I. Antropologia.

a. Obiect de studiu

Cristalizată în secolul al XIX-lea ca ştiinţă, cu o metodologie şi obiect de

studiu specifice, antropologia a reprezentat în faza clasică, o încercare de a
răspunde la întrebări legate de comunităţile arhaice din colonii. Prin ce se
definesc cultural şi religios comunităţile vechi (arhaice)? Care este nivelul lor
tehnologic? În ce fază de evoluţie se află? etc.
Astfel, termenul antropologie este compus din două cuvinte, antropo şi
logie-ştiinţa care studiază omul surprins în toată extensiunea sa culturală,
geografică, politică şi economică.
Teoriile antropologice au un caracter general şi subsumează elemente
definitorii omului analizat în contexte sociale şi culturale particulare. Există
comunităţi diferite cultural, politic, religios etc, antropologul urmărind
identificarea acelor atribute universal-umane-adică ce este regăsibil în orice tip
de comunitate sau societate. De exemplu, instituţia familiei nu este specifică unei
societăţi anumite, ci are un caracter universal, însă ca structură şi funcţionalitate
capată aspecte diferite în funcţie de variabile socio-istorice.
Până în secolul al XIX-lea, informaţiile despre comunităţile din coloniile
franceze şi engleze, erau furnizate de misionarii creştini, într-o manieră
neştiinţifică, în mare măsură descriptivă.
Astfel, pentru a fi considerată o ştiinţă antropologia trebuie să
îndeplinească trei condiţii: 1 ontologică-presupune existenţa unui obiect de
studiu 2. conceptuală-existenţa unui sistem conceptual specific care să
desemneze realităţile studiate (de exemplu dacă asistăm la un rit de iniţiere este
obligatoriu să existe în terminologia antropologică un termen adecvat pe care să-l
utilizăm atunci când facem referire la ritul respectiv). 3. metodologică-metode
specifice de cercetare (observaţia participativă şi comparaţia).
Antropologia are mai multe subdiviziuni: 1. antropologia biologică,
naturală sau fizică-studiază originea omului, structura corpului omenesc. 2.
paleoantropologia-se utilizează metode din antropologia fizică definindu-se prin
raportare la arheologie (studiază fazele în evoluţia omului, comportamentele
preistorice etc). 3. antropologia lingvistică-axată pe studiul limbii în diferite
contexte socio-culturale. 4. antropologia socială şi culturală-prima paradigmă a
fost dezvoltată în cadrul şcolii birtanice de antropologie, elementul definitoriu al
acestei abordări este structura socială ca determinant al profilului cultural
comunitar. Abordările specifice şcolii americane de antropologie privilegiază
cultura ca sursă a cunoaşterii, modul de organizare fiind deteminat de aceasta.

b. Paradigme în Antropologie

Ca alte ştiinţe sociale, demersul antropologic presupune multiple abordări

încadrabile mai multor paradigme. Evoluţionismul a fost paradigma dominantă în
secolul al XIX-lea, reprezentanţii săi analizând comunităţile arhaice din
perspectiva dinamicii sau evoluţiei sociale.
E. B. Tylor, L. H. Morgan, J. Frazer sunt exponenţi ai abordărilor de tip
evoluţionist, fiind axaţi pe studiul sistemelor de rudenie, cultura şi religia
comunităţilor arhaice etc.
În lucrarea Ancient Society (1871), L. H. Morgan a elaborat un model
tristadial de evoluţie, conform căruia orice societatea parcurge trei stadii de
evoluţie: sălbăticie, barbarie şi civilizaţie.
De asemenea, E. B. Tylor în lucrarea Primitive culture (1876-1878) a
definit antropologic pentru prima dată cultura „cultura sau civilizaţia este acel tot
complex ce include cunoştinţele, credinţele, arta, dreptul, moravurile, datinile şi

2
orice alte iscusinţe şi deprinderi dobândite de om ca membru al societăţii”
(Geană, 2005, p. 130). Această perspectivă semantică asupra culturii accentuează
dimensiunea identitară şi integrativă a acesteia, dar şi caracterul său coercitiv şi
normativ. Orice element creat de om are valenţe culturale, ce apropie sau
diferenţiază identitar comunităţile.
Conceptele circumscrise acestei tematici extrem de vaste fac referire la: 1.
procesul de transmitere a culturii (enculturaţie), 2. considerarea propriilor valori
ca fiind superioare în raport cu altele (etnocentrism) 3. neinstituirea unei
diferenţe calitative între sistemele axiologice specifice (relativism cultural).
O altă paradigmă antropologică este cea structuralistă. Spre deosebire de
evoluţionism, structuraliştii analizează comunităţile din perspectiva modului de
organizare (structurii) comunitar.
Unul dintre reprezentanţii acestei paradigme este Cl. L. Strauss, în
lucrarea Antropologia structurală (1962) prezintă pe de-o parte, diferenţele între
etnologie, etnografie şi antropologie, iar pe de altă parte metoda pe care o
utilizează în studiul relaţiilor de rudenie sau consangvinitate. Etnologia,
etnografia reprezintă discipline distincte, dar pot fi considerate etape specifice în
cadrul aceluiaşi demers de cercetare.
Etnograful este descriptiv şi analizează specificul comunitar din
perspectiva obiectelor creaţiei facând abstracţie de identităţile culturale şi
religioase ale subiecţilor creatori. Etnologul compară comunităţile raportându-se
atât la cultura materială (obiecte, vestimentaţie etc), cât şi la caracteristicile
sociale, culturale, economice ale indivizilor. Această distincţie este prezentată
într-unul dintre capitolele lucrării elaborată de Cl. L. Strauss.
O altă chestiune abordată în aceeaşi lucrare, este cea referitoare la una
dintre metodele utilizate de acelaşi autor în studiul etnologic al structurilor de
rudenie. În cadrul fonologiei (ramură a lingvisticii) a fost elaborată o
metodologie pretabilă şi cercetărilor socio-antropologice prin care sunt analizate
comunităţile comparativ, din perspectiva funcţionalităţii pe care anumite
elemente le au în cadrul acestora.

3
 De exemplu, familia tulpină este structurată şi ordonată în raport cu
principiul primogeniturii care asigură coerenţa şi adecvanţă acestei structuri
sociale. Într-o familie nuclear-egalitară dreptul primului născut este total
nefuncţional, acest tip de familie fiind organizat în conformitate cu un alt sistem
de reguli care nu privilegiază niciunul dintre descendenţi, ci acordă drepturi egale
tuturor moştenitorilor.
Abordările funcţionaliste sunt distincte de cele structuraliste prin
dimensiunea dinamică a relaţiilor dintre elementele componente sistemului.
Comunitatea este analizată prin raportare la subsisteme între care existe raporturi
funcţionale care conferă stabilitate şi echilibru suprastructurii.
B. Malinowski, exponentul paradigmei funcţionaliste, are un statut aparte
în istoria antropologiei: „Observaţia participativă este doar denumirea tehnică a
ceea ce Malinowski numea magia etnografului (the ethnographer’s magic)
(Malinowski, 1984). Acesta, fondator incontestabil al antropologiei aşa cum o
cunoaştem azi-cu inevitabilele studii de teren, cu antagonismul dintre înţelegere
şi reprezentare, va încerca să explice instituţiile culturale ale băştinaşilor
derivându-le din nevoi biologice şi psihologice” (Cotoi, Călin, 2009, p. 25).
Malinowski distinge între nevoile elementare (de hrană, adăpost etc) şi
cele derivate, explicând astfel modul de funcţionare al comunităţilor arhaice din
coloniile britanice. În anul 1914 antropologul de origine poloneză a desfăşurat
prima misiune etnografică în Noua Guinee, în comunitatea mailu.
Nevoile derivate sunt răspunsuri culturale la cele bazale, orice nevoie
primară fiind satisfăcută într-un cadru reglementat socio-cultural.
Metoda prin care Malinowski a identificat cele două categorii de nevoi,
din perspectiva cărora a explicat cum instituţiile autohtonilor răspund unor nevoi
funcţionale generate din interiorul comunităţii, a fost cea a observaţiei
participative. În primul rând, aplicarea acesteia presupune deplasarea în
comunitate, obligaţia de a sta minim un an cu băştinaşii, în acest interval de timp
comunitatea fiind surprinsă în toate ipostazele culturale, politice, economice etc.

4
De asemenea, antropologul trebuie să fie empatic cu realităţile studiate, să
înţeleagă sistemul cultural al autohtonilor din perspectiva acestora, principiul
neutralităţii axiologie fundamentând raporturile omului de ştiinţă cu Celălalt
arhaic.
Argonauţii din Pacificul de vest (1922, reeditată în 1984), Familia la
aborigenii australieni (1916) reprezintă două dintre multele studii publicate de B.
Malinowski în urma celor trei misiuni etnografice din Oceania.

II. Teme în Antropologie

1. Proprietatea în relaţie cu cea mai mică unitate socială (familia şi

grupul domestic) şi cu unităţi sociale mai complexe (comunitatea, tribul
etc)

a. Problema existenţei/nonexistenţei proprietăţii individuale şi

colective în comunităţile arhaice

Este evident că în societăţile arhaice, orale, obiect al antropologiilor

extraeuropene, noţiunea de proprietate este extrem de ambiguă. Pentru a clarifica
problematica formulată ca titlu al acestui subcapitol, vom prezenta câteva studii
clasice de antropologie din perspectiva cărora putem înțelege prin ce se definea
regimul bunurilor şi resurselor în diferite comunități extraeuropene.

5
 Deosebit de relevant în ceea ce priveşte relația dintre ”proprietatea”
asupra resurselor şi comunitate, este studiul lui E. Durkheim, Formele elementare
ale vieții religioase (1995).
Sistemul totemic are în centru o sacralitate reprezentată de o plantă sau un
animal, existând o serie de interdicţii fixate religios în ceea ce priveşte consumul
acestora. Pe fondul penuriei alimentare1 specifice acestei regiuni, se vor impune
interdicţii stricte (acestea nu vizează cantitățile ce pot fi consumate, restricţiile
având un substrat religios cu valenţe identitare) în ceea ce priveşte vânarea unor
animale şi culesul unor plante care constituie obiecte ale totemului şi emblema
unui clan.
Trebuie precizat că aceste comunităţi, spre deosebire de cele amerindiene
din nordul Americii sunt nesedentarizate, aborigenii australieni în sezonul
secetos migrând pe distanţe foarte mari în vederea procurării hranei.
Se poate observa, în cazul acestor comunități de culegători şi vânători,
existenţa unei întrepătrunderi între dimensiunea economică şi cea religioasă,
accesul comunității la resurse fiind reglementat2 de principii totemice. Nu facem
referire la modul în care se structurează clanurile aborigene australiene, ci doar
menționăm că în cazul populațiilor de vânători şi culegători, ideea de proprietate
este ambiguă, regimul acestora fiind condiţionat de factorii de mediu, are un
caracter nestatornic.
De asemenea, caracterul pasager al ”bunurilor” ne face să afirmăm că în
aceste comunităţi resursele nu constituie posesiuni efective. De ce? Deoarece ar
trebui să existe relaţii sociale specifice rezultate în urma aşa-zisei posesiuni şi un
sistem de drepturi care să reglementeze accesul comunității la resurse. Cu alte
cuvinte, hrana nu poate reprezenta obiectul vreunei proprietăți, aceasta ieşind din
sfera relațiilor sociale, procurarea ei realizându-se individual şi nu colectiv.

1
Draft Popa Florin...
2
Aceste reglementări presupun doar interzicerea consumului acelor plante și animale care constituie
emblema unui clan. De asemenea, aceste interdicţii au ca efect asigurarea continuităţii şi distribuirii
echitabile a resurselor. Astfel, nu se reglementează cantitatea care poate fi consumată, ci consumul
unor plante şi animale specifice care constituie posesiuni simbolice ale unui clan.

6
 Un alt studiu antropologic clasic, Morfologie socială. Eseu asupra
variațiilor sezoniere ale societăţilor de eschimoşi (1993), elaborat de M. Mauss,
relevă un alt tip de ”posesiune” asupra resurselor, condiționat sezonier.
În primul rând trebuie menționat că grupul domestic eschimos are o
structură variabilă, vara caracterul acestuia este nuclear, în schimb iarna toate
familiile se adună şi coabitează în acelaşi perimetru domestic. De asemenea,
hrana3 în timpul verii constituie o posesiune4 individualizată la nivelul familiei
nucleare, în schimb obiectele aparțin în mod diferențiat membrilor acesteia.
Instrumentele de bucătărie (lampa, vasele) aparțin femeii, iar caiacul şi
armele bărbatului. „Caracterul hiperindividualizat merge până acolo încât ele nu
se împrumută, iar la moarte sunt îngropate cu cel care le-a posedat, existând
credința că o parte din sufletul celui care le are în proprietate se transmite şi în
obiecte, iar înstrăinarea lor ar putea fi urmată de vrăji asupra obiectelor, cu
consecinţe asupra celui care le-a înstrăinat” (Şişeştean, 2002 ,p. 86). În schimb,
sania, cortul şi cuvertură intră în proprietatea comună a întregului grup familial.
În timpul iernii profilul comunității eschimose se reconfigurează, obiectele
şi hrana, posesiuni individuale în timpul verii, capătă un caracter exclusiv
colectiv în timpul iernii când toți membrii se reunesc sub acelaşi acoperiş. Solul
unde se aşază cortul constituie proprietatea grupului lărgit şi nicio altă
comunitate nu se poate instala în acel perimetru. 5În ceea ce priveşte resursele, în
condițiile existenței unui surplus, eschimoşii le dăruiesc altor comunități aflate in
dificultate, aceştia având o atitudine de respingere față de ideea de acumulare de
bunuri şi hrană.
Exemplul eschimos este extrem de interesant atât în ceea ce priveşte
proprietatea asupra resurselor şi obiectelor, cât şi din perspectiva manifestărilor
religioase marcate sezonier. Puternica solidaritate socială din timpul iernii se

3 Obţinută prin pescuit sau vânătoare.

4 În cazul acestor comunităţi termenul de posesiune se configurează altfel existând reglementări mai
coerente în ceea ce privește bunurile individuale şi cele colective
5 Decât dăcă cei asezaţi iniţial îşi dau acordul.

7
exprimă şi prin dreptul absolut asupra obiectelor şi resurselor, din această
perioadă a anului.
Coagularea comunității în timpul iernii este determinată primordial de
maniera diferită de procurare a resurselor specifică acestui sezon.
Dacă în timpul verii hrana se obține individual, supraviețuirea familiei
eschimose nedepinzând de aportul celorlalți, în timpul iernii resursele se obțin
exclusiv printr-o acțiune colectivă. Cu alte cuvinte, dubla morfologie se exprimă
şi în termenii binelui individual (al familiei) atins în timpul verii printr-o acțiune
necolectivă, caracterul acesteia schimbându-se iarna, prin angrenarea tuturor
bărbaților în acțiunea de procurare a hranei (vânarea balenelor nu se putea face
decât în grup).
M. Mauss preciza că dispersia populației în spațiu, în vederea procurării
resurselor, se regăseşte şi la alte tipuri de civilizații. Chiar dacă nu este vorba de
un nomadism propriu-zis care să presupună mişcarea întregii comunități, ca la
eschimoşi, la populațiile pastorale de tip transhumant întâlnite în sudul
Transilvaniei, bărbații se deplasează cu oile o perioadă lungă de timp,
constituindu-şi gospodării sezoniere. Maniera de procurare a resurselor specifică
acestor comunități şi lunga perioadă în care elementul masculin locuieşte în altă
parte, nu înfluențează semnificativ structura grupului domestic şi manifestările
religioase ale acestuia.
Am prezentat câteva comunități extraeuropene în vederea exemplificării
modului în care diferite culturi, cu un nivel tehnologic scăzut, îşi reprezintă ideea
de ”proprietate” sau ”posesiune” asupra resurselor şi obiectelor.
Am observat ca aceste populații sunt puternic condiționate atât în
manifestările socio-economice, cât şi în cele religiose, de factorii de mediu.
Astfel, contextul geografic îngreunează accesul comunității la resurse, care nu
constituie, raportându-ne la atributele clasice ale proprietății, obiecte ale unei
posesiuni efective.
De asemenea, acțiunea de procurare a hranei are preponderent un caracter
individual, neexistând o instanţă exterioară comunității (cum ar fi factorul politic

8
în cazul structurilor de tip zadruga sau în cel al triburilor din sud-estul Europei)
care să favorizeze coagularea şi întărirea structurilor de solidaritate, ca premise
ale acțiunii sociale ce are ca finalitate binele comun obiectivat în securizarea
comunității.
În cazul australian, aborigenii sunt solidari în virtutea unei genealogii
(originii) comune, a aparteneței conferite de existența unui strămoş eponim
întemeietor de trib. Solidaritatea în acest context are mai degrabă o
funcționalitate simbolică şi nu una concretă, ca în cazul comunității eschimose în
timpul iernii, când toate familiile se reunesc în acelaşi perimetru, bărbații doar
împreuna putând asigura supraviețuirea comunității.

b. Geneza proprietăţii în spaţiul european

Vom prezenta în continuare geneza proprietății în spaţiul european,

referindu-ne la fazele de evoluție ale comunităților țărăneşti, din perspectiva
cărora putem descrie procesele de individualizare a proprietății. Menționăm că în
acest context, analiza se referă la comunități sedentarizate (stabile, agricole)
obiectul proprietății constituindu-l pământul6.
În societatea europeană proprietatea privată sau individuală îşi are originea
în cea colectivă. Evident, acest proces de individualizare se realizează diferențiat,
ipoteza unei evoluții unice a societăților europene, neavând o fundamentare
empirică, rămâne o fantezie teoretică (Stahl, 1900).
Astfel, schema de evoluție ține seama de realitățile de teren particulare,
evidenţiind situaţiile tipice din istoria comunităților europene: „Forma cea mai
arhaică, care este menținută câteodată în Europa până în secolul al XIX-lea, este
cea a unui grup uman (care poate fi sat, în țările mai dezvoltate, un trib sau o
fratrie, în regiunile mai tradiţionaliste), posedând în comun un teritoriu. Un grup

6 Teren arabil, fâneaţă, pădure, depinde de faza de evoluţie a proprietăţii.

9
uman ca întreg are conştiinţa proprietății asupra unui teritoriu, luat de asemenea,
ca întreg” (Stahl, 1990, pp. 122-128).
În această fază nicio parte a teritoriului n-a intrat în proprietatea unei
persoane sau a unei părți din grupul uman. O gospodărie poseda temporar o
parcelă cu caracter agricol itinerant, punerea în cultură a parcelei realizându-se
printr-o tehnică rudimentară de defrişare care permitea exploatarea acesteia timp
de câțiva ani, până la epuizarea fertilității naturale a solului. După o perioadă,
parcela reintra în proprietatea întregii comunități.
Tehnica incendierii (arşița şi jariştea) foarte răspândită în Europa şi nu
numai, ajuta la curățarea de arbori în vederea punerii în cultură. Asociat cu
incendierile, se folosea tehnica ”secăturii” care consta în decojirea părții
inferioare a tulpinii unui arbore verde, în final acesta uscându-se în picioare.
Cenuşa avea funcţii de fertilizare a viitorului pământ agricol. Această tehnică
folosită secole de-a rândul era extrem de utilă în Delta Dunării, în această zonă
stuful se aprindea în vederea fertilizării cu cenuşă a viitoarelor parcele.
Limitele tehnice ale exploatării agricole şi devitalizarea parcelei asupra
căreia o gospodărie deținea temporar drept de folosință (dar nu de proprietate),
ne indică faptul că în această fază nu exista o delimitare între terenurile defrişate
şi cele puse în cultură (cu destinație agricolă) şi cele cu caracter colectiv (pădure,
păşuni şi plai alpin).
Un astfel de sistem complicat funcționa şi în partea sudică a României în
secolul al XIX-lea. Boierii, la fel ca şi țăranii, foloseau acelaşi sistem de
exploatare agricolă. După devitalizarea parcelei desțelenite, boierii, cu ajutorul
țăranilor, îşi mutau parcelele cu destinație agricolă, în zilele de clacă. De
asemenea, în satele aservite țăranii îşi cultivau propriile parcele despădurite,
această practică menținându-se şi în perioada colectivizării, când se cultivau pe
ascuns în pădure cereale şi legume.
Momentul în care se produce delimitarea în interiorul teritoriului
comunitar nu este acelaşi în toate societățile europene, existând distanțe de

10
secole între momentele care marchează procesele de individualizare în interiorul
patrimoniului comun, în diferite regiuni ale continentului.
Hotarul constituie elementul care marchează limita între terenurile cu
destinație permanent agricolă (proprietatea grupului domestic sau spiței de neam)
şi cele care rămân în continuare proprietatea întregii comunități. Împărțirea
terenurilor individualizate se realiza egalitar, în interiorul spiţei de neam, dar
odată cu creşterea numărului de descendenți, proprietatea se reîmparţea succesiv,
în funcţie de numărul de naşteri, devenind astfel inegalitară. „Alte pământuri
săteşti (sau tribale) sunt desemnate sub numele de pământuri comunale (fr. ”les
communaux”) şi ele pot fi exploatate devălmaş ca în faza arhaică, descrisă
ulterior, adică toate gospodăriile unei comunităţi beneficiază de liberă folosință.
În general, în pământurile comunale se includ pădurile, păşunile, râurile,
lacurile” (Stahl, 1900, pp. 122-128).
Atât la nivelul familiei, cât şi al spiței de neam, a satului sau a tribului,
exista o instanţă de control care urmărea: respectarea drepturilor asupra
pământurilor individualizate sau devălmaşe, securizarea comunităţii etc.
Odată ce tehnicile de exploatare a pământului evoluează, se
reconfigurează şi funcţiile adunării obşteşti. Tehnica agriculturii itinerante, era
urmată, în condițiile în care parcelele cu o destinaţie definitiv agricolă îşi
pierdeau din vitalitate, de sistemul bazat pe două sole. Una era lasată în moină
(să se odihnească) iar cealaltă era cultivată cu cereale. Obştea urmărea
respectarea sistemului bazat pe două sole, fiecare familie fiind obligată să urmeze
un ritm colectiv de muncă. Pe măsură ce tehnicile agricole se diversifică,
pământul se structurează pe trei sole (asolament trienal), fiecare familie fiind
obligată să-şi repartizeze pământul în conformitate cu acest sistem.
Unii cercetători susțin că dintotdeauna a existat o delimitare clară între
terenurile agricole, obiect al proprietății individuale ”terres familiales” şi cele
comunitare. Cu alte cuvinte, terenurile cu destinație arabilă au constituit, din
perspectiva acestor cercetători, dintotdeauna proprietatea familiei. Această teorie
poate fi uşor contrazisă raportându-ne la realitățile empirice foarte diferite din

11
spațiul european. În primul rand, delimitarea clară între ”terres familiales” şi ”les
communaux” (păduri, păşuni, ape) nu se produce în acelaşi timp în toate
comunitățile. De exemplu, în Europa Occidentală această separație s-a realizat
mai devreme, iar în cea orientală mult mai târziu. De fapt, în toată Europa a
existat o proprietate comunitară, din care făceau parte şi terenurile cu destinație
temporar agricolă.
Diversificarea şi evoluția tehnicilor de exploatare agricolă, odată cu
intrarea în modernitate7, au favorizat şi accelerat procesul de delimitare între cele
două tipuri de proprietăți. Evident că această individualizare a proprietății a
determinat şi restrângerea numărului de membri (nuclearizarea familiei) care
formau familii extinse, inclusiv în Europa de Vest (în Franța. Italia şi Elveția).
Aceste structuri extinse au existat preponderent în Peninsula Balcanică,
menținându-se inclusiv în secolul al XX-lea: „Pentru secolul al XX-lea cazurile
cele mai remarcabile sunt cele ale grupurilor extinse albaneze, în special cele ale
albanezilor din fosta Iugoslavie. Acest mod de organizare a grupului domestic s-a
adaptat perfect condiţiilor vieţii moderne, diminuându-şi progresiv numărul de
membri” (Stahl, 1900, p. 150).
Ultima etapă în schema de evoluție este marcată de introducerea
legislației moderne care consacră juridic drepturile asupra proprietății
individuale, pădurile, păşunile şi fânețele reuşind să supraviețuiască în anumite
regiuni ca părți devălmaşe, constituind în continuare proprietăți de tip comunitar,
fără a fi împărțite între gospodăriile statului.
În schimb, în ceea ce priveşte terenurile arabile, în Rusia de exemplu,
fenomenul de redistribuire egalitară a terenurilor agricole se menține până în
secolul al XIX-lea, pe fondul obligațiilor feudale ale iobagilor către boierime.
„Astfel, fiecare unitate socială numită adesea tiaglo desemnând un cuplu
căsătorit, trebuie să plătească acelaşi impozit şi să asigure aceleaşi servicii
boierului. Ori, pentru ca fiecare să o facă în condiţii egale, trebuie să aibă
posibilităţi economice egale” (Stahl, 1900, p. 214).

7
Mult mai devreme în Europa Occidentală și semnificativ mai târziu în cea Orientală.

12
 Fenomenul reîmpărţirii periodice a pământului arabil se regăsea şi în
Europa Occidentală, dar nu a avut aceeaşi amploare ca în Rusia. De exemplu,
Dario Benetii a studiat grupurile extinse care formau o “contrada”. Această
unitate socială deține în comun pădurile şi păşunile, iar individual, terenurile
agricole care periodic, în urma tragerii la sorți, erau împărțite egalitar.
De asemenea, regimul pământurilor comunale a trecut prin diferite faze de
evoluţie, regăsite în diferite regiuni ale Europei. În faza arhaică, raportul dintre
elementul demografic şi resursele comunitare fiind echilibrat, principiul “fiecare
foloseşte după nevoile şi posibilitățile sale“ era cel care guverna utilizarea
teritoriului. Când cineva îşi manifesta dorința de a defrişa o bucată de pădure în
vederea punerii în cultură sau construirii unei case, se limita accesul celorlați la
acea bucată de pământ printr-un semn personal.
Un caz oarecum similar este semnalat în regiunile tribale ale Europei.
Terenurile arabile aparţineau fratriei, fiind împărțite în mod egal între
gospodăriile acesteia, în schimb existau părți comunitare la care aveau acces toți
membrii tribului. În aceste condiţii, fiecare membru al tribului putea merge la
păscut cu animalele în aceste zone ale teritoriului, dar nu putea să cultive decât
terenurile arabile care aparţineau fratriei. Şi în cazul acestor suprastructuri
pământurile comunale ies din indiviziune, în schimb, vor exista tot timpul părţi
ale acestora care vor fi folosite de către toţi membrii tribului, ca amintire a unei
origini comune.
Confictele între cei care dețineau în devălmăşie terenurile forestiere şi
păşunile, interveneau pe fondul creşterii demografice şi a nevoilor de produse
agricole. Această opoziţie, între cei care doreau menţinerea pământurilor într-o
formă comunitară şi cei care urmăreau ieşirea din indiviziune, se observa în
Franța încă din secolul al XVIII-lea. Aceste tipuri de conflict s-au întâlnit şi în
alte părți ale Europei şi au avut ca finalitate (doar în unele regiuni), dispariţia
totală a pământurilor comunale.
În partea estică şi sud-estică a Europei, presiunea economică de tip
capitalist (exprimată în creşterea cererii de produse agricole) exercitată asupra

13
unităților sociale săteşti sau tribale, s-a manifestat mult mai târziu şi într-o formă
particular variabilă, în aceste condiții pământurile comunitare, chiar dacă într-o
formă reconfigurată, se mențin inclusiv actualmente. Regimul reconfigurat
presupune moduri diferite de administrare a acestora, în conformitate cu efectele
pe care ideologiile economice şi politice le-au avut asupra resurselor comune.
De exemplu, defrişarea şi punerea în cultură a unor suprafeţe din
pământurile comunității au avut ca efect restrângerea resurselor comune, în
aceste condiții, instanţele de control social, de tipul obştii, interveneau în vederea
garantării şi menţinerii drepturilor egalitare. În unele regiuni, principiile vor
deveni inegalitare, făcându-se distincţii între primii descendenţi şi cei veniţi.
De asemenea, în condițiile închirierii unor păşuni, în cele mai multe cazuri
banii se împărţeau egalitar, dar au existat şi situaţii în care se aplicau şi criterii
inegalitare: întinderea suprafeţelor de pamânt arabil (unele gospodării puteau să
aibă mai mult teren arabil decât altele), poziţia unei familii într-o genealogie.
Ce legitima drepturile unei unităţi sociale asupra teritoriului? În
comunitățile arhaice consangvinitatea masculină constituia elementul regulativ al
acestor drepturi. „Dacă la nivelul unităţilor sociale mici, cum ar fi gospodăria,
consangvinitatea poate fi reală, ea devine fictivă pe măsură ce înaintăm spre
unităţi sociale tot mai mari (satul, tribul), spre exemplu“ (Stahl, 1900, p. 310). În
aceste societăţi existând credința că toți membrii tribului descindeau din acelaşi
strămoşi comun, consangvinitatea a depăşit cadrele celei mai mici unități sociale,
valenţele sale extinzându-se la nivelul întregii suprastructurii comunitare
(tribului).
Pe fondul insecurităţii comunitare, multe triburi s-au solidarizat, evocând
o origine comună ca element legitimator, astfel consangvinitatea în afară de
conferirea unei identităţi tribului, va căpăta o funcţionalitate concretă coagulând
mai multe structuri tribale în vreme de război.
În Muntenegru, se opera cu distincţia între sângele masculin şi cel
feminin, primul era considerat gros, iar cel de-al doilea subţire, pe acest fond
femeia nu transmitea proprietatea şi funcţia de autoritate.

14
 De asemenea, bărbatul era considerat mult mai activ social, iar femeia
recurgând la practici păgâne în vederea aflării ursitului, protejării de influențe
malefice, era mai activă din punct de vedere magic.
De asemenea, în Albania se opera cu acelaşi tip de distincţie, sângele
masculin şi cel feminin, denumit arborele sângelui şi cel al laptelui. „Ideologia
sângelui are funcţionalităţi multiple. 1. preîntâmpină incestul 2. explică prin
postulatul polarităţii sexuale, diferențele sociale dintre bărbat şi femeie. 3. este
criteriul fundamental de legitimare a solidarităţii sociale 4. legitimează funcţia de
autoritate a elementului masculin” (Şişeştean, 2002, p. 151).
În spațiul balcanic, cu preponderență, femeia avea un statut social
marginal, nefiind valorizată decât în măsura în care năştea băieţi. Pe de altă parte
şi caracterul geografic şi contextul istoric specific acestei regiuni, au imprimat
activităților economice circumscrise statutului femeii anumite particularități.
Prezenţa otomană în spațiul balcanic timp de cinci secole a determinat o
supravalorizare a elementului masculin, pe fondul nevoii de apărare a
comunităţii, şi o supraîncărcare a femeii cu responsabilități domestice.
Asigurarea continuității structurii tribale prin intermediul elementului masculin
singurul în măsură să transmită proprietatea şi funcţia de autoritate, a imprimat
un anumit specific relației dintre bărbat şi femeie.
Principiile prezentate nu sunt definitorii pentru întreg spațiul balcanic
cercetat de Paul Stahl şi echipele acestuia în perioada postbelică. Raportarea la
aceste modele culturale este diferențiată, în funcție de gradul de modernitate, dar
şi de influența manifestată de otomani în Penisula Balcanică.
Un exemplu elocvent, este cazul Greciei, foarte eterogenă în ceea ce
priveşte grupul domestic şi relațiile de proprietate. Familia maniotă este
reprezentativă pentru partea sudică a Greciei8, aceasta având un caracter nuclear,
proprietatea transmițându-se pe linie masculină. În situații excepționale, în
absența descendenților de sex masculin, rezidența devine uxorilocală sau

8
Peloponezul formează partea de sud a Greciei.

15
matrilocală. Autoritatea bărbatului era conferită şi de nevoile de apărare,
gospodăriile din spațiul Peloponez având un caracter fortificat.
Calătorii străini care au vizitat zona în secolul al XVII-lea descriau casele
maniote ca fiind construite în concordanță cu nevoile de protecție ale grupului
domestic împotriva incursiunilor otomane.
Statutul marginal al femeii maniote era determinat de supravalorizarea
bărbatului, datorită funcției militare pe care îndeplinea, primordială în perioada
respectivă. În cazul decesului logodnicului, aceasta aparținea fratelui mic al
acestuia, iar dacă soțul murea, copiii nu aparțineau neamului de origine al femeii,
ci familiei defunctului.
Un exemplu interesant este satul Elympos din insula Karpatos. În această
comunitate proprietatea se transmitea primilor născuți băiat şi fată, care aparțin
unui cuplu de primi născuți. Ceilalți descendenți nu aveau drepturi asupra
proprietății, fetele primind la căsătorie bunuri mobile sau dotă. De asemenea, cei
cu drept de proprietate vor prelua numele bunicului patern respectiv bunicii
materne, iar următorii născuți, în cazul fetelor, vor prelua numele bunicii paterne,
iar băieții pe cel al bunicului matern. Rezidența era uxorilocală, iar căsătoria, pe
fondul existenței a două grupuri profesionale, de agricultori şi crescători de
animale, era permisă numai cu parteneri din interiorul acestora.
Un alt tip de grup domestic descris de P. Stahl în lucrarea, Triburi şi sate
din sud-estul Europei, este cel aromân, caracteristicile acestuia fiind determinate
preponderent de ocupație9 .
Mai multe familii reunite10 formau o falcare (seceră) grupul domestic
extins fiind condus de un celnic11 . Ca şi în cazul gospodăriei extinse întâlnite la
slavii de sud12, grupul aromân ori se destrama odată cu moartea tatălui, ori
funcția de autoritate era preluată de primul născut pe linie masculină.

9
Până la constituirea statelor moderne în Balcani, aromânii au practicat păstoritul transhumant în toată
peninsula.
10
Aceasta era formată dintr-un cuplu matca şi fiii casătoriţi ai acestuia.
11
Cel mai bogat dintre crescătorii de oi.
12
Denumită zadruga

16
 Un alt studiu care prezintă interesante tipologii ale familiei şi grupurilor
domestice din mai multe regiuni ale Europei, este cel elaborat de Gheorghe
Şişeştean, Sisteme familiale, Strategii maritale şi transmiterea proprietății, pe
baza unor materiale scrise de antropologii E. Tood, La troisième planète.
Structures familiales et systèmes ideologiques (1983), G. Augustins, Esquisse
d'une comparaison des systèmes de perpétuation des groupes domestiques dans
les sociétés paysannes européennes (1982).
E. Tood a elaborat o tipologie a grupului domestic şi a familiei combinând
două variabile, raporturile dintre frați şi raporturile dintre generații. Trebuie
menționat, înainte de a prezenta tipurile rezultate, că termenii de familie şi grup
domestic pot fi folosiți alternativ, în schimb este preferabil cel de-al doilea
deoarece il subsumează pe primul.
G. Augustins propune alte două variabile în elaborarea tipologiei
europene. Linia succesorală (modul de transmitere a funcției de autoritate) şi
tehnicile de moştenire (modul de transmitere a patrimoniului). În urma
combinării celor patru variabile rezultă următoarea clasificare13

Raporturile intre Raporturile între Tipul de grup familial

generații frați

Liberale Egalitare Egalitar

Autoritare Inegalitare Familia

"tulpina"("souche")

Autoritare Egalitare Comunitar

Liberale Inegalitare Nuclear absolut

13
Gheorghe Şişeştean, Grupuri domestice, relaţii de înrudire şi transmiterea proprietăţii, Sociologie
românească nr. 3, Iaşi: Editura Polirom, 2006, p. 104.

17
 Primul grup domestic este cel nuclear-egalitar. Acesta se caracterizează
prin raporturi egalitare între frați şi relații liberale între generații. La căsătorie
descendenții părăsesc gospodăria, proprietatea împărțindu-se egalitar tuturor
descendenților, inclusiv femeii (dacă ne referim la perioada de după introducerea
Codului civil burghez modern).
Acest tip de grup este reprezentativ pentru spațiul românesc, dar se
regăseşte şi în Europa Occidentală (Peninsula Iberică, cu excepția Pirineilor,
Franța de nord-vest şi centrală, Italia de sud şi de nord-vest) (Şişeştean, 2006),
Familia tulpină constituie cel de-al doilea exemplu. Aceasta se caracterizează
printr-o succesiune unică, funcția de autoritate fiind transmisă primului născut pe
linie masculină, odată cu întreg patrimoniul familial. Fetele se căsătoresc cu
bărbați cu un statut social similar, primind o simplă dotă. Ultimii născuți băieți
sunt cei mai defavorizaţi. Ei pot migra în altă gospodărie sau pot rămâne în
familia matcă împreună cu parinţii şi primul născut. „Dacă rămân în cadrul
grupului familiar sunt celibatari (in general, din cadrul acestui grup se vor
recruta, din zonele cu acest tip de succesiune, emigranții care vor coloniza
Lumea Nouă americană, descoperirea noilor pământuri fiind pentru ei o şansă
nesperată)“ (Şişeştean, 2006, p. 105).
Analizând familia tulpină din perspectiva peisajului rural configurat pe
fondul tehnicilor de transmitere a patrimoniului, se poate observa că în spaţiul
european occidental-spațiul germanic şi scandinavic (cu excepţia sud-estului
Germaniei şi litoralului Mării Nordului) munții Pirinei şi vestul Marii Britanii şi
Europa Orientală–Slovenia: „peisajul este static, semnele de delimitare a
proprietăţilor se transmit pe lungi perioade istorice şi sunt accentuat marcate.
Acest peisaj agrar este cunoscut sub numele de “pays de bocage”, “cu proprietăţi
a căror hotare nu se schimbă şi sunt înconjurate de îngrădituri, garduri vii şi de
şanţuri” (Stahl, 1990, p. 7).
Modul de transmitere a proprietății a favorizat acumularea timpurie de
capital în regiunile menționate, pe acest fond, considerăm că teoria weberiană
despre naşterea capitalismului modern explică într-o anumită măsură, dar nu

18
îndeajuns un comportament economic preexistent reformei protestante. Doctrina
predestinării, asceza intramundană exprimată prin sacralizarea muncii au
legitimat un comportament care începuse să se cristalizeze înca din perioada
medievală în bresle meşteşugăreşti.
Comparativ, în zonele nuclear-egalitare, proprietatea împârțindu-se tuturor
membrilor, se poate observa că peisajului rural are alte particularități, fiind
definit prin termenul de “open-field“ sau câmpuri deschise, patrimoniul
fragmentându-se de la o generația la alta .
Căsătoria în parentare (consangvinitate) apropiată n-a constituit în spațiul
românesc o strategie de refacere a patrimoniului, ci doar în spațiul francez definit
prin acelaşi caracteristici.
Controlul demografic14 şi schimbul de parcele au constituit strategii de
comasare a proprietății în societățile care au refuzat căsătoria între verii primari:
„ În Europa Occidentala, conciliul de la Latran din 1215, marchează victoria
societății civile asupra codului juridic al bisericii catolice, nevoită sa admită
interdicția de mariaj numai până la al IV-lea grad, potrivit dreptului roman, adică
până la nivelul verilor primari18). Necesitățile economice de refacere a
patrimoniului prin căsătorii vor face însă de multe ori ineficientă şi această
prohibiție. Prin dispensă specială, biserica va admite şi căsătoriile între verii
primari” (Şişeştean, 2006, p. 108)
De asemenea, Foustel de Coulanges în lucrarea Cetatea antică, semnala
caracteristicile familiei romane, pornind de la distincția între succesiune şi
moştenire. Casa fiind locul cultului domestic, iar tatăl având o funcție
sacerdotală, autoritatea se transmitea primului născut pe linie masculină.
Patrimoniul se împărțea în mod egal tuturor descendenților masculini. În cazul
acestei familii există două tipuri de descendenți: ramura primilor născuți (cu
drept de vot) şi cea a cadeților (non-succesori) fără drept de vot.

14
S-a dovedit a fi ineficient.

19
 Familia nuclear absolută15 se diferențiază de cea nuclear-egalitară prin
posibilitatea, odată cu introducerea testamentului, disocierii proprietăţii de spița
de neam. Obligația de preemţiune era o cutumă fundamentală menită să mențină
proprietatea în cadrul familiei sau comunității. În acest caz descendenții la
casătorie, puteau să înstrăineze proprietatea în interiorul grupului domestic. În
afara modului de raportare la patrimoniul gospodăriei, cele două tipuri de familii
au aceleaşi caracteristici.
În cadrul grupurilor domestice "comunitar", fiii căsătoriţi trăiesc cu noile
familii in grupul domestic al parintilor, fiicele primesc doar dotă, drepturile
transmiţându-se exclusiv pe linie masculină. „În Europa Occidentală, grupul
domestic comunitar este foarte rar, întâlnindu-se numai in unele zone ale Franţei
centrale şi mediteraneene şi Italia centrală, iar nordul Europei, la finlandezi. In
Europa de Orientală insă, grupul comunitar este foarte răspândit. De altfel, la
slavi, el este considerat ca formîa arhaică şi generalizată de grup domestic. Se
întâlneşte şi la albanezi, la turcii si tătarii din Dobrogea şi, extrem de rar, la
populaţia românească.” (Şişeştean, 2006, p. 216)
O altă lucrarea semnificativă în care este abordată evoluţia familiei este
cea scrisă Jack Goody, Familia europeană. O încercare de antropologie istorică.
Acest studiu de antropologie istorică este relevantă deoarece prezintă genealogic
familia şi instanţele care au reglementat, în diferite perioade istorice, regimul
patrimoniului domestic. În perioada premergătoare creştinismului, în Grecia şi
Roma antică, existau o serie de prescripţii sociale, independente de instanţele
religoase, care fixau raporturile cu bunurile familiale.
Relaţiile de rudenie16 erau unilaterale sau agnate, proprietatea
netransmiţăndu-se bilateral nu se fărâmiţa, pe acest fond, asociat şi cu căsătoria17
în parentare apropiată sau consangvină, patrimoniul familial se conserva. În afara
endogamiei (căsătoria în interiorul grupului domestic) practicată curent datorită

15
Aceasta se regăseşte în vestul Franţei, litoralul Mării Nordului şi vestul Marii Britanii.
16
În Roma antică patrilineare, iar în Grecia matrilineare.
17
Există trei tipuri de căsătorie-monogamia, poligamia sau poliginia (căsătoria unui bărbat cu mai multe
femei) şi poliandria, mai rar întâlnită (căsătoria unei femei cu mai mulţi bărbaţi).

20
funcţionalităţii sale economice, în această perioadă leviratul18 şi adopţia au
constituit importante mijloace de întărire a relaţiilor din cadrul structurilor
clanice.
Valorile creştine, odată ce Biserica a ajuns să-şi consolideze social
statutul, vor reglementa atât relaţiile de rudenie, cât şi comportamentul marital,
impunând ca aria de selecţie a partenerului să fie exogamă, iar succesiunea să nu
mai ţină seamă de principiile agnate, ci de cele cognate19. De asemenea, leviratul
a fost interzis de Grigore al II-lea în anul 721, această practică des întânită şi în
cultura islamică, a permis în perioada precreştină, în condiţiile în care în Grecia
antică femeia avea un statut privilegiat, aceasta preluând majoritatea averii
familiale, menţinerea proprietăţii în cadrul familiei.
Astfel, slabirea relaţiilor de rudenie, prin interzicerea acelor practici
sociale menite se le consolideze, vor favoriza un control mai puternic al Bisericii
asupra proprietăţii şi familiei, din rândul căreia aceasta îşi recruta majoritatea
credincioşilor. „Schimbările din cadrul familiei au luat amploare în Italia în
secolul al XVI-lea în perioada patristică înainte de constituirea regatului ostrogot
şi-au marcat începutul unei perioade de tensiuni între Biserică şi stat ce a durat
până la venirea dinastiei carolingiene. Aceasta este perioada în care Biserica din
Galia şi-a consolidat averile” (Goody, Jack, 2003, p. 103)

c. Teorii despre proprietatea colectivă

Înainte de a prezenta teorii despre proprietatea colectivă, menționăm că

cele româneşti au fost elaborate şi în cadrul Şcolii Sociologice de la Bucureşti, în
urma unor campanii monografice desfăşurate în perioada interbelică, acestea
având un caracter preponderent istoricist.

18
Căsătoria unei văduve cu fratele defunctului.
19
În anul 543, Iustinian a anulat orice distincție între agnaţi şi cognaţi.

21
 De asemenea, proprietatea trebuie gândită în relație directă cu o
comunitate specifică, caracteristicile grupului uman, obiectivate în statutul
acestuia în raport cu o instanță exterioră, reflectându-se şi în regimul proprietății
colective.
Istoriografia românească furnizează o serie de informații care atestă,
indiferent că provinciile româneşti au avut un traiect particular determinat de
intrarea acestora sub jurisdicții politice diferite, că în Transilvania, Moldova şi
Țara Românească comunitățile posedau şi lucrau în comun pământul.
Cu alte cuvinte, obşti au existat în tot spațiul românesc şi cum afirma
Panaitescu: „obştea, adică lucrarea în comun a pământului de către o comunitate,
fie de sânge, fie legată mai târziu de interese economice este generală tuturor
popoarelor care au ajuns la un anumit stadiu încă rudimentar de dezvoltare”
(Panaitescu, 1964, p .60).
Horațiu consemna în secolul I i.e.n că acest mod de organizare comunitară
se întâlnea şi în perioada antică la geți, înainte de stăpânirea romană. Din această
perioadă, obştile a căror identitate se construia în virtutea unei genealogii
comune (relațiile dintre indivizi fiind de tip gentilic specific tribale) şi până în
secolele al VI-lea şi al VIII-lea (odată cu aşezarea slavilor în nordul Penisulei
Balcanice) se produce procesul de teritorializare a obştilor. Aceasta presupune că
între indivizi nu mai existau legături de consangvinitate biologică sau fictivă,
pământul fiind însă în continuare în posesie comună.
Satele libere de moşneni şi răzeşti, conchide Panaitescu, derivă din
unitățile tribale teritorializate, termenul de răzeş desemnând calitatea de țăran
liber din Moldova sau stăpănitor pe raze de pământ, iar cel de moşnean20 fiind
similar cu cel de megieş (coproprietar).
Mircea Iosa menționa că această categorie socială (a țăranilor liberi) s-a
cristalizat în trei momente succesive: în timpul domniei romane, în perioada
incursiunilor migratoare şi perioada constituirii statelor medievale româneşti prin
aşa-zisele descălecări (Iosa, 2003)

20
Ţăran liber din Ţara Românească.

22
 Din perspectiva aceluiaşi autor, nivelul rudimentar al tehnicilor de
exploatare a menținut sistemul devălmaş, indivizii depinzând funcțional unii de
ceilați în procesul de accesare al resurselor. De asemenea, până în secolul al X-
lea (începutul feudalismului românesc) în absența diferențierii şi stratificării în
cadrul obştilor, comunitățile şi-au păstrat din caracteristicile economice şi
sociale.
Pe măsură ce principiile feudale îşi fac simțită prezența în spațiul
românesc, în cele trei provincii într-o formă particularizată, din interiorul obştilor
se cristalizează o pătură socială (nobilimea autohtonă-cnejii), care începuse să se
configureze încă din faza prefeudală.
Astfel, în Moldova după constituirea statelor medievale, nobilimea
autohtonă de sorgintă gentilică, va fi asimilată în noile structuri statale, în
Transilvania aceştia devenind subalternii nobilimii de origine alogenă. De
asemenea, în Țara Românească, cnejii coexistau cu boierii, ambii fiind
stăpânitori ereditari de sate.
Pe fondul presiunii economice exercitate asupra satelor, odată cu
pătrunderea feudalismului în cele trei provincii, o parte din terenurile devălmaşe
vor căpăta o destinație agricolă21.
Aşa cum am menționat anterior, comunitățile din spațiul românesc
(indiferent de profilul geografic) s-au ordonat, până la un anumit moment istoric,
în conformitate cu un set de cutume specific sistemului devălmaş. Pe măsură ce
din exterior intervin instanțe de tip politic circumscrise perioadei prefeudale şi
feudale, comunitatea se ordonează în mare măsură, dar nu în totalitate, în
conformitate cu cerințe specifice unei ideologii politice şi economice care
urmăreşte primordial creşterea productivității agricole.
În Țara Românească şi Moldova, comercializarea produselor se făcea
strict în Imperiul Otoman, deschiderea către Europa Occidentală producându-se
în 1829, în urma semnării Tratatului de la Adrianopol22.

21
Datorită creşterii cererii de produse agricolo.
22
Ţara Românească şi Moldova ies de sub monopolul comercial turcesc.

23
 Trebuie să menționăm că aceste presiuni economice se exercitau
preponderent în satele de câmpie, profilul geografic al satelor de deal-munte23 şi
absența acestora pe rutele marilor drumuri comerciale, permițând menținerea
unei părți importante din pământ în regim devălmaş. Părțile accesate de întreaga
comunitate erau formate din pădure şi păşune, în schimb şi în satele de deal-
munte treptat se produce ieşirea din indiviziune. În Moldova terenurile cu
destinație definitv agricolă sunt denumite jirebie, iar în Țara Românească
delniță.
Deschiderea comercială către vestul Europei, la începutul secolului al
XIX-lea, marchează a doua etapă în evoluția capitalismului românesc. Această
fază precedată de cea a mercantilismului, presupune acumularea de capital
autohton prin desfacerea unor produse de bază pe piețele europene.
În Moldova şi Țara Românească, intrarea în modernitate nu a determinat
îmbunătățirea condițiilor de trai a satelor din cele două provincii, ci pardoxal,
intensificare proceselor de aservire feudală. Acest fenomen, foarte prezent în
satele de câmpie, a fost denumit de Dobrogeanu Gherea neoiobăgie.
Astfel, toate legile elaborate începând cu Revoluția paşoptistă şi până la
Marea Unire, în loc să eradicheze şerbia, au determinat creşterea numărului
satelor de clăcaşi. Mircea Iosa a publicat în lucrare Obştea ţărănească în secolul
al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea (2003), o statistică importantă în ceea
ce priveşte structura satelor în 1912.

Sate de răzeşi Sate mixte Sate clăcaşi Total

Moldova 568 275 2250 3093
Muntenia 558 700 2633 3891
Oltenia 584 487 944 2015
Total 1710 1462 5827 8999

23
În aceste zone suprafeţele terenurilor arabile erau foarte mici.

24
 Nu întâmplător am prezentat această statistică, rolui ei este de a demonstra
că la acea dată mai mult de jumătate din satele din Vechiul Regat erau de clăcaşi.
Această situație denotă că doar în cele răzeşeşti şi probabil într-o oarecare
măsură în cele mixte, pădurea şi păşunea constituie proprietatea comunității,
fiind administrate într-o formulă reconfigurată, despre care o să discutăm în cele
ce urmează.
De asemenea, județele cu cel mai mare număr de răzeşi au fost: Putna
(119), Argeş (119), Vâlcea (208), Mehedinți (128), Buzău (125) (Mircea Iosa,
Obştea țărănească în secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea).
În ceea ce priveşte pădurile, se constată că odată cu pătrunderea unor
societăți anonime cu capital strain (Tişita, Carpați, Arief) care se foloseau pe de-
o parte, de unul dintre elementele stipulate în Codul civil, conform căruia orice
drept poate fi înstrăinat, iar pe de altă parte de obiceiul pământului care permite
oricărui moşnean sau răzeş să taie pădurea de oriunde după nevoile şi puterile
sale, autoritatea vechilor instituții, care urmăreau neînstrăinarea patrimoniului
devălmaş, neinfiltarea alogenilor în obşte etc., se diminuează.
În Putna, județul cu cel mai mare număr de sate răzeşeşti, la începutul
secolului al XX-lea dintr-un total de 178.973 ha., 59.425 ha. aparțineau obştilor
săteşti, 30.000 ha. fiind exploatate de cele trei societăți străine.
Încă de la începutul secolului al XX-lea se poate observa că sistemul
devălmaş, definitoriu24 în perioada prefeudală, se restrânge în satele de răzeşi,
ordonând şi structurând doar raporturile cu pădurea şi păşunea, în comunitățile
de clăcaşi25 acesta dispărănd în totalitate.
În concluzie, menționăm că formele particulare de accesare a resurselor
comune în cele trei regiuni (referindu-ne strict la părțile care au rămas în
proprietatea întregii comunități de moşneni, răzeşi sau foste grănicereşti din

24
H.H. Stal susţine că forma veche de organizare a satului românesc este cea devălmaşă, acest sistem
fiind un fapt social general.
25
Calitatea de ţăran liber presupunând recunoaşterea drepturilor de proprietate atât asupra terenurilor
arabile, cât şi asupra pădurii şi păşunii. În cazul satelor de clacaşi, terenurile forestiere nu aparţineau
comunităţii.

25
Transilvania şi Banat) au fost determinate şi configurate în funcție de traiectul
istoric distinct urmat de fiecare dintre cele trei provincii.
Astfel, există o geneză comună şi o evoluție similară a comunităților
țărăneşti româneşti, diferențierea începând să se producă dependent şi în legătură
cu o dinamică globală care se exprimă în existența unor centre de putere (marile
imperii), care se consolidează politic şi economic prin intermediul unor societăți
aflate la periferia Europei.

d. Teorii româneşti despre proprietatea colectivă. H. H. Stahl şi V.

Caramelea

Una dintre teoriile româneşti despre o formă specifică de proprietate

comună, a fost elaborată de H. H. Stahl în urma campaniilor monografice
desfăşurate în: Țara Vrancei (Nerej), Drăguş (Țara Oltului), Fundu Moldovei
(Câmpulung Moldovenesc), Runcu (județul Gorj), Cornova (din fostul ținut al
Odorheiului).
În urma acestor cercetări Stahl a elaborat o tipologie a comunității rurale
româneşti: 1. sate formate din țărani liberi 2. sate care admit prezența unor străini
plătitori de dijmă 3. sate în care obştea a fost controlată de un boier stăpânitor. 4.
sate colonii înființate de un boier sub forma unor slobozii. 5. sate dublu
devălmaşe, formate din boieri şi țărani care administrau devălmaş proprietatea.
Teoria despre obşte şi satul devălmaş are un statut semnificativ nu doar în
sociologia românească, ci şi în cea europeană, din perspectiva acesteia putând

26
înțelege modul în care au evoluat, până într-un anumit moment istoric şi alte
comunități din afara spațiului est european. Menționăm câteva elemente
specifice teoriei lui Stahl despre satul devălmaş, care depăşeşc cadrele
particulare, explicând realități circumscrise unei arii culturale mult mai largi.
De exemplu, în foarte multe regiuni ale Europei, comunitățile posedau în
comun pământul, fără o delimitare între terenurile arabile şi cele forestiere,
drepturile de folosință a patrimoniului comun neavând un caracter ereditar. Nu
doar în comunitățile româneşti, indivizii defrişau (folosind tehnici
neparticularizate, despre care am discutat în capitolele anterioare) şi desțeleneau
o parcelă care îşi pierdea din vitalitate după o anumit perioadă.
În această fază, în absența unor drepturi de proprietate (aceasta nefiind
delimitată pe gospodării) criteriul genealogic nu avea nicio relevanță, fiind
folosit (în spațiul românesc) în perioada următoare, când se produce ieşirea din
indiviziune.
De asemenea şi în Europa Occidentală26, în condițiile modernizării
tehnicilor de punere în cultură, a fost introdus asolamentul bienal. Astfel, se
renunță la agricultura itinerantă, exploatarea pământului făcându-se pe sole fixe.
Nici în această etapă, nivelul mijloacelor de producție nu ajunsese la grad de
dezvoltare suficient ca să permită fixare unei bucăți de pământ ca parcelă cu
destinație permanent agricolă. La anumite intervale de timp bucata pusă în
cultură era lasată să se odihnească sau în moină sălbatică, fiind revitalizată cu
îngrăşăminte naturale (animalele erau lăsate să pască pe această solă) cealaltă
solă fiind cultivată cu cereale. Spre deosebire de prima etapă, în cea de-a doua,
pădurea nu mai intervinea în ritmul alternării agricole.
Ultima formă, care marchează şi delimitarea definitivă între terenurile cu
destinație agricolă şi cele forestiere, se structurează în conformitate cu sistemul
alternanței trienale. În acest caz, proprietatea individualizată este împărțită în trei
sole, pe una se cultivă semănătură de primăvară, pe cealaltă de toamnă, ultima
fiind lăsată în ogor.

26
Mult mai devreme s-a introdus asolamentul bienal.

27
 Diferențele între societatea estică şi cea occidentală, sunt legate de: 1.
decalajele temporale între momentele de ieşire din indiviziune. 2. instituirea
asolamentelor bienale şi trienale 3. consacrarea juridică a drepturilor asupra
proprietății individuale 4. raportul între terenurile arabile şi cele forestiere,
determinat de presiunea economică exercitată asupra comunităţilor, în condiţiile
creşterii cererii de produse agricole ca premisă a dezvoltării economice.
Dar ce este definitoriu pentru spaţiul românesc?
Dimitrie Cantemir domnitor al Moldovei între anii 1699, 1710-1711,
semnala existența a trei Republici, Țara Vrancei, Câmpulung Moldovenesc, Țara
Țigheciului, formate din uniuni de obşti libere, datate înainte de constituirea
statutul medieval moldovenesc. Aceste regiuni fiind situate în zone de margine,
au avut autonomie până la începutul secolului al XVIII-lea, statutul de țărani
liber fiind recunoscut datorită serviciilor militare prestate.
H.H. Stahl a realizat cercetări într-una din republicile menționate de
Catemir, Țara Vrancei, propunându-şi să refacă istoric imaginea satului
devălmaş, utilizând metoda arheologiei sociale, care i-a permis cercetătorului să
analizeze forme actuale de organizare socială şi implicit regimul proprietății
specific acestora, ca vestigii ale unor vechi organizări sociale.
Traiectul istoric al satelor româneşti, afirmă Stahl a avut o dublă
determinare, procesul fiind influențat atât de o tradiție culturală de tip tribal
anterioară romanizării, cât şi de modurile de exploatare a pământului.
Teritorializarea structurilor tribale a fost posibilă în măsura în care
tehnicile de producție permiteau satisfacerea necesarului alimentar, procesul de
sedentarizare debutând prin aşezarea comunităților într-un teritoriu stabil.
Accesul comun la teritoriu (vatra satului, câmpul, pădurea, apa) şi dreptul
populației de a exploata neîngrădit acest patrimoniu, reprezintă reminiscențe ale
sistemelor de organizare tribală a căror solidaritate se legitima prin existența unei
origini comune.
În comunitățile agrare stabile, fixate teritorial, legăturile între familii se
legitimează în termenii unei funcționalități complementare, teoria strămoşului

28
eponim intemeietor al tribului, fiind combatută de H. H. Stahl. Astfel, amintirea
strămoşului eponim exprimată prin raporturi gentilice instituite şi suprainstituite
simbolic la nivelul întregii unități sociale reprezentate de trib, odată cu
sedentarizarea subunităților, se atenuează.
În urma campaniilor de la Nereju desfăşurate începând cu anul 1927 şi
încheiate în 1938, în acest interval fiind monografiat complet satul Nereju şi
parțial cele din jur, Stahl a răsturnat teoria conform căreia satele româneşti ar fi
la origine fondate de o familie care folosea, pe spițe de neam, în devălmăşie un
teritoriu, iar drepturile asupra acestuia se transmiteau ereditar.
Stahl susține că satele româneşti nu erau genealogice, drepturile
aparținând unor colectivități umane şi nu familiilor: „prin urmare, satul românesc
nu era un simplu total de gopodării individuale, o juxtapunere de proprietăți
individuale care s-ar fi născut ele însele prin ocupaţiune. Titularii de drepturi sunt
colectivităţile organizate, iar nu gospodăriile individuale” (Şişeştean, 2005, p.
538).
Criteriul rudeniei devine relevant odată cu trecerea de la satul
negenealogic la cel genealogic. În condițiile în care se produce ieşirea din
indiviziune, comunitățile, în vederea realizării unu partaj echitabil, apelează la
criteriul consangvinității.
De asemenea, H. H. Stahl a elaborat o importantă teorie despre unităţile
sociale, evidenţiind capacitatea comunităţilor ţărăneşti de a dezvolta pe baze
proprii unităţi sociale suprasăteşti. Confederalizarea, uniunile de obşti (de vale,
de ocol, ținut, țară) vor fi elemente constitutive unor unități româneşti cvasi-
statale formate din țărani liberi, cu o lungă continuitate istorică, din rândul
acestora cristalizându-se o nobilime autohtonă, ca element de contrucție a
feudalismului autohton.
Cum se autoreglează o comunitate în curs de sedentarizare sau cum
reuşeşte să găsească un echilibru între elemente care pot intra uşor în contradiție?
O altă contribuție a lui Stahl este modelul teoretic al sistemului de
autoreglare al comunităţilor agrare, ce cuprinde cinci elemente care de multe ori

29
s-au aflat în raporturi antagoniste: teritoriul, tehnica de producţie, populaţia,
producţia, organul administrativ, obştea.
Această teorie se defineşte prin caracteristici specifice modelului
ecosistemului elaborat în cadrul ecologiei sociale. Înteracțiunea dintre
comunitate şi mediul ei de viață sau dintre populație şi habitat defineşte profilul
unui ecosistem care tinde să se autoregleze. În contextul comunităților agrare,
elementele constitutive ecosistemului sunt populația, mediul şi mecanismul
adaptativ.
Astfel populația, susține Stahl, la început constituia un izolat demografic,
satele erau formate din câteva zeci de familii (ceată de neam) care nu întrețineau
nici raporturi economice, nici matrimoniale cu alte sate, ci dimpotrivă relațiile
erau de rivalitate. Creşterea populației a determinat ori dezvoltarea tehnicilor de
exploatare agricolă, ori procesul de roire a unei părți din populație din satul
matcă şi constituirea unei aşezări autonome în altă parte a terioriului.
Teritorul constituie mediul (vatra satului, câmpul, pădurea, apa)
reprezentând însăşi baza întregii vieți sociale, suprafața acestuia fiind
determinată de numărul gospodăriilor, transport, animale, tip culturi agricole etc.
Modul în care populația acționează în vederea accesării resurselor din mediu
(apa, pădurea, câmpul) contribuie la conturarea profilului cultural al
ecosistemului.
Comunitatea în relația cu mediu, acționează dependent de instanța
regulativă, obştea formată din capii de gospodărie având ca lideri informali pe
”oamenii buni şi bătrâni”: „Obştea era organul care reglementa relaţiile dintre
populație, teritoriu şi tehnicile de producţie. Ea avea drepturi şi îndatoriri
specifice în ceea ce priveşte amestecul în organizarea proceselor de producţie,
amestecul în viaţa publică sau privată a satului, amestecul în crearea şi aplicarea
obiceiului pământului, amestecul în reglementarea relaţiilor intercomunitare,
drept de monopol sau cel puțin de supraveghere a relaţiilor comerciale cu
exteriorul etc” (Şişeştean, 2005, p. 538).

30
 De asemenea, producţia şi tehnica de producţie, contribuie la definirea
comunităţii ca sistem ce tinde spre echilibru. În ceea de priveşte tehnicile de
producție, acestea reprezintă mijloace prin care se obțin resurse agricole şi
pastorale, fiind determinante în extinderea teritoriului sătesc.
În urma interacţiunii dintre populaţie, teritoriu, producție, tehnici de
producție şi obşte, susține Stahl, foarte greu se atinge echilibrul, de exemplu dacă
ne referim la raportul dintre tehnicile de producţie, teritoriu şi obşte, putem
observa că de multe ori intră în contradicție.
În condiţiile dezvoltării tehnice, o gospodărie poate să ceară ieşirea din
indiviziune atât timp cât mijloacele de producție îi permit fixarea suprafeței
defrişate, ca parcelă cu destinație exclusiv agricolă. Astfel, un raport dintre două
elemente este dezechilibrat, în aceste condiții, cele cinci părți constitutive
sistemului, aflate într-o dinamică permanentă, nu pot să interacționeze în
permamență la fel, echilibru fiind atins doar întâmplător.
În ceea ce priveşte producția şi mijoacele de producție, autorul în lucrarea
Teorii şi ipoteze privind sociologia orânduirii tributale, menţionează că satele
devălmaşe româneşti exploatau patrimoniul într-o manieră specifică, la început în
mod tributal şi ulterior clasic feudal.
Orânduirea tributală este definită de modurile de producţie şi de
exploatare a satelor devălmaşe. Plusvaloarea pretinsă de boierime aflată în curs
de formare, se obținea folosind tehnici rudimentare de punere în cultură,
specifice agriculturii itinerante. Acest tip de orândurire s-a menținut atâta timp
cât elita locală nu se implica în procesele de producție, mijloacele de exploatare
fiind deținute de obşteni.
În această fază, avem de-a face cu o exploatare tributală de tip parazitar,
iar în momentul în care cei care exploatează se aşază în teritoriu, formând alături
de clasa exploatată o formațiune socio-economică, putem vorbi de o orânduire
tributală propriu-zisă.
Acest model de exploatare de sorgintă asiatică (imperiul mongol de tip
nomad), s-a menținut şi in timpul Imperiului otoman, având ca principală

31
caracteristică dominația unei autorități politico-militare pe teritoriul unei
populații locale, expresia autorității fiind tributul periodic pe care populația
aservită trebuia să-l plătească la anumite intervale de timp.
Clasa dominatoare nu întervenea în relațiile economice, sociale şi politice
ale populației aservite. Acest tip de exploatare şi-a pus amprenta în spațiul
românesc, feudalismul autohton căpătând note particulare față de cel occidental.
Cu alte cuvinte, nu există un sistem feudal tipic românesc de exploatare a
comunităților, instituțiile de control social (de tipul obştii) au urmărint
respectarea sistemului cutumiar, blocând astfel perioade lungi de timp procesele
de diferențiere şi stratificare socială. În vest, feudalismul se naşte organic dintr-o
cultură circumscrisă exclusiv spațiului european, aceasta fiind definită şi prin
raporturi de dominație personală specifice sistemul german de organizare agrară.
De asemenea, cealaltă rădăcină a feudalismului occidental, o constituie
cultura romană puternic marcată de proprietatea funciară.
Astfel, vorbim despre un feudalism care capătă forme particulare, în
funcție de modelele culturale preluate de cele două tipuri de societate, cea
românească asimilând modelul tributal de tip asiatic, iar cea occidentală pe cel
roman şi german. Pe de altă parte, feudalismul occidental s-a născut organic
dintr-o cultură bazată preponderent pe principiile stratificării şi dominație,
derivate în mare măsură dintr-un model economic care are în centru proprietatea
individuală prezentă, în cea mai mare măsură, în peisajul rural vestic.
Pe măsură ce proprietatea iese din indiviziune, odată cu presiunea
demografică şi dezvoltarea tehnică a mijloacelor de producție, din interiorul
uniunilor de obşti se cristalizează o aristrocrație din fosta pătură războinică
confederativă, plătită de comunitate pentru îndeplinirea unor servicii publice.
Fosta căpetenie devine stăpânul unor sate devălmaşe, ajungănd să înlocuiască
conducerea obştii şi să exploateze, la început tributal şi ulterior clasic-feudal,
comunitățile.
Pentru a-şi întări autoritatea şi mijloacele de exploatare, clasa socială a
boierilor se organizează sub forma centralei de stat (domnia), totuşi puterile

32
acesteia nu sunt absolute ca în cazul despoțiilor asiatice, preluând pe cont propriu
produsele (tributul) şi asumându-şi în acelaşi timp obligațiile în raport cu
organizarea terioriului. Mai târziu, exploatare a căpătat un caracter fiscal-
comercial, impozitul fiind fixat pe comunitate şi nu pe gospodărie.
Cele două forme de exploatare reprezintă etape distincte în cadrul
aceluiaşi proces evolutiv, însă, în anumite momente istorice au coexistat, chiar
dacă unele dominau la un moment dat.
Un alt reprezentant al Şcolii Sociologice de la Bucureşti, Vasile
Caramelea a studiat proprietatea colectivă de tip composesoral, din Țara
Făgăraşului (Oltului). În această regiune, spre deosebire de Vrancea, au coexistat
mai multe categorii socio-economice: seniori feudali cu erariile şi cetățile lor,
țărănime aservită şi țărani liberi, aşa-numiță boieri de Făgăraş.
În lucrarea Composesoratele de foşti iobagi in Țara Oltului. Sistemul
juridic consuetudinar genealogic (1943), autorul se referă la o altă formă de
proprietate (composesoratul) similară în mare măsură (există însă şi elemente de
diferențiere) cu obştile de moşneni şi răzeşi din Vechiul Regat. Spre deosebire de
obşte, în composesorat poate să aibă drepturi o parte din populația unui sat sau
întreaga comunitate.
Caramelea menționa momentele istorice definitorii în constituirea
composesoratelor: prima perioadă o plasează în Evul mediu, în timpul ducatelor
Almaşului şi Făgăraşului stăpânite de domnii Țării Româneşti, intervalul 1462-
1766 reprezintă cel de-al doilea moment, şi corespunde cu aservirea Țării Oltului
de către autoritățile politice maghiare şi intrarea unei părți din Țara Făgăraşului
sub jurisdicție habsburgică, în 1766. Ultima etapă este marcată de Revoluția
paşoptistă în 1848 şi durează câțiva zeci de ani până la finalizarea procesele de
segregare.
Un tip specific de composesorat, este cel boieresc, format în intervalul
1462-1766 şi organizat pe baza principiului genealogic. Din composesoratele de
foşti iobagi, care s-au retrocedat acestora prin Legea LIII din 1871, când s-a
reglementat definitiv statutul lor, fac parte doar descendendenți ai foştilor iobagi

33
care nu pot deține decât un singur drept inalienabil, transmis de la ascendent la
descendenți. De asemenea, o persoană prin căsătorie nu dobândeşte imediat drept
composesoral, ci doar după 15 ani. În afară de originea şi modul de organizare,
composesoratele grănicereşti se mai diferențiază de cele ale foştilor iobagi şi prin
identitatea confesională. Grănicerii, în momentul militarizării au fost obligați să
accepte cultul greco-catolic, în schimb, foştii iobagi şi-au menținut identitatea
confesională (ortodoxă).
Tiberiu Cernescu consemna, într-un articol publicat în 1940 pe baza unei
informații publicate în Monitorul oficial în anul 1923, ponderea pădurilor
composesorale şi cea a moşnegilor şi răzeşilor (obşteşti). În primul caz, 656.000
ha. adică 10% din suprafața totală a pădurilor constituia proprietatea
composesorală a comunităților grănicereşi sau foste iobage.
În urma desființării raporturilor dintre nobili şi iobagi, pe baza Legii
Urbarium Banaticum (1780), Maria Tereza va recunoaşte drepturile unor
comunități (militarizate) din Banatul de munte, asupra pădurilor (composesoratul
grăniceresc). De asemenea şi localitățile din Transilvania care au făcut parte din
Granița militară austriacă s-au bucurat de acelaşi privilegii (cele din zona
Năsăudului, Secuimii şi Orlatului). Composesoratele foste iobage s-au constituit
mult mai târziu, aşa cum am menționat mai sus, în 1871 când se definitivează
procesul de segregare, de defalcare a părții care aparține acestor comunități. O
suprafața mai mică, doar 7% (450.000 ha) aparținea moşnenilor şi răzeşilor.
Acelaşi autor menționa şi existența composesoratelor nemeşeşti, care
aparțineau urbarialiştilor liberați27 înainte de 1848.
În ceea ce priveşte contribuțiie româneşti menționăm şi studiile Monicăi
Vasile, realizate în perioada post-socialistă, în câteva localități28 din Țara
Vrancei. Autoarea prezintă în articolul Teorii ale proprietății comune ca fenomen
normativ-juridic dinamic. Perspectivă antropologică şi neo-instituționalistă

27
Cei care şi-au câştigat prin vitejie un rang nobiliar.
28
Nereju,

34
(2010), o serie de teorii elaborate de cercetători străini, care abordează
problematica gestionării resurselor comune.
Aceste modele teoretice, pe care le vom prezenta într-un capitol distinct,
se înscriu în paradigma neoinstituționalistă.
Monica Vasile abordează chestiunea devălmăşiei din perspectiva
principiilor şi valorilor ordonatoare (antropologia legilor) modul de definire al
acesteia depinzând, în viziunea autoarei, de interacțiunea dintre stat (prin
normele juridice elaborate) şi comunitate (care se exprimă prin cutume şi
maniere specifice de aplicare ale acestora) (Vasile, 2010).

e. Teorii asupra gestionării resurselor comune

Exemplele prezentate în capitolele precedente au menirea de a ne furniza

repere cognitive în ceea ce priveşte modul în care unele comunități “posedă” şi
accesează resursele, indiferent de natura acestora (plantă, animal, pământ etc).
Am observat, de asemenea, că accesul individului la resursa comună este
condiționat cultural şi variabil temporal.
Raportându-ne la comunitățile extraeuropene menționate, am observat că
limitele accesului sunt determinate de factorii de mediu şi implicit de nivelul
tehnic scăzut al mijloacelor de valorificare a resurselor.

35
 Acelaşi punct de vedere îl formulăm şi în ceea ce priveşte comunitățile
țărăneşti şi structurile tribale din sud-estul Europei, cu amendamentul că situaţia
acestora trebuie gândită într-un alt registru cultural.
În cazul peninsulei Balcanice, instabilitatea şi lipsa de securitate generate
de climatul politic al vremii, au favorizat şi întărit structurile de solidaritate
comunitară şi intradomestică, preocupările acestor societăți fiind primordial de
apărare. În acest context, în procesul de procurare şi accesare a resurselor,
reflexul de a urmări binele comun, prin asigurarea securității comunitare, se
reflecta şi în activitățile economice.
Stabililizarea situației politice şi intrarea în modernitate, au schimbat
treptat geografia comunitară şi modul de raportare la resursele comune. Interesele
individului nu mai coincid cu cele ale comunității, în afara unor instanțe
exterioare coagulante care să resudeze comunitatea şi să prioritizeze interesele
comunitare, raportarea la resurse se va face în conformitate cu propriile interese29
Dar ce se înţelege prin binele individual şi cel comun?
Este necesar să mai formulăm o altă întrebare prin care să vizăm
finalitatea acțiunilor în care sunt angrenați coproprietarii în vederea accesării
resurselor. Asigură aceste acțiuni binele comun? Pentru a răspunde la această
întrebare vom avea în vedere un tip specific de resurse comune, pădurile, care
aparțin sau nu de facto comunității.
Până la a prezenta istoric fiecare tip de proprietate colectivă şi modul în
care comunitățile țărăneşti româneşti au accesat, in diferite perioade de timp,
resursele comune, vom prezenta o serie de teorii menite să ne confere diferite
perspective asupra instituțiilor30 care generează comportamente şi acțiuni
specifice în vederea gestionării şi accesării unor bunuri colective.
De asemenea, în afară de instituții, ca elemente de structurare a acţiunilor
colective, vom avea în vedere şi modelul axat pe înțelegerea acestuia din
perspectiva raţionalităţii economice, vizând scopurile actorilor sociali.

29
Prin propriile interese înţelegem de fapt tot binele individual. De data aceasta binele individual nu
coincide cu cel al comunităţii.
30
Prin instituţii în acest context înţelegem reguli, norme, valori, legi etc.

36
 Aceste perspective teoretice sunt plasate la confluența dintre economie,
ştiinţele politice şi sociologie, fiind utilizate în cel de-al treilea domeniu, cu
scopul cunoaşterii acelor instituții care structurează comportamentele de acţiune
comună.
Paradigma neoinstituţionalistă depăşeşte cadrele descriptivismului
comportamental (analiza behavioristă), accentuând importanţa dinamicii
instituţiilor şi contextelor instituţionale în modelarea acţiunilor individuale
agregate.
Adepţii paradigmei alegerii raţionale explică acţiunile colective nu din
perspectiva seturilor de valori şi norme (ca instituţii) comportamentale, ci prin
raportare la interesele raţionale care au motivat sau nu implicarea mai multor
actori sociali într-un proces specific.
Din această perspectivă acţiunea colectivă este explicată economic,
individul în procesul de accesare a resurselor gândind raportul costuri-beneficii-
resurse în termenii utilităţii şi maximizării, acţiunile sale fiind raţionale în măsura
în care acesta consideră că scopurile şi mijloacele sunt adecvat fixate. De
asemenea, există tendinţa ca actorul să se comporte în social similar cu situaţiile
de piaţă, în orice circumstanţe acesta fiind motivat în acţiunile sale de propriile
interese. În concret, comportamentele sunt structurate în funcţie de interese
raţional-instrumentale, individul urmărind în permamenţă să-şi maximizeze
propria utilitate anticipată.
Elinor Ostrom în lucrarea Guvernarea bunurilor colective. Evoluţia
instituţiilor pentru acţiune colectivă prezintă: „felul în care comunităţile de
indivizi elaborează diferite metode de guvernare a bunurilor comune” (Ostrom,
2007, p. 16).
Întrebarea fundamentală pe care o formulează autoarea este legată de
modul în care beneficiarii unor resurse comune aflați într-o rețea de
interdependență, se asociază, organizează şi autoguvernează astfel încât să obțină
unități de producție (beneficii permanente) existând tendința ca unii actori să
profite clandestin de munca celorlați.

37
 Pentru a răspunde la aceasta întrebarea, Ostrom a realizat cercetări în
diferite regiuni ale lumii (Filipine, Japonia, Elveția, Spania, Turcia) analizând la
scara mică reţele formate din maxim 15.000 mii de persoane care depind
economic (într-o mai mică sau mai mare măsură) de resurse comune specifice:
locuri de pescuit, păşuni comune, sisteme de irigație, resurse de apă freatică.
Raportându-se la aceste cazuri particulare autoarea observă că în unele
situaţii indivizii gestionează resursele comune independent de instanțe exterioare,
în alte comunităţi acestea preluând responsabilitatea organizării întregii acţiunii
colective. Succesul organizării şi administrării unei resurse comune depinde atât
de modul de raportare al actorilor sociali la beneficiile şi costurile implicate în
procesul de accesare, cât şi de normele de comportament care reflectă valorile pe
care membrii rețelei le atribuie propriilor acțiuni, cât şi acțiunilor celorlalți.
De asemenea, gradul de siguranţă economică conferit de o resursă anume,
constituie o variabilă semnificativă în ceea ce priveşte procesul de agregare a
acţiunilor individuale. De exemplu, dacă resursa respectivă este destul de
precară, nereuşind să asigure individului beneficii pe teremen lung, aceştia vor
desconsidera potenţialele venituri, agregându-şi acţiunile în aşa fel încât să
urmărească supravieţuirea în anul curent.
Dacă în rețeaua respectivă există norme care valorizează primordial
prezentul în derimentul viitorului, orice încercare individuală de a gândi în
termenii unei strategii alternative, exprimată în eficientizarea mijloacelor de
valorificare a resurselor pe termen lung, va fi sancţionată de majoritate. Dacă
dimpotrivă, într-o comunitate există comportamente egoiste, ceilaţi vor investi
mai mult în mecanismele de monitorizare şi sancţionare a unor astfel de acţiuni.
În aceste condiţii, membrilor rețelei le-ar fi dificil să ia angajamente ferme şi să
se autoguverneze intern, fără aportul unei autorităţi exteriore.
Ostrom semnala pe de altă parte că succesul gestionării eficiente a resursei
comune depinde de luare în considerare de către fiecare actor a acțiunilor
celorlalți. De aceea, evaluarea iniţiativelor individuale trebuie să se facă

38
dependent şi în funcţie de ceilalți, astfel încât resursa comună să genereze unități
de profit pe termen lung şi echitabil distribuite.
Dacă acțiunile individuale nu sunt coordonate, atunci beneficiile obţinute
sunt mai mici în raport cu cele care ar rezulta în urma cooperării. M. Olson a
definit situația de necooperare în următorii termeni: „când un număr de indivizi
au un interes comun sau colectiv-când împărtăşeşesc un singur scop sau obiectiv,
acțiunea individuală, neorganizată, nu va duce mai departe deloc interesul
comun, fie o va face într-un mod necorespunzător” (Olson, 1965, p. 7).
Problematica gestionării bunurilor comune a suscitat o serie de
controverse şi perspective, unele pledând pentru implicarea statului şi elaborarea
unor politici care să se asigure continuitatea şi distribuția echitabilă a acestora, pe
fondul imposibilității agenţilor deținători de a ajunge la formule adecvate de
administrare.
Pe de altă parte, schimbarea instituţională de sus în jos, ar implica costuri
tranzacţionale semnificative determinate atât de acțiunile de informare în ceea ce
priveşte manierele specifice de administrare, variabile comunitar şi zonal, cât şi
de necesitatea de a evalua periodic capacitatea de producție a unei resurse
comune.
Teoria31 statului şi cea a firmei evidenţiază că aceste situații pot fi
soluţionate prin crearea unei instituţii care să organizeze contractual acţiunile
colective. În această situaţie surpusul rezultat în urma agregării acţiunilor
individuale, fiind încasat de o singură persoană.
Teoria firmei evidenţiază abilităţile antreprenorilor de a institui raporturi
complementare între indivizi cu specializări diferite, numai în cadrul unei reţele
de interdependență generându-se venituri semnificative şi constant obținute.
Coordonarea activităţii agenţilor se va face în conformitate cu un contract, orice
abatere de la prevederile acestuia fiind sancționată.

31
E. Ostrom afirmă că există şi reţele de beneficiari care se pot autoguverna într-un mod eficient,
furnizând şi o serie de soluţii la problema bunurilor comune.

39
 Cu alte cuvinte, antreprenorul are tot interesul să instituie, oarecum
coercitiv, un set de norme ca expresie a controlului asupra acelor comportamente
care intră în contradicție cu principiile complementarității şi interdependenței. În
acest caz, ne referim în alți termeni, la noţiunea de solidaritate organică specifică
(în viziunea lui E. Durkheim) sistemelor de tip corporatist caracterizate printr-o
interdependență de tip funcțional (diviziunea socială a muncii) în afara ei
neputându-se atinge scopurile fixate inițial.
Teoria statului32 accentuează la fel ca şi cea anterioară, necesitatea
organizării acțiunii colective de către un conducător care, la fel ca antreprenorul,
să încaseze profitul obținut prin contribuția cetățenilor. Hobbes, cel care a
elaborat prima dată această viziune, susţine că indivizii care s-au angajat
independent în acţiunea de protecţie trebuie să suporte costuri excesive de
achiziţionare a echipamentelor de supraveghere. Pe acest fond, odată ce un
conducător ar deține mijloacele de protecție a cetățenilor, prin coerciție, ar
organiza activitatea umană cu scopul obținerii de impozite şi mână de lucru.
Cele două teorii evidenţiază că indivizilor incapabili să se asocieze în
rețele de interdependență, le este mai bine dacă intră sub jurisdicția unei
autorități politice sau economice, asigurându-se astfel beneficii mai puține, dar
constant obținute, pe termen lung această situație avantajându-i semnificativ.
Imposibilitatea autoadministrării poate fi determinată pe de-o parte de
caracteristicile intrinseci ale resurselor care nu permit accesarea şi valorificarea33
acestora, în aceleaşi condiții, pe intervale lungi de timp. Pe de altă parte,
modurile particulare de accesare, adaptate şi readaptate în funcție de anumiți
factori (geografici, sociali, politici) nu au permis cristalizarea unor norme
comportamentale în legătură cu acele resurse.
Aceste alternative sintetizate în cele două teorii, au apărut ca reacție la
modele teoretice care afirmă ca va exista întotdeauna o tensiune între

32
Precizăm că este vorba despre un stat de tip absolutist.
33
Ori pentru ca este plasată într-un context geografic precar, ori că nivelul mijloacelor de producţie al
acelei comunităţi, este rudimentar.

40
raţionalitatea individuală şi cea colectivă, efectul acţiunilor colective, va fi în cele
mai multe cazuri, ruina.
Garrett Hardin (1968) semnala că finalitatea utilizării de către mai mulți
indivizi a unor resurse insuficiente va duce la degradarea mediului înconjurător.
Acţiunile colective duc la ceea ce Hardin numea Tragedia bunurilor comune,
odată ce comportamentele actorilor sociali sunt legitimate de libertatea de a
folosi după bunul plac resursele comunității.
Acţiunile individuale sunt perfect raţionale, dar în mod paradoxal,
finalitatea agregării acestora, este ruina. În exemplu dat de Hardin raţionalitatea
se traduce în beneficiile pe care indivizii le pot avea, dar pe termen scurt,
costurile implicate neasumate, nu vor mai asigura în timp obținerea constantă a
aceloraşi beneficii.
Dacă ar fi să problematizăm acest mod de gestionare în termenii precizați
anterior, în ce condiții acţiunile colective au ca finalitate binele comunității, am
putea spune că în acest context, dacă actorii sociali ar depinde unii de alții în
obţinerea unor beneficii individuale, acţiunile acestora ar fi modelate prin
negociere. De fapt ei depind unii de alţii34, dar această condiționare nu se
negociază şi nu se obiectivează într-un contract, comportamentele fiind motivate
de interese proprii şi legitimate de libertatea accesării păşunii.
Perspectiva lui Hardin este de tipul Dilemei prizonierului, care se înscrie
în teoria jocurilor ce are la bază modelul alegerii raționale: „Teoria jocurilor face
abstracţie de hăţişurile lumii sociale, plasându-se pe un tărâm pur, populat de
agenţi perfect raţionali, înzestraţi cu preferinţe total ordonate, cu informaţii
complete şi cu un computer intern perfect” (Hollins, 2001, p. 134).
În toate jocurile imaginate, individul este perfect rațional, propriului
interes fiind menținut în canoanele inițiale, chiar dacă se schimbă condițiile
sociale. De asemenea, actorul social ştie că şi ceilalți la rândul lor îşi vor adecva
strategiile în conformitate cu o schemă raţional-instrumentală.

34
De felul în care accesează fiecare păşunea depind beneficiile pe care urmează să le obţină păstorii în
timp.

41
 Evident că aceste exemple reflectă situaţii ideal-tipice neidentificabile în
social, deoarece individul este mai degrabă, în termenii lui V. Pareto,
raţionalizator şi nu raţional, în acţiunile sale ținând seama şi de aspecte
subiective nu doar de un principiu unic obiectiv propriul interes, aşa cu afirmă
exponenţii alegerii raționale.
Vom prezenta exemplul abstract al joculului păstorilor pentru a evidenţia
ce se întâmplă când doi indivizi folosesc aceeaşi păşune, fără posibilitatea să
încheie un contract obligatoriu. „În cazul unui joc cu doi adversari, strategia de
cooperare este ca fiecare păstor să ducă la păscut un număr de L/2 animale.
Strategia de „defectare” înseamnă că fiecare păstor scoate la păscut atâtea
animale câte crede el că poate vinde pentru a obţine un profit (luând în
considerare costurile personale), presupunând că acest număr este mai mare de
L/2” (Ostrom, 2007, p.18).
Există trei situaţii posibile care relevă modul în care păstorii se pot raporta
la resurse. Dacă aleg să trimită la păscut fiecare un număr de L/2 animale atunci
ambii vor obține 10 unități de profit. Dacă fiecare paşte câte oi vrea, pentru că în
felul acesta, cred că vor obține un profit mai mare, în mod paradoxal acesta va fi
nul. Dacă unul va defecta, iar celalalt va duce la păscut numărul stabilit, cel care
va adopta strategia de „defectare” va obține II unități de profit, iar celălalt doar I.
În jocul Dilema prizonierului cei doi jucători nu pot coopera, în schimb
aceştia sunt la curent cu rezultatele fiecărei alegeri. Dacă aleg o strategie
dominantă, nu cea mai bună din perspectiva rezultatului, ci a treia într-o ierarhie
a beneficiilor, ambii vor fi avantajați. Dacă ar exista o altă situație care să-l
avantajeze pe cel puțin un jucător şi care să fie preferabilă şi pentru ceilalți,
atunci probabil cei doi jucători ar decide diferit, atâta timp cât preferă un rezultat
produs de relația cooperare-cooperare.
Cele două perspective evidenţiază un paradox. Atunci când individul
decide rațional să valorifice resursele comune pentru a obţine profit, rezultatul
acţiunilor individuale agregate va fi irațional. Cu alte cuvinte, acţiunea colectivă
motivată (rațional) exclusiv de beneficiile individuale obținute pe termen scurt,

42
va avea în timp efecte iraţionale, resursele comune fiind limitate, nu vor asigura
un beneficiu constant coproprietarilor.
La fel se întâmplă şi în cazul pădurii, dacă nu se asigură continuitatea ei
prin respectarea amenajamentelor silvice, planurilor de tăiere, în timp
coproprietarii nu vor mai avea niciun fel de beneficiu. Astfel, resursele comune
de tipul acesta pot să ofere individului, dacă ține seama de aceste prescripții, un
beneficiu mai mic pe termen scurt, dar dacă ne raportăm la beneficiile constant
obținute pe perioade lungi de timp, în final individul este semnificativ avantajat.
Evident, această raţionalizare reflectă o situație ideal-tipică, o acțiune
colectivă care are ca finalitate atât binele individual, cât şi cel comun, în acest
context cele două tipuri de bine suprapunându-se.
O altă perspectivă problematizată preponderent în sfera teoriei alegerii
raționale, este cea a acțiunii colective. Mancur Olson, The logic of collective
action (1965) a combătut teoriile clasice despre grupuri conform cărora indivizii
cu interese comune adoptă comportamente prin care să se asigure bunăstarea
grupului, argumentând că nu este suficient să existe un avantaj posibil încât
indivizii sa acționeze în conformitate cu binele comun.
Dacă grupul este relativ mare, iar contribuția individuală este în mică
măsură vizibilă şi greu cuantificabilă, individul ştiind că nu poate fi privat de
beneficiile asigurate de ceilați, va depune un efort minimal în procesul comun de
obținere a unor bunuri, preferând să profite de contribuţiile celorlalţi. Acest
principiu este denumit non-excludabilitate.
Indivizii nu sunt dispuşi să contribuie de bunăvoie la obţinerea unor
bunuri publice, ci doar în condiţiile aplicării unor sancţiuni care îi vor determina
să se implice în activități comune de generare a unor resurse comune. De
asemenea, acţiunea colectivă ar putea avea succes în condițiile existenței unor
stimulente selective, costurile implicate în vederea sancționării şi recompensării
comportamentelor conformiste fiind distincte de cele directe de gradul I.
Din perspectiva lui Mancur Olson, acțiunile colective sunt imposibil de
realizat, individul orientându-se comportamental constant în conformitate cu

43
propriile interese. Doar în condițiile existenței unui sistem de sancțiuni şi
recompense ar contribui oarecum constrâns, de exemplu, la plata impozitelor.
Această viziune asupra acţiunilor colective evidențiază ca unic principiu
ordonator al acestora, raţionalitatea instrumentală, fără să ţină seama de alte
tipuri de variabile explicative, neeconomice, ce pot în anumite situaţii motiva
indivizii să-şi agrege interesele individuale în direcţia generării de bunuri publice
într-un mod eficient şi neconstrâns.
Astfel, succesul sau insuccesul unei acțiuni comune depinde de:
eterogenitatea grupurilor, mărimea lor, învățarea socială, identitatea socială şi
culturală, influența exercitată în cadrul colectivității etc.
Incluzând în modelul explicativ şi variabile socio-culturale se pot
identifica şi alte principii care stau la baza acţiunii colective. De exemplu, într-un
grup puternica ancorare într-o schemă identitară poate transcende motivațiile
“egoiste”de tipul pasagerului clandestin, normele specifice acestuia încurajând
primordial solidarizarea indivizilor, chiar dacă în felul acesta nivelul de
performanță economică ar scădea semnificativ.
Centrarea teoriilor preluate din zona microeconomiei, pe raţionalitatea
agentului social face imposibilă pe de-o parte, din această perspectivă, orice
formă de asociere organică, iar pe de altă parte, înţelegerea proprietăţii ca relaţie
socială dinamică.
Cercetările antropologice de teren au relevat că postularea raţionalităţii
instrumentale ca principiu universal ce stă la baza acţiunilor, este improprie,
cristalizarea unor sisteme normative informale35, ca expresie a imposibilităţii
normelor juridice de a reglementa în totalitate regimul proprietăţii, constituie un
argument solid în favoarea luării în considerare şi a altor variabile explicative.
În primul rând, norma juridică este elaborată într-un cadru ideologic care
”privilegiază”36 proprietatea individuală ca bun material, prescripțiile juridice

35 Atâta timp cât la nivelul reţelei de beneficiari regulile se negociază, putem deduce că dacă ar exista
un principiu unic cu caracter universal care să reglementeze raporturile cu proprietatea, indivizii ar fi
demotivaţi să elaboreze alte sisteme normative.
36 În anumite societăţi, cum este cea românească, există și proprietăţi colective, dar în actualul context
ideologic reglementările vizează preponderent regimul proprietății individuale.

44
reglementând strict regimul economic al acesteia. În schimb, există o zonă
neacoperită integral de regulile formale, orice bun economic fiind utilizat într-un
cadru reglementat de indivizi în urma interacţiunilor sau la nivelul unor reţele
sociale.
Pe de altă parte trebuie să ţinem seama că realitățile ordonate de sistemele
normative juridice sunt dinamice, în schimb regulile formale au caracter static la
nivel instituțional, dar în urma interacțiunii cu cele informale elaborate în cadrul
reţelelor sociale, sunt readaptate şi reconformate de către indivizi.
Cele trei perspective asupra gestionării resurselor comune: Tragedia
bunurilor comune, Dilema prizonierului şi Logica acțiunii colective, sunt strâns
legate de problema pasagerului clandestin care se exprima în tendința actorului
social de a se implica minimal în efortul comun de obținere a unor beneficii,
invariabil putând beneficia de avantaje prin aportul celorlalți. Dacă toți
deținătorii resurselor colective ar acționa în conformitate cu pasagerul clandestin,
finalitatea ar fi de tipul Tragediei bunurilor comune.
Cu alte cuvinte, aceste poziții teoretice evidențiază incapacitatea actorilor
sociali de a-şi structura şi organiza activitatea în direcția obținerii unor beneficii
constante şi egalitar distribuite.
De fapt, această incapacitate poate fi interpretată în multiple moduri.
Poate în unele grupuri de beneficiari prevalează comportamentele egoiste, iar
normele şi valorile specifice acestora blochează orice inițiativă de asociere. De
asemenea, astfel de comportamente sunt cumva cenzurate de o minoritate,
deoarece resursele s-ar epuiza foarte repede. Sau poate de acea resursă
comunitatea depinde economic nesemnificativ, existând probabil şi proprietăți cu
caracter privat care asigură indivizilor în mare măsură alte tipuri de beneficii,
conferindu-le autonomie în relația cu ceilați.
Dacă supraviețuirea unui grup ar depinde semnificativ de o resursă anume,
care este generată şi regenerată numai prin contribuția majorității, probabil că ar
exista un set de norme comportamentale şi implicit sancțiuni sub incidență cărora
ar intra orice inițiativă neconcordantă cu schema comună de accesare.

45
 Care sunt soluţiile la dilema bunurilor comune?
Unii autori susțin, aşa cum am precizat, că este nevoie de o autoritate
centralizată (Leviatanul) care să exercite un control strict asupra coproprietarilor,
sancționând pe cei care nu respectă normele impuse din exterior.
Alții afirmă ca funcția acestei instanțe statale ar fi de a iniția procesele de
privatizare a resurselor, fiecare dintre cei implicați valorificând proprietatea
privată, în urma alocării drepturilor, în conformitate cu interesele proprii.
E. Ostrom nu este de acord cu perspectivele de tipul pasagerului
clandestin, dar nici cu cele două aşa-zise soluții, afirmând că “înființarea
instituțiilor potrivite” ar presupune un proces extrem de complicat care ar trebui
să țină seama de variabile de tip spațiu, timp, precum şi de elemente culturale
specifice, circumscrise societății sau comunității care accesează resursa
respectivă. Cu alte cuvinte, instituțiile create, ca expersie a intervenționismului
statal, ar determina mai degraba conflicte, în loc să genereze ordine.
Pe acest fond, Ostrom afirmă că indivizii ar putea administra adecvat
resursele comune (din interior, fără implicarea din exterior a unei instanțe de tip
statal) printr-o relație de negociere materializată sub forma unui contract care să
stipuleze foarte clar obligațiile şi drepturile acestora. În primul rând, contractul ar
prevedea o distribuție echitabilă a bunurilor în funcție de capacitatea de
producție a resurselor colective. De asemenea, costurile circumscrise contractului
ar trebui suportate în egală măsură de ambele părți.
În vederea respectării prevederilor formulate, asupra cărora au căzut de
acord ambele părți, aceştia vor apela la un arbitru privat, un observator extern,
fără valențele şi atribuțiile pe care le-ar fi avut în condițiile în care s-ar fi
acceptat soluția centralizării37.
De asemenea, Ostrom se întreabă, pornind de la exemplul pescarilor din
zona Alanya (Turcia) de ce unele comunități se pot organiza intern încât să
valorifice resursele într-un mod eficient. Vom răspunde la această întrebare,

37 În aceste condiţii autoritatea centralizată ar impune conţinutul contractului, raporturile dintre păstori
şi implicit gestionarea resursei ar fi fost impusă din exterior.

46
folosind argumentele aceleaşi autorare, după ce vom prezenta un exemplu
empiric de aranjament de tip instituțional structurat la nivelul cooperativei locale
de pescari din această regiune a Turciei.
În anii 1970 a avut loc cu o criză determinată pe de-o parte, de utilizarea
excesivă a teritoriului, iar pe de altă parte de folosirea inechitabilă a locurilor cu
cea mai mare productivitate de peşte.
Pentru a rezolva situația tensionată, pescarii au impus un set de reguli care
presupune: 1. elaborarea la începutul lunii septembrie a unei liste cu pescarii
eligibili 2. întocmirea, deasemenea a unei liste, de data aceasta cu toate locurile
de pescuit, situate la distanțe mici, în felul acesta plasele amplasate într-o
anumită zonă să nu impiedice mişcarea peştilor dintr-un loc în altul. Astfel,
pescarii trag la sorți locurile de pescuit, mutându-se in fiecare zi spre est. În luna
ianuarie, schimbându-se sensul de migrație al peştilor (dinspre vest spre est), se
trage din nou la sorți, relocându-se locurile de pescuit până în luna ianuarie.
Acest sistem oferă premise egale de câştig fiecărui pescar, fiind organizat şi
monitorizat chiar de beneficiarii resurselor comune.
Prevederile regulamentului erau intocmai respectate, pescarii care într-o zi
au prins un loc mai sărac, ştiind despre ceilalți că se află cu certitudine în locurile
bogate, nu atentează (ocupând locuri necuvenite conform tragerii la sorți) la
dreptul lor de a beneficia în ziua respectivă de o producție mai mare.
Din perspectiva lui Ostrom, unele comunități administrează cu succes
resursele comune, iar altele nu, deoarece există diferențieri care rezidă în factori
interni: „S-ar putea ca, pur şi simplu, participanţii să nu aibă nicio posibilitate de
a comunica unii cu alţi, de a căpăta încredere în ceilalți şi de a dobândi
sentimentul că fac parte dintr-un viitor comun. Pe de altă parte, s-ar putea ca
indivizii puternici, care au de câştigat din situația actuală, în timp ce alții nu au
decât de pierdut, să blocheze încercările celor lipsiți de putere în privința
schimbării regulilor jocului. Probabil că astfel de grupuri au nevoie de ajutor din
afară, pentru a ieşi din logica defectuoasă a situației în care se află” (Ostrom,
2007, p. 18).

47
 Studiile de caz prezentate de E. Ostrom în aceeaşi lucrare, relevă că
principiile care stau la baza unei gestionări de succes a unor resurse comune
specifice pot fi extrapolate, chiar dacă realitățile sunt particulare şi eterogene.
Modul în care reuşesc de exemplu, locuitorii din satele Hirano, Nagaike
(Japonia) să respecte angajamentele şi sistemele de monitorizare a acelor acțiuni
individuale desfăşurate independent de schema inițială, îşi poate găsi aplicații
mai largi.
Cu scopul identificării caracteristicilor sistemelor de gestionare a
resurselor comune, autoarea a luat în considerare mai multe variabile: „strategia
de bază constă în identificarea aspectelor situațiilor materiale, culturale şi
instituționale care ar putea influența decizia privind cine trebuie implicat într-o
anumită situație, ce acțiuni pot întreprinde şi costul lor, ce rezultate se pot obține,
care este relația între acțiuni şi rezultate, ce informații trebuie împărtăşite, cât
control pot exercita indivizii, ce recompense pot fi oferite şi pentru ce combinații
de acțiuni şi rezultate” (Ostrom, 2007, p. 69).
Satele analizate sunt situate în Japonia, Elveția, Filipine şi Spania. În
primele două cazuri, resursele comune constau în pădure şi păşune arendate în
comun, ultimele două administrând în comun sisteme de irigații. Trebuie să
menționăm că nu există suficiente informații istorice despre regulile de
gestionare din trecut, studiile prezentând şi interpretând doar realitățile
contemporane. De asemenea, cel mai vechi sistem are o datare de o mie de ani,
iar cel mai nou de o sută de ani.
Mulți teoreticieni preocupați de problematica proprietății colective, au
afirmat că acest sistem nu este funcțional deoarece nu poate fi blocat accesul
nimănui la acea resursă, în aceste condiții aceasta s-ar putea epuiza foarte repede.
Pe de altă parte, costurile implicate, în vederea elaborării unui set de reguli, ar fi
mult prea mari. E. Ostrom a demonstrat că localnicii din satele cercetate şi-au
rezolvat două probleme fundamentale, cea a respectării angajamentelor şi a
monitorizării.

48
 În consecință, sistemele pe care urmează să le prezentăm sunt considerate
de succes, localnicii impunându-şi propriile reguli de administrare.
În aceste relații de interdependență, normele circumscrise sistemului au
fost respectate cu strictețe, chiar dacă au existat situații de pe urma cărora
indivizii puteau obține venituri considerabile. În perioadele de secetă fermierii au
preferat să nu fure apa, chiar dacă recolta a fost compromisă, iar în cazul pădurii,
nu s-au înregistrat exploatări intensive care puteau să aducă localnicilor beneficii
imediate, în urma vânzării lemnului.
Primul caz vizat a fost satul Torbel (Elveția) format din 600 de locuitori.
Cantonul Valais are o serie de caracteristici de mediu: precipitații foarte rare,
pante abrupte etc. Pe lângă terenurile pe care localnicii au cultivat timp de secole
grâu, legume, pomi fructiferi etc., o componentă semnificativă a economiei
locale este reprezentată de păstorit.
Documentele din secolul al XII-lea furnizează informații importante
despre sistemului de arendare şi normele care au reglementat cele cinci tipuri de
proprietate colectivă: pajiştile alpine pentru păscut, pădurile, cărările care fac
legătura între proprietățile private şi cele colective şi sistemele de irigații. Două
secole mai târziu, a fost înființată o asociație cu scopul unei reglementări mai
coerente a statutului acestor proprietăți, precum şi a principiilor regulative.
În ceea ce priveşte stabilirea străinilor în sat, există norme foarte clare care
blochează accesul acestora la pădure şi păşune, localnicii având autoritatea
deplină în privința acceptării sau neacceptării acestora.
Accesul la păşunea alpină a fost reglementat în 1517, una din prevederi
vizând numărul de vite care poate fi trimis la păscut. Astfel, în timpul verii pe
păşune nu se putea trimite decât numărul de vite întreținut în timpul iarnii.
Abaterile de la această regulă erau monitorizate şi sancționate de către un
funcționar public însărcinat să aplice amenzi, acesta având dreptul să păstreze
jumătate din valoarea amenzilor. Cantitatea de brânză era fixată proporțional cu
numărul de vite.

49
 Toate legile prin care se reglementa accesul localnicilor la proprietățile
comune erau votate de toți cetățeni care au atribuit unei asociații autoritatea de a
gestiona păşunea. Această structură administrativă pe lângă autoritatea legală de
a administra păşunea se ocupa atât de lucrările de întreținere a acesteia
(revitalizare, folosind mijloace tradiționale) cât de infrastructura stânei
(recondiționarea țarcului şi a adăpostului păstorilor etc). În vederea acoperirii
costurilor de întreținere se percepea o taxă stabilită în funcție de numărul de vite.
În schimb, proprietatea privată intra sub jurisdicția unui alt sistem
normativ. Grădinile, viile, lanurile de grâu erau deținute individual (la nivelul
familiei) procentele din grânare sau locuri de locuință, care reveneau fiecărui
membru, fiind stabilite printr-un contract de tip coposesie.
Creşterea populației a determinat noi reglementări a controlului asupra
resurselor prin diferite metode: amânarea vârstei medii la căsătorie, care a avut ca
efect scăderea ratei natalității, creşterea emigrării etc.
Din totalul terenului alpin, 80% era proprietatea fie a satului, fie a
corporațiilor sau cooperativelor locale. Restul terenului aparținea unor gospodării
sau grupuri de coproprietari şi cantoanelor.
În ceea ce priveşte pădurea şi în acest domeniu existau reglementări stricte
exprimate într-un proces de gestionare care ține seama de condițiile în care se
află aceasta la un moment dat, cota-parte de lemn cuvenită familiilor eligibile
fixându-se şi în conformitate cu numărul de copaci care poate fi tăiat în anul
respectiv, încât să nu fie afectat ritmul natural al pădurii. După ce se marchează
copacii, se constituie o echipă de lucru formată din toate gospodăriile care
urmează să beneficieze de lemn, aceasta participând la lucrările de tăiere, de
transport al buştenilor etc. Grămezile de lemn trasportate au dimensiuni
aproximativ egale, fiecare familie primind, în urma tragerii la sorți, o grămadă.
Un alt studiu de caz încadrat în categoria modelelor de succes, a fost
realizat în societățile de irigatori din regiunea Ilocos Norte, Filipine. Informații
despre sistemul zanjeras datează din secolul al XVIII-lea, acesta fiind inființat la
inițiativa proprietarilor de teren (fermierilor), cât şi a celor care nu dețineau loturi

50
de pământ. În schimbul construirii unui sistem de irigații, fermierii aredaşi
dobândeau dreptul de folosință asupra unui lot de pământ, statutul acestuia fiind
reglementat de un contract de tip Biang ti Danga, proprietarii menținându-şi
astfel drepturile asupra terenurilor pe care le-au închiriat.
În urma înființării unei asociații, fiecare membru al zanjeras va primi o
cotă-parte din terenul achiziționat, cu obligația de a presta o zi de muncă în
perioada sezonului, contribuind şi cu materialele necesare întreținerii şi
construcției sistemului de irigații. De asemenea, indivizii vor primi titlul de Atar
(membru al asociației) dobândind şi drept de vot.
În cadrul sistemului zanjeras rolul de a institui reguli de administrare şi
întreținere a sistemelor şi a canalelor de irigații, revenea unei comunități de
irigatori formate atât din fermieri cu drepturi asupra proprietății, cât şi din
persoane care au arendat loturi de pământ în schimbul unor angajamente ferme
care vizează întrega infrastructură a sistemului de irigații.
De asemenea, în fruntea asociației se afla un Maestro care deținea o
funcție executivă, din structura administrativă a acesteia făcând parte şi un
secretar, casier şi bucătar.
Zona de cultivat era împărțită în trei sau patru părți egale, fiecare fermier
având un lot în toate secțiunile, oferindu-li-se tuturor posibilitatea de a cultiva
pământ în zone avantajoase (situate în partea superioară a sistemului de irigații).
În condiții de secetă, unele terenuri rămân neirigate, maestro motivându-i pe toți
indivizii să participe colectiv la efortul de a distribui optim apa. De fapt,
stimulentele şi motivațiile fac parte din setul de reguli impus din interior de
comunitatea de irigatori. De asemenea, în acelaşi condiții, se alocă funcționarilor
publici parcele de pământ, motivându-i să aducă apa în zona terenurilor situate în
aval.
Fiecare sistem zanjeras are propriu set normativ variabil în funcție de
istoria acestuia, însă toate cele care au la bază contractul Biang ti Danga
funcționează similar. În regiunea Ilocos Norte, în anul 1979 existau 686 de

51
sisteme de irigații comunale. Toate societățile zanjeras urmăreau primordial să
distribuie eficient apa în vederea creşterii productivității.
În afară de comunitățile de zanjeras care administrau, independent de
instanțe externe, dar şi de alte comunități similare, sistemele de irigații, în zona
râului Bacarra-Vintar, s-a constituit o federație nouă Bacarra-Vintar de acelaşi
tip, care: „construieşte şi întreține un baraj de o sută de metri care leagă malurile
râului Bacarra-Vintar, situat la limita de nord-vest a Insulei Luzon, la
aproximativ 500 km de Manila. Imprevizibil şi periculos, râul Bacarra-Vintar
colectează apele din provinciile de nord-est. În fiecare an, în sezonul ploios, râul
distruge barajul federației, construit din stâlpi de bambus, frunze de bananier,
nisip şi pietre. Uneori, barajul poate fi distrus de trei sau patru ori pe an”
(Ostrom, 2007, p. 98).
Necesitatea asocierii a două sau trei zanjeras a fost determinată de
infrastructura sistemelor de irigații, în mare măsură precară, pe fondul situării
loturilor fermierilor în zone geografice cu un grad ridicat de risc. Asocierea
societăților a avut ca scop doar întreținerea şi construcția barajului, fiecare
zanjeras având propriile reguli interne de funcționare.
Cantitatea de apă pe care o primea fiecare asociație era stabilită
proporțional cu volumul de muncă depus, precum şi în funcție de materialele
utilizate şi numărul de acțiuni de tip atar deținut. Deoarece în anumite momente
ale anului apa nu se distribuia pe toată suprafața deținută de cele trei zanjeras,
indivizii aveau acțiuni şi în alte asociații, compensându-se astfel problemele
materiale cu care se confruntau fermierii în perioadele în care loturile lor
rămâneau neirigate.
Este foarte dificil de surprins geneza acestor modele şi inițiatorii
sistemelor de gestionare a acestor resurse comune specifice, informațiile de teren
relevând caracteristici surprinse în contextul unei proces în mare măsură definit
social şi cultural. Documentele consultate surprind fragmentat traiectul acestor
modele, furnizând repere circumscrise unei perioade de timp clar delimitate,

52
cercetările de teren fiind axate preponderent pe realități reconstituite din
perspectiva actorilor sociali beneficiari ai resurselor comune.
În ceea ce priveşte sistemele de succes, E. Ostrom a trasat o serie de
concluzii care pot configura un model explicativ ce include elemente comune
regăsite la nivelul fiecărei rețele de interdependență analizate.
În primul rând autoarea menționează necesitatea unei definiri clare a
limitelor resursei colective şi a grupului social cu drepturi asupra bunurilor
comune. De asemenea, beneficiarii trebuie să găsească strategii şi mecanisme
prin care să blocheze accesul străinilor la acea resursă, menținându-se normele
comportamentale care cenzurează acțiunile ce ar putea avea ca finalitate
epuizarea bunului comun. Pe de altă parte, străini ar putea profita de efortul
celorlați, ajungându-se la o situație de tipul pasagerului clandestin.
Cadrul natural specific regiunilor în care se regăsesc resursele comune
complică regulile de gestionare, însă comportamentele adoptate de beneficiari
sunt în mare măsură stabile şi coerente, readaptările ulterioare realizându-se în
concordanță cu schimbările locale, fără a afecta principiile bazale care asigură
echilibru si adecvanță sistemului.
Un alt element care a determinat buna funcționare a sistemului este legat
de respectarea angajamentelor care stau la baza întregului set de reguli. În strânsă
legătură cu acest aspect este procesul de monitorizare care constituie o parte
componentă a acțiunii de accesare a resursei comune.
De exemplu, în momentul pescuitului sau a utilizării sistemului de irigații,
beneficiarii pot monitoriza, fără niciun cost, acțiunile celorlați. Suprapunerea
celor două acțiuni blocheză inițiativele clandestine, irigatorul ştiind că nu poate
opri mai târziu apa, celălalt beneficiar evaluând direct durata utilizării sistemului
de irigații. Cei care se abat de la angajamentele inițiale, vor fi sancționați
gradual, în funcție de gravitatea infracțiunii şi de numărul de încălcări a
regulilor. Dacă se constată o singură abatere, beneficiarul va primi o amendă
modică, iar dacă în viitor va adopta un comportament conformist, imaginea lui
treptat se va reabilita. Se observă că şi sancțiunile aplicate sunt expresii care

53
reflectă normele specifice grupului. Cel care identifică persoana care a furat lemn
sau apă, porneşte de la premisa că şi lui i s-ar putea intâmpla ca într-o situație de
criză să procedeze similar, în aceste condiții, sancțiunea are o valoare simbolică
denotând că astfel de comportamente pot fi acceptate în condiții specifice.
Devierile nerepetitive sunt asumate şi acceptate deoarece nu afectează
capacitatea de producție a resurselor, pe acest fond, în schema comportamentală
este inclus şi acest element aparent discordant. Cu alte cuvine, indivizii, ca să
mențină controlul asupra acțiunilor celorlați, cât şi asupra propriilor
comportamente, au elaborat mecanisme prin care să-şi manifeste solidaritatea şi
în situații de criză.
Evident ca această solidaritate se manifestă în condițiile prevalării
comportamentelor conformiste exprimate în respectarea angajamentelor şi
angrenarea în procesul de monitorizare. Dacă abaterile devin tot mai frecvente,
prin aplicarea unei sancțiuni mai drastice, se previne distrugerea resursei
respective şi în acelaşi timp se urmăreşte reconformarea acelui comportament. În
alți termeni, am putea spune că odată ce acel comportament devine un reper
pentru ceilați, încep să se modifice şi normele comportamentale, cu efect
semnificativ asupra întregii acțiuni colective.
Procesul de cristalizarea a unor comportamentale neconforme cu
principiile bazale care au asigurat perpetuarea resurselor comune, a fost blocat cu
succes în cazurile descrise de E. Ostrom, teoriile care afirmă necesitatea
intervenției unei autorități exterioare comunității, în acest context fiind nevalide.
Totuşi, autoarea afirmă că este necesar ca autoritățile guvernamentale să
recunoască autonomia acestor sisteme capabile să se adapteze şi readapteze astfel
încât producția să rămână constantă sau chiar să crească.
În completarea concluziilor elaborate de E. Ostrom, menționăm un alt
element important care face posibil ca o acțiune să fie concret colectivă şi
ghidată în funcție de interese comune specifice unui grup de indivizi. O astfel de
situație credem că este posibilă în măsura în care binele individual coincide cu

54
cel comun, primul asigurându-se în mod fundamental numai prin agregarea
eforturilor individuale.
Există comunități, cum sunt cele menționate în studiile de caz, situate în
cadre geografice ale căror resurse intră într-un regim de administrare condiționat
în mare măsură de condițiile de climă, indivizii doar împreună şi într-o formă
reglementată social putând avea acces la acestea.
În timp, în cadrul grupului de beneficiari s-au cristalizat reguli care țin
seama pe de-o parte de instabilitatea determinată de imposibilitatea de a prezice,
de exemplu, nivelul precipitațiilor, iar pe de altă parte de menținerea interesului
individual în canoanele inițiale.
În acest context, presupunem că doar după o lungă experiență de accesare
a resurselor, care să confere individului un relativ control asupra acestora şi
inclusiv asupra variabilelor climato-geografice, se impun sancțiuni coerente care
să se blocheze inițiativele individuale. Experiențele dobândite şi transmise din
generație în generație s-au configurat ca practici cu valențe sociale, reprezentând
expresii ale proceselor continue de adaptare şi readaptare ale grupului social la
condițiile de mediu.
De asemenea, gradul de dependență socială se corelează şi cu dependența
economică față de acea resursă. Dacă în comunitatea respectivă, cum este cea
elvețiană prezentată în studiul de caz, există şi activități economice desfăşurate
individual, resursa comună nefiind fundamentală în ecuația de consum, relația
dintre binele individual şi cel comun, ar trebui să fie gândită în alți parametrii.
De exemplu, în aceeaşi regiune, în perioada când sunt trimise animalele la
păscut pe plaiul alpin, s-a constatat că a existat tendința (însă cenzurată) ca unii
păstori să trimită mai multe animale la păscut. Această situație contravine regulii
conform căreia fiecare este obligat să trimită vara la păscut numărul de animale
întreținut în timpul iernii. Aşa cum afirma E. Ostrom, cazul prezentat se înscrie
în categoria modelelor de succes, regula iernatului fiind încălcată foarte rar.
Totuşi autoarea nu clarifică suficient ce îi motivează pe localnici să
respecte angajamentele inițiale.

55
 Există şi alte tipuri de valori care pot întregi tabloul explicativ? Care sunt
particularitățile acestora şi ce rol au ele, în condițiile în care respectarea lor se
face în detrimentul unor beneficii individuale? Probabil că acestea nu se exprimă
în mod concret în social, în aceste condiții fiind greu cuantificabile.
Am prezentat câteva studii de caz, care fac parte din categoria modelelor
de succes, în vederea evidențierii acelor caracteristici geografice, istorice, sociale
şi politice ale contextului în care sunt plasate resurselor respective, precum şi ale
grupului de indivizi deținători ai acestora, ce fac posibilă o gestionare eficientă a
proprietății comune.
În ceea ce priveşte sistemele fragile şi cele considerate ca fiind total
ineficiente, vom specifica punctual particularitățile acestora într-un tabel ce
conține referiri la toate modelele analizate de Elinor Ostrom.
În cazul modelelor de eşec limitele resursei nu sunt clar definite, natura ei
(exemplul bazinelor de apă subterană din Deşertul Mojave) facând aproape
imposibiliă delimitarea clară a grupurilor de beneficiari. Ca rezultat firesc al
necunoaşterii concrete a indivizilor coproprietari sau beneficiari, este impropriu
să discutăm despre reguli similare de gestionare, chiar dacă există cadre stabile
de interacţiune socială.
Nedefinirea punctuală a celor ce pot accesa bazinele de apă subterană,
scade interesul legat de negocierea setului normativ circumscris modelului de
gestionare. De asemenea, chestiunea monitorizării devine nefuncţională în
absenţa unui sistem coerent de alocare a drepturilor de utilizare.
Primele două criterii, definirea limitelor resursei şi a grupul de beneficiari,
sunt fundamentale deoarece celelalte capătă sens în relație cu acestea. În cazul
menționat neexistând mecanisme de definire şi delimitare coerentă a celor două
elemente, este clar că: regulile congruente, mecanismele de monitorizare,
sancțiunile diferențiate, nu există în absența relației sociale între beneficiari.
Toate acestea se configurează dinamic în procesul de negociere a sistemului de
accesare a bunurilor comune.

56
Principii de elaborare şi performanţe instituţionale (Ostrom, 2007, p. 193)
Localitatea Limite Reguli Sfere Monitorizare Sancţiuni Mecanisme Recunoaşterea Unităţi Performanţă
şi congruente pentru diferenţiate de dreptului de încorporate instituţională
membri alegeri rezolvare a organizare
bine colective conflictelor
definiţi
Trobel Da Da Da Da Da Da Da Nerelevantă Solidă
Elveţia
Satele de Da Da Da Da Da Da Da Nerelevantă Solidă
munte din
Japonia
Valencia, Da Da Da Da Da Da Da Da Solidă
Murcia şi
Oriheula,
Spania
Alanya Nu Da Insuficiente Da Da Insuficiente Insuficiente Nerelevantă Fragilă
Turcia
Gal Oya Da Da Da Da Da Insuficiente Insuficiente Da Fragilă

57
Sri Lanka
Port Da Da Insuficiente Da Da Da D Da Fragilă
Lameron
Canada
Mawelle Da Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Eşec
Sri Lanka
Bazinele Nu Nu Da Nu Nu Da Da Nu Eşec
cu apă
subterană
din
deşertul
Mojava

58
 Modelelor fragile le lipsesc alte componente funcționale, în două dintre
cele trei cazuri prezentate în tabel, chiar dacă în mare măsură se cunosc limitele şi
persoanele cu drepturi asupra locurilor de pescuit sau sistemelor de irigații, în
general nu sunt create sfere de manifestare şi interacțiune socială. Insuficiența
cadrelor de acțiune necesare în vederea alegerilor colective, este generată de lipsa
de autonomie a acestora sisteme, autoritățile guvernamentale recunoscând într-o
mică măsură dreptul indivizilor de administrare a resurselor.
Pe acest fond, localnicii sunt aproape demotivați să ia parte la acțiunile
decizionale, în condițiile unei impuneri preponderent extrinseci a manierei de
gestionare a locurilor de pescuit sau a sistemelor de irigații.

59
 II. RELIGIA

a. Religia din perspectivă antropologică

Conform lui E. Durkheim, faptele sociale reprezintă surse ale cunoaşterii,

ca atare trebuie tratate ca ”lucruri” Supralicitând statutul gnoseologic al faptului
social, sociologul ne îndeamnă să identificăm acele elemente care au un caracter
constrângător, sunt exterioare individului şi preexistente acestuia.
Pornind de la definiţia faptului social, ce se exprimă în forma sa obiectivată
ca normă, cutumă, instituţie,. E. Durkheim le include într-o categorie specifică pe
cele religioase, menţionând aspectele definitorii: 1. existenţa supranaturalului 2.
credinţa într-o divinitate sau în mai multe divinităţi. 3. structurarea şi ordonarea
sistemului de credinţe în jurul unei sacralităţi centrale.
Studiind clanurile aborigene australiene, E. Durkheim observă că aceste
comunităţi, de culegători şi vânători, au o structură socială foarte simplă şi implicit
un sistem religios, care reprezintă conform aceluiaşi sociolog, religia matricială a
umanităţii. Existenţa mai multor subdiviziuni în cadrul tribului, denotă că modul
de alcătuire al canului este în fapt foarte complex, fiind coerent structurat în
funcţie de totem.
Animalul sau planta, obiecte ale totemului reprezintă sacralitatea centrală în
jurul căreia se ordonează toate reprezentările religioase ce subsumează şi sistemul
de interdicţii care are atât o funcţionalitate socială, cât şi una economică. Totemul
este în primul rând emblema unui clan, un simbol identitar evocat şi consumat
ritualic doar de cei iniţiaţi, în cadrul ceremoniilor religioase churinga (simbolul
totemului) reprezintă elementul de maximă sacralitate.
Consumul totemului este permis doar în aceste momente, omul devenind
consubstanţial cu acesta, sacralizându-se. De asemenea, cu ocazia acestor

60
ceremonii, legăturile de solidaritate, în condiţiile puternicei dispersări în spaţiu în
timpul sezonului ploios, se întăresc. În ierarhia sacru-profan, churinga are o
funcţie ordonatoare de maximă însemnătate. Omul, în raport cu simbolul churinga
şi cu plantele sau animalele obiecte ale totemului, este considerat profan.
De asemenea, totemul nu poate fi preluat oricum de urmaşi,. mama fiind
cea care îl transmite mai departe descendenţilor. În cazul amerindienilor acesta
este socialmente expus (în faţa casei, pe coifuri, scuturi etc), însă cu o mai slabă
reprezentare la aborogeni.
Astfel, definim religia: „un sistem unitar de credinţe şi practici, relative la
lucrurile sacre, adică separate de profan, interzise pentru neiniţiaţi, credinţe şi
practici care unesc în aceeaşi comunitate morală, numită Biserică, pe toţi cei care
aderă la ea” (Şişeştean, 2002 , p. 86).
Cei neiniţiaţi sunt consideraţi profani, cu acces doar la totemul altor clanuri.
În schimb, persoanele iniţiate sunt mai sacre şi au un statut social superior. Cu alte
cuvinte, totemismul reprezintă atât un sistem religios, cât şi un mod de organizare
socială.

b. Sacrificiul-element de mediere între lumea sacră şi cea profană, tipuri de

sacrificiu

Contactul dintre două realităţi intrinsec opuse, însă complementare nu se

realizează direct, ci prin intermediul sacrificiului. În acest sens, sacru şi profanul
se camuflează unul în celălalt, conform lui Mircea Eliade, legătura directă între
cele două dimensiuni fiind considerată o împietate.
Sacrificiul are în compunere cuvintele sacer şi facere-acţiunea de înfăptuire
a sacralităţii la nivelul socialului. De asemenea, există mai multe niveluri ale

61
sacralităţii desemnate în terminologia latină prin cuvintele sanctus (sacralitatea
perfectă, însăşi divinitatea) şi sacer (o sacralitate minoră în raport cu sanctus).
În terminologia greacă există alte două cuvinte cu acelaşi sens. Hieros şi
hagios, primul fiind derivat din hierofanie (reactualizarea momentelor sacre).
Nivelurile diferite ale sacralităţii pot fi observate şi în bisericile din
comunităţi mai tradiţionaliste. Altarul este elementul de maximă sacralitate, pe
măsură ce ne apropiem de ieşirea din Biserica, spaţiul devine mai puţin sacru. De
exemplu, în stânga unde se află pronaosul stau femeile, iar în noas, bărbaţii. De
asemenea, tinerii necăsătoriţi stau în pod. „Distincţiile între nivelele sacralităţii
sunt marcate şi prin organizarea interioară a spaţiului .Astfel, separaţia naos-
pronaos (şi câteodată o a treia incintă aflată la intrare) nu este numai o separaţie
arhitectonică ci marchează şi separaţia ontologică în planul sacralităţii. Astfel,
pronaosul este locul unei sacralităţi mai mici , acest lucru se exprimă şi prin faptul
că botezurile se făceau în pronaos” (Şişeştean, 2002, p. 165)
Scopul sacrificiului este de a reactualiza legătura cu divinitatea prin
trecerea treptată de la lumea profană la cea sacră. Credinţa într-o divinitate,
indiferent de caracterul ei, se regăseşte în orice tip de societate sau comunitate,
sacrificiul fiind astfel un fenomen cultural atât sub raport sincronic, cât şi
diacronic.
În schema sacrificială există mai multe elemente componente: locul în care
are loc sacrificiul, sacrificantul (cel care iniţiază sacrificiul), sacrificatul. Datorită
valenţelor purificatorare, focul are un statut semnificativ în cadrul sacrificiului. De
exemplu, în Roma antică, descendenţii masculini când îşi întemeiau propria
familie purificau vatra (unde stăteau zeii casnici) cu foc viu, neînceput. De
asemenea, în spaţiul românesc, la începutul anului pastoral (Sântul Dumitru)
coliba ciobanului se purifica cu foc neînceput.
Se observă o continuitate a locurilor sacre. folosite de adepţi ai unor religii
foarte diferite În situri arheologice romane au fost construite bazilici paleocreştine,
iar în perioada medievală multe biserici au fost transformate în moschei.

62
 Cel care iniţiază sacrificiul trebuie să aibă un statut aparte în comunitate.
Înainte de începerea sacrificiului acesta se izolează de comunitate pentru a nu fi
contaminat cu impur. În ceea ce priveşte victima, M. Mauss menţiona, pornind de
la un sacrificiu hindus, etapele pe care trebuie să le parcurgă animalul sacrificat în
întâlnirea cu sacru. În primul rând este necesar ca acesta să aibă o anumită vârstă
şi să fie perfect sănătos. De asemenea, animalul în timpul sacrificiului trebuie
orientat spre vest (asociat cu simbolistica plecării, întunericului).
Tipuri de sacrificiu.
Sacrificii expiatorii-scopul este cel al ispăşirii, al ieşirii de sub incidenţa
unui păcat prin transfer de la autor la victimă.
Sacrificii agrare –au o dublă funcţionalitate: permit lucrarea pământului şi
fertilizarea acestuia. Sacrificiul zeului se încadrează în cea de-a doua categorie. În
evoluţia acestui sacrificiu se observă, într-o primă fază, existenţa unui sincretism
între bobul de grâu şi trupul lui Isus. Accentele animiste presupun credinţa că în
orice bob de grâu vieţuieşte o divinitate.
Următoarea etapă este marcată de autonomizarea divinităţii în raport cu
bobul de grâu, prin trecerea într-un animal care a mâncat prima recoltă,
încărcându-se astfel cu atribute sacre.

c. Dualism religios și dualism social. Dreapta și stânga elemente de

orientare spațială și criterii axiologice de grupalitate socială

În studiul Preeminenţa mâinii drepte. Studiu asupra polarităţii religioase,

R. Hertz a dezvoltat o teorie conform căreia cultura are prevalenţă în raport cu
natura. În societăţile arhaice principiile bazate pe opoziţie (pur-impur, dreapta-
stânga, sus-jos, sacru-profan) structurează şi ordonează existenţa omului.

63
 Astfel, dreapta şi stânga nu sunt doar părţi ale corpului şi elemente de
orientare spaţială, ci şi criterii axiologice şi ontologice de grupalitate socială. În
reprezentările sociale, dreptei îi este asociat atributul superiorităţii şi dinamicităţii,
centru dexterităţii şi limbajului fiind plasate în emisfera stângă. De asemenea, cu
dreapta sunt înfăptuite gesturile sacre , iar în simbolistica politică modernă dreapta
desemnează tendnţele elitiste, iar stânga pe cele colectiviste.
Tendinţa de a utiliza cu precădere mâna dreaptă este explicată cultural de R.
Hertz şi nu fiziologic, din perspectiva unei statistici sociale se poate uşor observa
că indivizii ar folosi natural în egală măsură ambele mâini, dar cenzura culturală,
prin raportarea la anumite principii dualiste, face ca dreptaci să fie preponderenţi
în raport cu stângaci.
Alte elemente dihotomice polarizante sunt similar interiorizate şi exprimate
socialmente. De exemplu dreapta, estul şi sudul sunt asociate cu o simbolistică a
luminii, iar stânga, nordul, vestul cu o simbolistică a întunericului

64
 BIBLIOGRAFIE

1. ***Dicţionar de etnologie şi antropologie, Editura Polirom, Iaşi, 2000.

2. Cotoi, Călin, Introducere în Antropologia politică, Iaşi: Editura Polirom,
2010.
3. Durkheim, Emile, Formele elementare ale vieţii religioase, Iaşi: Ed.
Polirom, 1995.
4. Geană, Gheorghiţă, Antropologia culturală. Un profil epistemologic,
Bucureşti: Editura Criterior, 2005
5. Goody, Jack, Familia europeană. O încercare de antropologie istorică,
Iaşi: Editura Polirom, 1998.
6. Hann, Chris, From Production to Property: Decollectivization and the
Family-Land Relationship In Contemporany Hungary, Man, New Series,
Vol, 28, No. 2 (Jun, 1993), pp. 299-320.
7. Hann, Chris, From Production to Property: Decollectivization and the
Family-Land Relationship In Contemporany Hungary, Man, New Series,
Vol, 28, No. 2 (Jun, 1993), pp. 299-320.
8. Hann, Chris, The tragedy of privates? Postsocialist property relation in
anthropological perspective, Max Planck, Institute for Social
Anthropology, Working Paper, 2000.
9. Mihăilescu, Vintilă, Antropologie. Cinci introduceri, Iaşi: Editura Polirom,
2007.
10. Ostrom, Elinor, Collective action and the Evolution of Social Norms, The
Journal of Economic Perspectives, Vol. 14, No. 3. (Summer, 2000).
11. Ostrom, Elinor, Guvernarea bunurilor comune. Evoluţia instituţilor pentru
acţiune colectivă, Iaşi, 2007.

65
12. Popa, Monica, Aspecte şi evoluţii ale obştii contemporane, Sociologie
românească nr. 3, Iaşi: Editura Polirom, 2005, pp. 195-209.
13. Popa, Monica, Repere socio-istorice în studiul proprietăţii colective din
două comune foste grănicereşti, Sociologie românească nr. 1, Iasi: Editura
Polirom, 2009, pp. 89-103.
14. Ribot, Jesse C., Nancy Lee Peluso. A Theory of Access. Rural Sociology
vol. 68 (2). 2003. pp. 153-181.
15. Şişeştean, Gheorghe, Grupuri domestice, relaţii de înrudire şi transmiterea
proprietăţii, Sociologie românească nr. 3, Iaşi: Editura Polirom, 2006.
16. Şişeştean, Gheorghe, Sociologia şi Antropologia sacrului, Zalău: Editura.
Limes, 2002. pp. 103-110.
17. Stahl, H. H., Satele devălmaşe (3 volume), (Ediţie îngrijită de Paul H.
Stahl), Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1998.
18. Stahl, H. H., Satele devălmaşe (Ediţie îngrijită de Paul H. Stahl), Bucureşti:
Editura Cartea Românească, 1998.
19. Stahl, H. H., Teorii şi ipoteze privind sociología orânduirii tributale,
Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980.
20. Stahl, Paul H., Povestiri din satele de altădată, Bucureşti: Editura Nemira,
1999.
21. Stahl, Paul H., Consangvinitatea fictivă, Revista Silvania (nr. 2),
Zalău:Editura Limes, 1997, pp.121-147.
22. Stahl, Paul H., L’evolution historique de la communauté villageoise, Paris :
Etudes et Documents Balkaniques et Mediterranneens, 1990
23. Stahl, Paul H., The Rumanian Household from the Eighteenth to the Early
Twentieth Century, Europe as a Cultural Area, Haga-Paris: sub
coordonarea lui Jean Cuisenier, 1979.
24. Stahl, Paul H., Triburi şi sate în sud-esul Europei, Bucureşti: Editura
Paidea, 2000.

66
25. Ştefănucă, Sebastian, Misterioase metamorfoze ale proprietăţii colective
din comuna Orlat în volumul Teme în antropologia socială din sud-est,
coordonat de Stelu Şerban, Bucureşti: Editura Paidea, 2010, pp. 155-178.
26. Strauss, Cl. L., Antropologia structurală, Bucureşti: Editura Politică, 1978.
27. Vasile, Monica, Teorii ale proprietăţii comune ca fenomen normativ-juridic
dinamic. Perspectivă antropologică şi neo-instituţionalistă în Tratatul de
Sociologie rurală, coordonat de Ilie Bădescu, Gheorghe Şişeştean şi Ozana
Cucu-Oancea, Bucureşti: Editura Mica Valahie, 2010, pp. 657-681.
28. Vasile, Monica, Un fond fără formă-Obştea vrânceană. Statuar şi cutumiar
în dinamica definirii unui sistem de proprietatea colectivă, Sociologie
românească, nr. 1, Iaşi : Editura Polirom, 2008.pp.56-73.

67