VOIEVOZI ROMÂNI

ÎN
CRUCIADA ANTIOTOMANĂ

IANCU DE HUNEDOARA (1441 – 1456)

ORIGINE ŞI CARIERĂ:
Născut în 1407 Iancu îşi va fi petrecut copilăria pe domeniul Hunedoarei, apoi în
slujba unor mari familii nobiliare, precum Csáki şi Csanádi, ca şi în serviciul despotului
sârb Ştefan Lazarević. Prin 1428 – 1430 s-a căsătorit cu Elisabeta Szilágyi, deescendentă
dintr-o familie nobilă din Slavonia. Din această căsătorie s-au născut doi fii: Ladislau, în
1431 şi Matia, viitorul rege al Ungariei, la 24 februarie 1443, în oraşul Cluj. S-a aflat în
serviciul lui Sigismund de Luxemburg şi apoi în al ducelui de Milano, Filippo Visconti.
În 1438, Albert de Austria (sau Albrecht de Habsburg, nepotul lui Sigismund), noul
rege al Ungariei, l-a numit pe Iancu ban al Severinului, cu misiunea de a apăra cetăţile
Severin, Gureni, Orşova şi Mehadia, aflate în zona cea mai expusă atacurilor turceşti care,
de altfel, la 27 august 1439 au cucerit Semendria.
În anul 1439 regele Albert a murit şi tronul Ungariei va fi ocupat de regele Poloniei,
Wladislav al III-lea Jagiello care a fost încoronat la 17 iulie 1440 la Alba Regală, el
devenind şi rege al Ungariei sub numele de Vladislav I. Pentru sprijinul pe care i-l
acordase, Iancu de Hunedoara, a fost răsplătit cu tronul Transilvaniei, pe care l-a ocupat în
primăvara anului 1441, cumulând această funcţie cu acelea de comite al Timişoarei şi ban
de Severin.
IANCU DE HUNEDOARA – „STRATEG AL LUPTEI ANTITOTOMANE”
În primăvara anului 1442, după ce turcii îl cheamă la Poartă pe domnul muntean
Vlad Dracul şi hotărâseră transformarea Ţării Româneşti în paşalâc, o oaste otomană
condusă de Mezid, beiul de Vidin, a pătruns în Transilvania, prin surprindere, începând să
prade sudul ţării.
Proclamând ridicarea generală la oaste, înainte de adunarea tuturor forţelor, Iancu i-a
înfruntat pe turci la Sântimbru, la nord de Alba Iulia, la 18 martie 1442, dar a fost înfrânt
şi obligat să se retragă în cetate, în vreme ce turcii, după ce au prădat împrejurimile, s-au
îndreptat spre Sibiu. Iancu i-a urmărit şi i-a învins pe turci, însuşi Mezid bei, împreună cu
fiul său, pierind pe câmpul de luptă, situat probabil în apropiere de Sibiu, la 22 martie
1442. Resturile oastei otomane au fost urmărite cu străşnicie, mai ales de către
detaşamentul condus de Basarab al II-lea, fiul lui Dan al II-lea care, cu sprijinul lui Iancu
de Hunedoara, se va impune domn al Ţării Româneşti.
Riposta otomană a fost rapidă, prin trimiterea unei oştiri de 80 000 de oameni,
conduşi de Sehabeddin, beilerbeiul Rumeliei, cu scopul de a recuceri Ţara Românească.
Dar în septembrie 1442, pe râul Ialomiţa, Iancu a repurtat o victorie deplină asupra acestei
uriaşe oştiri, consolidând încadrarea Ţării Româneşti în frontul antiotoman.
Victoria lui Iancu are loc într-un moment în care papalitatea încerca să reactiveze
planurile unor expediţii generale care să-i alunge pe turci din Europa şi să scape de sub
1
ameninţarea lor Bizanţul, al cărui împărat, Ioan al VIII-lea Paleologul, acceptase
reunificarea Bisericii Răsăritene cu cea Apuseană în 1439. La 1 ianuarie 1443, papa
Eugeniu al IV-lea a lansat oficial apelul pentru o nouă cruciadă. Recomandat de succesele
sale militare drept comandat al viitoarei campanii miliare, Iancu de Hunedoara era implicat
şi în preocupările diplomatice internaţionale.
Între septembrie 1443 şi ianuarie 1444, Iancu a condus în sudul Dunării o expediţie
militară, cunoscută sub numele de „campania cea lungă”. În cursul ei, oastea lui Iancu,
formată în mare parte din transilvăneni, printre care se aflau foarte mulţi cneji români, a
înaintat pe valea Moravei, cucerind Niš-ul, apoi până la răsărit de Sofia, repurtând
numeroase victorii. Armata cruciată a înaintat până în satul Zlatiţa de unde Iancu a făcut
cale întoarsă înaintea sărbătorii de Crăciun a anului 1443, când iarna se manifesta cu toată
vigoarea. Succesul lui Iancu din „campania cea lungă” a determinat organizarea unei ample
cruciade antiotomane în care greul urma să cadă din nou pe umerii popoarelor din Balcani:
români, sârbi, maghiari, bulgari, în timp ce statele apusene s-au mărginit să trimită o flotă
de 14 – 15 galere veneţiene, papale, burgunde şi raguzane, care aveau misiunea să blocheze
Bosforul şi Dardanelele, pentru a împiedica trecerea oştilor otomane din Asia Mică în
Europa.
Regele Ungariei Vladislav I a semnat un Tratat de pace cu Imperiul Otoman.
Regele Ungariei a promis însă legatului papal Giuliano Cesarini că va continua lupta
antiotomană, aceasta cu atât mai mult cu cât statele apusene promiseseră să trimită o flotă
care să oprească trecerea otomanilor din Asia Mică în Europa în dreptul strâmtorii
Gallipoli. În august 1444 această flotă a sosit la Gallipoli. Între timp solii otomani sosiseră
la Oradea şi aduceau regelui Vladislav I propuneri de pace foarte avantajoase: plata unei
mari sume de bani ca despăgubire de război; evacuarea de către otomani a teritoriilor şi a
cetăţilor din Serbia şi din Albania nordică, valabilitatea pe zece ani a tratatului. Regele a
semnat această pace.
Regele Ungariei a rupt pacea atât de avantajoasă cu otomanii şi a demarat o nouă
expediţie antiotomană. Ajunsă la Varna, la 9 noiembrie 1444, oastea lui Iancu a avut
neplăcuta surpriză să constate că se află în faţa grosului oştirii otomane, condusă de
sultanul Murad al II-lea (80 000 de otomani contra 15 – 16 000 de creştini). Avantajul
numeric al otomanilor şi moartea regelui Vladislav I a demoralizat oastea lui Iancu care a
suferit o grea înfrângere în ziua de 10 noiembrie 1444.
În anul 1446 Iancu de Hunedoara a fost ales guvernator al Ungariei, urmând să
conducă regatul până la majoratul lui Ladislau al V-lea Postumul.
În perioada 1447 – 1450, Iancu de Hunedoara a încercat să închege un sistem de
politic mai strâns cu Ţările Române extracarpatice.
În anul 1452 el a renunţat la autoritatea de guvernator al Ungariei, rămânând însă
căpitan general al regatului şi comite de Bistriţa. În acelaşi an poartă tratative cu bizantinii
oferindu-le corpuri de oaste pentru apărarea Constantinopolului şi cerându-le în schimb
portul Mesembria de la Marea Neagră ca bază de operaţiuni. Acordul nu a mai putut fi pus
în aplicare deoarece în aprilie 1453 turcii au început asediul capitalei bizantine, pe care au
cucerit-o la 29 mai 1453.
În anul 1456, sultanul Mahomed al II-lea a început pregătirile pentru o nouă
campanie militară împotriva Ungariei. Obiectivul imediat al sultanului era ocuparea
2
Belgradului considerat „cheia Europei Centrale”. Iancu a fost însărcinat cu organizarea
apărării. Sultanul a asediat Belgradul la începutul lunii iulie 1456. A încercat să-l blocheze
şi din partea Dunării, cu ajutorul unei flote fluviale. La 14 iulie, a avut loc o luptă între
flota otomană şi cea organizată de Iancu. Otomanii au fost învinşi, flota lor s-a retras şi
garnizoana putea primi astfel pe calea apei întăriri, iar armata de uscat a lui Iancu şi cea de
„cruciaţi” a lui Capistrano au ocupat poziţii favorabile între Belgrad şi Zemun. La 21 – 22
iulie, sultanul a încercat să forţeze victoria printr-un asalt general, pe care însă garnizoana
l-a respins, iar atacul declanşat de Iancu a pătruns în tabăra otomană, punând pe fugă
oastea otomană. Victoria de la Belgrad a salvat pentru aproape 70 de ani Europa Centrală
de primejdia cotropirii otomane.
PERSONALITATEA LUI IANCU DE HUNEDOARA
În plină glorie după victoria de la Belgrad, Iancu de Hunedoara a murit pe
neaşteptate la 11 august 1456, ca urmare a epidemiei de ciumă izbucnită în tabăra de la
Zemun.
A fost înmormântat în Catedrala catolică de la Alba Iulia, alături de fratele său mai
tânăr Ioan (mort în luptele cu turcii din anul 1441). Tot aici a fost înmormântat şi fiul său
mai mare Ladislau, care în anul 1457 a căzut victimă complotului unor familii
aristocratice. Al doilea fiu al lui Iancu, Matia, născut la Cluj în februarie 1443, a devenit
rege al Ungariei în 1458. Pe piatra de mormânt a lui Iancu au fost săpate cuvintele „s-a
stins lumina lumii”