Documentul prezintă istoria Bucovinei de la anexarea sa de către Imperiul Austriac în 1774, inclusiv procesul de germanizare și ucrainizare forțată a populației românești majoritare. Se argumentează că Bucovina a aparținut istoric Moldovei și că pretențiile teritoriale ucrainene asupra ei sunt nefondate, bazându-se pe interpretări eronate ale unor documente istorice.
0 evaluări0% au considerat acest document util (0 voturi)
44 vizualizări6 pagini
Documentul prezintă istoria Bucovinei de la anexarea sa de către Imperiul Austriac în 1774, inclusiv procesul de germanizare și ucrainizare forțată a populației românești majoritare. Se argumentează că Bucovina a aparținut istoric Moldovei și că pretențiile teritoriale ucrainene asupra ei sunt nefondate, bazându-se pe interpretări eronate ale unor documente istorice.
Documentul prezintă istoria Bucovinei de la anexarea sa de către Imperiul Austriac în 1774, inclusiv procesul de germanizare și ucrainizare forțată a populației românești majoritare. Se argumentează că Bucovina a aparținut istoric Moldovei și că pretențiile teritoriale ucrainene asupra ei sunt nefondate, bazându-se pe interpretări eronate ale unor documente istorice.
Documentul prezintă istoria Bucovinei de la anexarea sa de către Imperiul Austriac în 1774, inclusiv procesul de germanizare și ucrainizare forțată a populației românești majoritare. Se argumentează că Bucovina a aparținut istoric Moldovei și că pretențiile teritoriale ucrainene asupra ei sunt nefondate, bazându-se pe interpretări eronate ale unor documente istorice.
Descărcați ca DOCX, PDF, TXT sau citiți online pe Scribd
Descărcați ca docx, pdf sau txt
Sunteți pe pagina 1din 6
Manoil Haivas, Bucovina pământ românesc
Se-mplineşte anul de când, cu inimile strânse şi fără grai, asistam la
marea durere naţională: noua răşluire a Bucovinei, odată cu pierderea mănoasei Basarabii, înghiţită de nesăţiosul puhoi de la răsărit, durere cu atât mai mare şi mai neînţeleasă, căci, dacă puteam admite pentru răpirea de acu 170 şi ceva de ani un fel de scuză şi o aşa zisă mângâiere, că ni s-a luat acest pământ datorită unei cunoscute înşelăciuni diplomatice, în care tabacherele, briliantele şi peşcheşurile au jucat un rol hotărâtor, întrucât civilizaţii răpitori au plăsmuit o hartă falsă, iar „inculţii” de Turci nu ştiau ce dădeau, azi nici măcar de o asemenea scuză nu poate fi vorba, căci situaţia nu mai era identică, popoarele nu mai erau aceleaşi, iar românitatea ţinutului prea evidentă. Şi dacă pentru mica regiune din nordul Bucovinei, cuprinsă între Prut, Nistru şi Ceremuş, regiune considerată de mulţi necunoscători ca pământ ucrainean, am admis uneori discuţii, tocmai pentru a dovedi românitatea acestui pământ, în care se vorbeşte azi, ce-i drept, limba ucraineană, dar de o populaţie rutenizată nu ucraineană, căci familii de ţărani ca: Frunză, Zota, Cracalia, Spânu, Ţântă (uneori ajuns Zenta) şi de atâtea altele, victime ale nefastei propagande ucrainene, oricât şi-ar suci limba cu ucraineana lor, numai ucraineni nu pot fi, zic, dacă pentru acest pământ admiteam discuţii în scopul amintit, niciodată nu ne vom coborî până acolo, să căutăm a-i convinge pe stăpânitorii de azi de românitatea ţinutului de dincoace de Prut, răpit de curând. Chestiunea se poate rezolva numai pe altă cale. Când Europa a-nceput să ardă, era cu neputinţă să nu ne frigem şi noi. Dar când călitul suflet român din Bucovina a rezistat timp de 150 de ani atâtor sisteme de distrugere şi deznaţionalizare, nu va mai rezista încă până la clarificarea definitivă a situaţiei? Vom trece şi peste aceasta, cu ajutorul lui Dumnezeu. S-a pus vina în tendenţioasa informare a străinătăţii, din partea duşmanilor noştri, dar să nu ne mirăm că românitatea Bucovinei, cu chestiunea ei ucraineană, e atât de puţin şi mai ales atât de fals cunoscută dincolo de hotare, încât s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat, când înlăuntrul hotarelor noastre valoarea Bucovinei aproape că nu contează, iar problemele ei, uneori vitale, n-au prezentat în trecut deseori nici un interes, din motive prea bine cunoscute. Tragicele evenimente ne-au trezit la realitate. Ca un om ce cade din copac şi începe să-şi pipăie corpul, să-şi întindă oasele ca să vadă ce-i întreg şi ce-i lipseşte, aşa şi noi, după zguduitură, ne-am uitat spre nord şi ne-am pomenit cu Bucovina ciuntită, ne-am uitat spre vest şi ne-am cutremurat de mutilarea Ardealului şi am privit spre răsărit, ca să constatăm că ne lipseşte Basarabia. Acum şi-au adus mulţi din nou aminte că Bucovina-i frumoasă, că Bucovina-i bogată. Şi întocmai ca omul care preţuieşte sănătatea numai atunci când n-o mai are, am ajuns din nou să preţuim Bucovina. Dar problemele în legătură cu ea nu se pot expune într-o lucrare ocazională. Se pot înfăţişa doar câteva aspecte, şi asta încercăm. Istoria Bucovinei nu e veche; 150 şi ceva de ani. Ea începe la 1 Octomvrie 1774, când „catanele imperiale” austriece, în frunte cu generalul Spleny, intră liniştite, întocmai ca alţii în 1940, pe pământul Moldovei de Sus, pentru a trasa faimosul cordon sanitar, sau cordun cum i se zicea, cu scopul de a izola această regiune de pretinsa epidemie de holeră care bântuia în Moldova, şi cu care ocazie Austria o ia în stăpânirea ei. Din acest moment, viaţa moldovenească de pe acest pământ moldovenesc are altă soartă. Mai întâi de toate, ca orice lucru nou, trebuia botezată. Şi cum în această regiune erau foarte multe păduri de fag sau „bucovene”, i s-a zis Bucovina şi aşa a rămas până în ziua de azi. Dar această înstrăinare a nomenclaturii n-a putut înstrăina şi sufletele. De aceea, când, la 12 octombrie 1777, administraţia austriacă aranja festivităţile jurământului de credinţă, căruia trebuia să i se supună toţi locuitorii provinciei, de la vlădică la opincă, numai puţini boieri au luat parte, căci cei mai mulţi, împreună cu o mulţime de popor şi cu acel popă Andrei din Uideşti şi-au părăsit moşiile, pământurile şi altarul, de-au trecut, cum ne spun mărturiile vremii, în Moldova neocupată. „Este această răzvrătire spontană, simbolul pilduitor al conştiinţei naţionale jignite, conştiinţă care n-a încetat niciodată să existe în Bucovina”. Dar calvarul abia începea. Şi pentru a ne ferici de la început cu ceva, a alipi Bucovina, ba din motive politice, ba din motive economice şi administrative, niciodată însă din motive reale şi logice, la Galiţia. Rostul acestor acte, al acestor orientări a spiritelor spre Lvov, era evident. Şi, deşi acte oficiale, precum cel din 27 septembrie 1790, recunoşteau că unirea făcută numai cu intenţia de a amplifica administraţia publică nu mai poate dăinui, pentru că experienţa a evidenţiat că deosebirile de obiceiuri şi de credinţă nu pot permite un acord deplin, totuşi această unire a dăinuit mult. Rezultatul practic a fost că tendinţelor de germanizare ale administraţiei austriece li s-au adăugat acum şi tendinţele de ordonare, regizate de la Lemberg. Boierimea moldoveană continua să părăsească moşiile şi funcţiile, mai ales de când a fost încadrată, împreună cu cea polonă, în acelaşi „Forum nobilium”; funcţionarii români cedează locurile, „de voie sau de nevoie”, celor trimişi de Viena şi o nouă nobilime e crescută de stăpânirea străină ˗ mazilii şi răzeşii. Numai că pe urma lor noii stăpâni nu vor culege roadele aşteptate, întrucât au rămas buni români. Situaţia creată era dintre cele mai mizerabile, astfel încât un trimis de la Lvov ˗ desigur în misiune oficială ˗ magistratul chezaro-crăiesc Ion Budai-Deleanu, poate constata că: „Bucovina pare a avea soarta de a vedea în fruntea sa tot ce-i incapabil, imoral şi egoist în monarhia întreagă. Persoane fără valoare, vagabonzi de nimic, calfe de bărbieri, ba chiar şi lachei au fost trimişi în Bucovina ca şefi, asesori, cancelişti etc.. Funcţionarii, după ce se îmbogăţesc rapid, batjocoresc acest popor sărman şi legile servesc mai mult la generala prăpădenie şi apăsare a locuitorilor”. Şi autorul Ţiganiadei continuă: „Funcţionarii judecătoreşti îi fac pe judecători, execută pe ţărani în mod arbitrar şi-i sărăcesc. Toată ţara murmură, dar nimeni nu denunţă, de teamă de a nu fi luată drept calomnie şi chestiunea curge în obişnuitul său curs”. Acţiunea de izolare a noii provincii de restul Moldovei şi asuprirea elementului românesc continuă. Cum această operă era dintre cele mai grele, stăpânirea străină s-a folosit de un nou element, anume de populaţia ucraineană, care începe să devnă din ce în ce mai numeroasă în aceste părţi, şi căreia îi acordă anumite beneficii, in detrimentul populaţiei băştinaşe. În luptele care se angajau pe teren naţional, politic şi economic, autorităţile austriece opreau sau stânjeneau în mod sistematic acţiunile româneşti şi sprijineau aproape făţiş pe ucraineni, numai şi numai pentru a le crea o importanţă şi a-i opune poporului român. Aceşti ucraineni, cărora cancelariile austriece le-au creat un ideal politic, idealul marii Ucraine, nu erau decât un instrument politic austriac, îndreptat contra Rusiei şi României, pe de-o parte manifestând dorinţa de a dezlipi Ucraina de colosul rusesc, pe de alta de a alipi viitoarei lor împărăţii regiunea Bucovinei. Aşadar pe acest mic pământ al Bucovinei se încrucişau tendinţele de stăpânire ale Austriei, de revendicare neîntemeiată a ucrainenilor şi de afirmare a românilor, care reprezentau tradiţia istorică a stăpânirii de veacuri. Dar se vor întreba mulţi ˗ şi cu drept cuvânt ˗ care e problema ucraineană şi de unde atâţia Ucraineni în nordul Bucovinei? Vom răspunde cu ajutorul documentelor, nu numai româneşti, ci mai ales străine. Problema-i următoarea: Graniţele fostului Imperiu şi al Principalului însă au fost azi, în baza documentelor, definitiv fixate, dincolo de Nistru şi de Ceremuş și nu mai mult, dar chiar sub Alexandru cel Bun, graniţele Moldovei ˗ cuprinzând evident şi Bucovina de azi ˗ erau cele din 1918. Totuşi, pentru a arăta loialitatea şi metoda de lucru a multora dintre istoricii ucraineni, voi cita doar un exemplu, pentru a ne edifica. Unii istorici ucraineni, şi după ei toţi ucrainomanii bucovineni pretind Bucovina până la Siret, în baza „documentelor vechi”. Şi aduc chiar citate din istoricii lor. Într-adevăr, în cronica lui Nestor e un pasagiu unde se vorbeşte despre o cucerire din Galiţia, unde trăia „o populaţiune lehitică, până la Şirete”. Dar ucrainomanii noştri uită cu intenţie să citeze şi restul frazei din cronică, în care acelaşi Nestor precizează, în continuare, că: „...Şirete, un râu care trece pe lângă Tarnopol şi se varsă în Nistru, lângă Zalescichi”, iar ucrainenii de azi cer, pe baza „documentelor vechi istorice”, pământul românesc de dincoace de Nistru, până la Şiretele românesc care se varsă în Dunăre lângă Galaţi. La fel sunt „documentele” şi „citaţiile” ucrainene, care, fie din neştiinţă, fie cu intenţie, identifică Ruscia cu Rusia (adică Rusia roşie, sau Galiţia) când se ştie bine că Ruscia e Rusciorul sau Sebeşul de jos; confundă pe Sassvar cu Satmar, când Sassvarul e vechiul nume pentru Orăştia de azi. De astfel de documente se folosesc istoricii ucraineni, ca alde Corduba ş.a., în argumentările lor. Dar cea mai bună replică o vom da-o cercetând care era situaţia Bucovinei, în ce priveşte populaţia, în momentul răpirii ei. Se ştie din istorie că menţiunea elementului ucrainean în Bucovina începe abia cu mijlocul veacului XVIII. Până atunci se pomeneşte ˗ şi aceea nu prea demult ˗ numai de husiţi, o populaţie rezultată din amestecul Românilor băştinaşi cu un element polono-rutean, şi care populaţie, foarte puţin numeroasă, locuieşte în munţi, în imediata apropiere a graniţei româno-polone. Dar la 1774, imediat după anexare, conducerea austriacă face un recensământ al populaţiei Bucovinei. Statistica oficială fixează numărul familiilor la 3743, sau înmulţind numărul familiilor cu media 5 vom avea 18.715 suflete. Cinci ani mai târziu, la 1780, statistica oficială ne prezintă, pentru aceeaşi regiune din Nord, 9192 familii, sau înmulţind cu 5 ˗ 45.960 suflete. Prin urmare, în decurs de cinci ani populaţia creşte cu 5449 familii sau 27 245 suflete, adică cu 150%. Ne întrebăm, este posibil acest lucru? Evident că nu. Explicarea lui însă e foarte simplă. Dispărând prin anexare graniţa dintre Bucovina şi Galiţia, populaţia ruteană din fosta Polonie a năvălit în binecuvântatul pământ românesc răpit și motive erau destule. Întâi scăpau de robie, de munca silită de pe moşiile boierilor şi de arendaşilor exploatatori, devenind liberi, după obiceiul de aici, apoi zilele de clacă erau numai de 6-12 pe an, faţă de 150 de zile din Galiţia, traiul mai bun. Aceste migraţiuni atât de mari şi dese însă, au înspăimântat pe boierii poloni, pe de o parte, şi autorităţile din aceste părţi, pe de alta. Căci dacă până la răpire ele erau numai sporadice şi foarte reduse, după anexarea Bucovinei au luat proporţii îngrijorătoare. Mărturii contimporane ne arată acest lucru. Astfel ispravnicul de Cernăuţi, într-un raport al său către Guvernul din Iaşi, spune că: „oameni bejenari din Ţara Leşească, din lipsa pâinii, ies din ţară tot mai vârtos”. Iar un hatman polon, de pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, ne lămureşte mai de aproape cine sunt aceşti bejenari, când îi scrie lui C-tin Mavrocordat despre „bejenarii sau tâlharii din partea Ţării leşeşti, care au fugit în Moldova”. Astăzi, locuiesc în acele părţi, pe lângă celelalte naţionalităţi, cam 15.000 români nedeznaţionalizaţi şi cam 50.000 deznaţionalizaţi după grai, deci aproximativ 65.000 suflete. Şi ştiind că, în mod normal, o populaţie se înmulţeşte în 150 de ani de 5 ori, ne dăm seama că acest spor corespunde exact numărului de familii româneşti găsite la anexarea Bucovinei. Dar ceilalţi? Restul sunt ucraineni imigraţi. Astfel, aproape 6000 de familii slave vin, în cinci ani numai, peste cele 3.000 de familii româneşti. Iată moartea naţională a moldovenilor ce era decretată de guvernul austriac, chiar din timpul acela. Şi ca să ne dăm seama de situaţia echivocă în care se afla conducerea, sprijinind pe de-o parte din toate puterile elementul ucrainean, dar recunoscând pe de alta, fără voia ei, prezenţa şi superioritatea numerică a elementului român, vom cita câteva exemple. Imediat după anexare, Generalul Spleny, guvernatorul Bucovinei, după ce se informează temeinic asupra situaţiei provinciei, instituie o conducere civilo-militară, sub preşedinţia sa, care se va compune — zice ordinul ˗ „din persoane care aparţin armatei şi din naţionalişti, adică persoane care aparţin naţiunii germane şi române”. Deci „naţiunii germane şi române”, iar de ucraineni nu pomeneşte. Aceasta cu atât mai mult, cu cât tot Spleny spune despre Bucovina, într-alt loc „această parte românească, ce se mărgineşte cu ţinutul turcesc”. Numărul membrilor civili germani din comisiune era egal cu cel al românilor, iar instanţa din imediata subordine, care venea deci în contact cu poporul, avea un membru german şi doi români. Şi tot Spleny se pronunţă definitiv asupra stării de fapt, când, vorbind de grija lui pentru poporul de aici, spune: „grija pentru băştinaşii teritoriului ocupat, din sânul naţiunii române”. Dar lucrurile vor fi şi mai clare, şi valoarea elementului românesc, în raport cu cel ucrainean, va fi şi mai evidentă, dacă vom trece în domeniul şcolii. În 1780 sunt aici 8 învăţători, dintre care 7 români şi 1 german. În ce priveşte şcolile, istoricul Polek ne spune că erau cinci, anume patru româneşti şi una greacă, deci nimic ucrainean. Scurt după aceasta, se înfiinţează mai multe şcoli, şi în 1792 erau 32. Dar ridicându-se preşedintele Consiliului Aulic de Război, Graf von Hadik, cere într-un raport ca învăţătorii „care vor veni să predea în Bucovina să ştie, afară de limba germană şi latină, şi limba comună (obişnuită) în ţara aceasta, anume limba română”. Acelaşi lucru îl afirmă apoi şi Generalul Enzenberg, care, atunci când prevede ca învăţământul să se predea în limba germană, dispune să fie luată în considerare şi „limba ţării, anume cea română”. Dar deosebit de interesant este următorul fapt relatat de istoricul german Polek. În anul 1784 erau în Bucovina doi învăţători (aduşi din Ardeal), Anton de Marki şi Franz Thalinger, care, fiind de naţionalitate germană, nu cunoşteau limba română. Consiliul Aulic de Război aflând aceasta, îşi exprimă regretul pentru acest fapt, prin Raportul nr. 1978 din 13 martie 1784, ceea ce-i sili pe ambii învăţători să înveţe imediat limba română. Şi spune Polek: „ei îşi dădură însă toată silinţa să înlăture cât mai repede posibil acest neajuns”. Dar sârguinţa lor a fost atât de mare, încât de Marki ajunge să scrie, după un an numai, chiar manuale în limba română, „pentru naţiunea moldovenească de aici”. Şi, în sfârşit, o dovadă concludentă. Răspunzând unei necesităţi imperioase, guvernul, după ample şedinţe, hotărăşte să aducă un mare număr de cărţi pentru şcolile primare. Ele sunt aduse în două rânduri: prima dată 1060 cărţi de citire, 1000 aritmetici şi 1000 catehisme, acestea toate jumătate nemţeşti, jumătate româneşti, iar a doua oară, după câteva luni, 1000 exemplare din „manualul pentru directori şi învăţători”, tradus în româneşte, 275 catehisme româno-germane şi 25 catehisme germano- ruseşti. Deci la o cantitate de 4300 de manuale româneşti şi româno- germane, la o populaţie atât de puţin numeroasă. Sunt numai 25 catehisme pentru ruteni şi acelea germano-ruseşti. Ştiind apoi că stăpânirea austriacă numai binevoitoare faţă de români n-a fost, ne vom da seama că aceste măsuri corespundeau unor reale necesităţi. Dar asemenea citate şi dovezi am tot putea aduce. Azi partea de nord a Bucovinei este aproape complet ruteană. Doar bătrânii, când se roagă lui Dumnezeu ˗ fapt foarte interesant şi elocvent ˗ îşi mai spun rugăciunile în limba română. Încolo au uitat tot. Şi că această populaţie nu e ruteană, ci doar rutenizată, ne vom convinge dacă vom vedea cine-o compune. Numele lor, care n-au putut fi şterse şi schimbate în măsura in care ar fi dorit. Cum s-a întâmplat uneori la oraşe, e o mărturie vie. Căci din cine se compune acea masă de „ucraineni”? Ea se compune din ţărani care au, pe lângă numiri terminate în -iuc, precum: Prodaniuc pentru Prodan, Paladiuc pt. Palade, Costiuc pt. Costea, din altele frumoase ca: Pădure, Zamfir, Drăgan, Leca, Bogdan, Tăutu, Chindrat, Brânzan, Totoescu etc.
Manoil Haivas, Bucovina pământ românesc, în „Luceafărul”, 1941, p. 157.