VIAŢA POLITICĂ, CULTURALĂ, LITERARĂ ŞI ARTISTICĂ

EVREII DIN VAMA

ION CERNAT

Motto: „Şi, totuşi, neamul românesc, în profunzimile

lui era şi este nevinovat de ceea ce s-a comis în numele lui.”
(Spovedania lui Traian Popovici, fost primar la Cernăuţi.)

Cu siguranţă, nu rămânem indiferenţi când auzim la cetăţenii aparţinând

statului Israel expresia „am venit în ţară”, care înseamnă că evreii născuţi, crescuţi,
studiaţi în România au rămas sufleteşte legaţi de ţara locuită împreună secole la
rând, dar că mai au o ţară, percepută ca spaţiu economic şi politic în care n-au ajuns
atât de vechi încât să uite ţara strămoşilor şi anii copilăriei. Ultima dată, nu cu mult
timp în urmă, am auzit expresia „am venit în ţară” de la Rudi Melzer, născut şi
crescut în Vama până la vârsta de cincisprezece ani, după care a plecat în Israel, de
unde vine periodic la mormintele moşilor şi strămoşilor care-şi dorm somnul de
veci în cimitirul evreiesc din Vama.
Atitudinea şi părerile acestor cetăţeni evrei, de diverse profesii şi orientări,
vin oarecum în contradicţie cu ideile şi concepţiile unor autori, tot evrei, din ţară şi
din străinătate (Jean Ancel, Lya Benjamin, Carol Iancu, Radu Ioanid, Delia Ofer,
Marcu Rosen, Liviu Rothman, Paul Shapiro, Raphael Vago, dar şi Dorin Dorian,
Theodor Wexler, Alexandru Şofran), care vorbesc, în tonuri şi culori diferite,
despre România (tot spaţiul geografic al României Normale) ca despre un spaţiu al
antisemitismului şi Holocaustului.
S-a constatat că, dintotdeauna, au existat divergenţe de păreri, puncte de
vedere diferite, neconcordanţe între linia, să-i spunem oficială, rămasă de multe ori
necunoscută marelui public, şi părerile oamenilor obişnuiţi, ale căror atitudini şi
sentimente sunt generate de alte realităţi, palpabile şi prozaice. În această privinţă,
la fel ca şi în altele, depinde de perspectiva şi de unghiul din care sunt privite
aceste realităţi, după cum interesele de moment şi cele pe termen lung pot influenţa
viziunea de ansamblu, distorsionând faptele şi întâmplările petrecute cu mult timp
în urmă. Chiar între autorii amintiţi sunt aprecieri şi nuanţe diferite, deşi toate
părerile converg spre acelaşi punct: existenţa Holocaustului românesc.

Analele Bucovinei, XVII, 2 (35), p. – , Bucureşti, 2010

 Ion Cernat

Nu-mi propun să discut părerile şi ideile autorilor amintiţi, nici să neg

afirmaţiile lor, bazate pe mărturii şi documente, deşi nu poate să nu surprindă
schimbarea de atitudine, la unii dintre ei, în legătură cu existenţa sau inexistenţa
Holocaustului în tot teritoriul României, chiar după ce sfera noţiunii de Holocaust a
fost lărgită foarte mult. Exprimând un punct de vedere strict personal, mi se pare
jignitor să ni se impună, prin lege, un „corset ideologic”, ca şi cum nu am fi
capabili să ne asumăm istoria recentă şi să negăm ce nu se poate nega.
Dacă legea care condamnă pe cei ce neagă Holocaustul a fost elaborată din
imbold propriu sau la o „indicaţie” superioară are importanţa sa, predarea istoriei
Holocaustului în licee are menirea de a preveni căderea sub incidenţa legii. Pe de
altă parte, n-am fost niciodată de acord cu părerea, mai mult sugerată, decât
exprimată tranşant, că sunt popoare de criminali, în opoziţie cu popoare de îngeri,
fără vină şi fără prihană.
În acest context, voi ilustra problema evreiască, luând în discuţie comunitatea
din Vama, care are o vechime de două sute de ani, pentru simplul motiv că istoria
evreilor din Vama reface, în mic, istoria mare a comunităţii evreieşti din Bucovina
şi din România. Ei, evreii din Vama, au fost supuşi aceloraşi interdicţii, cuprinse în
hotărâri de legi, aceloraşi măsuri cu caracter discriminatoriu şi au suportat
prigoana, antisemitismul, deposedarea de bunuri, deportarea şi Holocaustul.
Suferinţele morale şi fizice, degradarea, foamea, frigul, boala şi moartea nu i-au
ocolit pe evreii din Vama, toate aceste orori având loc în baza unei ideologii
antisemite, cu vechi ştate de serviciu în toată Europa, amplificată şi dusă până la
„soluţia finală” de regimurile totalitare.
Cum s-a format comunitatea evreiască din Vama? Despre cei mai vechi evrei
din Ţările Române, veniţi cu treburi neguţătoreşti, aflăm din documentele secolului
al XVI-lea, dacă nu cumva vor fi fost cu mult mai vechi, ţinând seama că acolo
unde a fost comerţ, au fost şi evrei. Evreii negustori străbăteau drumurile de comerţ
care treceau Carpaţii, pentru a ajunge la porturile de la Marea Neagră1 sau, după
cum aflăm dintr-un document de la Alexandru cel Bun, trebuie să fi trecut din
Polonia spre Transilvania şi Ungaria prin „vama de la râul Moldoviţa”, situată la
vărsarea Moldoviţei în Moldova, unde era şi este satul numit mai târziu Vama 2,
unde se plătea vama mică pentru mărfurile duse şi aduse din Ungaria3. Putem fi
siguri că evreii veniţi din Polonia, cu care Moldova a fost permanent în legături
politice şi economice, aparţin ramurii aşchenazi, fiind la origine turci kazari, trecuţi
la religia mozaică prin anii 730–740, chiar pe locurile lor de origine, stepele nord

1
N. Iorga, Drumurile de comerţ creatoare a statelor româneşti, Bucureşti, Editura „Cartea
Românească”, 1908, p. 12–13.
2
Mai multe amănunte şi precizări la Ion Cernat, Elena Lazarovici, 600 de ani de istorie ai
satului Vama, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Iaşi, Editura Pim, 2009, p. 50 şi urm.
3
M. Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol. II, Iaşi, Editura
„Viaţa Românească”, 1931, p. 161–176.
 Evreii din Vama

caucaziene şi nord caspice4. Nu poate fi nicio îndoială că pe pământurile româneşti

au venit şi s-au aşezat şi evrei sefarzi, alungaţi din Spania după reconquista
victorioasă (1492), pe drumuri venite din Apus sau, mai sigur, din sud, din
teritoriile cucerite de Imperiul Otoman. Cei care s-au aşezat temeinic la noi, în
Moldova, au fost evreii din „al treisprezecelea trib”, fiind ca turcii, indo-europeni,
de unde s-ar fi putut trage concluzia că antisemitismul e lipsit de obiect 5.
Reticenţa evreilor aşchenazi pentru agricultură, deşi pe locurile de plecare
făceau şi agricultură, ieşeau toţi la munca câmpului, a fost un motiv predominant în
presa antisemită de la noi, dar poate fi explicată ţinând seama de ocupaţia lor
principală: comerţul de tranzit, care presupunea depozitarea şi transportul
mărfurilor. Distrugerea statului kazar se datorează neamului rhas, varegii nordici,
veniţi pe actualele teritorii ale Ucrainei şi Rusiei din nord, din Peninsula
Scandinavă şi bizantinilor cu care kazarii au luptat împotriva Califatului de
Bagdad. Distrugerea statului a dus la exodul kazarilor spre cnezatele ruseşti şi
Polonia, unde au locuit separat în oraşe, ghetoul nefiind o creaţie recentă 6.
Când habsburgii au ocupat partea de nord-vest a Moldovei, începând cu
toamna anului 1774, pe care au numit-o Bucovina, numărul familiilor evreieşti pe
tot teritoriul ocupat (10 400 km2) era de 504, cu 2 332 de suflete7, iar în Ocolul
Câmpulungului, potrivit recensământului rusesc, erau 12 familii de evrei, dintre
care 10 familii locuiau în Câmpulung, iar Sadova şi Vama aveau câte o familie de
evrei8. În Vama, arendaşul crâşmei, care aparţinea Mănăstirii Moldoviţa, Israel
Berl, a fost amendat de fiscul imperial, la 5 august 1784, cu suma de 8 florini şi
40 de creiţari9.
Guvernatorii militari, generalii Gabriel von Splény şi Enzenberg, în perioada
1774–1786, aveau păreri diferite despre evrei: primul nu-i agrea în provincie, al
doilea, mai tolerant la început, a sfârşit prin a avea o atitudine intransigentă 10. Până

4
Arthur Koestler, Al treisprezecelea trib: Khazarii. Imperiul Khazarilor şi moştenirea sa,
Foro Trajano 1/A Roma-Italia, Editura Nagard, 1987, p. 58–85.
5
Ibidem.
6
Ibidem.
7
P. G. Dmitriev, P. B. Sovetov, Moldova în epoca feudalismului, vol. VII, Partea I,
Recensămintele populaţiei Moldovei din anii 1772–1774, Chişinău, Editura Academiei de Ştiinţe a
R.S.S.M., 1975, p. 242–244.
8
Eugen Glük, Evreii din Bucovina în perioada 1774–1786, în „Analele Bucovinei”,
Bucureşti, anul III, nr. 1, 1996, Editura Academiei Române, p. 111–129.
9
Suceava. File de istorie. Documente privitoare la istoria oraşului, 1388–1918, vol. II,
Bucureşti, p. 478. În documentul din 1784, înscris la nr. 301, referitor la veniturile şi cheltuielile
oraşului Suceava, începând cu anul 1783, la venituri sunt înscrişi doi arendaşi: Solomon Mayer din
Sadova şi Israel Berl din Vama, care plătesc o amendă de 8 florini şi 40 de creiţari pentru raportarea
neadevărului.
10
Bucovina în primele descrieri geografice, istorice, economice şi demografice, Ediţie
bilingvă îngrijită, cu introduceri, postfeţe, note şi comentarii de acad. Radu Grigorovici (în continuare
se va cita Bucovina în primele descrieri...), Bucureşti, Editura Academiei Române, 1998, p. 35, 389.
 Ion Cernat

la „unirea” Bucovinei cu Galiţia, în 1786, ca al 19-lea cerc administrativ,

guvernatorii militari au limitat accesul evreilor în noua achiziţie teritorială şi au
intenţionat să-i expulzeze pe toţi evreii intraţi şi strecuraţi în Bucovina, începând cu
ocupaţia rusească dintre anii 1768 şi 1774, dar, după alipirea la Galiţia, accesul
evreilor şi al altor etnii, ruteni, dar şi polonezi, care s-au adăugat elementelor
germane conducătoare, a rămas neîngrădit, stăpânirea folosindu-i pe evrei, pe toată
durata stăpânirii habsburgice de 144 de ani, ca factor de germanizare şi de
schimbare a compoziţiei etnice în Bucovina.
Sub aspectul cunoaşterii locului şi rolului evreilor din Bucovina, mărturiile
lui Vasile Balş 11, boier cult, pătruns de ideile iluminismului şi iosefinismului şi ale
lui Ion Budai-Deleanu, român ardelean, ajuns înalt funcţionar în guvernul de la
Lemberg (Lvov), sunt de cea mai mare importanţă, cu toate că, folosind „unităţile
de măsură” ale sioniştilor de astăzi, ei intră, alături de mulţi alţii, în categoria
antisemiţilor. Opoziţia celor doi fruntaşi români faţă de evrei, de unii dintre ei, în
mod deosebit şi de toţi la un loc, porneşte de la ideea că, la sfârşitul secolului al
XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, acaparaseră comerţul cu băuturi
spirtoase. „Rachiul pe care evreii îl importă din Ucraina în cantitate zilnică de
multe butoaie – spune Vasile Balş – în timp ce Bucovina n-ar avea nevoie să
achiziţioneze din Ucraina niciun fel de produse, face ca să se scoată din Bucovina
anual aproape o sută de mii de guldeni, fără a ţine seama de faptul că ţăranii,
nevânzând roadele lor sau vânzându-le la preţuri de nimic, neglijând cu totul
agricultura, îşi pierd din cauza ieftinităţii rachiului banii strânşi, câştigul zilnic şi
sănătatea şi doar împing singurul lor câştig spre evrei”12. După ce Vasile Balş arată
cât de păgubitor este sistemul de arendare, „aproape fiecare sat este arendat, iar
arendaşii sunt toţi străini”, revine asupra situaţiei evreilor săraci: „Altă pagubă
rezultă pentru locuitori prin mulţimea de evrei sărmani, care s-au strecurat în
Bucovina de la războiul rusesc şi ocupaţia Majestăţii Voastre încoace, care nu pot
fi folosiţi pentru nicio muncă, dar reuşesc să se hrănească foarte îndestulător,
împreună cu animalele lor, prin arendarea cârciumilor, afundându-i prin tertipurile
lor primejdioase pe ţărani în mari datorii şi stare de mizerie”13.
Ion Budai-Deleanu, la 1813, făcea precizarea că „evreii din Bucovina sunt
toţi imigranţi din Galiţia […] şi pot fi priviţi ca o adevărată plagă a ţării” 14. Părerile
exprimate la adresa evreilor, pe care le întâlnim în presă în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea şi în secolul al XX-lea, nu trebuie absolutizate, ca şi cum
sărăcia, boala, lipsa de şcoli şi învăţătură, beţia ar fi venite exclusiv de la evrei.

11
Mihai Iacobescu, 30 de zile în „Siberia” căutând arhivele Bucovinei, Iaşi, Editura Junimea,
2003, p. 284.
12
Radu Grigorovici, Memoriul lui Vasile Balş „Descrierea Bucovinei” din 1780, în „Analele
Bucovinei”, anul III, nr. 1, 1996, p. 230–231.
13
Ibidem, p. 231.
14
Bucovina în primele descrieri..., p. 389.
 Evreii din Vama

Desigur, atât guvernatorii militari, cât şi cei doi fruntaşi ai românilor, condamnau
practicile de aservire a muncii ţăranului român de către evrei, care nu se angajau,
cel puţin la început, în alte activităţi lucrative, însă nu va trece mult timp şi îi vom
găsi ocupând toate funcţiile importante, aducătoare de câştig: jurişti, medici,
farmacişti, proprietari de întreprinderi industriale şi de moşii.
Stabilirea evreilor în Vama nu poate fi urmărită strict documentar, aşezarea
lor în oraşele şi satele Bucovinei nefiind dirijată de stat, aşa cum s-a întâmplat cu
evreii germani. Dacă luăm în considerare faptul că Vama, chiar de la începutul
stăpânirii străine, era considerată târg, unde noua stăpânire a adus funcţionari,
armată, a stabilit staţie de poştă şi a construit un han, iar din punct de vedere
economic au fost construite primele stabilimente industriale, fiind legate de
activitatea industriaşului Anton Manz 15, este de presupus că evreii nu au ocolit
această localitate cu perspective de dezvoltare şi afaceri.
Evoluţia demografică a localităţii Vama, în legătură cu dezvoltarea
economică, a determinat stăpânirea să ridice satul Vama la rangul de târg, în 1874.
Primarul de atunci al târgului Vama, Grigore Toma, tatăl lui Iorgu G. Toma, a fost
nevoit să acorde comunităţii evreieşti o suprafaţă de teren, la poalele dealului
împădurit Barbuşca, pentru cimitir. Este de presupus că, anterior acestei date, evreii
din Vama au fost înmormântaţi în cimitirele din Câmpulung şi Gura Humorului sau
în locuri de la marginea satului, în niciun caz în cimitirul ortodox. Numărul
evreilor din Vama de până la recensământul din 1890 nu-l putem şti cu certitudine,
deoarece la recensămintele anterioare era înregistrat numărul total al populaţiei,
fără să fie indicată etnia. De exemplu, la recensământul din 1869 sunt înregistraţi
3 487 locuitori, cu o creştere apreciabilă a populaţiei, de 1 805 suflete, faţă de
1841, ceea ce poate să însemne un aport substanţial de elemente germane şi
evreieşti16.
Începând cu anul 1880, maşinăria administrativă a Imperiului Austro-Ungar
a introdus un artificiu la înregistrarea populaţiei: în loc de limba maternă, s-a trecut
limba de conversaţie17. În felul acesta, mulţi români care vorbeau şi limba
ucraineană au îngroşat rândurile acestei etnii, favorizată de stăpânirea habsburgică,
iar evreii au fost înregistraţi la un loc cu germanii. Dacă la recensământul din 1890
n-ar fi fost înregistrată şi religia, n-am fi ştiut că în Vama, la acea dată, erau 501
practicanţi ai cultului mozaic, 422 catolici şi 95 evanghelici care, toţi la un loc,
formează elementele de limbă germană, 979 la număr, faţă de 2 530 vorbitori de

15
Ion Cernat, Elena Lazarovici, op. cit., p. 97–98.
16
P. S. Aurelian, Economie naţională. Bucovina. Descriere economică însoţită de o hartă,
Bucureşti, Editura Socec, 1876, p. 18.
17
I. E. Torouţiu, Poporaţia şi clasele sociale din Bucovina, Bucureşti, Editura „Neamul
Românesc”, 1916, p. 32–33.
 Ion Cernat

limbă română18. Pentru anul 1900, sunt înregistraţi 1 111 vorbitori de limbă
germană, în care sunt incluşi evreii, în număr aproximativ egal cu al germanilor 19.
Recensământul austriac, ultimul de altfel, din 1910, înregistrează o creştere
spectaculoasă a etnicilor germani – 1 468 de persoane, la care se adaugă 618 evrei,
în total 2 086 de persoane, reprezentând 39,3% din populaţia comunei, românii
fiind majoritari, cu 3 196 de persoane (60,2%). Autorităţile erau interesate de
numărul de alegători, 1 267 în total, din care 470 (37,1%) îl reprezentau germanii şi
evreii, deoarece în 1909 se adoptase o nouă lege electorală, în vederea alegerilor din
191120.
Alegerile pentru organele administraţiei locale din 22 martie 1910 au avut
loc pe fondul afirmării politice şi naţionale a românilor. Pentru Vama, această
mişcare de afirmare poate fi urmărită documentar21. În 1894 se pun bazele
cabinetului de lectură „Stâlpul lui Vodă”, în 1899 ia fiinţă o bancă populară de tip
Raiffeisen, iar în 1910, vămenii au propria Casă Naţională. Până în 1910
administraţia din Vama a fost în mâna unui consiliu comunal dominat de germani
şi evrei, şi, cum reprezentanţii celor două etnii făcuseră o înţelegere de a-i exclude
pe români din consiliu, alegerile locale din 1910 au fost un bun prilej de
confruntare politică şi naţională, în care vămenii au demonstrat că pot fi uniţi, pot
să se consolideze şi să formeze o fortăreaţă politică contra străinilor 22. Alianţa
germano-evreiască, chiar dacă a fost sprijinită de câţiva români interesaţi în
vânzarea drepturilor de „servitut” asupra pădurii obştii, a fost învinsă în alegeri,
neocupând niciun loc în consiliul local23. Pretenţia evreilor de a participa la
conducerea localităţilor era dată nu numai de alianţa cu elementul conducător
german, dar şi de poziţia economică ocupată în Bucovina, în oraşe şi sate.
Intelectualitatea românească din Bucovina, dar şi din Vechiul Regat, i-a văzut pe
evrei, indiferent de funcţia ori poziţia economică ocupată, în primul rând ca agenţi
ai alcoolismului, deşi evreii au fost şi buni meseriaşi, nu numai cârciumari şi
comercianţi, a căror lipsă s-a simţit după deportarea evreilor în Transnistria.
Nicolae Iorga, care a contribuit mult la deşteptarea naţională a bucovinenilor,
vizitând de mai multe ori Bucovina şi Vama, unde a fost primit în casa lui Iorgu G.
Toma, primire apreciată elogios de marele savant, spunea că ,,astăzi Vama are vreo
3 000 de români şi atâţia evrei cât trebuie pentru a face impresie curat evreiască

18
Direcţia Judeţeană Suceava a Arhivelor Naţionale (în continuare se va cita D.J.S.A.N.),
Colecţia Sematismus, f. 83.
19
După un document statistic aflat în arhiva şcolii din Vama.
20
Constantin Ungureanu, Alegătorii din Bucovina către anul 1910, în „Analele Bucovinei”,
anul IX, nr. 1, 2002, p. 119.
21
Nicolae Lucanu, Carte de însemnări, manuscris, fotocopie aflată la autor. Vezi şi Ion
Cernat, Cartea de însemnări a lui Nicolae Lucanu, cantorul (1856–1947), în „Crai nou”, Suceava,
9 februarie 2006, p. 7; 10 februarie 2006, p. 7.
22
„Patria”, Cernăuţi, 14 aprilie 1910, p. 1–2.
23
Ibidem.
 Evreii din Vama

aceluia ce străbate numai acest sat care e, de departe, un târguşor, unde ţărănimea
vine pentru târguieli şi beţii”24.
Reflectând o realitate socială şi economică indusă în lumea satelor româneşti,
presa românească nu putea rămâne pasivă în raport cu „problema evreiască”. Un
articol intitulat Jidanii se înmulţesc surprinde o situaţie care tinde să se
generalizeze: „cu deosebire în Vama şi în Dorna Candrenilor s-au cuibărit atât de
mulţi jidani, că vetrele acestor două sate sunt mai cu desăvârşire măturate de
români şi bucşite de case jidoveşti”25. Nu este scăpat din vedere rolul nefast jucat
de unii dintre evrei în desfacerea alcoolului: „Unde te vei întoarce nu vezi alta
decât crâşmă lângă crâşmă şi nimănui nu-i plesneşte prin minte a pune capăt
înfiinţării atâtor crâşme, care sunt ruina şi nimicirea poporului nostru”26.
Fără să se manifeste violent şi zgomotos, intelectualii români constatau
neputincioşi creşterea flagelului cametei şi beţiei de care erau făcuţi vinovaţi numai
evreii: „Şi oare din ce trăiesc aceşti oameni veniţi ca vai de ei de prin toate părţile
împărăţiei şi mai ales din Galiţia? Partea cea mai mare dintre dânşii trăiesc pe
spatele şi din sudoarea poporului românesc”27.
Atât de mare era flagelul alcoolismului, încât guvernul s-a văzut nevoit să
intervină prin Legea contra beţiei, din 10 iulie 1877, prin care erau pedepsiţi şi
cârciumarii şi cei găsiţi în stare avansată de ebrietate, revenind zece ani mai târziu
prin înaintarea spre Camera Deputaţilor a unui proiect de lege pentru stăvilirea
beţiei. Prin biserici s-au făcut jurăminte colective pentru „părăsirea rachiului” şi
s-au înălţat cruci în amintirea acestui jurământ, aşa cum este „Crucea jurământului”
din faţa bisericii „Sf. Nicolae” din Vama, intrată în conştiinţa populară drept
„Crucea beţivilor”, ridicată, după cum se poate citi, în 1894 şi, fapt semnificativ,
motivul sculptural, săpat în gresie dură de Doabra, este viţa de vie şi strugurele!
Tot presa a semnalat gravitatea consumului exagerat de alcool, apreciind că
„ţăranii din Bucovina dau pentru rachiu patru milioane de coroane”, care le
afectează sănătatea şi duce la creşterea infracţionalităţii. Cauzele care duc la
creşterea consumului de alcool sunt „lipsa de cultură, lipsa de şcolire, lipsa de
exemplu bun şi mulţimea crâşmelor”28.
Datele statistice de epocă explică, privite dintr-un anumit unghi,
nemulţumirea românilor faţă de evrei: dintre cei 55 negustori din Vama, 52 erau
evrei şi numai doi români şi un străin (german?), iar meseriaşii erau 31 evrei şi

24
N. Iorga, Neamul românesc în Bucovina, Bucureşti, Editura „Cartea Românească”, 1905,
p. 94–96.
25
„Revista politică”, Suceava, nr. 6, 10 august 1887, p. 1–2.
26
Ibidem.
27
„Revista politică”, nr. 7, 15 august 1887, p. 10.
28
„Gazeta Bucovina”, Cernăuţi, nr. 100, 15 martie 1894, p. 1; Romul Reuţ, Cauzele
criminalităţii la săteanul român din Bucovina, în „Junimea literară”, Cernăuţi, anul IV, nr. 8, 1907,
p. 195–196.
 Ion Cernat

şapte români, dar şi 17 „străini”29. Clasa de mijloc românească era slab

reprezentată în Bucovina la începutul secolului al XX-lea. Desigur, conţinutul
noţiunii „clasă de mijloc” diferă de ceea ce înţelegem astăzi prin această noţiune;
atunci meseriaşii şi toţi cei care practicau o activitate neagricolă alcătuiau clasa de
mijloc: birjarii, casapii, căruţaşii, cărămidarii, cizmarii, cofetarii etc., marea
majoritate evrei, dar şi germani, erau clasă de mijloc30. Întregim cunoştinţele
despre o altă parte a clasei de mijloc în Bucovina, cea a intelectualităţii, pe baza
observării şi interpretării judicioase, fără părtinire, a locului ocupat de evrei în
structura etnică, în raport cu numărul de intelectuali ieşiţi din rândurile acestei
etnii. După recensământul din 1910, populaţia Bucovinei se ridica la 800 088 de
locuitori, dintre care 102 919 erau evrei31. Deşi formau 1/8 din populaţie, evreii
ocupau cele mai importante poziţii:
– din 37 farmacii – 21 erau ale evreilor (una era în Vama!);
– din 164 medici – 144 erau evrei;
– din 214 avocaţi – 179 erau evrei;
– din 274 magistraţi – 73 erau evrei;
– din 234 funcţionari de cancelarie – 104 erau evrei;
– din 509 funcţionari în magistratură – 177 erau evrei32.
Asaltul evreilor spre funcţiile bine plătite şi cu posibilităţi de a influenţa
opinia publică, viaţa economică, socială şi politică, nu mai puţin cultura, începea de
pe băncile şcolii. După 1881, când se pun bazele claselor cu predare în limba
română la Gimnaziul superior greco-ortodox (românesc) din Suceava, numărul
elevilor evrei era, în unii ani, aproape egal sau mai mare decât al elevilor români 33:

Anul Nr. elevi români Nr. elevi evrei

1881 139 99
1882 134 107
1888 134 133
1889 145 145
1890 165 162
1891 171 173

29
I. E. Torouţiu, op. cit., p. 248.
30
Idem, Românii şi clasa de mijloc din Bucovina. Studiu statistic, Partea I, Meseriaşii,
Cernăuţi, Editura Mitropoliei Bucovinei, 1912, p. 53–54.
31
„Revista Bucovinei”, Bucureşti, anul I, nr. 1, 10 aprilie 1916, p. 20–21.
32
Ibidem, p. 49.
33
Dr. Eusebiu Popovici, Din istoricul Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava, 1860–1935,
Suceava, Editura Societăţii „Şcoala Română”, 1935, p. 125.
 Evreii din Vama

În anul 1881, din Vama a urmat cursurile Gimnaziului superior din Suceava
un singur elev, Iorgu G. Toma, viitorul magistrat-literat, fost secretar general al
Guvernului local de la Cernăuţi, deputat şi senator în Parlamentul României Mari34.
Am arătat câteva motive/cauze de nemulţumire a românilor faţă de etnicii
evrei sau faţă de unii dintre ei, amplificate mult de o parte a societăţii româneşti,
care căuta justificări pentru neîmplinirile proprii. Dacă mai adăugăm că la sfârşitul
secolului al XIX-lea, în 1894, marea proprietate românească trecuse deja în mâinile
a 81 de proprietari evrei, 45 de armeni şi 16 polonezi, că marii proprietari evrei
ajunseseră, în virtutea obligaţiilor pe care le aveau proprietarii români faţă de
biserici, să patroneze 54 de biserici ortodoxe româneşti, vom înţelege, şi sub acest
aspect, sentimentul de respingere a evreilor şi sursa antisemitismului „intelectual”
românesc35. Şi, ca să percepem mai exact că această aversiune nu se datorează unei
gene antisemite, existente la români (antisemitismul nu-i o „creaţie” românească,
are, cred, o vechime apreciabilă, din antichitatea primară), şi că este izvorâtă din
situaţii concrete, vom arăta că în timpul Primului Război Mondial (1914–1918),
când Bucovina a fost teatru de război pentru austro-ungari şi ruşi, s-a organizat
dintre români o unitate militară care trebuia să-i oprească pe ruşi la Frasin.
„Instrucţia” celor din Vama a fost încredinţată unui evreu şi unui neamţ beţiv,
tinerii vămeni ajungând bătaia de joc a alogenilor, prin „exerciţii amuzante”: culcat
prin şanţuri, înjurături şi bătăi36. În timpul războiului din 1914–1918, un consorţiu
evreiesc a făcut afaceri cu mărfuri importate din România şi contrabandă cu aur,
fără ca autorii să fie pedepsiţi, deoarece completul de judecată era format din evrei,
mobilizaţi pe loc, declaraţi indispensabili37 sau, dacă au fost mobilizaţi, au preferat
să fie ordonanţe la ofiţeri decât să lupte pe front 38.
Dacă au existat în Bucovina accente antisemite ale intelectualităţii româneşti,
dar şi în lumea satelor, acestora li s-a răspuns de către ziariştii evrei, care ştiau să
întreţină agitaţiile antiromâneşti, fiind grupaţi în jurul ziarului ,,Bukowinaer
Rundschau”, care făcea jocul stăpânirii. Spre deosebire de aceştia, populaţia
evreiască din prin sate se manifesta diferit, situaţie evidenţiată cu vizita prinţului de
coroană, când n-a fost casă evreiască din Vama care să nu fie luminată şi să nu aibă
arborat steagul românesc al Bucovinei. Care a fost răspunsul evreilor din Vama la
nedumerirea redactorilor de la „Revista politică” din Suceava? „În biroul redacţiei
– a fost răspunsul evreilor din Vama – se poate lesne scrie orice, fiindcă

34
Vezi Ion Cernat, Cu Iorgu G. Toma despre naţionalism şi verticalitate, Iaşi, Editura Pim,
2004, p. 39–50, 233. Pentru tema noastră, vezi şi Iorgu G. Toma, Justiţia în Bucovina, în vol. Zece
ani de la Unire. 1918–1928, Cernăuţi, Editura „Glasul Bucovinei”, 1928, p. 233.
35
Mihai Iacobescu, op. cit., p. 235.
36
N. Coman, Martiriul Bucovinei, 1914–1915, Bucureşti, Editura „Cartea Românească”,
1921, p. 227.
37
Ion Cernat, op. cit., p. 148–149.
38
Mărturia lui Sammuel Frenkel, evreu din Vama, fost ofiţer sanitar în armata habsburgică.
A fost pe front 44 de luni din cele 48 ale războiului.
 Ion Cernat

«Rundschau» n-are ce vinde, nici ce cumpăra de la poporul român; noi, însă, trăim
aicea cu dânsul şi, dacă n-ar fi poporul pe care-l combate «Rundschau» în
aspiraţiile sale de cultură, noi n-am avea ce căuta aicea şi rău, foarte rău ne
reprezintă gazeta interesele noastre, dacă ne împinge ca să intrăm în conflict cu
poporul băştinaş, cu care voim să trăim în pace”39.
Raporturile dintre români şi evrei nu s-au modificat semnificativ nici după
ce, prin voinţa liber exprimată a românilor bucovineni şi a celor de alte etnii, în
cadrul Congresului General al Bucovinei, din 28 noiembrie 1918, s-a hotărât
Unirea Bucovinei, în vechile ei hotare, cu Ţara Mamă, România. Prin semnarea
Tratatului minorităţilor, din 9 decembrie 1919, România se angaja să recunoască
drept cetăţeni români pe toţi cei născuţi şi domiciliaţi în ţară – unguri, austrieci,
precum şi pe toţi evreii de pe tot cuprinsul ţării, care nu se puteau prevala de altă
cetăţenie”40.
Atitudinea evreilor, care nu se împăcau cu noua stare de lucruri – pierduseră
protecţia şi privilegiile avute în timpul stăpânirii habsburgice –, nu a avut darul de
a atenua asperităţile şi animozităţile manifestate de autorităţile şi intelectualitatea
românească. Evreii voiau, nici mai mult nici mai puţin, decât autonomie în cadrul
Bucovinei şi erau împotriva introducerii limbii române ca limbă oficială şi n-au
fost de acord cu transformarea Universităţii germane din Cernăuţi într-o instituţie
de cultură românească şi nici cu înfiinţarea teatrului românesc, în locul celui
german41.
Intervenţia finanţei mondiale evreieşti pe lângă cei patru mari care au hotărât
soarta lumii după războiul din 1914–1918, în sensul condiţionării unor drepturi
care reveneau României, de acordarea unor drepturi suplimentare pentru evreii din
România Mare, „drepturi” pe care România nu era dispusă să le acorde atunci, a
avut efectul unei mâini forţate, iar opinia publică şi-a pus întrebarea: De ce ei? Noi
ce-am câştigat? Ambele întrebări erau legitime, iar răspunsul era dat de altă
întrebare: Să fi murit 800 000 de români pe front şi în spatele frontului numai să
aibă drepturi mai mari evreii? Pe aceste întrebări şi pe altele şi pe răspunsuri se
„brodează” antisemitismul interbelic în România.
La sfârşitul războiului, cei veniţi de pe front, soldaţi şi ofiţeri, au găsit pe
lângă distrugerile din fiecare localitate a Bucovinei, aceeaşi situaţie social-
economică, deşi se aşteptau la o schimbare radicală care să le fi compensat
suferinţele şi lipsurile îndurate timp de patru ani, pe toate fronturile de luptă.
Frustrările şi lipsurile îndurate s-au transformat în intransigenţă şi ură împotriva
celor care aveau, deşi nu sângeraseră pe câmpurile de luptă, şi cei care aveau, erau,
între puţini alţii, evreii. La această situaţie, se adaugă noul val de tineri din lumea

39
„Revista politică”, Suceava, anul II, nr. 6, 1 august 1887, p. 13.
40
Ştefan Purici, Aspecte ale problemei minorităţilor naţionale în Bucovina istorică între anii
1918 şi 1940, în „Analele Bucovinei”, anul IV, nr. 1, 1997, p. 131–144.
41
Ibidem.
 Evreii din Vama

satelor care asaltează oraşele ca elevi şi studenţi, veniţi dintr-o lume a trudei zilnice
şi a sărăciei. A fost uşor pentru aceşti tineri să cadă în mrejele antisemitismului,
întinse de cei care voiau un loc mai sus în politica ţării. Şi mai uşor a fost să-i
atragă la sentimente antisemite pe aspiranţii la posturi şi funcţii, cu cât aceştia se
loveau în sălile de clasă şi la curs de mulţi, foarte mulţi, tineri evrei. Ca în mişcările
sociale din Evul Mediu, care-şi găseau suport ideologic în religie, legionarismul,
desprins din „Liga” lui A. C. Cuza, pune în mâna tineretului crucea ortodoxiei, care
s-a dovedit a fi insuficientă pentru a strunji „o Românie ca soarele pe cer”, aşa că
lângă cruce s-a adăugat un pistol. Alăturarea celor două elemente atât de diferite a
avut darul să-i fascineze pe cei predispuşi emoţional şi să-şi asume rolul de lideri.
O asemenea mişcare caracterizată, înainte de toate, prin antisemitism, a putut lesne
găsi aderenţi în toată Moldova, în Bucovina şi apoi în toată ţara.
Un afiş electoral din 30 mai 1930 al Ligii Apărării Naţionale Creştine se
adresa alegătorilor cu „repatrierea forţată a tuturor jidanilor intraţi în ţară după
1 august 1914, deoarece, în mod legal, n-au putut obţine cetăţenia”42. În acelaşi
afiş, care exprima crezul politic al lui A. C. Cuza, este cuprinsă o mai veche cerinţă
a intelectualilor din Bucovina, aceea a proporţionalităţii, Numerus Clausus – în
toate domeniile să existe un raport just între ponderea populaţiei în structura
demografică a ţării şi locurile ocupate în şcoli, administraţie, justiţie, sănătate,
jurnalism43 etc. Discipolul lui A. C. Cuza, de care s-a desprins, Corneliu Zelea
Codreanu, depăşindu-şi maestrul, zicea despre evrei în Parlamentul României:
„este o populaţie duşmană pe pământul ţării” 44.
Pe fondul unei crize economice care se prelungeşte prea mult (1929–1933)
are loc o focalizare a răului asupra evreilor, a evreilor cămătari, acestora fiindu-le
atribuite toate vinile şi toate relele din ţară. Din a doua jumătate a secolului al XIX-
lea şi până la al Doilea Război Mondial, se conturaseră atributele evreului imaginar
prin contribuţia ideologiilor antisemitismului românesc, care au lucrat la imaginea
demonică şi la demonizarea evreului. Care sunt atributele evreului imaginar? La
vina vinelor – deicidul – se adaugă: agent al alcoolismului (evreul cârciumar,
purtător al valorilor mercantile), arendaş de moşii (evreul e vinovat şi de răscoala
din 1907), cămătar (cel care percepe dobânzi înrobitoare, însuşire greu de
combătut), practicant al infanticidului ritual, batjocoreşte ceremoniile creştine, apoi
pactizarea cu duşmanul, agenţi ai ideologiei de stânga (comuniste), însă la unii
indivizi se aruncă vina pe întreaga comunitate45 etc.
42
Ibidem.
43
Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Documente (în
continuare se va cita Documente), Iaşi, Editura Polirom, 2005, p. 53.
44
Ibidem.
45
Pentru problema în discuţie vezi Andrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura română.
Studiu de imagologie în context est-central european, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Humanitas,
2004, lucrare prezentată de Ioan Stanomir, De două mii de ani, în „Idei în dialog”, Bucureşti, anul II,
nr. 5(8), mai 2005, p. 33–34; Alexandru Florin Platon, Denigrarea prin corp ca expresie a diferenţei.
 Ion Cernat

Aceste vini, imaginare în cea mai mare parte, au fost amplificate de o

propagandă situată la etajele superioare ale puterii, având menirea de a amorţi
conştiinţa unora, nu a întregului popor român, care găsesc în terorizarea evreilor o
justificare pentru frustrările şi neîmplinirile proprii. Şi din exterior veneau semnale
că „evreul e duşmanul” şi această idee că „nu suntem singuri” a dus la
intensificarea politicii antisemite, deşi acest antisemitism din România n-a avut
nevoie de „profesori” din Apus.
Pe acest fond se grefează totalitarismul de paradă al lui Carol al II-lea (1938–
1940) care, deşi are o metresă evreică, face afaceri cu evreii bogaţi, ia măsuri
antievreieşti din dorinţa de a se alinia politicii Germaniei naziste, punând în
aplicare Decretul-lege nr. 169, din 21 ianuarie 1938, prin care se revizuia cetăţenia
evreilor înscrişi în registrele de naţionalitate ale comunelor 46.
Potrivit legii de revizuire a cetăţeniei, din 1938, Primăria Vama raporta către
Prefectura Câmpulung, la 27 ianuarie 1938, despre numărul persoanelor supuse
revizuirii, înscrise în listele afişate, care cuprindeau 428 de persoane. De asemenea,
s-a constatat că erau evrei cu domiciliul în Vama care n-au fost înscrişi în registrul
de naţionalitate la nicio comună din ţară, numărul acestora fiind de 17 persoane,
dar se aflau în ţară de la naştere, fiind din punct de vedere social comercianţi47.
Dintr-o altă situaţie cerută de Preşedinţia Consiliului de Miniştri, la 15 mai 1939,
referitoare la capii de familie supuşi revizuirii cetăţeniei, la care s-a răspuns
printr-o adresă a Primăriei Vama către Prefectura Câmpulung, aflăm că au fost
înscrişi 203 capi de familie evrei48. Evreii, care, cu ocazia revizuirii cetăţeniei, au
pierdut cetăţenia română, nu aveau dreptul să ocupe vreun post sub orice titlu, în
orice întreprindere publică sau privată, nu aveau dreptul să lucreze în fabrici,
ateliere sau magazine49. Până la urmă, au fost şterşi din registrul de naţionalitate, în
baza unei hotărâri judecătoreşti, 128 de evrei, iar cei rămaşi cu cetăţenia română
n-au primit certificate noi50.
Anul 1940, an tragic pentru România, a fost tragic şi pentru numeroasa
populaţie evreiască din ţară. Încă din 9 august 1940, prin Decret regal, s-a decis că
evreii nu pot deţine imobile rurale, dar autoriza vânzarea lor către români sau către
statul român, situaţie care a dus la nenumărate abuzuri51.

Cazul alterităţii iudaice cu exemplul românesc de transfer simbolic, în vol. In honorem Ioan
Ciupercă. Studii de istorie a românilor şi a relaţiilor internaţionale, Iaşi, Editura Universităţii
„Al. I. Cuza”, 2007, p. 515–528.
46
Documente, p. 56.
47
D.J.S.A.N., Fond Prefectura Câmpulung, dosar nr. 21/1938, f. 70, 129, 145.
48
Ibidem, p. 222.
49
Ibidem, p. 250.
50
Ibidem, dosar nr. 8/1939, f. 18–20.
51
Centrul pentru Studierea Istoriei Evreilor din România, Martiriul evreilor din România,
1940–1944 (în continuare se va cita Martiriul evreilor din România, 1940–1944), Bucureşti, Editura
Hasefer, 1991, p. 3–13. Despre legislaţia antisemită vezi: Lya Benyamin, Evreii din România între
 Evreii din Vama

După instalarea regimului Ion Antonescu (6 septembrie 1940) şi

transformarea României, atât cât mai rămăsese din ea după cedările teritoriale din
vara anului 1940, în stat naţional legionar (14 septembrie 1940), măsurile
discriminatorii împotriva evreilor s-au concretizat prin Decretul din 5 octombrie
1940, publicat în ,,Monitorul Oficial” nr. 233, care prevedea trecerea proprietăţilor
evreieşti rurale în proprietatea statului. Articolul 1 din acel Decret stabilea că
„evreii nu pot stăpâni, dobândi sau deţine proprietăţi rurale în România” 52.
La dispoziţia prefectului de Câmpulung, s-a trecut la exproprierea bunurilor
evreieşti. Evreii expropriaţi s-au retras pe teritoriul urban din oraşele Câmpulung,
Vatra Dornei, Vama (era comună urbană) şi Gura Humorului. Bunurile expropriate
au fost luate în primire de către şeful Garnizoanei Legionare, numit de prefect
pentru această operaţiune53. Unii evrei au fost ameninţaţi, li s-a cerut, prin scrisori,
taxă de protecţie, au fost supuşi şantajului, li s-au atacat casele. Astfel, în noaptea
de 14 spre 15 august 1940, necunoscuţi, făcători de rele, au spart geamurile
comerciantului Lichman Lantaf, după care au dispărut, nefiind identificaţi 54.
La 18 noiembrie 1940, evreii din Vama au fost somaţi ca în termen de 5 zile
să părăsească oraşul (Vama), deoarece acest oraş, Vama, a fost transformat în
comună rurală. Evacuarea s-a făcut cu forţa, evreii din Vama fiind duşi la
Câmpulung şi Vatra Dornei55. În Vama, evreii au fost scoşi din casele lor de către
echipele de legionari, formate în acest scop, sub privirile concetăţenilor care au fost
ameninţaţi să tacă, să nu spună nimic 56. Echipa de legionari din Vama era formată
din Luca Călinescu, „legionar rău pătat”, Toader Mihalache (a Frosinchii),
Gheorghe (Bobuţ) Lucan, Gheorghe Preutescu şi studentul în Drept Dumitru Leontieş57.
Majoritatea locuitorilor şi-au arătat îngrijorarea, compasiunea şi mila,
solidarizându-se cu suferinţele evreilor. De la bătrânul Nicolae Istrate (n. 1906) am
aflat, în anul 2000, că în 1940 au fost ridicaţi toţi evreii valizi, fără nicio grijă faţă
de cei neputincioşi, care au fost lăsaţi la mila locuitorilor. „Nu trebuia să facă asta,
dom’le, să-şi bată joc de oameni”, mărturisea Nicolae Istrate, având, desigur, în

1940–1944, vol. I, Legislaţia antievreiască, Bucureşti, Editura Hasefer, 1993; Documente, volum care
conţine legislaţia dată de guvernarea Goga-Cuza, Dictatura Regală şi Dictatura lui Ion Antonescu.
52
D.J.S.A.N., Fond Prefectura Câmpulung, dosar nr. 6/1940, f. 1.
53
Martiriul evreilor din România, 1940–1944, p. 9–13.
54
D.J.S.A.N., Fond Prefectura Câmpulung, dosar nr. 24/1939, f. 193.
55
Martiriul evreilor din România, 1940–1944, p. 64. Despre măsurile discriminatorii aplicate
evreilor din Vama ne informează cronicarul Vamei, Nicolae Lucanu, în Cartea de însemnări,
manuscris, fotocopie aflată la autor. „Pe 29 octombrie 1940, spune cronicarul Vamei, a început
controlul la jidani cu pretorul Cârlan din Câmpulung şi au început de la Maler Melzer şi de la
Feldhamer”.
56
Mărturia lui Gavril Voşloban (n. 1916), dată în 30 martie 2006.
57
Mărturia lui Vasile Tomescu, 5 august 2003. Vasile Tomescu a fost, în perioada 1940–1944,
în corpul de jandarmi.
 Ion Cernat

vedere pe concetăţenii lui legionari care s-au dedat la acte de samavolnicie

împotriva unor oameni lipsiţi de apărare, pentru singura vină că erau evrei.
Primăria Vama a înaintat o situaţie cu bunurile evreieşti expropriate, care
cuprinde 12 nume, capi de familie, de la care s-au confiscat terenuri, păduri, case,
magazii etc.:
1. Moştenitorii după Maier şi Roza Melzer – 35 ari teren arabil, 57,48 ha
pădure, 2,25 ha fâneţe, două case vechi şi o magazie;
2. Sand Isak – 4/6 dintr-un drept de pădure, o casă, un grajd;
3. Engler Ester – 8 ha pădure;
4. Feldhamer Solomon – 8 ari teren arabil, 1,5 ha fâneţe, 42 ha pădure, o casă
şi un grajd;
5. Seidenstein Max – 10 ha pădure;
6. Feldhamer Abraham – 12,5 ha fâneţe;
7. Lehrer Betti, născută Feldhamer – 3,8 ha fâneţe;
8. Cili Dora şi Pepi Eisenkraft – 9,5 ha pădure la Bucşoaia;
9. Dukman Sand – 16 ha pădure în Vama;
10. Samuel Melzer – 10 ha pădure
11. Melzer Prinkas – 30 ari teren arabil, 10 ha pădure, o casă veche neglijată;
12. Alper Aron – 25 ari teren arabil58.
Pe lângă aceste bunuri, au fost trecute în proprietatea statului român morile,
fabricile, industriile forestiere, stocurile de cereale, inventarul viu şi mort, recolta
etc. În afara celor 12 expropriaţi, au fost supuşi aceloraşi proceduri alţi 25 de evrei,
posesori de întreprinderi, magazine, bănci, băcănii, birturi, unele preluate de
cetăţenii români din localitate: băcănia lui Montag Zillman a fost preluată de Ion
Lupaşcu, cârciuma lui Tresner David de Axentoi Gh. a lui Dumitru, cârciuma lui
Lang Solomon de Miron Ion, birtul şi băcănia lui Albrecht şi Rosa au fost preluate
de Iosep Gh. a lui Toader, iar băcănia lui Sohafer Arnold a fost ocupată de Ion
Ciocan59. Dintr-o altă situaţie statistică înaintată de Primăria Vama către Prefectura
Câmpulung, aflăm că până în septembrie 1940 erau în Vama 55 de construcţii
aparţinând evreilor, dintre care 25 erau locuinţe şi localuri pentru întreprinderi
industriale, iar 30 erau numai locuinţe. O parte dintre aceste locuinţe, care se mai
văd şi astăzi, refăcute şi mărite, au fost lichidate prin vânzare către locuitorii
români. Mişcarea legionară, după ce i-a evacuat pe evrei, a lichidat majoritatea
întreprinderilor, prin desfacerea totală a mărfurilor şi părăsirea localurilor şi
locuinţelor 60.
Dacă toate proprietăţile evreieşti din ţară au fost supuse aceluiaşi procedeu ca
în Vama, rămâne să ne întrebăm dacă s-a ţinut seama de prevederile legii, în sensul

58
D.J.S.A.N., Fond Prefectura Câmpulung, dosar nr. 1/1918, f. 52.
59
Ibidem, dosar nr. 61/1940, f. 178 şi urm.
60
Ibidem, f. 166.
 Evreii din Vama

că „naţionalizarea proprietăţii evreieşti trebuie să fie constructivă”, după cum se

specifică într-un document semnat de Mihai Antonescu61.
Prin Decretul-lege nr. 1 216, din 2 mai 1941, s-a înfiinţat Centrul Naţional de
Românizare, având scopul de a româniza bunurile intrate în patrimoniul statului,
însă acest organism s-a transformat într-un instrument de abuzuri şi fraude, în care
au fost implicaţi comisarii de românizare. Lichidarea bunurilor evreieşti a însemnat
şi lichidarea atelierelor meşteşugăreşti, simţindu-se repede lipsa meşteşugarilor,
îndeosebi, după repatrierea germanilor în noiembrie–decembrie 1940.
Decretul-lege din 5 octombrie 1940, completat cu altul, nr. 3 810 din 12 mai
1941, conţinea şi unele excepţii: rămâneau evreii şi întreprinderile lor, considerate
o necesitate pentru viaţa economică. În Vama au rămas şase familii de evrei, între
care şi două familii de funcţionari de la Fabrica de Cherestea „Bucovina”.
A continuat să funcţioneze până în 1947 „fabrica” de unelte agricole şi
gospodăreşti de la Hurghiş a lui Velstein Iosif, renumită prin calitatea uneltelor
(sape, hârleţe, topoare, ţapine) şi „fabrica” de sifon cu proprietarul ei, încă două
familii de funcţionari la Fabrica Molid-Vama, precum şi Rubin Melzer,
proprietarul unei mori şi al unei „cherestele” 62.
Despre rămânerea în Vama a lui Rubin Melzer aflăm din cererea lui adresată
Prefectului de Câmpulung, purtând data de 25 noiembrie 1940, în care arată că este
„industriaş” şi cere să fie lăsat în Vama cu familia sa, „întrucât comuna Vama a
fost declarată comună rurală şi mie mi s-a pus în vedere de a părăsi comuna până
pe 24 noiembrie a.c. de către legionari. Având în vedere dispoziţiile Decretului-
lege cu privire la sabotajul comercial şi economic, şi anume dispoziţia articolului 2,
care prevede sancţiuni drastice pentru cei care micşorează sau încetează activitatea
întreprinderilor. Având în vedere dispoziţiile articolului 4 din Decretul-lege din
16 noiembrie a. c., prin care sunt obligat să întreţin şi mai departe, în cea mai bună
stare, aceste întreprinderi […], vă rog respectuos a binevoi a-mi acorda autorizaţie
de şedere cu familia mea în comuna Vama. Totodată, vă rog să binevoiţi a numi un
comisar pentru întreprinderile mele, care să supravegheze lucrările”63. Cererea lui
Rubin Melzer a fost aprobată şi este mai mult ca sigur că şi Schärf Abraham,
proprietarul altei fabrici de cherestea, a fost lăsat să-şi continue activitatea,
deoarece aflăm că Prefectura i-a pus în vedere următoarele: „faceţi tot posibilul de
a relua lucru […] pentru a continua în bune condiţii comerţul şi industria Ţării,
cunoscând că în caz contrar voi fi nevoit a lua cele mai drastice măsuri […] în
conformitate cu legile în vigoare”64.
Dacă statul român şi-ar fi continuat politica antievreiască la legislaţia dintre
anii 1938–1940, care a însemnat suferinţe, confiscări, distrugeri, deposedări,

61
Documente, p. 167.
62
D.J.S.A.N., Fond Prefectura Câmpulung, dosar nr. 61/1940, f. 166–168.
63
Ibidem, dosar nr. 24/1939, f. 226.
64
Ibidem.
 Ion Cernat

ghetoizare, nu s-ar fi vorbit decât de practici discriminatorii, nu de Holocaust, dar

la toate silniciile s-a adăugat şi aplicat, în condiţii de război, deportarea evreilor din
Bucovina, Basarabia şi din unele comune din fostul judeţ Dorohoi, în Transnistria,
teritoriu dintre Nistru şi Bug, însemnând aproximativ 40 000 km2, rămas sub
administraţie românească, după înaintarea frontului spre răsărit.
S-a susţinut că motivul deportării a fost atitudinea evreilor din nordul
Bucovinei, Basarabia şi din judeţul Dorohoi faţă de armata română, silită să se
retragă de pe aceste teritorii în urma ultimatului din 26 şi 28 iunie 1940 65, dat
României de U.R.S.S. Evreii, unii dintre ei, agenţi ai bolşevismului, au batjocorit
soldaţi şi ofiţeri români şi au deschis focul asupra trupelor în retragere, ceea ce se
neagă de către unii istorici evrei ai Holocaustului66. Mărturiile cuprinse în
memoriile lui W. Filderman şi Alexandru Şofran, adresate conducătorului statului,
Ion Antonescu, lasă să se întrevadă, fără dubii, că unii evrei sunt vinovaţi: „iar dacă
printre evrei sunt elemente rele – declară W. Filderman la 5 septembrie 1941 – nu
există niciun popor care să nu aibă trădătorii şi netrebnicii săi”, chiar dacă, pe
5 iulie 1940, acelaşi W. Filderman, adresându-se preşedintelui evreilor români din
S.U.A., considera zvonuri antisemite atitudinea evreilor din Cernăuţi şi Chişinău 67.
Dr. Alexandru Şofran, Şef Rabin al Comunităţii Evreieşti din Bucureşti, într-o
scrisoare adresată mareşalului Antonescu, în aceeaşi zi cu W. Filderman,
11 octombrie 1941, se exprima astfel: „să fie lăsaţi la vetrele lor toţi evreii
nevinovaţi, loviţi de aspra măsură a dezrădăcinării lor de la locurile de baştină”68.
Pentru a ilustra caracterul declarativ-constatativ al antisemitismului
intelectualităţii române din Bucovina, îngrozită de măsurile inumane luate
împotriva evreilor, vom lua ca martor pe Dorimedont (Dori) Popovici, om politic şi
luptător pentru unirea Bucovinei cu România, membru al Partidului Democrat al
Unirii, care, într-un memoriu din 14 iulie 1942, cere respectarea legalităţii şi
sistarea exceselor şi arată că: „Este nedrept ca o colectivitate să fie persecutată
pentru actele criminale ale unor indivizi” 69.

65
Documente, p. 66–69. Notă informativă din 30 iunie 1940 cu privire la actele ostile ale
populaţiei minoritare (evrei, ruşi şi ucraineni) din Basarabia şi nordul Bucovinei.
66
Negarea vehementă a actelor ostile declanşate de unii etnici evrei în teritoriile cedate şi din
Herţa–Dorohoi a fost făcută de rabinul şef Moses Rosen, dar este admisă de martorii oculari, români
din teritoriile cedate, fără să mai vorbim de soldaţi şi ofiţeri. Lucrarea istoricului sucevean Mihai
Aurelian Căruntu, Bucovina în al Doilea Război Mondial, Iaşi, Editura Junimea, 2004, la p. 110 şi
urm., admite, pe baza mărturiilor documentare, manifestările antiromâneşti şi împuşcarea soldaţilor şi
ofiţerilor români. De asemenea, în lucrarea monografică despre satul Cupca, autorii, între care
V. Slănină, admit, pe baza mărturiilor locuitorilor din sat, că evreii s-au dedat la acte ostile, folosind şi
armele.
67
Documente, p. 77.
68
Ibidem, p. 101.
69
Ibidem.
 Evreii din Vama

Regimul dictatorial al generalului Ion Antonescu şi-a propus recuperarea

teritoriilor pierdute în est, printr-o alianţă cu Germania nazistă. Această alianţă nu
putea lăsa România în afara rezolvării problemei evreieşti, în condiţii de război,
prin aplicarea, fie şi parţială, a „soluţiei finale”, dar care nu poate fi considerată o
influenţă directă, o invitaţie sau o determinare necondiţională70. România intră în
„jocul” Holocaustului şi, ca urmare a faptului că nu putea rămâne în afara „jocului
demenţial” şi pentru a demonstra că poate contribui la rezolvarea problemei
evreieşti, în sensul dorit de Hitler, începe cu deportarea evreilor în Transnistria, cea
mai mare parte în judeţul Moghilev71. Căutându-se o sintagmă definitorie pentru
Holocaustul românesc, consumat cea mai mare parte în Transnistria, „unde nu s-a
înălţat vâlvătaia apocaliptică a crematoriilor, dar a avut loc un proces lent de
exterminare”72, s-a găsit cu cale că ar fi potrivită formula „holocaust neterminat”73.
În sprijinul folosirii acestei sintagme vine afirmaţia lui Weillinghaus la conferinţa
de lucru a referenţilor germani privind problema evreiască din Europa, unde este
abordată şi problema evreilor din România, în 4 aprilie 1944: „[...] problema
evreiască în România până acum s-a tratat sub aspect economic şi politic, din punct
de vedere rasial şi ideologic [a fost] permanent neglijată. Guvernul român a adoptat
o poziţie de precauţie în problema evreiască. […] în presa vremii nu sunt primite
articole antievreieşti, numai «Porunca vremii» [este] singurul ziar antisemit”74.
În locul sintagmei „holocaust neterminat”, care înseamnă că a rămas aşa din
lipsă de timp, este, cred, de preferat să se folosească sintagma „holocaust sincopat”,
care presupune declaraţii belicoase, reveniri, nehotărâri, ambiguităţi, îndoială,
teamă, corupţie şi mită la eşaloanele inferioare, fără să se fi renunţat atât de către
jandarmi, paznici, soldaţi şi ofiţeri (armata cu caracterul ei naţional!) la
administrarea ororilor. Care a fost rolul organelor administrative şi militare
româneşti? Fără îndoială proiectează asupra Transnistriei o arhitectură a suferinţei
care, atunci, nu impresiona prea mult, într-o lume bulversată de forţele răului, când
moartea devine o constantă: cel mai uşor este să mori, să fii omorât în bătaie, de
foame, de boală, de epuizare, de lipsuri elementare şi de toate la un loc75. Ce se
constată după mărturiile supravieţuitorilor şi documentele elaborate de forurile

70
Ioan Ciupercă, Responsabilitatea Germaniei naziste în geneza şi execuţia Holocaustului
antonescian. Observaţii preliminare, text dactilografiat, în posesia autorului, prezentat la Reuniunea
ştiinţifică pe problemele Holocaustului, Bucureşti, 2004.
71
Documente, p. 417 şi urm. Memoriul adresat de S. Jaegendorf, în 15 septembrie 1942, din
Moghilău, preşedintelui Centralei Evreilor din România.
72
Lya Benjamin, Bucovina şi evreii. Semnificaţia zilei de 9 octombrie, Ziua Holocaustului în
România, în „Crai nou”, Supliment, 13 octombrie 2006, p. 6.
73
Sintagma aparţine cercetătorului cu reputaţia consolidată Carol Iancu, citat de Ioan
Ciupercă, op. cit., p. 1.
74
Documente, p. 552.
75
Pentru problema morţii în regimurile totalitare vezi: Ioan Ciupercă, Totalitarismul, fenomen
al secolului XX. Repere, Ediţia a III-a, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2006, p. 65 şi urm.
 Ion Cernat

diriguitoare? Se constată o atrofiere a sentimentului de milă creştină, compasiune,

de dezaprobare a suferinţei şi morţii, o imunitate la suferinţa altora. Insensibilă, cu
simţurile atrofiate, societatea românească are reprezentanţi care, spre cinstea lor,
salvează întregul prin gesturi de profundă omenie, de a nu se supune orbeşte unor
ordine demente.
Comunitatea evreiască din Vama a urcat pe Via Dolorosa a Transnistriei şi a
suportat toate lipsurile şi privaţiunile. Cei stabiliţi în Vatra Dornei au plecat pe
10 octombrie, iar cei din Câmpulung, pe 13 octombrie 1941. Şi unii şi alţii au
îndurat chinurile unei călătorii în vagoane de vite supraaglomerate, fără apă, fără
aer, apoi, de la punctul terminus la gara Atachi, au fost trecuţi Nistrul cu plutele şi
au urmat călătoria pe jos, sub paza şi ameninţarea jandarmilor şi soldaţilor. Nu se
cunoaşte cu exactitate numărul evreilor deportaţi din Vama. Primăria Vama
înregistra 80 capi de familie evrei76, iar Itzak Merdler vorbeşte de 79 de familii,
împreună cu patru familii din Frumosu şi cinci din Molid, pentru ca atunci când
vorbeşte de scoaterea evreilor din Vama, să menţioneze peste 100 de familii, cu
450 de suflete, înscriind cea mai mare parte cu nume şi prenume, evident, capii de
familie77. Autorul, Itzak Merdler, crede că au fost deportate 450 de persoane şi că
s-ar fi întors circa 90 de persoane. Lipsa unor situaţii clare în legătură cu numărul
evreilor deportaţi, a celor decedaţi din diferite cauze şi despre cei întorşi, atât
pentru fiecare localitate, cât şi la nivel global, lasă loc unor interpretări, dacă nu
interesate, cel puţin eronate. De exemplu, pentru evreii din Vama care au primit
ajutoare, se află o notiţă care stârneşte stupoare şi nedumerire, arătând numărul
evreilor înainte de război şi cel actual (1946) 78. Notificarea pare să fi fost făcută în
legătură cu numărul evreilor pauperi, care au nevoie de ajutor, dar, în prima parte
are următorul conţinut: populaţia totală evreiască, înainte de război 430 – corectat
213; populaţia actuală 158 – corectat 165.
O posibilă explicaţie se află în rapoartele Detaşamentului de poliţie Vama
care, prin şeful Nicolae Moroşan, informează organele ierarhic superioare, la
2 decembrie 1938: „Mai suntem informaţi că pe ziua de 12 ianuarie 1939, 8 familii
evreieşti vor părăsi localitatea cu direcţia spre America, numai din motivele şi
evenimentele petrecute”79. Probabil au fost şi alte plecări, în alte localităţi din ţară
sau în străinătate, înregistrate în documente care, poate, nu s-au păstrat.
Oricum, nu este de crezut că au fost deportaţi 213 evrei, au murit în
Transnistria 234 şi s-au întors 165! Asemenea situaţii şi calcule sunt făcute, mai

76
D.J.S.A.N., Fond Prefectura Câmpulung, dosar 24/1939, f. 193.
77
Martiriul evreilor din România, 1940–1944, p. 64, Viaţa şi martiriul evreilor din
Câmpulung – Bucovina. Despre Vama scrie Itzak Merdler, mai mult din amintiri proprii şi ale altora
(p. 81–88).
78
D.J.S.A.N., Fond Comunitatea Evreilor din Vama, dosar 1/1945, f. 43.
79
Ibidem, f. 155.
 Evreii din Vama

mult din interes decât din dorinţa de a stabili adevărul-adevărat şi la nivel de Ţară:
câţi „cercetători”, tot atâtea cifre diferite la capitolele: deportaţi, morţi, reveniţi în ţară.
În legătură cu numărul morţilor în Transnistria, Radu Ioanid, director al
Muzeului Holocaustului din Washinton, răspunzând autorilor articolului Antonescu
şi evreii, publicat în ziarul „Ziua” din 12 iulie 2003, unde se punea întrebarea: „Se
poate vorbi despre o campanie sistematică de decimare a populaţiei evreieşti din
România similară cu cea din Germania, Polonia şi chiar Ungaria?” Concluzia de la
„Ziua”: „Documentele de epocă infirmă această ipoteză”80.
Pentru a combate afirmaţiile autorilor articolului din „Ziua”, Radu Ioanid,
foloseşte documente de arhivă, în principal dosarul cu nr. 20 din Arhiva
Ministerului Român de Externe (M.A.E.), care reflectă clar nu numai cele 96 496
de victime, evrei români morţi sau omorâţi în Transnistria (90 334 deportaţi din
Bucovina şi 56 089 localnici din Odesa, „dispăruţi”, executaţi în oraş sau mai
târziu la Berezovca)81.
Cred că o situaţie trebuie să rămână clară: România şi românii trebuie să-şi
asume Holocaustul, dar de aici până a jongla cu cifre, a confunda voit, din punct de
vedere teritorial, România de după vara anului 1940 cu ce-a fost înainte şi după, a
supradimensiona răul de alte motive decât de stabilire a adevărului, ar însemna să
se uite şi să nu se recunoască că în condiţiile concret-istorice ale războiului şi a
„soluţiei finale”, în România au fost salvaţi cei mai mulţi evrei.
Ilustrăm asemenea puncte de vedere cu Apelul foştilor deportaţi din
Transnistria pentru înfiinţarea unei Asociaţii care, pe lângă faptul că atacă
„nepăsarea revoltătoare a unei clici puternice evreieşti”, lansează ideea că
deportările din Transnistria din toamna anului 1941 s-au soldat cu asasinarea a
aproape 90% dintr-o masă de circa 400 000 de suflete nevinovate82.
Dintre evreii din Vama, îl amintim pe Sammuel Frenkel (1887–1973)
deportat în zona Moghilev, revenit după război, care, după propriile mărturisiri, a
locuit cu soţia în casa unui ţăran ucrainean (toţi într-o cameră!) şi a supravieţuit
deoarece, având cunoştinţe de medicină, îi ajuta pe cei bolnavi, iar hrana zilnică, o
bucată de pâine şi supă, o primea de la o unitate germană, unde crăpa lemne.
Sammuel Frenkel avea o temeinică cultură germană, trăise 40 de ani la Viena şi
făcuse Primul Război Mondial ca ofiţer sanitar. Tot el ne-a lăsat mărturii despre
antisemitismul practicat de foarte mulţi ofiţeri din armata habsburgică. La un atac
al ruşilor, regimentul din care făcea parte Frenkel s-a retras în fugă. Un ofiţer mai
mare în grad, care fugea mai în faţă, a întors capul şi i-a strigat lui Frenkel: „Uite
cine fuge, un evreu!” Când au ajuns la podul de la Nistru, păzit de soldaţii sovietici,
Frenkel şi soţia au fost întrebaţi cine sunt şi ce vor şi, aflând că sunt evrei, au rămas

80
„Ziua”, Bucureşti, anul VI, nr. 268, 26 iulie 2003, Supliment gratuit, Dosare ultrasecrete:
Drama evreilor din Basarabia şi România, p. 2–3.
81
Ibidem; Radu Ioanid, Replică la Muzeul Holocaustului, p. 1.
82
Fotocopia de pe originalul Apelului se află în posesia autorului.
 Ion Cernat

foarte miraţi, deoarece lor li se spusese de propaganda dirijată de evreul Ilia

Ehrenburg că toţi evreii au fost omorâţi de germani şi de români83.
Odată cu înaintarea trupelor sovietice, toţi evreii de pe teritoriile Ucrainei şi
Transnistriei au fost eliberaţi şi, treptat, repatriaţi. Toţi evreii din Vama repatriaţi
au fost ajutaţi prin American Joint Distribution cu bani, alimente şi îmbrăcăminte.
Comisia evreiască din Vama (preşedinte – Eisenkraft Samuil, vicepreşedinte –
Rubin Melzer, casier-secretar – Max Seindenstein, membri – Loen Feldhamer şi
Litman Montag) a primit ajutoare băneşti pentru refacerea templului, cimitirului,
băii, şcolii şi a dispensarului propriu. Dintr-o adresă a joint-ului către Comunitatea
evreilor din Vama, aflăm numărul evreilor în 1946, repatriaţi din U.R.S.S. între
1944–1946: „După examinarea datelor prezentate, am hotărât să acordăm sprijin
unui număr de 158 pauperi din oraşul dumneavoastră, repartizaţi după următoarele
categorii:
a) repatriaţi din U.R.S.S. în 1944 – 18;
b) repatriaţi din U.R.S.S. în 1945 – 118;
c) repatriaţi din U.R.S.S. în 1946 – 22.
Total: 158, din care 63 de bărbaţi, 76 de femei şi 19 copii (10 băieţi şi
9 fete)84.
Din mărturiile localnicilor, care au trăit evenimentele, am aflat că în Vama au
venit şi alţi evrei, străini de localitate85. Dintr-un Tabel statistic al Comunităţii
evreieşti din localitatea Vama, realizat la 15 iunie 1947 şi semnat de dr. Lehrer,
aflăm că din cei 8 000 de locuitori ai Vamei, 183 erau evrei, dintre care 124
localnici şi 59 străini de localitate. Tabelul oferă o situaţie amănunţită, cuprinzând
vârsta, sexul, numărul de bărbaţi/femei, copiii pe grupe de vârstă, situaţia civilă
(20 de femei văduve), situaţia materială, infirmităţi (un invalid, 20 de infirmi),
starea de sănătate, ocupaţia (şomeri 19), marea majoritate având nevoie de ajutor
de la Joint86.
Locuinţele proprii ale evreilor din Vama, care nu au fost vândute, au fost
preluate de foştii proprietari. O parte dintre cei repatriaţi au ocupat posturi
importante în industrie şi administraţie, unii şi-au reluat vechile meserii, alţii au
considerat că li se cuvine să joace un rol mai mare în politica locală, simţindu-se la
putere şi, susţinuţi, au intrat în rândurile P.C.R. sau ale P.S.D. Făcând parte din
Consiliul politic al Primăriei Vama, avocatul Leon Feldhamer a redactat un
memoriu în care incrimina „situaţia insuportabilă din comună”, „teroarea
legionară”, „manifestările legionare”, ale legionarilor incorigibili, „incendierea
caselor” şi „huliganismul legionar”. Echipa de legionari care i-a scos pe evrei din
case a avut de suferit: unii au făcut ani grei de închisoare, alţii au dispărut pur şi

83
D.J.S.A.N., Fond Comunitatea Evreilor din Vama, dosar 1/1945, f. 14–17.
84
Ibidem, f. 27.
85
Mărturia lui Gavril Volşoban din 30 martie 2006.
86
Ibidem; Tabel statistic din 26 iunie 1947, fotocopie aflată la autor.
 Evreii din Vama

simplu. Cel care se ocupa cu denunţurile era tot un evreu, Steinschtein, care făcuse
acelaşi lucru şi în Transnistria, însă la doi ani de la întoarcerea din deportare a
dispărut şi nu s-a mai ştiut nimic despre dânsul. Alt evreu care se ocupa cu
răzbunările şi denunţurile la partid, la Ambasada sovietică, la consilierii ruşi, la
evreii cu funcţii importante, a fost Itzik Palak, secretar al organizaţiei de partid, din
cauza căruia mulţi cetăţeni au stat în închisoare sau au murit la Canal. Cât a fost
deportat în Transnistria, în casa lui Isidor Meger din Molid-Vama a locuit cu chirie
Gavril Voşloban, şi el fugit din Bicazul Ardelean, de teama ungurilor. Prin cine ştie
ce „inginerie” politică, Gavril Voşloban a fost trimis la muncă forţată în U.R.S.S.,
la Dombas, unde a scos cărbune un an şi jumătate.
Toţi evreii din România aşteptau, de la noile guverne de după 23 august
1944, o legislaţie reparatorie, dar de-abia în 19 decembrie, cu o întârziere de câteva
luni, se adoptă Legea pentru abrogarea măsurilor legislative antievreieşti. Se
propunea acordarea de pensii, despăgubiri, dar nu se rezolvase problema
locuinţelor şi chiar în guvern erau, în această problemă, poziţii divergente87. Între
timp, la vârful puterii noului regim politic, ajung tot mai mulţi evrei şi evreice,
soţiile unor potentaţi români. Dintr-o dată, societatea românească are o revelaţie:
detaşându-se de cei vinovaţi de atrocităţile comise împotriva concetăţenilor lor,
evreii constată că au murit sute de mii de români, şi pe frontul de est şi pe cel de
vest, numai să-i aducă la putere pe evrei. La 20 decembrie 1945, P.C.R. număra
300 000 membri: 71% români, 17% unguri (erau 7% din populaţie), 3,5% slavi şi
7% evrei (erau 4% din întreaga populaţie). Sigur, nu se punea problema unei
majorităţi evreieşti, dar partidul era dominat de evrei. În 1955, 10% din funcţii
aparţin evreilor, iar în unele sectoare ponderea evreilor ajunge şi până la 35%: a) la
gospodăria de partid şi în relaţiile externe: 35%; b) la propagandă, ştiinţă şi cultură:
între 21–31%; c) funcţii de conducere în presă: din 39 de posturi – 29 erau deţinute
de evrei88.
Dar şi evreii, atât cei din vârful ierarhiei, cât şi cei simpli, trăiesc o dramă:
cum să împace totalitarismul rabinic cu totalitarismul comunist. Mimând
ataşamentul la cauza marxism-leninismului, gândul le este la mişcarea sionistă, de
creare a statului Israel. După crearea statului Israel, în 1948, începe exodul spre
vechea şi, în acelaşi timp, noua patrie.
În locul vechilor pasiuni politice, a răzbunărilor, cărora le-au căzut victime
vinovaţi şi nevinovaţi, a apărut o nouă provocare şi ameninţare: asumarea
Holocaustului. Deşi „nu există cifre exacte privind Holocaustul din România”, ţara

87
Ibidem, p. 152–156. Pot fi consultate şi: Stelian Tănase, Anatomia mistificării. Procesul
Noica – Pillat, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 168–169; Teşu Solomovici,
Securitatea şi evreii, Bucureşti, Editura Ziua, 2003, p. 234 şi urm.; Liviu Rotman, Evreii din România
în perioada comunistă, 1944–1965, Iaşi, Editura Polirom, 2004, p. 61 şi urm.
88
Teşu Solomovici, op. cit., p. 152–156.
 Ion Cernat

noastră se plasează pe locul doi, după Germania, în ce priveşte victimele din

rândurile evreilor89.
Aceia dintre evrei care, de bună voie, au împărtăşit soarta celor mulţi, a
consătenilor din Vama, îşi dorm somnul de veci în cimitirul evreiesc unde, fapt
singular, cred, în ţară, femeile, de ziua pomenirii morţilor, le pun câte o lumânare
la cap, încreştinându-i post-mortem. Prin anii ’70, mai rămăseseră trei evrei în
Vama: doamna Lehrer, soţia fostului doctor Lehrer, căruia vămenii îi păstrează o
vie amintire: umbla veşnic cu trei sacoşe, de unde a rămas vorba că „umblă ca
Lehrăroaia”; Sammuel Frenkel care, printre multe altele, spunea că în timpul
comuniştilor nu a fost brutalizat sau molestat de nimeni şi fostul măcelar Weber
care, în glumă, spunea că nu mai plouă de Paştele evreilor, „că doar n-o să înece
Dumnezeu pământul pentru trei jidani”.
Antidotul împotriva sălbăticiei şi trogloditismului a constat în redescoperirea
umanului: satul se detaşează de concepţiile antisemite, văzându-l pe evreul real,
vecinul de peste drum sau de peste gard, pe care n-are cum să-l vadă într-un
registru malefic. Trebuie făcută o disociere între linia oficială – cuprinsă în
regulamente şi legi – şi atitudinea oamenilor de rând, care nu s-au lăsat influenţaţi
de antisemitismul oficial: altfel spus, este o mare deosebire între „gura statului” şi
„gura satului”. Vămenii şi-au amintit de comercianţii evrei care dădeau şi pe
datorie, de meseriaşii şi industriaşii evrei la care au lucrat, şi-au amintit de Paştele
evreilor, când primeau pasca evreiască, de doctorul Lehrer, doctorul fără de arginţi,
doctorul săracilor şi de faptul că, de multe ori, când intrau într-un necaz, nu
mergeau la preot, mergeau la rabin, la Câmpulung; învăţătura şi evlavia lui erau
garanţii suficiente ca ruga să fie ascultată. Dintre urmaşii evreilor trăitori în Vama,
care mai vin la mormintele strămoşilor, îl amintim pe Jon Welt, care trăieşte la Iaşi
şi pe Rudi Melzer din Israel, nepotul lui Maer Melzer, care a făcut mult bine multor
vămeni90.
Puţini dintre vămenii de astăzi ştiu despre tragedia trăită de evreii din Vama,
despre deportarea în Transnistria şi, cu atât mai puţin, despre Holocaust. Lumea
uită repede, intră în firescul omenescului, dar nu totul trebuie uitat, deoarece răul
s-ar putea repeta, cu alţi „eroi”, care vor găsi alţi ţapi ispăşitori.

89
Wolfgang Benz, Holocaustul la periferie. Persecutarea şi nimicirea evreilor în România şi
în Transnistria în 1940–1944, Chişinău, Editura Cartier, 2010, apud „Magazin istoric”, august 2010,
p. 59–63.
90
Despre relaţiile dintre vămeni şi evrei vezi: Ion Cernat, Elena Lazarovici, 600 de ani de
istorie ai satului Vama, Ediţia a II-a, Iaşi, Editura Pim, 2009; Ion Cernat, Raporturi social-economice
între români şi evrei în Vama la sfârşitul secolului al XIX-lea până la al Doilea Război Mondial,
manuscris în posesia autorului.
 VIAŢA POLITICĂ, CULTURALĂ, LITERARĂ ŞI ARTISTICĂ

Les juifs de Vama*

(Résumé)

L’article repose sur l’idée qu’une communauté qui était petite, pareille à celle de Vama – dans
le département de Suceava – renferme les attributs de toute la communauté juive de la Bucovine, et
du pays tout entier. En s’appuyant sur des documents d’époque et sur des témoignages directs,
l’auteur définit le rôle et l’importance de la communauté juive dans le développement
socio-économique et démographique de la localité de Vama, la collaboration et la cohabitation des
Juifs avec la population autochtone, mais aussi les divergences, les effets néfastes (pour cette
collaboration) des autorités et d’une partie de la société roumaine, qui attribuait aux Juifs les causes
de leurs échecs et du ralentissement dans le développement économique et social de la province.
Il est vrai que l’antisémitisme n’est pas né en Roumanie mais il s’est développé aussi sur le
territoire roumain, en s’orientant vers une idéologie qui visait, au large concours des organes de
l’Etat, à exclure les Juifs de la vie socio-économique. L’auteur de l’article présente la situation de la
communauté juive de Vama pendant la Seconde Guerre Mondiale, communauté qui a subi des
mesures discriminatoires, la dépossession de propriétés, la déportation en Transnistrie, où beaucoup
d’entre eux sont morts à cause de l’épuisement, des maladies, de la faim ou des mauvais traitements.
Une partie importante de l’étude est dédiée à l’analyse de la situation des Juifs de Vama à
partir de la fin de la Seconde Guerre Mondiale jusqu’à présent, comme créateurs d’une spiritualité
originale de cette contrée du Nord de la Moldavie, jadis partie intégrante de l’Europe Centrale et de
l’Empire Autrichien.

*
Traducere de Marcel Ungurean.