al opreliştii este că a omorî un om înseamnă, mai devreme sau mai târziu, sosirea multor oameni albi pe elefanţi, cu puşti, şi a sute de oameni negri cu lănci şi torţe aprinse în mâini. Şi atunci, toată lumea junglei are de suferit. Motivul pe care îl invocă fiarele între ele este că omul e cel mai slab şi mai lipsit de apărare vânat al pământului şi că, pentru un ade­vărat vânător, nu intră în regulile jocului să-l atace. Se mai spune, de asemenea – şi acest lucru e adevărat –, că aceia care mănâncă oameni fac jigodie şi le cad dinţii.

Mârâitul se auzi din ce în ce mai tare, apoi culmină într-un aaarh pe care tigrul îl scoase din adâncul gâtlejului. Pe urmă se auzi un urlet care nu mai avea nimic de tigru. Şi totuşi venea de la Shere Khan.

– A scăpat ocazia, lămuri Lupoaica. Ce poate fi?

Lupul alergă afară, făcu câţiva paşi, apoi îl auzi pe Shere Khan urlând şi mugind sălbatic, în timp ce se tăvălea în ierburi.

– Dobitocul ăsta închipuit e aşa de prost, încât a sărit în focul de tabără al tăietorilor de lemne, spuse Lupul, cu un mormăit. Şi-a ars labele. Tabaqui, şacalul, e cu el.

– Cineva suie coasta spre noi, spuse Lupoaica, ciulind urechea. Luaţi seama!

În desişul din gura peşterii, un foşnet se apropia. Lupul îşi strânse toate labele sub el, gata de salt. Apoi, dacă cineva l-ar fi urmărit cu privirea, ar fi asistat la ceva nemaipomenit: Lupul îşi frânse săritura în aer. Făcuse mişcarea înainte de a fi văzut asupra cui era să sară şi apoi se răzgândise brusc. Rezultatul fu că sări la o înălţime de patru sau cinci picioare, apoi ateriză exact în locul de unde plecase.

– Un om! spuse el uluit. Un pui de om! Ia uită-te la el!

Drept în faţa lui, ţinându-se de-o creangă joasă, stătea un copil gol, cu trupul cafeniu, care de-abia învăţa să meargă, mogâldeaţa cea mai dulce şi mai plină de gropiţe care trecuse vreodată pragul peşterii vreunui lup, mai ales la timp de noapte. Privea Lupul drept în ochi şi râdea.

– Aşa arată un pui de om? se miră Lupoaica. N-am văzut niciodată vreunul până acum. Adu-l încoace.

Lupul era obişnuit să-şi transporte puii în fălci, fără să-i vatăme, ba chiar să ducă şi un ou în gură, fără a-l strivi, aşa încât, apucând bine copilul de spate, nici un colţ nu-i zgârie pielea, şi-l aşeză binişor jos, alături de puii săi.

– Cât e de mic! Cât e de golaş şi de îndrăzneţ! spuse Lupoaica cu blândeţe.

Copilaşul căuta să-şi facă loc printre puii de lup, ca să ajungă mai aproape de trupul cald al mamei.

– Aha, a început să mănânce şi el cu ai noştri! Deci aşa arată un pui de om. Crezi că s-a mai pomenit vreodată un lup care să se poată lăuda că a avut, între copiii lui, un pui de om?

– Am mai auzit că s-ar fi întâmplat un asemenea lucru cândva, dar nu în haiticul nostru, spuse Lupul. Acesta nu are un fir de păr pe el şi l-aş putea omorî dintr-o lovitură de labă. Dar uită-te la el cum ne priveşte-n ochi fără pic de frică.

Deodată lumina lunii de la gura peşterii se stinse, pentru că umerii şi capul mare, pătrat, al lui Shere Khan astupaseră intrarea. Tabaqui, în spatele lui, miorlăia:

– Stăpâne, stăpâne, aici a intrat!

– Shere Khan ne face o mare onoare, spuse Lupul, dar ochii săi străluceau de mânie. Ce doreşte marele Shere Khan?

– Prada mea. Un pui de om a trecut pe aici. Părinţii lui mi-au scăpat. Dă-mi-l pe ăsta.

Shere Khan sărise în vatra de jăratic a tăietorilor de lemne, aşa precum bănuise Lupul, şi acum era furios din pricina durerii arsurilor de pe labe. Lupul ştia că gura peşterii era prea îngustă pentru ca un tigru să se poată strecura prin ea. În poziţia în care se afla acum, umerii şi labele de dinainte ale lui Shere Khan erau strânse între pereţii intrării, aşa cum s-ar întâmpla cu un om care ar încerca să lupte într-un butoi.

– Lupii fac parte din Poporul liber, spuse Lupul. Ei nu primesc porunci decât de la căpetenia haiticului, şi nu de la orice vărgat, ucigaş de vite. Puiul de om e al nostru şi îl vom ucide numai dacă vom avea chef.

– Aveţi chef, n-aveţi chef, ce fel de vorbă e asta? Pe taurul pe care l-am omorât, credeţi că am venit să stau aici să vă miros culcuşul de câini, cerând să-mi daţi ceea ce