Romantismul Biedermeier este o variantă degradată a Romantismului înalt, manifestat în

Europa în perioada 1790-1815, impur, eclectic şi predispus la orice compromis stilistic

sau simbioză tematică. Conceptul de romantism Biedermeier se poate asocia produsului
literar al anilor 1830-1860 (cf. Virgil Nemoianu, respectiv, Nicolae Manolescu) pentru a
identifica fenomenul hibridării estetice, conglomerat de forme şi motive vechi şi noi în
cuprinsul aceleiaşi opere. Alecsandri ar putea fi în acest sens exemplul tipic.

+ romantism de tip Biedermeier = impur, eclectic, hibridare estetică, conglomerat

de forme, motive noi şi vechi etc.; ex: Vasile Alecsandri

+ biedermeier, denumire instituită de Virgil Nemoianu, echivalentă cu „îmblânzire

romantismului”
- Ar exista un romantism „înalt” (High Romantism) şi un romantism edulcorat
(îndulcit), decadent. În timp ce primul romantism era cumva sălbatic, sumbru,
terifiant, ca la Edgar Alan Poe, romantismul „târziu” rămâne cantonat în zona
lucrurilor minore, chiar în registrul derizoriului, ca produs al mentalităţii unei
clase mijlocii.
- Romantismul „îmblânzit” se identifică, la poetul paşoptist, cu temperamentul
clasic, echilibrat, denotând un rafinament al trăirii şi al percepţiei.
- În pastelul lui Alecsandri există un conglomerat de teme (natura, arta poetică,
timpul) şi de motive (camera, ca spaţiu al solitudinii plăcute, motivul călătoriei,
motivul inspiaraţiei), un exces de imagini şi de figuri de stil, mai ales inversiuni şi
epitete duble sau personificări. Ca reper fundamental, visarea cu ochii deschişi
(reveria, definită de Gaston Bachelard), marchează dublul registru al imaginii –
nocturn şi diurn.
- Epocă a romanţiosului în faza sa crepusculară, romantismul poeziilor lui
Alecsandri este, mai curând, unul de atmosferă tihnită, în liniştea conacului de la
Mirceşti („Iar eu, retras în pace…”). Camera este un spaţiu al reveriei uşoare şi al
intimităţii (focul, lampa, căţeluşul, la final). Focul trezeşte inspiraţia, “zâna
drăgălaşă, cu glasul aurit” – motivul romantic al inspiraţiei (“scriu o strofă dulce
pe care-o prind din zbor”).
- Romantismul "imblinzit" accepta mai degraba separarea decit integrarea: trecerea
de la universalism la diferitele scoli nationale, de exemplu; distinctia intre natura
si cultura, ca si intre ratiune si imaginatie. Iubirea absoluta deschide calea
glorificarii afectiunii familiale si a pacii domestice.

- Idilismul devine o stare de spirit preferată – “În sobă arde focul”;

- Referirile mitologice slujesc creării unei atmosfere confortabile
- Natura este contemplată din spaţiul intim al camerei; afară se dezlănţuie vijelia,
dar natura nu devine, ca la romantici, o cutie de rezonanţă a sentimentelor. Fără să
trăiască tristeţi insurmontabile, poetul se refugiază în reverie.
- Poetul introduce elemente ale spaţiului exotic, folosindu-se de reînvierea unor
frânturi de imagini, recuperate prin memoria afectivă, proustiană – imaginea
Veneţiei, legată de trăirile şi senzaţiile unei frumoase călătorii – “O sprintenă
corvetă, un răpede-alcyon;”
- Perdelele-s lăsate şi lampele aprinse;
În sobă arde focul, tovarăş mângăios,
Şi cadrele-aurite, ce de păreţi sunt prinse,
Sub palidă lumină, apar misterios.

Afară plouă, ninge! afară-i vijelie,

Şi crivăţul aleargă pe câmpul înnegrit;
Iar eu, retras în pace, aştept din cer să vie
O zână drăgălaşă, cu glasul aurit.

Pe jilţu-mi, lângă masă, având condeiu-n mână,

Când scriu o strofă dulce pe care-o prind din zbor,
Când ochiu-mi întâlneşte ş-admiră o cadână
Ce-n cadrul ei se-ntinde alene pe covor.

Frumoasă, albă, jună, cu formele rotunde,

Cu pulpa mărmurie, cu sânul, dulce val,
Ea pare zea Venus când a ieşit din unde
Ca să arate lumei frumosul ideal.

Alăture apare un câmp de aspră luptă,

Pătat cu sânge negru acoperit cu morţi.
Un june-n floarea vieţii strângând o spadă ruptă
Ţinteşte ochii veştezi pe-a veciniciei porţi.

Apoi a mea privire prin casă rătăcindă

Cu jale se opreşte pe un oraş tăcut,
Veneţia, regină, ce-n mare se oglindă
Făr-a videa pe frunte-i splendoarea din trecut.

O lacrimă... dar iată plutind pe-a mărei spume

O sprintenă corvetă, un răpede-alcyon;
Şi iată colo-n ceruri pribejile din lume,
Cocoarele în şiruri zburând spre orizon.

O! farmec, dulce farmec a vieţii călătoare,

Profundă nostalgie de lin, albastru cer!
Dor gingaş de lumină, amor de dulce soare,
Voi mă răpiţi când vine în ţară asprul ger!...

Afară ninge, ninge, şi apriga furtună

Prin neagra-ntunecime răspânde reci fiori,
Iar eu visez de plaiuri pe care alba lună
Revarsă-un val de aur ce curge pintre flori.

Văd insule frumoase şi mări necunoscute,

Şi splendide oraşe, şi lacuri de smarald,
Şi cete de sălbatici prin codri deşi perdute,
Şi zâne ce se scaldă în faptul zilei, cald.

Prin fumul ţigaretei ce zboară în spirale

Văd eroi prinşi la luptă pe câmpul de onor,
Şi-n tainice saraiuri minuni orientale
Ce-n suflete deşteaptă dulci visuri de amor.

Apoi închipuirea îşi strânge-a sa aripă;

Tablourile toate se şterg, dispar încet,
Şi mii de suvenire mă-ncongiuură-ntr-o clipă
În faţa unui tainic şi drăgălaş portret.

Atunci inima-mi zboară la raiul vieţii mele,

La timpul mult ferice în care-am suferit,
Ş-atunci păduri şi lacuri, şi mări, şi flori, şi stele
Intoană pentru mine un imn nemărginit.

Aşa-n singurătate, pe când afară ninge,

Gândirea mea se primblă pe mândri curcubei,
Pân' ce se stinge focul şi lampa-n glob se stinge,
Şi saltă căţeluşu-mi de pe genunchii mei.
Mirceşti, 1867