Alte 101 tehnici favorite ale terapiei prin joc

PREFAŢĂ

Experiența terapeuților care folosesc jocul cu copiii reprezintă o resursă de idei, în mare parte nefolosită, pentru îmbunătățirea practicii terapiei prin joc. Obiectivul cărții de față este de a facilita împărtășirea tehnicilor de terapie prin joc de către terapeuții din domeniu. În acest scop, am invitat terapeuți prin joc din întreaga lume să ne trimită tehnicile lor favorite de terapie prin joc. Am fost impresionați de numărul și diversitatea ideilor trimise.

Criteriul pentru selectarea tehnicilor pentru cartea de față a fost ca acestea să fie specifice, practice, relativ necostisitoare, precum și să fie originale sau să presupună o modificare inovatoare a unei proceduri bine cunoscute. Au fost incluse și câteva tehnici larg folosite, deoarece nu le-am găsit detaliate în scris nicăieri înainte.

Am împărțit tehnicile în opt secțiuni, pentru ușurarea accesului. Fiecare autor a inclus o descriere și/ sau o aplicare a tehnicii pentru a o ilustra și a demonstra cum se pune în practică. Aceste secțiuni sunt: Tehnicile imaginației, care includ jocuri în care ne prefacem, precum și folosirea imageriei ghidate și a imaginației; Tehnicile narative, care ilustrează folosirea diverselor jocuri și metode pentru a îmbunătăți comunicarea verbală a copiilor; Tehnicile artelor expresive, care includ diversele procedee folosite în artă pentru a-i ajuta pe copii să facă față traumelor și tulburărilor; Tehnicile de folosire a jocurilor, care includ jocuri cumpărate de pe piaţă sau create chiar de copii pentru a-i ajuta pe cei cu probleme psihologice; Tehnicile jocului cu marionete, care ajută la exprimarea emoțiilor conflictuale; Tehnicile cu jucării și obiecte de joacă, ce ilustrează folosirea diverselor jucării și obiecte și modul în care acestea sunt utile în jocul terapeutic; Tehnicile jocului în grup, care includ diverse metode și tehnici de joc folosite în contexte de grup; și Alte tehnici, care sunt un grup de tehnici variate folosite în numeroase contexte, cu diverse tipuri de copii.

Acest volum ar trebui să fie de interes pentru specialiștii din domeniul terapiei prin joc și pentru studenții mai multor discipline, inclusiv asistență socială, psihologie, psihoterapie, dezvoltarea copilului, terapie recreațională și psihiatrie. Sperăm ca acest demers să stimuleze dezvoltarea ulterioară și schimbul de tehnici practice de către toți cei care folosesc jocul pentru a-i ajuta pe copii să-și rezolve dificultățile psihologice.

Heidi Gerard Kaduson

Charles E. Schaefer

SECŢIUNEA Întâi

Tehnicile imaginaţiei

1

De-a bebelușul

Charles E. Schaefer

INTRODUCERE ŞI ARGUMENT

În urma nașterii unui nou frate, rivalitatea fraternă reprezintă ceva obișnuit în rândul preșcolarilor. Reacțiile de stres tind să fie în mod special puternice dacă pe fratele mai mare și pe bebeluș îi separă mai puțin de trei ani. Field și Rite (1984) au descoperit că în urma nașterii unui frate, preșcolarii care erau prim-născuți tindeau să exprime în jocul lor trăiri de invidie, agresivitate și anxietate. Din perspectiva copilului mai mare, a trebui să împarți atenția părinților și posesiunile cu un frate mai mic și adorabil nu este o situație dezirabilă. După nașterea unui nou copil, mamele se joacă mai puțin cu fratele mai mare al acestuia. Este ceva de înțeles, din moment ce mamele nu numai că sunt epuizate de necesitatea de a satisface nevoile unui prunc neajutorat, dar și suferă de deprivare de somn și, probabil, de un anumit grad de depresie post-partum.

Fie că este încurajat sau nu, copilul cel mare va dori să pretindă că este din nou bebeluș, pentru a recâștiga o parte din atenția specială de care s-a bucurat ca nou-născut. Mai degrabă decât să ne opunem acestei înclinații, ar fi mai bine să o încurajăm, limitându-i însă exprimarea la o anumită durată de timp și într-un anumit loc. O modalitate deosebit de eficientă de a face acest lucru este ca părintele să-l antreneze pe copil în jocul „de-a bebelușul".

DESCRIERE

Jocul de-a bebelușul presupune ca mama să rezerve 15–30 de minute zilnic pentru fratele mai mare, astfel încât acesta împreună cu mama să se joace ca și cum ar fi din nou un bebeluș. Astfel copilul mai mare poate experimenta toată atenția și grija speciale pe care le primește nou-născutul, ceea ce ar trebui să contribuie la reducerea trăirilor de rivalitate și a resentimentelor. Pe durata acestui timp special doar cu copilul mai mare, mama nu răspunde la telefon, astfel încât să-și poată dedica întreaga atenție copilului. Şedința începe de obicei cu mama care-i arată copilului mai mare imagini, filmări sau haine de când el sau ea era bebeluș. Apoi mama sugerează să se joace unele dintre jocurile amuzante pe care le jucau pe vremea când copilul era bebeluș, precum „Cucu-Bau, „Degețelele purceluși sau „Un pitic foarte mic. După jocuri, vine momentul de cuibărire împreună sau de legănat într-un scaun de tip balansoar, în timp ce copilul bea din biberon și se uită la cărți senzoriale pentru bebeluși. Acesta este momentul în care copilul primește numeroase îmbrățișări tandre și sărutări din partea mamei, poate chiar și un masaj relaxant. Sunt potrivite acum gânguritul din partea copilului și cântecele de leagăn liniștitoare din partea mamei. Din când în când, mama comentează: „Așa îți cântam când erai bebeluș, așa mă jucam cu tine, te țineam în brațe etc. „Erai adorabil; cu toții te iubeam, la fel de mult cât te iubim acum; îmi amintesc că o dată tu... O modalitate bună de a încheia este pur și simplu de a-l pune pe „bebeluș să doarmă pe canapea, înfășurat într-o păturică de nou-născut. Prin aceste activități, copilul este ajutat să-și dea seama că el sau ea a fost cândva unicul centru al atenției și a primit întregul tratament special pe care-l primește acum noul bebeluș. Sentimentele de gelozie ar trebui astfel să se reducă.

Materialele care trebuie să fie disponibile pentru încurajarea jocului de tip regresiv, specific bebelușilor, includ o păturică de nou-născut, un biberon, suzetă, morișcă, o bucată de pânză pentru jocul de cucu-bau, cuburi moi destinate bebelușilor, jucării de tipul centrelor de activități, loțiune de bebeluș sau păpuși chițăitoare de cauciuc.

INSTRUCŢIUNI

Rezervați-vă zilnic un spațiu și un timp speciale pentru a juca jocul.

Jocul nu ar trebui jucat în prezența altor membri ai familiei.

Continuați să vă jucați de-a bebelușul până ce copilul își pierde interesul. Sugerați-i apoi să se joace cu jucăriile care îi plăceau la vârsta la care a început să meargă. În curând, copilul va reveni la nivelul normal de dezvoltare.

Tații sau alte persoane care-l îngrijesc pe copil ar trebui să joace acest joc, la fel cum o face mama.

Ignorați comportamentul „de bebeluș" pe care copilul mai mare l-ar putea avea în alte momente ale zilei și arătați-i că, în general, vă așteptați la maturitate din partea lui.

Amintiți-vă să vă păstrați atitudinea de acceptare a comportamentelor copilăroase și imature pe durata jocului. În acest fel puteți satisface dorurile copilului fără ca acesta să fie nevoit să-și „recunoască" deschis dorințele.

Din când în când, spuneți-i copilului cât de mult vă bucurați de aceste jocuri, deoarece, oricât de mândru sunteți de cât de mare s-a făcut, uneori vi se face dor de bebelușul dumneavoastră.

Continuaţi să vă oferiți să jucați acest joc, chiar dacă inițial copilul nu-l acceptă. Unii copii au nevoie de timp pentru a-și învinge mecanismele de apărare.

Bibliografie

Field, T., și Rite, M. (1984). Children’s responses to separation from mother during the birth of another child. Child Development 55:130–1316.

2

Folosirea imageriei ghidate pentru a intensifica procesul terapiei prin joc

Kevin O’Connor

INTRODUCERE ȘI ARGUMENT

În cadrul terapiei ecosistemice prin joc, modalitatea practicată de autor, scopul principal al tratamentului este să-l ajutam pe copil să învețe strategii noi și eficiente prin care să-și satisfacă nevoile în moduri care nu interferează cu satisfacerea nevoilor altora. Copiii care prezintă probleme comportamentale sau distres emoțional sunt văzuți ca fiind incapabili să-și satisfacă nevoile prin modalități eficiente, dar care să fie totodată acceptabile din punct de vedere social. Pentru a rezolva această problemă, copilul și terapeutul prin joc trebuie să identifice nevoile copilului, factorii actuali care împiedică satisfacerea acestora și apoi să identifice și să deprindă noi strategii eficiente pe care copilul le poate folosi pentru satisfacerea respectivelor nevoi. Imageria ghidată poate fi utilizată pentru a amplifica diverse fațete ale acestui proces.

Imageria ghidată este similară atât numeroaselor strategii de relaxare, cât și hipnozei. Ne putem imagina un continuum, cu tehnicile de relaxare standard aflate la un capăt și hipnoza la celălalt capăt, iar imageria ghidată undeva la mijloc. Așa cum este ea folosită de autor, imageria ghidată presupune implicarea copilului într-un exercițiu de relaxare focalizată, iar apoi folosirea imageriei ghidate cu scopul rezolvării de probleme, în mod direct sau indirect, cu privire la satisfacerea nevoilor copilului. Imageria ghidată aduce două avantaje în procesul terapiei prin joc. Unul dintre avantaje este că poate fi folosită pentru a-i ajuta pe copii să-și ia în stăpânire corpul și emoțiile deopotrivă. Alt avantaj este că imageria poate fi folosită pentru a amplifica generalizarea celorlalte câștiguri obținute în terapia prin joc, permițându-le copiilor să-și folosească fanteziile pentru a crea situații de viață ipotetice în camera de joacă, astfel încât să-și exerseze noile abilități dobândite cu sprijinul terapeutului. Cu alte cuvinte, imageria ghidată poate fi folosită pentru a crea o formă elaborată de joc de rol. Deși cel din urmă uz poate fi foarte eficient, subiectul discuției noastre este folosirea imageriei ghidate pentru a amplifica sentimentul de competență.

DESCRIERE

Imageria ghidată poate fi introdusă în orice moment al procesului de terapie prin joc. Copilul trebuie să poată urma indicații simple, secvențiale și trebuie să fie dispus să se relaxeze în timpul ședinței. Deși scopul final este de a-i oferi copilului un sentiment crescut de competență, procesul inițial necesită ca acesta să renunțe parțial la control în favoarea terapeutului, deoarece acesta din urmă va trebui să-l învețe pe copil tehnica. Există mai multe modalități prin care terapeutul îi poate prezenta copilului acest proces. De obicei copiii mai mici răspund la ideea unei excursii imaginare, în timp ce copiii mai mari preferă ideea de competență personală, inclusiv conceptul de autohipnoză.

Oricum ar fi prezentată imageria ghidată, terapeutul începe prin a-l învăța pe copil o strategie de relaxare elementară. Dacă acel copil este dispus, în primele etape ale exerciţiului, ar fi util să stea întins pe jos sau pe un scaun cu spătar rabatabil. Alternativ, funcționează foarte bine un fotoliu puf. Relaxarea musculară progresivă profundă (Jacobson, 1938) este probabil cel mai eficient mod de a-l pregăti pe copil pentru imageria ghidată. În această abordare a relaxării, copilului i se cere să se concentreze pe câte o grupă musculară pe rând, în timp ce se străduiește să obțină relaxarea respectivei grupe. Sunt adăugate secvențial grupe de mușchi, cu obiectivul atingerii relaxării corporale totale. Copiii mai mici pot avea dificultăți cu relaxarea musculară progresivă profundă, deoarece este un proces atât de pasiv. De obicei, în cazul lor, secvența de instrucțiuni contractare–relaxare care îi plimbă prin toate grupele musculare majore este mai eficientă (O’Connor, 1991). De exemplu, copilului i se poate spune să-și strângă degetele de la picioare, apoi să le relaxeze, să-și împingă genunchii laolaltă, apoi să-i relaxeze, să-și încordeze mușchii stomacului și apoi să-i relaxeze și tot așa. Fiecare grupă musculară va fi contractată și relaxată de câteva ori, într-o progresie secvențială lentă. Deşi relaxarea profundă facilitează procesul imageriei ghidate, ea nu este necesară; este suficient pur și simplu să-l determinăm pe copil să se concentreze și să urmeze instrucțiunile. Ţineți cont de următorul fapt: copilul ar trebui încurajat să atingă relaxarea cu ochii deschiși. Acest lucru îi va facilita mai târziu accesul la efectele imageriei, în situații în care relaxarea deplină nu este posibilă.

Odată ce s-a înregistrat măcar un nivel minim al relaxării, poate fi introdusă imageria ghidată. Imageria folosită trebuie adaptată nevoilor, experiențelor și nivelului de dezvoltare ale copilului. Vom ilustra cel mai bine acest aspect printr-un studiu de caz.

APLICARE

Michael avea 8 ani atunci când a fost adus la terapie prin joc pentru multiple comportamente legate de anxietate. În viața sa existaseră numeroase schimbări și niciunul dintre părinți nu fusese în mod special capabil să se ocupe de nevoile lui, din cauza propriilor lor suferințe. În timp ce terapia prin joc se concentra pe a-l ajuta pe Michael să-și identifice nevoile de bază și factorii care-l împiedicau să le satisfacă, imageria ghidată a fost introdusă pentru a-l ajuta să dobândească, așadar, controlul asupra simptomelor, reducându-i astfel o anumită parte a anxietății. Specific, coșmarurile lui Michael erau atât de tulburătoare, încât nu-i permiteau să aibă un somn odihnitor pe parcursul nopții.

Datorită vârstei sale, pentru inițierea relaxării a fost folosită o procedură de tipul contractare–relaxare. Deși terapeutul și-ar fi dorit ca Michael să practice imageria ghidată stând întins pe podea și folosind o pernă și o pătură, pentru Michael acest cadru era prea anxiogen, întrucât îi era teamă ca va adormi și că, efectiv, va avea un coșmar. Din acest motiv, inițial Michael a fost învățat relaxarea stând într-un fotoliu–puf și mutat apoi într-o improvizație de pat.

Într-o discuție cu Michael s-a ajuns la concluzia că una dintre imaginile pe care băiatul le considera foarte relaxante era înotul într-un lac (atâta vreme cât apa era suficient de limpede ca să vadă fundul lacului și să se asigure că nu există vreo creatură care să-l înhațe). Odată relaxat, terapeutul l-a ghidat să-și imagineze că stă întins într-o apă foarte puțin adâncă, pe malul unui lac. Imaginea a fost intensificată prin folosirea mai multor canale senzoriale. Michael a fost invitat să-și imagineze că nisipul pe care stătea întins era cald și foarte fin și că se simțea și se auzea precum foșnetul fotoliului–puf. Apoi Michael a fost rugat să-și imagineze cum apa care curgea pe corpul său era destul de caldă. I s-a spus să-și imagineze cerul albastru-deschis, cu nori albi și pufoși și să audă sunetul făcut de valurile foarte line, pe măsură ce se mișcau pe lângă urechile sale. Respirația sa a fost apoi sincronizată cu fluxul și refluxul valurilor, astfel încât valurile creșteau la inspirație și se retrăgeau la expirație. Lui Michael i-a plăcut foarte mult imaginea și a fost mai mult decât dispus să o exerseze acasă. Terapeutul l-a învățat pe Michael să înceapă să practice exercițiul dimineața, după trezire, pentru a reduce astfel probabilitatea ca Michael să fie atât de anxios în legătură cu posibilitatea de a adormi, încât să evite sarcina.

În timpul ședinței, terapeutul l-a ajutat pe Michael să învețe să folosească imaginea ca modalitate de recâștigare a controlului în timpul discutării materialului anxiogen. Dacă Michael devenea anxios pe parcursul ședinței, terapeutul îi indica să înceapă „să respire odată cu valurile", într-un ritm lent și măsurat. Când Michael a transmis semnalul că a ajuns într-o stare mai relaxată, el și terapeutul au început să introducă în proces imagini din coșmarurile băiatului. La început, lui Michael i s-a spus să rămână întins în lac și să exerseze observarea unora dintre monștrii din visele sale în norii de deasupra capului său. Din moment ce aceștia erau nori, și nu monștri, nu erau în mod special amenințători. Mai apoi monștrii au fost aduși la viață, iar Michael s-a implicat în numeroase exerciţii de imaginaţie în care deţinea controlul. Își trezea propriii monștri din lac pentru a-l proteja. Se transforma într-un cavaler cu puteri magice sau spunea o glumă, iar monștrii râdeau până se spărgeau în bucăți, la propriu. Cam în acea vreme, terapeutul a început să-i ceară lui Michael să folosească imageria atunci când se trezea noaptea dintr-un coșmar, ca modalitate de a se liniști singur. Pe măsură ce povestea avea tot mai mult succes, Michael era încurajat să folosească imageria înainte de a merge noaptea la culcare, pentru a-și crea vise care să nu fie înspăimântătoare. În esență, Michael scria scenariul viselor sale și preluase controlul asupra modului de exprimare a anxietății.

Așa cum poate fi observat în descrierea de mai sus, este important ca procesul de relaxare și imageria să ajungă sub controlul copilului. Terapeutul trece de la rolul de instructor la un rol în care pur și simplu oferă indiciul pentru începerea procesului, întărește procesul și contribuie la focalizarea pe folosirea procesului în afara ședinței. În cazul în care copiii nu câștigă controlul asupra procesului, este puțin probabil că vor fi capabili să-l folosească în afara ședinței, întrucât vor rămâne dependenți de terapeut. De asemenea ar trebui să fie evident că procesul, cel puțin în acest caz, a conținut și elemente de terapie cognitiv-comportamentală și desensibilizare sistematică. Așa cum am afirmat în introducere, imageria ghidată amplifică eficient procesul terapeutic.

În acest caz, pe cât de intense îi erau coșmarurile, Michael a avut nevoie de doar câteva săptămâni pentru a le reduce cu 80% și apoi de câteva zile pentru a le elimina realmente. Odată ce a experimentat sentimentul de competență, au urmat câștigurile rapide și generalizarea. Același proces a fost folosit pentru a-l ajuta pe Michael să stăpânească alte simptome legate de anxietate și pentru a-i spori performanța școlară.

Bibliografie

Jacobson, E. (1938). Progressive Relaxation: A Physiological and Clinical Investigation of Muscular States and Their Significance in Psychology and Medical Practice, 2nd ed. Chicago: Univeristy of Chicago Press.

O’Connor, K. (1991). The Play Therapy Primer. New York: Wiley.

3

Tufa de trandafiri

Violet Oaklander

INTRODUCERE

Am întâlnit pentru prima oară exercițiul „Tufei de trandafiri" în 1971, într-o carte numită Awareness: Exploring, Experimenting, Experiencing (Stevens, 1971). Cartea conține o varietate de exerciții de imagerie, speciale pentru adulți. Am considerat că acest exercițiu ar putea fi adaptat cu ușurință pentru a fi folosit cu copiii și l-am întrebuințat eficient timp de mulți ani.

ARGUMENT

Consider că folosirea fanteziei și imageriei ghidate reprezintă un instrument puternic pentru a-i ajuta pe copii să-și exprime emoțiile blocate, dorințele, nevoile, cererile și gândurile într-o manieră sigură, nonintruzivă. Adesea, tinerei persoane îi este mai ușor să răspundă la o metaforă despre viața sa decât realității dure. Folosirea fanteziei oferă o punte către viața interioară a copilului. Apoi copilul o poate privi, examina și, atunci când este pregătit, o poate lua în stăpânire. Această „luare în stăpânire" a aspectelor metaforei care se potrivesc îi oferă copilului autonomie și îi întărește sinele.

DESCRIERE

Îi cer copilului să-și închidă ochii, să respire adânc de câteva ori și să-și imagineze că este o tufă de trandafiri. „Sau poți fi orice fel de tufă de flori, dar vom spune că ești tufă de trandafiri."

„Ce fel de tufă de trandafiri ești tu? Ești foarte mică? Ești mare? Ești o tufă bogată sau firavă? Ai flori? Dacă da, ce fel de flori? Ce culoare au? Ai multe flori sau doar câteva? Ești pe deplin înflorită sau ai doar câțiva muguri? Ai frunze? Cum arată? Cum îți sunt lăstarii și crenguțele? Cum îți sunt rădăcinile? Sau poate că nu ai rădăcini. Dacă ai, sunt ele lungi și drepte? Sunt răsucite? Sunt adânci? Ai spini? Unde te afli: într-o curte? Într-un parc? În deșert? Pe lună? Poți fi oriunde. Crești într-un ghiveci, pe sol sau prin ciment? Ce se află în jurul tău? Mai există și alte tufe de trandafiri sau ești doar tu? Există copaci? Animale? Păsări? Oameni? Cum supraviețuiești? Cine are grijă de tine? Cum este vremea pentru tine acum? Există un gard sau poate pietre în preajma ta?"

După cum puteți vedea, în timp ce copilul se imaginează pe sine ca tufă de trandafiri, fac o mulțime de aluzii. Ofer numeroase sugestii și posibilități. În opinia mea, copiii, în special cei care sunt defensivi și adesea încordați, au nevoie de aceste sugestii pentru a se deschide în fața asocierilor creative.

Îl invit apoi pe copil să-și deschidă ochii și să deseneze tufa de trandafiri, inclusiv peisajul în care se află aceasta. De obicei, adaug: „Nu-ți face griji în legătură cu desenul — nu e necesar să fie cea mai bună lucrare a ta. Vei putea să mi-l explici. Mai apoi, pe măsură ce copilul îmi explică desenul, iau notițe. Îi cer copilului să descrie tufa de trandafiri folosind timpul prezent, ca și cum el sau ea ar fi acea tufă. Adresez întrebări, vorbind direct cu tufa de trandafiri, precum: „Cine are grijă de tine? Eşti singură? Cine locuiește în casa ta? și așa mai departe. După ce copilul s-a descris pe sine ca tufă de trandafiri, revin la notițele mele și citesc fiecare afirmație, întrebându-l pe copil dacă vreun lucru pe care l-a spus în rolul tufei de trandafiri se potrivește în vreun fel și pentru propria lui viață sau dacă îi reamintește de ceva.

APLICARE

Am folosit cu succes acest exercițiu în mod individual cu copiii, cu grupuri și chiar cu familii. Adolescenții, în special, reacționează la acest exercițiu, fetele și băieții deopotrivă. Pentru ei, este un exercițiu eficient de autodefinire, util totodată pentru aducerea la suprafață a unor trăiri mai profunde. Vorbind despre un trandafir care căzuse la pământ și se ofilea, un tânăr de 17 ani a recunoscut în fața mea, pentru prima oară, că simțea că trebuie să moară.

Gina, în vârstă de 8 ani, a spus despre sine ca tufă de trandafiri: „Am trandafiri roșii, nu am spini sau frunze și nu am rădăcini. Solul mă ajută. Sunt în Disneyland, pentru că îmi place să fiu fericită. Sunt protejată. [Exista un gard mare în jurul tufei de trandafiri.] Îngrijitorul are grijă de mine și mă udă o dată pe zi. Este o zi însorită. Sunt drăguță. Uneori mă simt singură. Sunt micuță și stufoasă. Nu plouă niciodată, dar uneori ninge. Pot vedea oameni. Sunt înconjurată de iarbă. Pot să cresc mai ușor dacă nu am rădăcini — dacă vor dori să mă replanteze, le va fi mai ușor".

Când am revenit la lista cu răspunsurile ei, Gina a spus următoarele lucruri despre propria ei viață: (Sunt protejată) „nu e valabil pentru viața mea. (Uneori mă simt singură) „O să-l văd pe tati în seara asta. (Sunt micuță și stufoasă) „Mi-aș dori să fi fost micuță — sunt prea înaltă. (Nu plouă niciodată, dar uneori ninge) „Nu-mi place ploaia. Aici îmi e dor de zăpadă. (Dacă vor dori să mă replanteze, le va fi mai ușor) „Nu știu ce se va întâmpla cu mine". Gina este adoptată, iar părinții ei s-au despărțit. De la despărțirea părinților, a prezentat numeroase simptome, cum ar fi plânsete, coșmaruri, lipsă de atenție la școală, comportament adeziv. Prin intermediul acestui exercițiu, am înțeles limpede că avea multe trăiri inconfortabile în legătură cu situația în care se afla — multă anxietate în legătură cu ce urma să se întâmple cu ea. Fusese până atunci incapabilă să exprime aceste emoții. Identificarea cu o tufă de trandafiri a facilitat începutul lucrului asupra grijilor ei.

Bibliografie

Oaklander, V. (2015). Ferestre către copiii noștri: Gestalt terapie pentru copii și adolescenți. București, Editura Herald.

Singer, J.L. (1973). The Child’s World of Make-Belive: Experimental Studies of Imaginative Play. New York: Academic Press.

Stevens, J.O. (1971). Awareness: Exploring, Experimenting, Experiencing. Moab, UT: Real People Press.

4

Să ne prefacem că știm cum se face

S. Eileen Theiss

INTRODUCERE

Uneori, atunci când lucrezi cu copiii, ideile îți vin pur și simplu. Nu mai țin minte când am început să folosesc această metodă de insuflare a încrederii, însă atunci când lucrezi în cadrul unei școli primare ai tendința să folosești orice funcționează!

De câte ori pe zi este rugat un învățător de către un copil: „Puteți să-mi legați șiretul?"! Am văzut numeroși învățători îngenunchind și legând acel șiret, fără să existe măcar o rugăminte! Îmi dau seama că este ceva ce ține de siguranță, dar ratăm atât de des ocazia de a-l implica pe copil într-o lecție care să-i dezvolte abilitățile, responsabilitatea personală și stima de sine.

Atunci când propria mea fiică era la grădiniță, am făcut voluntariat o dată pe săptămână, ca asistentă a educatoarei. Educatoarea mi-a dat sarcina să-i învăț pe copii să-și lege șireturile. Imaginați-vă cele aproape douăsprezece chipuri tinere aliniate și așteptându-și lecția!

ARGUMENT

Copiii au nevoie de ocazii ca să-și dezvolte sentimentul de încredere în propriile abilități. În cartea Raising Self-Reliant Children in a Self-Indulgent World, Stephen Glenn scrie despre cât de important este să-i permitem copilului să devină independent. „Există o credință dominantă că părinții și educatorii buni le explică, așadar, copiilor cum stau lucrurile. Cu toate acestea, părinții și educatorii cu adevărat eficienți colaborează cu copiii pentru a-i ajuta să descopere explicații utile de unii singuri" (Glenn, p. 76).

Atunci când un copil își dă seama cât de multe știe deja privind o anumită abilitate, chiar dacă e ceva dificil, copilul va depune efort în continuare și va încerca și alte abilități care-i păreau „de neatins".

DESCRIERE

Am descoperit că, atunci când un copil învață să-și lege șireturile, el sau ea cunoaște deja câțiva dintre pașii necesari, pur și simplu pentru că i-a observat pe ceilalți făcând asta. Dacă-i cereți acelui copil să-și lege șireturile, de obicei va răspunde: „Nu știu cum". Dar, dacă îi cereți aceluiași copil să se prefacă a ști și să vă arate cum se face, atunci copilul va parcurge cel puțin o parte dintre pașii necesari. Ce ocazie minunată se ivește atunci pentru a remarca: „Ooo, știi deja foarte multe! Iată cum termini...! Alte fraze care generează un răspuns pozitiv includ: „Dumnezeule, dar știi aproape tot! sau „Hei, tu doar mă păcăleai! Deja știi cu adevărat o mare parte". Folosind o situație imaginativă de joc, copilul își poate da frâu liber pentru a arăta ce știe, fără teama eșecului.

Adesea același copil poate fi convins să-l ajute pe un altul. Amintiți-vă că procesul este întotdeauna mai instructiv decât produsul, iar abilitățile învățate ajutându-l pe alt copil pot fi mult mai utile ambilor copii decât capacitatea propriu-zisă de a lega un șiret.

La fel ca în cazul oricărei activități, terapeutul, educatorul sau părintele va avea ocazia de a observa modul în care copilul răspunde unei provocări sau face față frustrării.

APLICARE

Aș sugera acest exercițiu părinților și educatorilor în egală măsură, ca modalitate de încurajare a independenței și a stimei de sine la copiii mici. Consider că tehnica ar putea fi aplicată și altor abilități, deși nu am încercat încă acest lucru. Vedeți, ezit să-i cer fetei mele adolescente, în vârstă de 15 ani: „Prefă-te că știi cum să conduci în marșarier și scoate mașina de pe alee".

Bibliografie

Glenn, S. (1988). Raising Self-Reliant Children in a Self-Indulgent World. Rocklin, CA: Prima Publishing and Communications.

SecŢiunea a doua

Tehnicile narative

5

Cuvinte pentru emoŢii

Heidi Gerard Kaduson

INTRODUCERE

O problemă frecventă în psihoterapia copiilor mici constă în neputința acestora de a-și verbaliza emoțiile. Întrebați direct, multor copii le este dificil să răspundă precis. Par că se protejează de emoții sau că nu reușesc să se conecteze la acele emoții care pentru ei sunt amenințătoare. Folosesc frecvent jocul „Cuvinte pentru emoții" cu populația de copii pe care o tratez — cei mai mulți dintre ei cu deficiențe de învățare sau deficit de atenție. Printr-o structură narativă, jocul le acordă copiilor distanța necesară pentru dezvoltarea capacității de verbalizare a emoțiilor.

ARGUMENT

Copiii comunică cel mai bine prin intermediul jocului. Jocul este modalitatea lor de autoexprimare cea mai firească. Jocul reprezintă o formă specială de comunicare. Atunci când sunt implicați într-un joc, mecanismele de apărare ale copiilor sunt reduse, crescând probabilitatea de a vorbi despre emoțiile lor, întrucât sunt doar răspunsuri la o întrebare dintr-un joc. Jocul le permite copiilor să pună în scenă acele gânduri și emoții de care sunt conștienți, dar pe care nu le pot exprima în cuvinte.

DESCRIERE

Terapeutul stă la același nivel cu copilul, fie la masă, fie pe podea. Terapeutul are 8 bucăți de hârtie de 10 x 15 centimetri, o cariocă și o cutie metalică de prăjituri, plină cu jetoane de poker. Prezentarea jocului în fața copilului se face după cum urmează:

Terapeutul: Ne vom juca un joc numit „Cuvinte pentru emoții". Mai întâi aș vrea să-mi spui numele unor emoții pe care un băiat sau o fată de [vârsta copilului] ani le are.

Copilul: Cum ar fi fericit?

Terapeutul: Fericit e un cuvânt bun. Voi scrie acest cuvânt pe una dintre bucățile astea de hârtie. [în cazul în care copilul nu știe să citească, terapeutul ar trebui să deseneze și o față care să reprezinte emoția.] Altă emoție?

Copilul: Supărat?

Terapeutul: Da, e o emoție bună — supărat. O voi nota și pe aceasta aici.

Terapeutul continuă să adune de la copil cuvinte care descriu emoții, asigurându-se că va fi notată fiecare emoție necesară pentru explorarea comportamentelor problematice. Atunci când copilul nu oferă un cuvânt (de exemplu, nervos sau speriat), terapeutul îl poate sugera.

După ce toate emoțiile sunt notate fiecare separat pe câte o foaie, terapeutul le aliniază în fața copilului.

Terapeutul: Aici sunt toate cuvintele care descriu emoții. Am în mâna mea o cutie de „emoții". Poate că arată ca niște jetoane de poker, dar în acest joc ele sunt emoții. Mai întâi am să spun o poveste, apoi voi așeza emoțiile pe aceste cuvinte.

Terapeutul relatează o poveste despre sine însuși. După ce spune povestea, terapeutul continuă așezând câteva jetoane de poker pe fiecare emoție potrivită — modificând, dacă e necesar, cantitatea plasată pe fiecare dintre ele și arătând că o persoană poate trăi mai multe emoții în același timp. Terapeutul spune apoi o poveste neamenințătoare despre copil. Poate fi ceva despre sportul sau despre lucrurile distractive pe care le face copilul, cu o răsturnare de situație care să permită în egală măsură răspunsuri pozitive și negative. Apoi copilului i se dă cutia cu „emoții" și i se cere să marcheze ce ar fi simțit în acele situații.

Terapeutul: Acum așază emoțiile pentru povestea aceasta.

Copilul: Aș fi atât de fericit.

Terapeutul: Fericit, OK. De ce ai fi fericit?

Copilul: Pentru că am înscris un gol.

Terapeutul: Alte emoții?

Copilul: Da, trist. [așază multe jetoane].

Terapeutul: O, asta e multă tristețe. De ce ai fi atât de trist?

Copilul: Pentru că am pierdut jocul.

Următoarea poveste este spusă de copil, pentru ca terapeutul să-și marcheze propriile emoții. Amintiți-vă că un copil își va proiecta emoțiile în orice poveste i se spune, iar terapeutul ar trebui să răspundă în consecință. Continuați până ce vor fi discutate aspectele fundamentale ale problemei actuale.

APLICARE

Tehnica le este utilă tuturor copiilor, dar în special celor care prezintă probleme comportamentale sau de anxietate. Tehnica îi permite terapeutului să vorbească despre și să investigheze aspecte care, în general, sunt prea amenințătoare pentru a fi abordate. Numeroși copii cu tulburare de deficit de atenție și hiperactivitate sunt capabili să comunice destul de bine atunci când folosesc această tehnică.

6

CărŢile de joc pentru povești

Norma Y. Leben

INTRODUCERE

În conceperea jocurilor structurate pentru clienții mei (copii, precum și adulți și părinți), îmi place să folosesc obiecte care sunt disponibile cu ușurință în mediul lor. Un teanc de cărți de joc reprezintă un astfel de obiect. Ţinând cont de acest aspect, am creat mai multe jocuri cu cărți de joc, având obiective multiple (Leben 1994).

Dintre cele șapte jocuri de cărți structurate pe care le-am conceput, „Jocul cărților de joc pentru povești" este preferatul meu, deoarece este simplu, dar reflectă cel mai bine ceea ce gândește clientul. Chiar și cel mai rezervat și tăcut copil participă la acest joc cu un anumit grad de încredere. Procesul jocului funcționează pentru un singur copil, pentru un grup mic de copii sau pentru membrii familiei. Sarcina terapeutului este de a asculta cu sensibilitate tema pe care fiecare jucător încearcă să o desfășoare în