Omul pentru sine: O cercetare asupra psihologiei moralei

Editori

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial

Magdalena Mărculescu

redactor

Victor Popescu

DESIGN

Alexe Popescu

Director producţie

Cristian Claudiu Coban

Dtp

Mihaela Gavriloiu

Corectură

Roxana Nacu

Maria Mușuroiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Man for Himself: An Inquiry Into the Psychology of Ethics

Autor: Erich Fromm

Copyright © 1947 by Erich Fromm

Originally published under the original English language title MAN FOR HIMSELF by Rinehart, New York, 1947

Copyright © Editura Trei, 2017 pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-719-824-9

ISBN (epub): 9786064002471

Fiţi lumini pentru voi înşivă

Fiţi propriul sprijin

Păstraţi în voi adevărul,

Singura lumină.

Buddha

Spusele adevărate vor părea mereu paradoxale, dar nicio altă învăţătură nu le poate lua locul.

Lao Zi

Cine sunt aşadar adevăraţii filosofi?

Cei ce iubesc şi văd adevărul.

Platon

Poporul Meu va pieri, pentru că nu mai cunoaşte pe Domnul.

Şi pentru că tu ai trecut cu vederea cunoaşterea Domnului,

Eu te voi da la o parte.

Osea

Calea care, după cum am arătat, duce încoace pare foarte dificilă, însă poate fi găsită. Trebuie în realitate să fie greu, pentru că doar rar e descoperită; căci dacă salvarea ar fi la îndemână şi ar putea fi descoperită fără multă trudă, cum ar putea să fie trecută cu vederea de aproape toată lumea? Însă lucrurile nobile sunt dificile din fire.

Spinoza

Cuvânt-Înainte

Cartea de faţă continuă, din multe puncte de vedere, volumul meu Fuga de libertate¹, în care am încercat să analizez fuga omului modern de sine şi de propria libertate; aici discut problemele eticii, normelor şi valorilor, care conduc la realizarea sinelui uman şi a potenţialităţilor sale. Inevitabil, anumite idei din Fuga de libertate sunt reluate în această carte, şi, deşi am încercat, pe cât de mult am putut, să scurtez discuţiile care se suprapun, nu am reușit să le omit cu desăvârşire. În capitolul despre natura omenească şi caracter, discut subiecte de caracterologie ce nu au fost abordate în cartea mai veche, dar vorbesc doar pe scurt despre problemele discutate acolo. Cititorul care doreşte să aibă o imagine completă a caracterologiei mele trebuie să citească ambele cărţi, chiar dacă acest lucru nu e necesar pentru înţelegerea acestui volum.

Mulţi cititori poate vor fi surprinşi de faptul că un psihanalist se ocupă de probleme de etică şi mai ales că îmbrăţişează ideea că psihologia nu numai că trebuie să demaşte judecăţile etice greşite, ci poate şi să întemeieze norme de conduită obiective şi valide. Această poziţie contrastează cu tendinţa dominantă în psihologia modernă, ce pune accentul pe „ajustare, nu pe „bine, plasându-se în tabăra relativismului etic. Experienţa mea de psihanalist practicant mi-a confirmat convingerea că problemele etice nu pot fi lăsate deoparte în studiul personalităţii, nici din punct de vedere practic, şi nici din punct de vedere teoretic. Judecăţile de valoare pe care le facem ne determină acţiunile, iar de validitatea lor depinde sănătatea mentală şi fericirea noastră. A pune judecăţile de valoare în rândul diverselor raţionalizări ale dorinţelor inconştiente iraţionale, chiar dacă pot fi şi aşa ceva, restrânge şi distorsionează imaginea personalităţii ca întreg. În ultimă instanţă, nevroza însăşi este un simptom al eşecului moral (însă „ajustarea" nu e nicicum un simptom al desăvârşirii morale). În multe cazuri, un simptom nevrotic exprimă un conflict moral, iar succesul efortului terapeutic depinde de înţelegerea şi soluţionarea problemei etice a persoanei.

Despărţirea psihologiei de etică este de dată relativ recentă. Marii gânditori umanişti din trecut, pe ale căror opere se bazează această carte, erau filosofi şi psihologi; credinţa lor era că înţelegerea naturii umane şi înţelegerea valorilor şi normelor care să-i guverneze viaţa erau interdependente. Freud şi şcoala sa, pe de altă parte, deşi au avut o contribuţie inestimabilă la progresul gândirii etice, datorită demontării judecăţilor de valoare iraţionale, au adoptat o poziţie relativistă cu privire la valori, fapt ce a avut un impact negativ nu doar asupra dezvoltării teoriei etice, dar şi asupra progresului psihologiei înseşi.

Cea mai importantă excepţie de la această tendinţă în psihanaliză este C.G. Jung. El a recunoscut că psihologia şi psihiatria sunt strâns legate de problemele morale şi filosofice ale omului. Cu toate că recunoaşterea aceasta e în sine foarte importantă, abordarea filosofică a lui Jung a condus doar la o reacţie împotriva lui Freud, şi nu la o psihologie înclinată spre filosofie care să meargă dincolo de Freud. Pentru Jung, „inconştientul" şi mitul au devenit noi surse de revelaţie, ce aveau pretenţia de a fi superioare gândirii raţionale din simplul motiv al originii lor nonraţionale. Puterea religiilor monoteiste occidentale, ca şi cea a marilor religii ale Indiei şi Chinei provine din preocuparea pentru adevăr şi din pretenţia fiecăreia de a fi credinţa adevărată. Deşi această convingere dă naştere la o intoleranţă fanatică faţă de alte religii, ea a sădit simultan în aderenţii şi oponenţii săi respectul pentru adevăr. Admiraţia sa eclectică pentru orice religie l-a făcut pe Jung să abandoneze căutarea adevărului în teoria sa. Toate sistemele, toate miturile şi simbolurile au o valoare egală pentru acesta, numai să fie nonraţionale. El e relativist cu privire la religie — iar această abordare constituie partea negativă şi nu opusul relativismului raţional, pe care îl combate cu atâta ardoare. Acest iraţionalism, fie că e îmbrăcat în termeni psihologici, filosofici, rasiali, fie politici, nu constituie un progres, ci e reacţionar. Eşecul raţionalismului din secolele optsprezece şi nouăsprezece nu s-a datorat credinţei sale în raţiune, ci obtuzităţii concepţiilor sale. Greşelile unui raţionalism unilateral nu pot fi îndreptate de şi mai puţină raţiune, ci de mai multă, ca şi de o căutare neostoită a adevărului — iar aici nu ne ajută cu nimic obscurantismul pseudoreligios.

Psihologia nu poate fi ruptă de filosofie, şi nici etica de sociologie sau de economie. Faptul că am subliniat în această carte problemele filosofice ale psihologiei nu înseamnă că am ajuns să cred că factorii socioeconomici sunt mai puţin importanţi: această abordare unilaterală este în întregime dictată de forma de prezentare, şi sper să public un alt volum de psihologie socială care să se concentreze asupra interacţiunii factorilor psihologici cu cei socioeconomici.

Poate părea că psihanalistul, care poate să observe tenacitatea şi încăpăţânarea aspiraţiilor iraţionale, va trebui să adopte o perspectivă pesimistă asupra capacităţii omului de a se autoguverna şi de a se elibera din robia pasiunilor iraţionale. Trebuie să mărturisesc faptul că în munca mea analitică am fost tot mai impresionat de fenomenul opus: de puterea aspiraţiilor spre fericire şi sănătate, care fac parte din înzestrarea naturală a omului. „Vindecarea" înseamnă eliminarea obstacolelor ce stau în calea realizării lor. Există mai puţine motive să ne mirăm de existenţa a atât de multor nevrotici, cât de fenomenul atât de multor oameni care sunt relativ sănătoşi, în ciuda influenţelor nefavorabile la care sunt expuşi.

Pare oportună o avertizare. Mulţi oameni de azi aşteaptă de la cărţile de psihologie să le ofere reţete pentru „fericire ori „pace sufletească. Această carte nu conţine niciun astfel de sfat. Ea e o încercare teoretică de a clarifica problema eticii şi psihologiei; scopul său e mai degrabă de a-l face pe cititor să se autointerogheze decât să-l liniştească.

Nu pot să exprim îndeajuns de mult cât de îndatorat sunt prietenilor, colegilor şi discipolilor, care m-au stimulat şi mi-au făcut sugestii ce m-au ajutat să scriu volumul de faţă. Totuşi, doresc să-mi exprim recunoştinţa mai ales faţă de cei care au contribuit direct la definitivarea acestui volum. Nepreţuit a fost mai ales ajutorul dlui Patrick Mullahy; el şi dr. Alfred Seidemann au făcut un număr de sugestii stimulante, dar şi de critici referitoare la temele filosofice abordate în carte. Sunt foarte îndatorat profesorului David Riesman pentru multe sugestii constructive şi dlui Donald Slesinger, care a contribuit mult la cursivitatea manuscrisului. Cel mai mult sunt însă dator soţiei mele, care m-a ajutat să-mi revizuiesc manuscrisul şi care a făcut multe sugestii importante referitoare la organizarea şi conţinutul cărţii; mai ales concepţia despre aspectele pozitive şi negative ale orientării neproductive e îndatorată mult sugestiilor sale.

Doresc să mulţumesc şi editorilor revistelor Psychiatry şi American Sociological Review pentru permisiunea de a folosi în acest volum articolele mele „Egoism şi iubire de sine, „Credinţa ca trăsătură de caracter şi „Originile individuale şi sociale ale nevrozei".

¹ Volum tradus în 2016 la Editura Trei (N. red.).

I

Problema

„Dar sufletul se hrăneşte cu ceva, Socrate? — „Desigur! Cu învăţături, am zis eu. „Şi să luăm seama ca nu cumva sofistul să ne înşele lăudând cele ce vinde, aşa cum fac cei ce vând hrana pentru trup, negustorii mai mari sau mai mici. Căci aceştia, neştiind ce e bun şi ce e rău pentru trup, dintre mărfurile pe care le aduc, atunci când le vând, le laudă pe toate deopotrivă, iar cumpărătorii lor sunt la fel de neştiutori, afară de cazul că vreunul dintre ei se întâmplă să fie instructor de gimnastică sau medic. Tot astfel şi cei care răspândesc diferite învăţături prin cetăţi, vânzându-le ca pe o marfă şi făcând negustorie, laudă întotdeauna, celui doritor să ia, toate cele ce au de vânzare; dar adesea, o! bunule, nu ştiu nici ei ce e bun şi ce e vătămător pentru suflet din cele ce vând. La fel şi cei care cumpără de la ei, dacă nu cumva se întâmplă ca vreunul să se priceapă la îngrijirea sufletului. Prin urmare, dacă se întâmplă să ştii ce e bun şi ce e rău dintre acestea, atunci poţi cumpăra în deplină siguranţă învăţături de la Protagoras sau de la oricare altul; dacă nu, ai grijă, dragul meu, să nu te pui în primejdie jucând la zar lucrurile cele mai de preţ. Căci mult mai mare este pericolul la cumpărarea învăţăturilor decât la cumpărarea alimentelor.

— Platon, „Protagoras"²

Spiritul mândru şi optimist a constituit nota distinctivă a culturii occidentale din ultimele câteva secole: mândria că raţiunea e un instrument cu care omul înţelege şi stăpâneşte natura; optimismul că speranţele cele mai îndrăzneţe ale umanităţii se vor îndeplini, că se va ajunge la cea mai mare fericire pentru cel mai mare număr de oameni.

Mândria omului nu e lipsită de temei. Prin meritele raţiunii sale, omul a construit o lume materială ale cărei realităţi întrec până şi visurile şi viziunile din poveşti şi utopii. El stăpâneşte energii fizice care vor da speciei umane posibilitatea de a-şi asigura condiţiile materiale necesare pentru o existenţă demnă şi productivă şi, deşi multe din ţelurile sale nu au fost încă atinse, aproape sigur ele rămân accesibile, iar problema producţiei — care a fost problema trecutului — e rezolvată, în principiu. Acum, pentru prima oară în istorie omul poate vedea că ideea unităţii speciei umane şi de cucerire a naturii în folosul omului nu mai sunt un vis, ci o posibilitate realistă. Nu e oare el îndreptăţit să fie mândru şi să aibă încredere în sine şi în viitorul umanităţii?

Însă omul modern se simte neliniştit şi din ce în ce mai nedumerit. Munceşte şi face eforturi, însă îşi dă vag seama de sentimentul de inutilitate al activităţilor sale. În vreme ce puterea sa asupra materiei creşte, el se simte neputincios în viaţa sa individuală şi socială. Deşi creează mijloace noi şi din ce în ce mai bune de a îmblânzi natura, a ajuns să fie prins în plasa respectivelor mijloace şi a pierdut din vedere scopul, singurul ce le oferă sens — omul însuşi. A devenit stăpânul naturii, dar în paralel a ajuns sclavul maşinii pe care el însuşi a construit-o. În pofida cunoaşterii pe care o are despre materie, el ignoră cele mai importante şi mai fundamentale probleme ale existenţei umane: ce e omul, cum ar trebui să trăiască şi cum energiile fantastice din interiorul omului pot fi eliberate şi folosite în mod constructiv.

Criza omului contemporan a condus la o abandonare a speranţelor şi ideilor Iluminismului, sub auspiciile cărora a început progresul nostru economic şi politic. Însăşi ideea de demnitate şi putere a omului e etichetată drept o iluzie copilărească, iar în loc e predicat „realismul", un nou termen pentru lipsa extremă de încredere în om. Ideea de demnitate şi de putere care i-a dat omului forţa şi curajul necesare pentru giganticele sale realizări din ultimele câteva secole e atacată, sugerându-se că trebuie să ne întoarcem la acceptarea neputinţei şi lipsei de importanţă, ce ar caracteriza în ultimă instanţă omul. Această idee ameninţă să distrugă înseşi rădăcinile din care a crescut cultura noastră.

Ideile Iluminismului i-au arătat omului că se poate încrede doar în propria raţiune ca ghid pentru stabilirea unor norme etice valide şi că se poate baza pe sine, fără a avea nevoie de vreo revelaţie ori de autoritatea bisericii, ca să ştie binele şi răul. Mottoul Iluminismului a fost „îndrăzneşte să ştii, adică „ai încredere în cunoaşterea ta, şi el a devenit un stimulent pentru eforturile şi realizările omului modern. Îndoielile crescânde cu privire la autonomia şi raţiunea umană au creat o stare de confuzie morală, în care omul e lipsit de călăuzirea revelaţiei ori a raţiunii. Rezultatul constă în acceptarea unei poziţii relativiste, potrivit căreia judecăţile de valoare şi normele etice sunt chestiuni care ţin exclusiv de gusturi şi preferinţe arbitrare, iar pe acest tărâm nu putem spune nimic. Însă din moment ce omul nu poate trăi fără valori şi norme, un astfel de relativism face din el o pradă uşoară pentru sistemele de valori iraţionale. El se întoarce la poziţia pe care grecii, anticii, creştinismul, Renaşterea şi Iluminismul de secol optsprezece au depăşit-o. Nevoile statului, entuziasmul pentru calităţile magice ale liderilor puternici, maşinile puternice şi succesul material au devenit sursele normelor şi judecăţilor de valoare.

Trebuie oare să lăsăm lucrurile aşa? Trebuie oare să alegem între religie şi relativism? Trebuie să acceptăm retragerea raţiunii din chestiunile etice? Va trebui cumva să credem că alegerea între libertate şi sclavie, iubire și ură, adevăr şi falsitate, integritate şi oportunism, viaţă şi moarte e doar rezultatul unor multiple preferinţe subiective?

Mai există în realitate o alternativă. Putem formula norme etice valide numai prin intermediul raţiunii omeneşti. Omul e capabil să discearnă şi să facă judecăţi de valoare la fel de valide ca orice altă judecată provenind din raţiune. Marea tradiţie a gândirii etice umaniste stă la baza sistemelor de valori bazate pe autonomia umană şi raţiune. Aceste sisteme au fost construite pornind de la premisa că, pentru a şti ce e bine şi ce e rău pentru om, va trebui să cunoaştem natura umană. De aceea, ele erau fundamental şi cercetări psihologice.

Dacă etica umanistă se fundamentează pe cunoaşterea naturii omului, psihologia modernă şi mai ales psihanaliza ar fi trebuit să fie unul din stimulii cei mai puternici pentru dezvoltarea eticii umaniste. Însă deşi psihanaliza a adăugat foarte mult la cunoaşterea omului, nu ne-a sporit şi cunoaşterea modului în care omul trebuie să trăiască şi a ce trebuie să facă. Principala funcţie a psihanalizei a fost „demascarea", şi demonstrarea faptului că judecăţile de valoare şi normele etice sunt expresii raţionalizate ale dorinţelor şi fricilor iraţionale, uneori inconştiente, aşa încât aceste judecăţi şi norme nu pot pretinde o validitate obiectivă. Deşi această demascare a fost în sine extrem de valoroasă, a devenit treptat sterilă, pe măsură ce nu reuşea să treacă dincolo de simpla critică.

Psihanaliza, în încercarea de a transforma psihologia într-o ştiinţă a naturii, a făcut greşeala de a separa psihologia de problematica filosofiei şi eticii. A ignorat că personalitatea umană nu poate fi înţeleasă decât dacă luăm în considerare totalitatea omului, inclusiv nevoia lui de a găsi un răspuns la problema sensului propriei existenţe şi de a descoperi normele după care trebuie să trăiască. „Homo psychologicus al lui Freud e o construcţie la fel de himerică pe cât era „homo oeconomicus din economia clasică. E imposibil să înţelegem omul şi perturbările sale mentale şi afective fără să înţelegem natura şi valoarea conflictelor morale. Psihologia nu va progresa izolând „natura de un domeniu aşa-zis „spiritual şi concentrându-se doar pe prima, ci va evolua doar prin întoarcerea la marea tradiţie a eticii umaniste, ce gândea omul ca o totalitate psiho-spirituală, fiind încredinţată că scopul omului e să fie el însuşi şi că pentru aceasta el trebuie să existe pentru sine.

Am scris această carte cu intenţia de a reafirma validitatea eticii umaniste, pentru a demonstra că a cunoaşte natura umană nu conduce la relativism, ci, dimpotrivă, la convingerea că sursa normelor pentru conduita etică este de găsit în însăşi natura omului. De asemenea, îmi propun să arăt că normele morale provin din calităţile inerente omului, şi că încălcarea lor conduce la o dezintegrare mentală şi emoţională. Voi încerca să arăt că structura de caracter a personalităţii mature şi integrate, caracterul productiv, este sursa şi baza virtuţii, iar „viciul" înseamnă, în ultimă instanţă, indiferenţă faţă de propria persoană şi automutilare. Nu renunţarea de sine şi nici egoismul, ci iubirea de sine, nu negarea individului, ci afirmarea adevăratului său sine omenesc sunt valorile supreme ale eticii umaniste. Dacă omul e să creadă în valori, el va trebui să se cunoască şi să conștientizeze capacitatea propriei sale naturi de a genera bine şi productivitate.

² Platon, „Protagoras", trad. Ştefan Bezdechi, în Platon, Opere, vol. I (Bucureşti: Editura Ştiinţifică și Enciclopedică, 1975), p. 428.

II

Etica umanistă: știinţa aplicată a artei de a trăi

Cândva rabinul Susia se ruga lui Dumnezeu: „Doamne, te iubesc atât de mult, dar nu mi-e destul de frică de tine. Doamne, te iubesc atât de mult, dar nu mi-e destul de frică de tine. Dă-mi teama de tine a unuia din îngerii tăi, care sunt pătrunși de numele tău înfricoșător".

Și Dumnezeu i-a auzit ruga, și numele Său a pătruns în inima ascunsă a lui Susia, așa cum se arată îngerilor. Însă la asta, Susia s-a băgat sub pat ca un cățeluș, și o frică animalică l-a cuprins, până când a urlat: „Doamne, lasă-mă să te iubesc iar ca Susia".

Și Dumnezeu l-a auzit și de data asta³.

1. Etică umanistă și etică autoritară

Dacă nu dorim să abandonăm căutarea unor norme de conduită obiectiv valide, așa cum o face relativismul etic, ce criterii pentru astfel de norme putem găsi? Tipul de criterii depinde de tipul de sistem etic ale cărui norme le studiem. În mod necesar, criteriile eticii autoritare sunt fundamental diferite de cele din etica umanistă.

În etica autoritară, o autoritate spune ceea ce e bine pentru om și stabilește legile și normele comportamentului; în etica umanistă omul însuși e atât cel care instituie normele, cât și cel care li se supune, deci este atât sursa lor formală sau agentul reglementator, dar și obiectul lor.

Folosirea termenului „autoritar" face necesară clarificarea conceptului de autoritate. Există multă confuzie cu privire la acest concept, deoarece adesea se crede că suntem în fața unei alternative, aceea de a avea o autoritate dictatorială și irațională, ori de a nu avea nicio autoritate. Această dihotomie e însă una înșelătoare. Problema reală este: De ce tip de autoritate avem nevoie? Autoritatea rațională își are originea în competență. Persoana a cărei autoritate e respectată acționează competent în misiunea care i-a fost încredințată de cei care i-au dat-o. El nu trebuie să-i intimideze sau să le stârnească admirația cu calități magice; câtă vreme și în măsura în care el ajută de o manieră competentă, și nu abuzează de statutul său, autoritatea sa e bazată pe temeiuri raționale și nu are nevoie de vreo teamă irațională. Autoritatea rațională nu numai că permite, ci chiar impune permanent întrebări și critici din partea celor care i se supun; ea e întotdeauna temporară, acceptarea sa depinzând de performanțe. Sursa autorității iraționale, în schimb, e întotdeauna puterea asupra altor oameni. Această putere poate fi fizică sau mentală, poate fi reală sau doar fictivă, provenind din angoasa și neajutorarea persoanei care se supune respectivei autorități. Puterea, pe de o parte, și frica, pe de cealaltă, sunt întotdeauna contraforții pe care se sprijină autoritatea irațională. Autoritatea nu doar că nu trebuie criticată, ci chiar e interzis să o faci. Autoritatea rațională se bazează pe egalitatea între autoritate și subiect, diferențele fiind doar în ce privește gradul de cunoaștere sau de pricepere într-un anumit domeniu. Autoritatea irațională se bazează, prin natura sa, pe inegalitate, ceea ce implică o diferență de valoare. Când folosim expresia „etică autoritară", ne