Prințul fericit și alte povestiri

TABEL CRONOLOGIC

1854 La 16 octombrie, la Dublin, se naște Oscar Fingal O’Flahertie Wills Wilde, al doilea dintre cei trei copii ai unui medic irlandez, sir William Wilde, și al poetei Francesca Elgee.

1864 Wilde își începe studiile la Portora Royal School, în Enniskillen, Irlanda.

1871–1874 Studiază limbile clasice la Trinity College din Dublin, cu rezultate excepționale la limba greacă. Obține o bursă la Magdalen College, Oxford, unde își continuă studiile. Se remarcă prin ținuta sa extravagantă, gusturile rafinate și stilul de viață dandy.

1878 Absolvă colegiul cu cele mai bune rezultate. Se mută la Londra. Primește premiul Newdigate pentru poezie și inițiază mișcarea „Artă pentru Artă", prin care dezvoltă teoria sa asupra estetismului.

1881 Wilde publică prima carte, o culegere de versuri cu titlul Poems. Își creează reputația de lider al mișcării estetice londoneze.

1882 Ține o lungă serie de prelegeri de estetică în Statele Unite, unde îl cunoaște pe Walt Whitman. Scrie prima sa piesă de teatru, Vera, care nu se bucură însă de succes pe scenă.

1883 După o scurtă perioadă de ședere la Paris, Wilde își încheie șirul prelegerilor în Marea Britanie și Irlanda.

1884 Se căsătorește cu Constance Lloyd, cu care are doi fii: Cyril (n. 1885) și Vyvyan (n. 1886). Cuplul locuiește în Chelsea, în apropierea Londrei.

1886 Wilde are prima relație homosexuală cu tânărul Robbie Ross (la moartea acestuia din urmă, în 1918, cenușa sa va fi înhumată în mormântul lui Oscar Wilde).

1888 Publică Prințul Fericit și alte povestiri (The Happy Prince and Other Tales), o culegere de povești pentru copii.

1891 Publică singurul roman și cea mai importantă operă a sa, Portretul lui Dorian Gray (The Picture of Dorian Gray), o ilustrare pregnantă a principiilor sale estetice. Romanul îi aduce lui Oscar Wilde, pe lângă citații în tribunale, și mult dorita faimă.

1892–1895 Creația sa dramatică, Evantaiul doamnei Windermere (Lady Windermere’s Fan, 1892), O femeie fără importanță (A Woman of No Importance, 1893), Soțul ideal (An Ideal Husband, 1895), Ce înseamnă să fii onest (The Importance of Being Earnest, 1895), satirizează snobismul, frivolitatea și fățărnicia „înaltei societăți" a timpului.

1895 Duce o viață de ostentație cinică și de scandal, afișându-și public relația sa homosexuală cu lordul Alfred Douglas, ceea ce îi atrage în 1895 o condamnare penală de doi ani de închisoare pentru ultragiu la moralitatea publică. Ultima parte a condamnării o ispășește în închisoarea din Reading și va face obiectul unei celebre balade, Balada închisorii din Reading (The Ballad of Reading Gaol, 1898), scrisă sub impresia lăsată de executarea unuia dintre deținuți, condamnat pentru că își ucisese iubita.

Părăsit de familie, nu își va mai revedea niciodată copiii.

1897 Eliberat din închisoare, se stabilește în Franța.

1900 Își sfârșește viața în uitare și singurătate, la Paris, pe 30 noiembrie 1900. Este înmormântat în cimitirul Père-Lachaise.

PRINȚUL FERICIT

Sus, pe o columnă înaltă, stătea, privind peste cetate, statuia Prințului Fericit. Strălucea prințul din creștet până-n tălpi în poleială de aur curat, ochii lui erau două safire luminoase, iar la mânerul spadei un mare rubin își juca apele sângerii.

Și toată lumea rămânea uimită la vederea lui.

― E frumos ca un cocoșel-de-vânt, își dădu odată părerea unul din Consilierii orașului, doritor să se ducă vestea despre priceperea sa artistică. Nu însă și la fel de folositor, adăugă el, de teamă să nu-l creadă oamenii cu capul în nori, așa cum nici nu era din fire.

― De ce nu poți să fii și tu ca Prințul Fericit? întrebă o mamă grijulie pe băiețelul ei care plângea după luna din cer. Prințului Fericit nu-i trece niciodată prin minte să plângă pentru fitece.

― Bine că mai e și-un fericit pe lumea asta! mormăi un biet dezamăgit, cu ochii pironiți pe minunata statuie.

― Parc-ar fi un înger, spuneau Copiii Orfelinatului ieșind din catedrală în falnicele lor straie stacojii și curatele lor șorțuri albe.

― Dar de unde știți? se amestecă Dascălul de matematici. Văzut-ați vreunul cu ochii?

― Da, cum să nu, în vis, răspunseră ei, iar Dascălul de matematici se încruntă și-i săgetă cu privirea, căci el nu îngăduia copiilor să viseze.

Într-o noapte, zbură peste acea cetate un flecușteț de Rândunel. Prietenele lui porniseră, cu șase săptămâni înainte, către țara Egiptului, dar el rămăsese în urmă, îndrăgostit fiind de o Trestie, frumoasă ca nici una pe lume. O întâlnise la început de primăvară, pe când zbura în josul râului după o gogeamite gâză gălbuie, și atât de tare îl vrăjise mijlocelul subțire al Trestiei, încât se oprise locului, ca să-i vorbească.

― Mă lași să te iubesc? o întrebă deschis, căci îi plăcea să meargă drept la țintă, iar trestia îi făcu o plecăciune adâncă.

Se pornise atunci Rândunelul să zboare jur-împrejur, mângâind apa cu aripile și stârnind mărunte unduiri argintii.

Era felul său de a-i face curte; și așa o ținuse toată vara, cât fu vara de lungă.

― Ce alegere caraghioasă, ciripeau celelalte rândunele.

― N-are pic de avere, iar rubedenii, cu nemiluita!

Și, de bună seamă, râul gemea de Trestii. Pe urmă, când se ivi toamna, tot stolul își luă zborul, peste mări și peste țări.

După plecarea prietenelor, Rândunelul se simți însingurat, iar Sânziana dorului său începu să-l obosească.

„Îi lipsește farmecul vorbirii, își zise, apoi mi-e teamă că e și ușuratică, fiindcă prea-și face ochi dulci cu vântul."

Și, negreșit, la orice adiere a vântului, Trestia se mlădia în neasemuit de grațioase reverențe.

„Îi înțeleg firea casnică, se mai gândi Rândunelul, dar mie-mi place grozav să călătoresc și firesc ar fi să-i placă și soției mele."

― Vrei să pornim la drum amândoi? o întrebă el în cele din urmă, dar Trestia își scutură capul.

Era tare legată de căminul ei.

― Ți-ai bătut joc de mine, izbucni Rândunelul. Eu plec spre piramide. Rămâi cu bine!

Și își luă zborul.

Zbură așa o zi întreagă și la vreme de seară ajunse în cetate.

„Unde să trag oare? se întrebă el. „Sper că orașul a făcut ceva pregătiri.

Ochii îi căzură pe statuia de pe columna înaltă.

― Am găsit! strigă el bucuros. E un loc minunat, în plin aer proaspăt!

Și se lăsă de sus, chiar la picioarele Prințului Fericit.

― Ce mai iatac de aur! își zise încetișor, pe când privea în jur și se pregătea de culcare; dar, când să-și vâre capul sub aripă, un strop mare de apă pică pe el.

― Ia te uită poznă! strigă mirat. Pe cer nu-i nici urmă de nor, stelele strălucesc de-ți iau ochii și cu toate astea plouă! Clima din nordul Europei e grozav de afurisită! Trestioara nu se mai sătura de ploaie, dar asta doar din egoism!

Mai pică apoi alt strop.

„La ce folosește o statuie, dacă nu te apără măcar de ploaie? se întrebă plictisit. Ia să-mi caut eu un horn ca lumea!"

Și se hotărî să zboare aiurea.

Dar când să-și deschidă aripile, pică al treilea strop…

Rândunelul privi atunci în sus și văzu… vai, ce-i fu dat să vadă?!

Ochii prințului înotau în lacrimi, și lacrimile lunecau șiroaie pe obrajii lui de aur. În lumina albă a lunii, chipul lui era atât de frumos, încât Rândunelul se simți înduioșat.

― Cine ești tu? îl întrebă el.

― Sunt Prințul Fericit.

― Atunci de ce plângi? adăugă nedumerit. M-ai udat leoarcă.

― Pe vremea când eram în viață și aveam o inimă de om, răspunse statuia, nu știam ce-s lacrimile, căci trăiam în Palatul Sans Souci, unde durerii nu-i e îngăduit să intre. Cât era ziua de lungă mă veseleam în grădină cu prietenii mei, iar când cobora seara eram primul la dans în sala cea mare. Jur-împrejurul grădinii se ridica un zid foarte înalt, dar niciodată nu mi-a trecut prin minte să întreb ce e dincolo de el; în preajmă, totul mi se părea atât de frumos!