O sa treaca si asta: Povestiri despre schimbare, criza si începuturi pline de speranta

Introducere

Îmi amintesc cum, în ziua în care împlineam zece ani, stăteam întinsă pe pat și, fiindcă atinsesem înălțimile inexorabile ale vârstei cu două cifre, mă gândeam că viața de adult era ispititor de aproape. Îmi imaginam că viața mea va arăta exact ca aceea a mamei: voi întâlni un bărbat, mă voi îndrăgosti, ne vom căsători, vom avea copii și gata, asta însemna să fii adult. Părea simplu. Părea că se va întâmpla de la sine. La o privire superficială, așa s-a și desfășurat viața mea. Am fost neobișnuit de norocoasă. Dar am și suferit, am pierdut oameni, chiar dacă n-a murit nimeni, ceea ce m-a obligat să mă schimb lăuntric pentru a mă adapta. Ulterior am parcurs schimbări: cele cinci căsătorii (toate cu același bărbat), multiplele relații pe care le-am avut cu fiecare dintre copiii mei, durerea și neputința în fața bolilor, ale mele și ale celor dragi mie, toate sfârșiturile și începuturile, încercările nereușite, toate străduințele și eșecurile. Nici măcar succesele nu au fost așa cum mi le imaginasem, chiar și ele au pretins un anumit proces de adaptare. Nu există o modalitate perfectă de a-ți trăi viața. Viața înseamnă schimbare. În teorie, știm cu toții asta, dar experiența directă este adesea mai complexă decât așteptările pe care le avem, întâlnirea cu aceasta lăsându-ne adesea temători, ba chiar paralizați. Și apoi presupunem că probabil facem noi ceva greșit.

Schimbarea este un proces activ, care implică angajament și reziliență și ne cere să vedem adevăruri inconfortabile. Subestimăm cât de mult ne vom schimba chiar și în următorii zece ani, fără să mai vorbim de parcursul întregii vieți. Dacă ne-am fi gândit cu adevărat la efectul unora dintre alegerile noastre, le-am mai fi făcut? Probabil că nu. Din nefericire, schimbarea este și în rău, tot așa cum este și în bine. Când viața e grea, spunem „O să treacă şi asta", sperând că așa se va întâmpla —, dar problema e că și atunci când viața e bună, ea tot trece, inevitabil. Adevărul dificil cu care trebuie să ne confruntăm este acela că doar moartea oprește schimbarea vieții.

Un lucru e sigur: trebuie să ne adaptăm, pentru a ne dezvolta pe parcursul schimbării. Cercetările o demonstrează cu robustețe: cei care se străduiesc să rămână la fel, dând dovadă de rigiditate, au o probabilitate mai mare de a suferi atunci când li se impune schimbarea; acest lucru va limita capacitatea lor de a se bucura de viață și de succes. Pentru asta e nevoie de curaj. Toată lumea își dorește să evite disconfortul și nimeni nu așteaptă cu nerăbdare durerea pe care o poate aduce schimbarea. Am avut ocazia să observ, de nenumărate ori, modalitățile nelimitat de creative prin care anesteziem durerea, dar încercarea de a evita nefericirea nu face decât să agraveze și mai mult lucrurile. Durerea este agentul schimbării: dacă o împrejmuim cu ziduri, rămâne neatinsă și vie înăuntrul nostru, contaminând treptat celelalte sentimente. Ne adaptăm în timp ce pendulăm între trecut și viitor. Tendința noastră înnăscută de a merge înainte are o putere profundă, însă trebuie să încetinim, să creăm un spațiu între sinele nostru trecut și cel nou. În terapie, numim asta „vid fertil", un timp de necunoaștere, o zonă neutră de incertitudine, inconfortabilă și chiar înnebunitoare. Dacă o blocăm, se prea poate ca în fiecare etapă a vieții noastre să reapară aceleași probleme. Dacă acceptăm durerea schimbării și dacă învățăm să ne adaptăm, vom avea energia și încrederea de a face pasul următor.

Din clipa în care Darwin a dezvoltat teoria selecției naturale, am înțeles că suntem configurați să ne adaptăm. La limită, asta înseamnă că fie ne schimbăm, fie murim. Am scris această carte pentru a examina procesul de schimbare, prin care oamenii trec pe parcursul întregii vieți. Etapele de viață pe care le găsim în general cele mai dificile sunt cele care aduc cu ele frică și incertitudine: trecerea de la statutul de student la viața de adult, căsătoria și copiii, menopauza și vârsta de mijloc, pensionarea și confruntarea cu bătrânețea și problemele de sănătate pe care le implică. Am explorat experiențele individuale ale persoanelor care au trecut prin astfel de tranziții, în timp ce făceam terapie. Poveștile clienților mei arată că până și cei mai robuști oameni pot găsi schimbarea dificilă. Firul care le leagă, indiferent care ar fi vârstele și contextele lor de viață, este faptul că fiecare dintre ei a trebuit să lucreze activ cu propria persoană, pentru a înțelege propriul răspuns unic la schimbare și fiecare a trebuit să dezvolte mecanismele necesare pentru a face față. Dar dacă schimbarea face parte din ordinea firească a lucrurilor, de ce atât de mulți dintre noi se simt nepregătiți să treacă prin asta?

Mi-aș dori ca O să treacă şi asta să contribuie la formularea unui răspuns la această întrebare și să vă ofere un insight în propria experiență. Cred că învățăm cel mai bine înțelegându-ne unii pe ceilalți, iar povestirile neprelucrate ale celor aflați în terapie reprezintă o resursă deosebit de prețioasă în acest demers. Poate că o persoană tânără, care se străduiește să-și găsească o slujbă, va fi inspirată de modul în care Caz, un tânăr în vârstă de 24 de ani, și-a depășit îndoiala de sine, criza chiar, în care se afla în momentul în care a terminat facultatea. Povestea efortului lui Wande de a deveni mama care își dorea să fie arată cum pași mici pot duce la schimbări majore. Nu sunt poveștile frumoase, ale unor vieți lipsite de asperități. Doresc să spun adevărul despre cât de dificilă este viața și să subliniez suferința și tristețea caracteristice ei, precum și momentele glorioase de bucurie, la fel cum doresc și să arăt în ce fel oameni diferiți au descoperit modalități de a naviga prin perioade dificile, supraviețuind și chiar dezvoltându-se, prin simplul act de a vorbi și de a fi auziți.

Schimbările sociale au avut implicații profunde la nivelul propriilor noastre experiențe. În Occident, în ultimii 50 de ani au apărut transformări majore în fiecare aspect al vieții, iar acum oamenii trebuie să facă față mai multor schimbări decât oricând înainte. Trecutul nu mai este un predictor de încredere al viitorului, iar secolul al XXI-lea este unul mult mai fluid: toate vechile certitudini — vârsta, genul, sexualitatea — sunt puse sub semnul întrebării, în timp ce limitele nu mai sunt la locurile lor. Se pare că trăim într-o cultură a alegerilor nelimitate. Se poate ca majoritatea acestor schimbări să aibă o conotație pozitivă, dar viața este acum infinit mai complexă. Acești factori, cărora li se adaugă numărul copleșitor de alegeri pe care le avem de făcut, au extins posibilitățile de manifestare a crizelor existențiale.

Printre altele, schimbarea socială înseamnă că instituții precum cea a religiei și a căsătoriei nu mai reprezintă norme stabile. Ceea ce aduce în discuție întrebări importante despre fidelitate. Este posibil să privim în continuare căsătoria ca pe un ideal, dar perspectiva unei vieți de o sută de ani aduce întrebări fundamentale despre modul în care o relație de cuplu poate dura atâtea decenii. La urma urmei, căsătoria a fost o instituție creată pe vremea când durata medie de viață era de aproximativ 40 de ani. Progresele înregistrate de medicină au dus la creșterea speranței de viață, ceea ce este un lucru bun, dacă rămânem sănătoși, dar o viață mai lungă e mai scumpă și, odată cu dezvoltarea tehnologiei, s-au produs schimbări uriașe la nivelul mediului de muncă. Modelul predictibil de viață în trei etape — educație, carieră, pensie — a fost dezmembrat. Probabil că vom avea o carieră cu mai multe stadii și faze, ceea ce aduce cu sine și posibilități și oportunități îmbucurătoare —, dar și potențialul unor incertitudini înfricoșătoare.

În alcătuirea acestei cărți, am ales cinci teme diferite — familie, iubire, muncă, sănătate și identitate — pentru că ele reprezintă pentru mine cele cinci aspecte centrale care alcătuiesc viața noastră. Nu putem să excludem sau să lăsăm deoparte pe termen lung vreunul dintre aceste aspecte, fără ca asta să nu aducă prejudicii întregului. Fericirea apare atunci când toate sunt în armonie. În fiecare secțiune, există teme care se suprapun (de exemplu, în povestea lui KT, aspectul central este identitatea, dar prima relație de iubire a fost esențială pentru travaliul nostru). Însă tema cea mai importantă a cărții o reprezintă relațiile.

„O viață bună se construiește cu relații bune."¹ Modul în care le construim va constitui temelia pentru toate celelalte lucruri. De nenumărate ori, în cercetările pe care le fac și în lucrul cu clienții mei, văd că nu ne putem descurca singuri, indiferent de etapa de viață în care ne aflăm la un moment sau la altul. Oamenii au nevoie de oameni, iar calitatea acestor relații este ceea ce contează cel mai mult pentru noi, când privim retrospectiv propria viață. În cele din urmă, starea noastră de bine și sănătatea noastră sunt determinate de conectarea și apropierea de oamenii pe care îi iubim cel mai mult, precum și de longevitatea și starea lor de sănătate — ceea ce e valabil și în cazul nostru.

Sper ca această carte să ofere informații și să contribuie la normalizarea lucrurilor care ne apar adesea înfricoșătoare în privința diferitelor etape de viață. Dacă avem curajul de a ne confrunta cu dificultățile noastre, dând dovadă de compasiune față de propria persoană, de a învăța să fim noi înșine, în loc să ne distragem atenția, atunci schimbarea va conduce spre un proces de dezvoltare. Odată cu aceasta vine modestia eliberatoare de a fi recunoscători în prezent și de a avea speranța unui viitor bun. Continuăm să ne dezvoltăm pe parcursul întregii vieți. Suntem într-un perpetuu proces de devenire: nu trebuie să ajungem într-un loc anume, deși, dacă știm în ce direcție ne îndreptăm, e mai probabil să progresăm. Să trăim o viață plină de sens, să avem un scop și un sentiment de apartenență. O viață în care iubim și suntem iubiți.

¹ Waldinger, R. (2017), 75–year Harvard Study of Happiness, https://harvard.edu.

Procesul de schimbare pe parcursul vieții

„Viața este o serie de schimbări firești și spontane. Nu li te împotrivi — asta nu duce decât la suferință. Lasă realitatea să fie realitate. Lasă lucrurile să-și urmeze calea, oricare ar fi ea."

–

Lao Zi

În cultura populară, schimbarea pe care alegem să o facem se bucură de o bună reputație. Poartă cu ea strălucirea noutății și a entuziasmului. Evenimentele majore de viață, cum ar fi nașterea unui copil, aduc în general imagini de perfecțiune și exclamații de bucurie. Chiar și momentul pensionării este privit din perspectiva libertății pe care o aduce cu sine: o vacanță permanentă. Îmbătrânirea, pe de altă parte, are o reputație proastă. Toate celelalte etape ale vieții sunt privite din perspectiva procesului de dezvoltare, dar îmbătrânirea evocă imaginea unei pante alunecoase către moarte. Facem, în mod firesc, tot ce ne stă în putință, pentru a o evita, „anti-îmbătrânire" fiind în acest caz cuvântul operațional. Adevărul este că schimbarea sub toate aspectele necesită efort. Trebuie să depunem eforturi susținute pentru a ne adapta, ceea ce poate fi uneori simplu, dar și provocator. Deși dorim să se întâmple repede, e posibil să dureze o vreme până ce emoțiile noastre ajung să țină pasul cu un eveniment exterior: nu ne putem obliga sentimentele să curgă în ritmul în care ne mutăm dintr-o parte în alta, în care ne găsim o nouă slujbă, îndeplinim un rol nou sau dobândim un statut nou.

Creștem, gândindu-ne la viață ca la o călătorie ascendentă, o scară către un loc mai bun, fiecare pas mai sus decât cel de dinainte. Dar realitatea este mult mai puțin certă: există suișuri și coborâșuri și singura certitudine este aceea că vor exista schimbări.

Viața este o serie de etape care alternează, o perioadă de schimbare, urmată de o perioadă de stabilitate și apoi de o altă schimbare. Cercetările arată că avem tendința de a face o evaluare și de a ne gândi la schimbare la fiecare șapte-zece ani (da, există această neliniște, care apare o dată la șapte ani) și poate dura aproximativ un an să integrăm în viețile noastre procesul schimbării. Unele schimbări par succese, altele eșecuri, dar esențial este să învățăm ceva din ele. Este bine documentat faptul că, cu cât ne permitem mai mult să învățăm și să ne dezvoltăm ca reacție la schimbările de viață, cu atât mai mare este probabilitatea de a progresa. Este important să observăm că, oricât de multe necunoscute ar presupune schimbarea cu care ne confruntăm, purtăm cu noi toate aspectele importante ale trecutului. Așa cum a spus clienta mea, Maria: „Port în inimă multe dintre durerile mele din trecut". Nu ne pierdem niciodată de locurile în care am fost și nici de cine am fost la un moment dat, iar asta poate fi o sursă de putere și creștere.

Schimbarea nu este liniară și cu toții ducem poveri invizibile, dar trecem printr-un întreg ciclu în clipa în care luăm decizia de a ne schimba.

Conceperea schimbării

Orice schimbare debutează cu o evaluare. Începem prin a ne gândi la ea: avem o viziune referitoare la cum ar putea fi și căutăm informații care să ne ajute să înțelegem în ce fel ne va afecta. Poate fi vorba de un proces rapid, sau poate dura mult timp. Este posibil ca procesul să se întrerupă înainte ca întreg ciclul să se fi încheiat, pentru că următorul pas ne cere să acționăm. Trebuie să luăm decizia, care necesită ea însăși un anumit nivel de optimism și încredere în sine.

Chiar și schimbările pe care le alegem, cum ar fi angajarea de bună voie în relația cu un partener, necesită ajustare afectivă. Probabil știm deja că vrem să ne căsătorim cu persoana pe care o iubim, dar angajamentul propriu-zis înseamnă, inevitabil, renunțarea la toți ceilalți parteneri fabuloși imaginați, ceea ce se poate dovedi a fi dificil. Este posibil ca, uneori, acest proces să se desfășoare fără a ne tulbura prea tare, dar schimbarea rareori se strecoară cu atâta discreție. Anxietatea însoțește adesea noile începuturi: ne sperie lucrurile necunoscute. Anxietatea este o formă de energie care ne obligă să ne adaptăm, ne informează că trebuie să operăm anumite modificări la nivelul rolului pe care-l îndeplinim, la nivelul comportamentului sau al perspectivei din care privim lucrurile. Trebuie să ne lepădăm de vechiul mod de a fi, așa cum reptilele își leapădă pielea, pentru a găsi o nouă modalitate de a iniția procesul de dezvoltare.

Rezistența la schimbare

Inevitabil, este mai dificil să ne confruntăm cu schimbarea pe care nu o dorim, cum ar fi divorțul sau pierderea slujbei. Evenimente exterioare dramatice pot declanșa o criză psihologică, dar o cădere psihică poate duce, în cele din urmă, la o revelație. Oamenii tânjesc după siguranță și se tem să renunțe la familiaritatea trecutului: pare mai puțin înfricoșătoare decât necunoscutul. O experiență nouă, cum ar fi pierderea unei slujbe, poate readuce la lumină sentimente vechi — dar puternice. Una dintre clientele mele, Cindy, și-a pierdut slujba și a descoperit că nu și-a examinat niciodată convingerile referitoare la propria persoană, exprimate prin propoziții de tipul „Sunt o ratată", care o făceau să saboteze schimbarea, atât de necesară. Modalitățile cel mai des întâlnite prin care ne împotrivim schimbării sunt copleșirea cu sarcini, pentru a ne menține ocupați, și frica, aceasta din urmă sabotând orice intenție de a încerca.

Schimbarea ne pune la încercare credințele și ne obligă să ne îndoim de lucrurile pe care le credeam certe. Este important să le permitem acestor convingeri să evolueze, fără să ne pierdem credințele centrale, să ne permitem să învățăm din noile experiențe. Iar uneori trebuie să eșuăm, pentru a putea înainta. Unii dintre noi vor alege nefericirea, în locul durerii provocate de incertitudine. Dar, în fața perturbării, poate fi deopotrivă eliberator să ne aducem aminte că nu deținem controlul asupra lucrurilor esențiale din viețile noastre, asupra lucrurilor care contează cel mai mult pentru noi: nașterea și moartea, comportamentele și sentimentele oamenilor din jurul nostru. Îi putem influența, dar este inutilă străduința mentală de a avea control absolut.

Cum se resimte perturbarea

Evenimentul exterior care a determinat probabil schimbarea este adesea ușor de descris, dar poate fi mai dificil de înțeles cum anume este resimțit. Prima noastră reacție poate fi o senzație, dar, în timp, tindem să ne dăm seama că senzația respectivă se transformă în gânduri articulabile. Uneori rămân neclare, dar, pe măsură ce ajungem să ne înțelegem gândurile, poate fi resimțită ca dezvoltare.

Cu toții avem mecanisme naturale prin care facem față schimbării, mecanisme pe care le învățăm în copilărie. Este un răspuns dobândit prin obișnuință — poate ne deconectăm, poate suntem copleșiți sau, dacă facem parte din grupul restrâns al celor norocoși, asimilăm imediat schimbarea și o abordăm în mod direct. Trebuie să știm care este răspunsul nostru, pentru a învăța cum să fim mai flexibili.

Văd, la majoritatea clienților mei, așa cum a observat Carl Rogers, psiholog american și unul dintre fondatorii abordării umaniste, o fațetă paradoxală a schimbării: cu cât putem accepta mai deplin aspectele schimbării care ni se par inacceptabile, cu atât este mai probabil ca schimbarea să aibă loc. Așadar, când nu ne mai împotrivim, e mai probabil să putem accepta.

E nevoie de timp pentru a accepta schimbarea, adesea, de mult mai mult timp decât am dori sau ne-am permite. În procesul de mișcare între locul în care am fost și cel spre care ne îndreptăm, trebuie să ne oferim spațiu, un timp în care pur și simplu să fim, un timp în care să nu știm: „vidul fertil". Ca ființe umane, nu mașinării, nu avem buton de pornire și oprire. Avem nevoie de timp să ne retragem, să reflectăm și să ne restabilim, înainte de a ne avânta din nou. Înaintăm cu neliniște, explorăm și testăm, poate trecând la acțiune, poate încercând lucruri diferite și apoi facem, în mod firesc, un pas înapoi și evaluăm. În timp, noul peisaj devine familiar și mai puțin înfricoșător.

Adesea, ne adaptăm la schimbare prin ajustări mărunte. Conform tuturor teoriilor psihologice, nimic nu e cert; în unele cazuri, o modificare bruscă poate fi eliberatoare și transformatoare. Diferitele tipuri de schimbări au efecte de intensități diferite, în funcție de amploarea schimbării. Aspectele care susțin schimbarea reușită variază și depind de siguranța financiară, de reziliența afectivă și de sănătate. Relațiile noastre cu familia, cu prietenii și colegii, faptul de a le permite să ne susțină reprezintă aspecte esențiale pentru modul în care gestionăm disconfortul acestui proces. Iubirea familiei și a prietenilor ne poate ajuta să nu cedăm în tumult.

Speranța

Este un factor esențial pentru modul în care gestionăm schimbarea. Dacă nu avem speranța luminii de la capătul tunelului, este extrem de dificil să îndurăm suferința și tulburarea pe care le presupune traversarea acestui proces. Este de presupus că vom avea mai multă speranță dacă, pe parcursul experiențelor noastre, speranțele ni s-au împlinit. Însă, dacă speranțele noastre au fost mai adesea spulberate, este mult mai probabil ca povestea pe care ne-o spunem să fie una negativă, alcătuită adesea din formule absolute, ca „niciodată și „întotdeauna. Ne va fi dificil să credem că de data asta vom reuși. Avem nevoie de susținerea oferită de speranță, iar fără ea este puțin probabil că vom încerca măcar să ne schimbăm.

Ne-am dori să ne oferim suficientă speranță, pe măsura visului nostru. Din nefericire, nu putem controla speranța și nu ne putem proteja de durerea pierderii provocate de neîmplinirea unui vis, cauzată chiar de absența speranței.

Pe baza cercetărilor psihologului american Charles Snyder asupra modului în care operează speranța, este de ajutor să recunoaștem că ea nu e doar o emoție, deși emoția o susține. Speranța e strâns legată de modul în care gândim. Ea are trei componente: capacitatea de a stabili obiective realiste, abilitatea de a le implementa, ceea ce include capacitatea de adaptare la un plan de rezervă și, în sfârșit, încrederea în sine.

Integrare și sens

Ultima etapă a procesului de schimbare este acceptarea, care aduce cu sine o liniște mai profundă. În timp, se poate să descoperim, adesea uimiți, că nu ne mai gândim la schimbare: nu ne mai preocupă la fel de mult ca înainte. Această stare de fapt precedă acceptarea autentică — noua noastră normalitate. Este esențial de adăugat aici că e important să explorăm ce înseamnă această schimbare pentru noi, să învățăm din experiențe și să ne înțelegem noua viață. Prin intermediul discuțiilor și al reflecțiilor, își ocupă locul și ultima piesă din puzzle, integrarea în lumea noastră post-tranziție. Începem să renunțăm la trecut, fără să uităm că face în continuare parte din noi, dar știind că nu mai are atâta putere. Este un sfârșit care marchează un nou început: momentul în care ne confruntăm cu adevărata natură a schimbării. Lucrul acesta atrage după sine o nouă energie, uneori chiar sentimentul de a fi renăscut, când pășim în existența noastră reînnoită.

Imaginea care înfățișează ciclul tranziției, de pe pagina următoare, ilustrează modificarea sentimentelor noastre pe parcursul procesului de schimbare. Entuziasmul inițial este adesea urmat de confuzie și depresie. E nevoie de timp pentru explorarea și înțelegerea acestei schimbări, astfel încât să ne redobândim încrederea și să ne vindecăm.

Reflecții

În reflecțiile de la finalul fiecărei teme, ofer date statistice și rezultatele unor cercetări relevante. Datele statistice oferă o perspectivă de ansamblu și ne permit să știm că, oricât de diferiți ne-am simți, nu suntem în niciun caz singuri. Cercetările și sfaturile vin ca răspuns la experiențele concrete ale clienților mei și extind cunoașterea noastră de la particular la universal. Rafturi întregi de cărți au fost scrise despre fiecare subiect în parte, dar am ales să prezint acele cunoștințe ale specialiștilor din domeniu, care reflectă perspectiva mea asupra lumii. Inevitabil, este o perspectivă subiectivă și limitată, modelată de experiențele mele de femeie, soție, mamă și fiică imperfectă. Pentru o explorare mai detaliată, poate fi utilă consultarea surselor bibliografice, paginile 377–395.

Relații de familie

„Lași în urmă nu ceea ce e gravat în monumente de piatră, ci ce e întrețesut în viețile celorlalți."

– Pericle

Leena

Mama miresei

Leena era furioasă. Știa că ar fi trebuit să se bucure de faptul că fiica ei, Anita, se logodise. Îi plăcea destul de mult și viitorul mire, dar între ea și fiica ei apăreau mereu certuri. În timp ce vorbea, se juca distrată cu ceasul de la mână, având o expresie furioasă. Ochii ei căutau parcă o țintă; am presupus că puteam să fiu eu. Mă gândeam că sub furia ei pulsa o durere pe care va trebui să o înțeleg și de care trebuia să țin seama, pentru a-mi putea păstra empatia față de ea.

Recunoșteam diferențele dintre noi, în special în privința atitudinilor noastre opuse față de familie. Eu sunt o femeie albă, creștină nepracticantă, cu convingeri occidentale — aparțin unei comunități în care oamenii au tendința de a fi mai individualiști și de a valoriza autonomia și independența. Ca indiancă adeptă a hinduismului, Leena avea o perspectivă colectivistă, care pune preț pe dependență și autoritate. Înțelesesem că atitudinea ei era centrată pe datorie. Nu era ceva ce ar fi putut pune la îndoială; era datoria ei de fiică, de soție și de mamă să urmeze codul stabilit cu generații în urmă. Firește, eram părtinitoare: câteodată trebuia să mă corecteze. Maniera autoritară în care îmi vorbea Leena mi-a dat de înțeles că era obișnuită ca lucrurile să fie așa cum își dorea ea și că nu era interesată de vreo perspectivă diferită. Era bucuroasă să mă corecteze. I-am cerut să-mi spună mai multe despre ea însăși.

Venise în Anglia din India, în urmă cu 35 de ani, pentru a se căsători cu Devang, membru al unei familii bogate, posesoare a mai multor proprietăți. Întrucât era o căsătorie aranjată, Leena nu-l mai întâlnise niciodată înainte de logodnă, lucru pe care l-a spus apăsat, ca și cum demonstra obediența ei de la vârsta aceea, înălțându-și bărbia în timp ce vorbea, coafura elaborată ținându-i perfect isonul. Leena își construise o viață bună în Marea Britanie: era mândră de familia ei și avea o căsnicie fericită, un fiu și două fiice. Anita, fiica mai mică, era avocată și singurul copil încă necăsătorit. Leena era acum implicată în afacerea familiei, se ocupa de design interior și coordona activitățile filantropice.

Devang îi sugerase să vină la mine pentru că nu știa cum să rezolve conflictul ei cu Anita. În timp ce Leena vorbea, corpul îi clocotea de furie, un adevărat scut de mânie, care ținea pe toată lumea la distanță: filtrul prin care fiecare gând era procesat și influențat. Am simțit că o arde pe dinăuntru, că dă deoparte orice alt sentiment, blocându-i tandrețea și căldura. Pe măsură ce descria conflictul cu Anita, era ca și cum construia obsesiv în mintea ei un caz cu care s-o doboare. Ca și cum ar fi strâns un batalion cu care s-o atace. Furia ei căuta să treacă la acțiune, o acțiune pe care ea nu o putea îndeplini: îi era blocată în corp. Trebuia să o las s-o exprime pe deplin.

Nu doream să-i alimentez furia, să-i fiu complice și să adaug mâniei ei o furie pe care nu o simțeam. Voiam să-i arăt că-i auzisem sentimentele, doream să reflect perspectiva și furia ei cu toată acuratețea de care eram capabilă, așa cum voiam să-i arăt că vedeam cât e de tulburată. Furia nu se pretează la argumente: nu fac decât să o amplifice. Trebuie auzită și înțeleasă, pentru ca forța să-i fie redusă.

În miezul certurilor dintre Leena și Anita se aflau dragostea, separarea și puterea, puse în scenă în contextul nunții pe care fiecare o vedea în mod diferit. Leena își dorea o nuntă tradițională, cu îndeplinirea tuturor ritualurilor, la care să participe toată familia și toți prietenii. Anita își dorea o nuntă restrânsă, cu mai puține ceremonii fastuoase, la care să participe doar acei membri ai familiei pe care îi cunoștea și prietenii apropiați. Următoarea întrebare, dacă urma să aibă loc o ceremonie și în India, conform tradiției, nu a fost formulată de niciuna din ele: știau că ar duce la escaladarea conflictului.

Pe parcursul următoarelor săptămâni, în multiple feluri diferite, Leena a spus același lucru. Credea că egoismul, aroganța și încăpățânarea fiicei ei erau dezgustătoare. Leena simțea că învățase să se adapteze mai bine culturii occidentale, dar continua să aibă anumite credințe fundamentale, în special cele care se aliniau ideii tradiționale de mamă indiană. Am întrebat-o pe Leena dacă se simțea vinovată pentru faptul că, la un anumit nivel, fiica ei dilua moștenirea indiană, sau că își trăda loialitatea față de identitatea indiană?

Am întrevăzut copilul speriat că greșise, când Leena a aprobat cu o mișcare a capului și a vorbit despre mândria mamei ei și despre încrederea pe care i-o acorda și pe care încerca să nu o trădeze. Lupta Anitei pentru propriile dorințe, împotriva perspectivei familiei, nu numai că i se părea greșită, dar o și tulbura. Îi amenința sentimentul de unitate familială. Pentru Leena, să-și critice fiica, să-i spună ce e bine și ce e rău, era o modalitate de a-și manifesta iubirea: „Cui altcuiva îi pasă? a adăugat ea. „În India nu există ideea de spațiu personal, de decizii personale, de perspective individuale. Stăm uniți ca să supraviețuim. Toată lumea știe ce fac toți ceilalți și se ține seama de opinia lor. Nu avem perspective diferite și nici uși închise. Puteam vedea în ochii ei tulburarea provocată de privirea plină de dispreț pe care Anita i-o aruncase la ultima lor întâlnire, după ce Leena pledase vehement în favoarea unei nunți tradiționale. A durut-o. Cum îndrăznea fiica ei să-i arate o asemenea lipsă de respect? Leena s-a trezit ruminând și toată ziua și-a imaginat numai certuri și confruntări cu fiica ei. Când am comentat cu blândețe că lucrul acesta va duce la izolare și epuizare, a aprobat.

Simțeam tot mai multă afecțiune pentru Leena, pe măsură ce pătrundeam în lumea ei și aveam senzația că iubirea ei pentru Anita era dublată de durerea respingerii ei. Am început să mă întreb dacă această atitudine de forță acoperea versiuni anterioare, mai vulnerabile, ale ei. I-am vorbit despre diferitele surse ale furiei ei, create pe parcursul experienței și despre cum acestea erau masiv puse la încercare de Anita. Leena își amintea de ea însăși când era copil, dominată de o mamă și de o bunică puternice, pe care le iubea profund, dar de care se temea și care o pălmuiau de fiecare dată când nu le arăta obediență totală. Leena venea într-o descendență considerabilă de femei puternice, dar toate fuseseră, timp de secole întregi, supuse bărbaților și datoriei. Fusese ea însăși o tânără temătoare, într-o țară ciudată, obligată să intre în viața unei familii necunoscute și își amintea respectul pe care-l arătase față de regulile lor. Niciunul dintre ceilalți doi copii nu stârniseră în ea astfel de sentimente. Nunțile lor fuseseră așa cum și-a dorit — necomplicate. Alăturarea a două familii era treaba tuturor, nu doar alegerea cuplului.

Puteam vedea șocul pe care i-l provoca faptul că Anita, copilul de care fusese cea mai apropiată, care avusese parte de o viață privilegiată, refuza cu neclintire să facă ceea ce-i cerea. Părea o solicitare atât de măruntă, în comparație cu educația strictă pe care o primise Leena. Încăpățânarea Anitei o uimea. Leena credea că, fiind mama Anitei, câștigase complianța fiicei ei, dintr-o poziție de autoritate absolută. Dar dedesubt era și vulnerabilitate, o întrebare despre eșec în rolul de mamă: ce făcuse, ce-i scăpase, de avea o astfel de fiică?

Relația dintre Leena și Anita se deteriora. Se certaseră în bu­cătărie. Leena a făcut un comentariu despre noua coafură a fiicei ei. Îmi puteam da seama din tonul vocii cu care îmi povestea incidentul că, în cuvintele ei aparent inofensive — „Văd că ai o coafură nouă —, exista o critică aspră. Anita a trântit cana, a privit-o cu dezgust rece, i-a spus „Cum îndrăznești? și a plecat furioasă. Leena simțea că privirea aceea spunea multe lucruri nerostite: „Cine ești? Nici măcar nu te cunosc. Și sigur nu te plac".

Anita a refuzat de atunci să mai stea de vorbă cu mama ei, nu-i mai răspundea la mesaje și telefoane. Asta a tulburat-o pe Leena. În timp ce-mi povestea, puteam vedea mai bine rana de sub furia și confuzia ei. Simțeam în stomac durerea pumnului verbal aplicat de Anita. În următoarele săptămâni, a fost ca și cum în Leena se dădea o luptă — de cele mai multe ori se trezea în lacrimi, dar apoi ataca ziua, implicându-se frenetic în întâlniri și în evaluări care o țineau ocupată, amorțindu-și durerea prin activitate.

Știam, deși Leena n-a spus niciodată asta, cât de mult își dorea să fie apropiată de fiica ei. Dar durerea pe care o simțea, pe care o exprima ca furie întemeiată, venea din teama că era posibil s-o fi pierdut pe Anita. Puteam să simt îngrijorarea ei cu privire la viitor și m-am străduit să aflu ce își imagina. Am dat de o rezistență subtilă: orice aș fi spus, exista o mișcare aprobatoare din cap, dar nicio mișcare afectivă. Am înțeles că nu-și dorea să simtă durerea vidului lăsat de pierderea celui mai mic dintre copii: dorea să sară până la etapa în care îi era din nou bine și se simțea fericită. Dar nu avea energia emoțională necesară pentru asta — o investise în încercarea de a nu ceda.

Mă întrebam dacă ar fi ajutat-o o abordare occidentală, conform căreia copilul devine adult, părăsește căminul parental și devine independent. În timp ce vorbeam, Leena se îndepărta. Îmi doream să ajung la ea — empatizam cu ea ca femeie și mamă și voiam să-i arăt că știu cât de greu este să lași copiii să plece. Nu există un nou început, fără un sfârșit: trebuie să trecem prin etapa intermediară, prin haosul și neliniștea de a nu ști. Sunt adepta fermă a convingerii occidentale că părinții trebuie să învețe să-și schimbe poziția, să-și asume un rol secundar, să-și lase copiii să ia propriile decizii pentru propria viață, să le permită să-i părăsească, ceea ce le oferă libertatea de a se întoarce. Dacă ar fi putut schimba modul în care o privea pe Anita, ar fi putut s-o lase să se schimbe. Da, relația s-ar fi recalibrat, dar ar fi rămas o relație de iubire.

În următoarele săptămâni, am simțit că trebuia să aduc în centrul discuției relația mai amplă pe care Leena o avea cu Anita, relație care se pierduse în polarizarea cauzată de certurile referitoare la nuntă. Am sugerat ca Leena să-mi arate fotografii cu Anita copil. I-a plăcut această idee — adora fotografiile din perioada aceea. Când le-a adus, am văzut-o pe Anita bebeluș, cuibărită pe umărul ei, am văzut-o pe Leena cu expresia de extaz a proaspetelor mame, scăldată în iubire pentru ultimul ei născut, fără să irosească niciun strop din timpul și atenția pe care dorea să i le acorde, bucurându-se de ea cum nu s-a putut bucura de primii doi copii. În timp ce vorbea și treceam de la o fotografie la alta, aproape că puteam să simt mirosul legăturii profunde dintre o mamă și nou-născutul ei, parfumul pielii mamei, lipite de pielea moale a bebelușului. Alte fotografii, făcute în vacanțe și la aniversări, arătau un copil fericit, haios și expansiv, care semăna foarte mult cu mama — se strâmba și dansa. Până și adolescența ei fusese una relativ calmă. Pentru mine, asta însemna că nu se ocupaseră de numeroasele conflicte care permit separarea necesară dintre copil și părinte. Mă întrebam și cât de multe ascunsese Anita de mama ei, pentru a putea fi, după cum a spus Leena, „fiica tradițională perfectă" a visurulor mamei, dar trăindu-și în același timp viața ca tânără occidentală.

M-am uitat la fotografii și mi-am făcut o părere clară despre ce am văzut în ele: iubirea intensă pe care Leena i-o purta Anitei. Am găsit o modalitate de a spune că, pentru Leena, iubirea și controlul erau interșanjabile. Anita i se opusese, nu pentru a o răni, ci cu intenția de a deveni un adult, în curând soție. Identitatea de soție și adult a Anitei era modelată în aceeași măsură de educația ei occidentală și de rădăcinile indiene. Dorea să le păstreze pe amândouă. Aveam impresia că, inconștient, Leena vedea căsătoria Anitei ca pe o amenințare la adresa legăturii dintre ele și încerca să recâștige controlul asupra legăturii lor apropiate prin rolul de organizatoare a nunții. Pentru ea, iubirea și obediența se suprapuneau perfect: dacă Anita nu i se supunea, asta însemna că nu o iubea.

În timp ce vorbeam, Leena a încremenit. Părea foarte tânără și foarte rănită. Îi descriam ce vedeam și am făcut un comentariu despre faptul că nu mai respira. Leena a tras adânc aer în piept, apoi a inspirat de mai multe ori superficial și a rămas rigidă. Nu prea putea să-și permită să știe care era frica ei cea mai mare. Tăcerea îi exprima incertitudinea, o schimbare față de poziția în care pretindea să aibă mereu dreptate. Se foia în scaun, își încrucișa picioarele, nu avea stare, ca și cum o parte din ea putea să accepte forțele opuse ale încrâncenării și renunțării, însă o altă parte nu reușea acest lucru. I-am spus că nu încercam s-o forțez să aleagă o anumită direcție: înțelegeam complexitatea dilemei ei. Speram că, aducându-i în conștiință întreaga relație dintre ele, poate Leena putea înțelege mai bine ce se întâmpla. Leena a dat aprobator din cap. Procesul schimbării, oricât de inconfortabil ar fi fost el, începuse.

La o cină în familie, organizată cu ocazia aniversării fiului Leenei, Anita nu i-a adresat niciun cuvânt, dar se arătase afectuoasă și binevoitoare față de restul familiei, în special față de tatăl ei. Apropierea dintre ei, în contrast cu distanța față de Leena, a creat o atmosferă încărcată, care a dominat încăperea. Simțeam gelozia și furia Leenei. Am întrebat-o ce simțea în corp. Și-a dus mâna la piept: părea încordat. A inspirat profund și a scos un sunet, aproape animalic, abia perceptibil, dar plin de tulburare. I-am cerut să rămână mental în punctul în care se afla. Pe față au început să-i curgă lacrimi, primele lacrimi ale renunțării la încleștare.

În următoarele săptămâni, trupul Leenei se revolta. Avea dureri de cap și de burtă și o durea spatele. I-am spus să-și asculte corpul și am întrebat-o ce credea că i-ar fi putut spune. I-am sugerat să facă exerciții de eliberare a tensiunii și să dezvolte obiceiuri care s-o ajute să se calmeze. Astfel de lucruri nu erau firești pentru Leena, care știa să treacă peste dificultăți cu mult curaj și hotărâre, dar n-avea habar cum să aibă grijă de ea însăși. Datoria era regula ei de căpătâi, nu satisfacerea sau măcar recunoașterea propriilor nevoi. A început să facă yoga, ezitând la început și, lucru semnificativ, a început să scrie, ceea ce a devenit un debușeu pentru gândurile ei furioase și tulburătoare. Era ea însăși uimită de ce ieșea din stilou și, citându-și jurnalul, a spus: „Nu m-a întrebat nimeni niciodată de ce am nevoie, cum mă simt, ce cred sau ce-mi doresc. Niciodată nu m-am împotrivit și nu i-am cerut nimic mamei