 Mihai Eminescu (născut ca Mihail

Eminovici) (n. 15 ianuarie 1850,

Botoşani sau Ipoteşti - d. 15 iunie 1889,
Bucureşti) a fost un poet, prozator şi
jurnalist român, socotit de cititorii
români şi de critica literară postumă
drept cea mai importantă voce poetică
din literatura română.
 Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu
însuşi şi-a trecut data naşterii ca fiind
20 decembrie 1849, iar în documentele
gimnaziului din Cernăuţi unde a studiat
Eminescu este trecută data de 14 decembrie
1849. Totuşi, Titu Maiorescu, în lucrarea
Eminescu şi poeziile lui (1889) citează
cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu şi
preia concluzia acestuia privind data şi locul
naşterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850,
în Botoşani. Această dată rezultă din mai multe
surse, printre care un dosar cu note despre
botezuri din arhiva bisericii Uspenia
(Domnească) din Botoşani; în acest dosar data
naşterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar
a botezului la data de 21 în aceeaşi lună. Data
naşterii este confirmată de sora mai mare a
poetului, Aglae Drogli, care însă susţine că locul
naşterii trebuie considerat satul Ipoteşti.[5]
 Copilăria a petrecut-o la Botoşani şi Ipoteşti, în casa
părintească şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de
mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura, stare
evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (
Fiind băiet… sau O, rămâi).
 Între 1858 şi 1866, a urmat cu intermitenţe şcoala
primară National Hauptschule (Şcoala primară ortodoxă
orientală) la Cernăuţi. Frecventează aici şi clasa a IV-a
în anul scolar 1859/1860. Nu cunoaştem unde face
primele două clase primare, probabil într-un pension
particular. Are ca învăţători pe Ioan Litviniuc şi Ioan
Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici. Cadre
didactice cu experienţă, învăţătorii săi participă la viaţa
culturală şi întocmesc manuale şcolare. Termină şcoala
primară cu rezultate bune la învăţătură. Nu s-a simţit
legat, afectiv, de învăţătorii săi şi nu-i evocă în scrierile
sale. A urmat clasa a III-a la „Nationale Hauptschule“
din Cernăuţi, fiind clasificat al 15-lea între 72 de elevi.
A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de
elevi, după care a făcut două clase de gimnaziu.
 În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deşi avea o situaţie
bună la învăţătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G.
Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent). Plecând de
vacanţa Paştelui la Ipoteşti, nu s-a mai întors la şcoală.
 Promoţia 1864 a gimnaziului din Cernăuţi. În medalion ar putea fi
Eminescu
 În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerul Învăţământului
din Bucureşti o subvenţie pentru continuarea studiilor sau un loc de
bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“. În
21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoşani, i
s-a promis că va fi primit „negreşit la ocaziune de vacanţă, după ce,
însă, va îndeplini condiţiunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat
la Cernăuţi unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea
reprezentaţii. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la
Tribunalul din Botoşani, apoi, peste puţin timp, a fost copist la
comitetul permanent judeţean.
 La 5 martie 1865, Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul
cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Şerban. În
11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat paşaport pentru trecere în
Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron
Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situaţia lui şcolară era de
„privatist“. Cunoştea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.
 1866 este anul primelor manifestări literare
ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare
profesorul de limba română Aron Pumnul.
Elevii scot o broşură,
Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti
(Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului
lor profesoriu), în care apare şi poezia
La mormântul lui Aron Pumnul semnată M.
Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/
9 martie (stil nou) debutează în revista
Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu
poezia De-aş avea. Iosif Vulcan îl convinge
să-şi schimbe numele în Eminescu şi mai
târziu adoptat şi de alţi membri ai familiei
sale. În acelaşi an îi mai apar în „Familia”
alte cinci poezii.
 În 1867 a intrat ca sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi
secretar în formaţia lui Mihail Pascaly şi, la recomandarea acestuia, sufleor
şi copist la Teatrul Naţional, unde îl cunoaşte pe I. L. Caragiale. Cu această
trupă face turnee la Brăila, Galaţi, Giurgiu, Ploieşti. A continuat să publice în
Familia; a scris poezii, drame (Mira), fragmente de roman (Geniu pustiu),
rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană (
Arta reprezentării dramatice, de H. Th. Rötscher).
 Este angajat în 1868 ca sufleur în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase
mai multe forţe teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu şi actori din
trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii, aceasta trupă a jucat la Braşov,
Sibiu, Lugoj, Timişoara, Arad şi alte oraşe bănăţene. Iosif Vulcan l-a întâlnit
cu ocazia acestui turneu şi a obţinut de la Eminescu poeziile La o artistă şi
Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august şi
19 septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul
Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în
Bucureşti, Eminescu a făcut cunoştinţă cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind
mulţumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleur a doua oară şi copist al
Teatrului Naţional. În 29 septembrie, Eminescu semnează contractul legal în
această calitate. Obţine de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se
obligă să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice -
Dezvoltată ştiinţific şi în legătura ei organică de profesorul dr.
Heinrich Theodor Rotscher (după ediţia a II-a). Traducerea, neterminată,
scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase.
Acum începe şi proiectul său de roman Geniu pustiu.
 Între 1869 şi 1872 este student la Viena. Urmează
ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie şi
Drept (dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi).
Activează în rândul societăţii studenţeşti (printre
altele, participă la pregătirea unei serbări şi a unui
Congres studenţesc la Putna, cu ocazia împlinirii a
400 de ani de la zidirea mănăstirii de către
Ştefan cel Mare), se împrieteneşte cu Ioan Slavici;
o cunoaşte, la Viena, pe Veronica Micle; începe
colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca
publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele
semne ale "bolii".
 Între 1872 şi 1874 a fost student „extraordinar” la
Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiţia să-
şi ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate
două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.
 Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu
i-o datorăm lui I.L. Caragiale care după moartea
poetului a publicat trei scurte articole pe această
temă: În Nirvana, Ironie şi Două note. După părerea
lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui
Eminescu era faptul că „avea un temperament de o
excesivă neegalitate”[7] . Viaţa lui Eminescu a fost o
continuă oscilare între atitudini introvertite şi
extravertite.[8]
 „Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în
cele din urmă momente bune: vesel şi trist;
comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-
se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci
de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de
plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i;
nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată
nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru
artist, nefericită pentru om!”
 Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876,
nevoit să o practice din cauza schimbărilor prilejuite de căderea
guvernului conservator. Până atunci el fusese revizor şcolar în
judeţele Iaşi şi Vaslui, funcţie obţinută cu sprijinul ministrului
conservator al învăţământului, Titu Maiorescu. Imediat după
preluarea conducerii ministerului de către liberalul Chiţu, Eminescu a
fost demis din funcţia de revizor şcolar şi a lucrat ca redactor la
Curierul de Iaşi, publicaţie aflată atunci în proprietatea unui grup de
junimişti. La iniţiativa lui Maiorescu şi Slavici, Eminescu a fost
angajat în octombrie 1877 ca redactor la cotidianul Timpul, organul
oficial al conservatorilor, unde a rămas în următorii şase ani.
 Deşi a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a
practicat jurnalismul ca pe o meserie oarecare din care să-şi câştige
pur şi simplu existenţa. Articolele pe care le scria au constituit o
ocazie de a face cititorilor educaţie politică, aşa cum îşi propusese.
 „Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că
politica ce se face azi în România şi dintr-o parte şi dintr-alta e o
politică necoaptă, căci pentru adevărata şi deplina înţelegere a
instituţiilor noastre de azi ne trebuie o generaţiune ce-avem de-a o
creşte de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place
dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e
creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni.
Nu caut adepţi la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu
ţine ca la el însuşi.[11] ”
 Venere şi Madonă 15 aprilie 1870, „Convorbiri literare“
 Mortua est! 1 martie 1871, „Convorbiri literare“
 Noaptea... 15 iunie 1871, „Convorbiri literare“
 Floare albastră 1 aprilie 1873, „Convorbiri literare“
 Melancolie 1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“
 Crăiasa din poveşti 1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“
 Lacul 1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“
 Dorinţa 1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“
 Povestea codrului martie 1878, „Convorbiri literare“
 Singurătate martie 1878, „Convorbiri literare“
 Departe sunt de tine... martie 1878, „Convorbiri
literare“ A apărut fără titlu
 Pajul Cupidon 1 februarie 1879, „Convorbiri literare“
 O, rămâi 1 februarie 1879, „Convorbiri literare“
 De câte ori, iubito... septembrie 1879, „Convorbiri
literare“
 Atât de fragedã... septembrie 1879, „Convorbiri
literare“.
 Afară-i toamnã... octombrie 1879, „Convorbiri literare“
 Sunt ani la mijloc... octombrie 1879, „Convorbiri
literare“
 Când însuşi glasul... octombrie 1879, „Convorbiri
literare“
 Freamăt de codru octombrie 1879, „Convorbiri
literare“
 Revedere octombrie 1879, „Convorbiri literare“
 Despărţire octombrie 1879, „Convorbiri literare“
 O, mamă... 1 aprilie 1880, „Convorbiri literare“
 Scrisoarea I 1 februarie 1881, „Convorbiri
literare“
 Scrisoarea II 1 aprilie 1881, „Convorbiri literare“
 Scrisoarea III 1 mai 1881, „Convorbiri literare“
 Scrisoarea IV 1 septembrie 1881, „Convorbiri
literare“
 Luceafãrul aprilie 1883, „Almanahul Societăţii
Academice România jună“
 S-a dus amorul... 24 aprilie/6 mai 1883,
„Familia“ Nr. 18
 Când amintirile... 15/25 mai 1883, „Familia“ Nr. 20
 Adio 5/17 iunie 1883, „Familia“ Nr. 33
 Doină 1 iulie 1883, „Convorbiri literare“
 Pe lângă plopii fără soţ... 28 august/9 septembrie 1883,
„Familia“ Nr. 35
 Şi dacă... 13/25 noiembrie 1883, „Familia“ Nr. 46
 Criticilor mei 1883/84 Poeziile au fost scrise începând cu
anul 1876.
 Mai am un singur dor 1883/84,
 Somnoroase păsărele... 1883/84,
 Sara pe deal 1 iulie 1885, „Convorbiri literare“
 Scrisoarea V - Dalila 1 ianuarie 1886, „Epoca“
 La steaua 25 octombrie 1886, „România liberă“
 Geniu sublim (Eminescu), scenariu de film,
scris in 1966 de scriitorul Cristian Petru Bălan
şi achiziţionat oficial de Centrul Cinematografic
Bucureşti, secţia scenarii film, în 1967. După
emigrarea autorului în America, scenariul a
fost publicat în 1996, la editura Western
Publishing din Chicago, câteva exemplare
existând şi în România (Biblioteca Academiei
Române, Biblioteca Universitâţii din Bucureşti
ş.a.).
 La steaua care-a rasarit
E-o cale-atât de lunga,
Ca mii de ani i-au trebuit
Luminii sa ne-ajunga.
 Poate de mult s-a stins în drum
În departari albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,
 Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zarit,
Azi o vedem, si nu e.

 Tot astfel când al nostru dor

Pieri în noapte-adânca,
Lumina stinsului amor
Ne urmareste înca.