George Enescu

(1881-1955)

Biografia lui George Enescu

1881
19.08. George Enescu se naste în satul Liveni-Vîrnav din nordestul
României ca ultimul si singurul copil, ce va supravietui, al unui
administrator de mosii si al unei învãtãtoare. În 1884 familia se va
muta la Cracalia.
1885
Primeste cele dintîi instructiuni de vioarã din partea unui lãutar tigan,
urmate de prime lectii serioase la Botosani.
1888
Enescu îsi începe studiile la Conservatorul din Viena. Începînd din 1889
va locui la profesorul sãu, Josef Hellmesberger jr. (concertmaistru al
Filarmonicii din Viena si unul dintre cei mai celebri virtuozi al acelor
timpuri). Studiazã cu Hellmesberger (vioarã), Robert Fuchs (armonie)
si Johann Nepomuk Fuchs (contrapunct).
1893
15.07. Îsi terminã studiile la Conservatorul din Viena obtinînd medalia
de aur. Prime aparitii în public la Sala Bösendorfer cu Fantezia lui
Faust de Sarasate si la Musikvereinssaal cu Concertul de vioarã de
Mendelssohn.
1895
Enescu îsi continuã studiile la Conservatorul din Paris, unde devine mai
întîi student al clasei de compozitie a lui Jules Massenet, mai apoi
continuînd cu Gabriel Fauré, în timp ce învatã contrapunct la André
Gédalge. Colegii sãi de clasã la Fauré sunt - printre altii - Maurice Ravel
si Charles Koechlin.
1898
06.02. Poema Românã, op. 1 a lui Enescu, este interpretatã pentru
prima oarã la Paris în cadrul Concertelor Colonne, devenind imediat un
mare succes.
01.03. Enescu apare pentru prima datã în calitate de dirijor la Ateneul
Român din Bucuresti, prezentîndu-si propria Poemã Românã.
Acelasi an îi oferã si punctul de plecare a carierei sale extraordinare
de violonist, care îl va purta peste tot prin Europa si America.
1899
24.07. Îsi terminã si studiile de vioarã la Conservatorul din Paris,
obtinînd din nou premiul întîi, care îi oferã de aceastã datã o vioarã
Bernardel.
30.12. Enesco îl întîlneste la Berlin pe Joseph Joachim, presedintele
faimoasei Hochschule der Künste.
1904
Enescu devine membru al juriului Conservatorului din Paris si compune
mai multe piese destinate examenelor si concursurilor acestei institutii
(d.ex. Cantabile e presto, Concertstück).
1914
14.12. Enescu dirijeazã prima auditie integralã a Sinfoniei a 9-a de
Beethoven în România la Ateneul din Bucuresti.
Este deja unul dintre cei mai vestiti muzicieni europeni.
1915
Enescu initiiazã campania pentru fondarea Operei Române din
Bucuresti si începe sã adune bani pentru a finanta o orgã în sala de
concerte a Ateneului; contribuie el însusi la ambele proiecte cu sume
considerabile.
Înfiinteazã o serie de concerte pentru a prezenta marele repertoriu
international publicului românesc.
1916
Enescu este ales membru onorific al Academiei Române (va devine
membru activ cu toate drepturile în 1933).
Cînd curtea regalã si guvernul pleacã în exil la Iasi în urma
evenimentelor primului rãzboi mondial, primele schite din Oedipe pleacã
pentru motive de sigurantã la Moscova împreunã cu tezaurul national al
României, de unde nu vor fi recuperate decît cu aproape o decadã mai
tîrziu.
1917
Enescu fondeazã o orchestrã filarmonicã la Iasi, a cãrei membri sunt
atît muzicieni localnici cît si refugiati.
Concertele orchestrei si recitalurile lui Enescu în sãlile de concerte si
în spitale devin o importantã manifestatie de rezistentã din viata
orasului supus exilului si al strategiei politicienilor români.
1920
Enescu este ales presedinte a noii Uniuni a Compozitorilor Români.
1921
05.02. Cvintetul cu pian nr. 1 de Enescu este cîntat pentru întîia oarã la
Lausanne cu compozitorul la violã.
08.12. Operã Româna îsi deschide portile cu o primã auditie a
spectacolului Lohengrin sub bagheta lui Enescu.
1927
Enescu devine profesorul de vioarã a lui Yehudi Menuhin.
1929
18.05. Enescu este ales membru corespondant al Academiei de Bele
Arte al Intitutului Frantei.
1936
13.03. Premierã mondialã a operei Oedipe de Enescu la Grand Opéra din
Paris sub bagheta lui Philippe Gaubert.
31.03. Enescu este numit comandor al Legiunii de Onoare franceze.
1939
Enescu se cãsãtoreste la Bucuresti cu Maria Cantacuzino-Rosetti.
1946
Enescu pãrãseste România pentru un turneu în Statele Unite. La
întoarcerea în Europa decide sã se stabileascã la Paris. Cu toate cã nu
se va pronunta niciodatã împotriva tãrii sale de bastinã, plecarea sa
este în general privitã ca un sem de protest împotriva regimului
comunist nou instalat la Bucuresti.
1948
Enescu dã cursuri la Mannes School of Music din New York.
1951
În cadrul emisiunilor lui Bernard Gavoty pentru Radiodifuziunea
Francezã, Enescu acordã jurnalistului o serie de convorbiri. Enescu le
va reevalua mai tîrziu, permitîndu-i lui Gavoty sã le publice în formã de
carte sub titlul Amintirile lui George Enescu.
1952
Cursuri de mãiestrie pentru vioarã l Bryanstone în SUA si la Siena în
Italia, ce vor continua pînã în 1954.
1955
05.05.Enescu moare în primele ore ale diminetii în suita sa la hotelul
Atala din Paris. Mormîntul lui se gãseste la Paris în cimitirul Père
Lachaise.

Opere

Poème Roumaine op.1 (1897, p.a. Paris 1898)

Sonata pentru vioarã si pian no.1 op.2 (1897,
p.a. Paris 1898)
Suita a I-a pentru pian op.3 (1897, p.a. Paris 1897)
Trei melodie op.4 (1898, p.a. Paris 1898)
Variatiuni pentru douã piani op.5 (1898, p.a. Paris 1899)
Sonata pentru vioarã si pian no.2 op.6 (1899, p.a. Paris 1900)
Octuor op.7 (1900, p.a. Paris 1909)
Simfonia concertantã pentru violoncel si orchestrã op.8 (1901, p.a.
Paris 1909)
Suita a I-a pentru orchestrã op.9 (1903, p.a. Bucuresti 1903)
Suita a II-a pentru pian op.10 (1903, p.a. Paris 1903)
Rapsodia Românã no.1 op.11,1 (1901, p.a. Bucuresti 1903)
Rapsodia Românã no.2 op.11,2 (1902, p.a. Bucuresti 1903)
Intermezzo pentru instrumente de coarde op.12,1 (1902, p.a. Bucuresti
1903) Intermezzo pentru instrumente de coarde op.12,2 (1903, p.a.
Bucuresti 1903) Simfonia a I-a op.13 (1905, p.a. Paris 1906)
Dixtuor op.14 (1906, p.a. Paris 1906)
Sept Chansons de Clément Marot op.15 (1908, p.a. Paris 1908)
Cvartetul cu pian op.16 (1909, p.a. Paris 1909)
Simfonia a II-a op.17 (1914, p.a. Bucuresti 1915)
Impromptus pentru pian op.18 ("dritte piansuite", 1916)
Trois Mélodies sur Poèmes de Fernand Gregh op.19 (1916)
Suita pentru orchestrã a II-a op.20 (1915, p.a. Bucuresti 1916)
Simfonia a III-a op.21 (1918, p.a. Bucuresti 1919)
Cvartetul de coarde op.22,1 (1920, p.a. Bucuresti 1921)
Cvartetul de coarde op.22,2 (1951, p.a. Boston 1953)
Oedipe op.23 (1931, p.a. Paris 1936)
Sonata pentru pian op.24,1 (1924, p.a. Bucuresti 1925)
Sonata pentru pian op.24,3 (1935, p.a. Paris 1938)
Sonata no.3 pentru vioarã si pian op.25 (1926, p.a. Oradea 1927)
Sonata pentru violoncel op.26,1 (1898, p.a. Paris 1899)
Sonata pentru violoncel op.26,2 (1935, p.a. Paris 1936)
Suita a III-a Sateascã pentru orchestrã op.27 (1938, p.a. New York
1939)
Impressions d'Enfance pentru vioarã si pian op.28 (1938, p.a. Bucuresti
1942)
Cvintet pentru pian op.29 (1940, p.a. Bucuresti 1964)
Cvartetul cu pian op.30 (1944, p.a. Washington 1947)
Vox maris op.31 (1954, p.a. Bucuresti 1964)
Ouverture de concert op.32 (1948, p.a. Washington 1949)
Simfonia de camera op.33 (1954, p.a. Paris 1955)

Muzician celebru încã din frageda tinerete; apreciat în Europa si

America de Nord pentru performantele sale de violonist, dar si pentru
cunoscutele sale Rapsodii Române, George Enescu oferã totusi, la ora
actualã, cazul tipic al unui mare compozitor care nu a fost perceput la
adevãrata sa dimensiune în timpul vietii si a cãrui postumã re-evaluare
este în curs, dar întâmpinã încã felurite dificultãti.

Desigur, fabuloasele calitãti muzicale care au fãcut din el unul din

cei mai vestiti violonisti ai unei epoci ilustrate de nume precum
Kreisler, Thibaud, Heifetz, calitãti care l-au afirmat pe Enescu ca fiind
un mare dirijor si un fascinant professor. Tocmai aceste spectaculoase
însusiri muzicale au împiedicat contemporaneitatea acestui artist sã
realizeze corect valoarea compozitiilor sale. Unii vor fi socotit poate cã
ar fi vorba despre normala, însã minora, dorintã de afirmare pe tãrâmul
creatiei a unui mare virtuoz. Artistul român propunea simfonii, suite,
operã, sonate si quartet, diverse mari piese orchestrale si camerale.
Dintre toate acestea, memoria colectivã a selectionat, într-o primã
fazã, cele douã Rapsodii Române, compuse la 20 de ani si o Sonatã
pentru pian si vioarã "în caracter popular românesc" (op.25). Adicã era
recunoscut compozitorul Enescu într-o calitate exoticã, folcloristicã si
în aceea de reprezentant pitoresc al unei "scoli nationale". Era, evident,
prea putin, si era fundamental gresit.

Creatia lui Enescu ar putea fi împãrtitã grosso modo în douã mari

periode, pe care le-am putea numi: prima, cea a explorãrilor si
acumulãrilor, iar a doua, cea a sintezei realizate. Compozitorul îsi
începe productia sa cea mai valabilã cu douã uimitor de perfecte lucrãri
de camerã: Sonata a 2-a pentru pian si violinã, op.6 si Octetul
(Octnorul) pentru coarde, op.7. Avea nici 18 ani când a terminat Sonata
si încã nu împlinise 19 când semna partitura Octetului. Îndeosebi a doua
dintre aceste compozitii rãmâne pânã în ziua de astãzi un monument
contrapunctic si o constructie muzicalã iesitã din comun.

Stilul de compozitor al lui George Enescu este greu de definit,

oscilând între stilul romantic monumental al lui Richard Wagner (în
Simfonia Nr. 1), influenţele muzicii franceze (de ex. în Cântecele pe
versuri de Clément Marot), tendinţele neo-baroce (în Suita orchestrală
Nr. 2) şi exprimarea modernă cu totul personală din muzica de cameră,
opera Oedip sau Simfonia de Cameră. Nu trebuie uitată influenţa
folclorului românesc, evidentă în cele două Rapsodii Române, Sonata
pentru vioară "cu caracter popular românesc", Suita orchestrală Nr. 3
"sătească".

Celebritatea internaţională a lui George Enescu - de care era el

însuşi intrigat - se datorează în special Rapsodiei Române Nr. 1,
popularizată mai ales de Leopold Stokowski la pupitrul Orchestrei
Filarmonice din Philadelphia, uitându-se marile sale creaţii. Prin
Festivalurile Internaţionale „George Enescu”, care au loc cu
regularitate în Bucureşti cu participarea unor muzicieni de faimă
mondială, opera muzicală enesciană este pusă în valoare.Da dar el a fos
foarte respectat si cunoscut si peste hotare.

Opera Oedip
În anii 1921-31 lucra la opera Oedip, monumentală
creaţie dramatică şi muzicală, care abia în ultimii ani a
început să se impună pe scenele teatrelor de operă din
lume. O dedică soţiei sale Maria Tescanu Rosetti (fostă
Cantacuzino). Aceasta a fost una din doamnele de
companie ale Reginei, şi după o căsătorie cu Cantacuzino
şi o dragoste cu năbădăi pentru filozoful Nae Ionescu, aceasta si-a turnat
acid pe faţă. La auzul veştii Enescu s-a întors de la Paris imediat la Bucureşti
si a vegheat la căpătâiul doamnei de care era îndrăgostit. În urma acestui
episod Maruca născută Tescanu Rosetti si devenită prin căsătorie
Cantacuzino si apoi Enescu va rămâne desfigurată toată viaţa şi va aparea in
fotografii cu un voal negru pe faţă. Pe 4 decembrie 1937 Enescu se va
căsători cu ea. Opera Oedip a fost compusă la conacul Marucăi Cantacuzino
Rosetti din Tescani într-un pavilion de vară ridicat pe o colină artificială din
pământ, chiar în mijlocul pădurii. Premiera operei Oedip a avul loc la Paris pe
13 martie 1936 şi s-a bucurat de un succes imediat. Primul tenor care l-a
interpretat pe Oedip pe scena operei din Paris a fost Andre Parnet. Opera se
inspiră din cele doua piese salvate din ciclul de tragedii tebane ale lui
Sofocle, Oedip la Colona si Oedip-Rege. Libretistul operei a fost Edmond
Fleg. Cariera internaţională a operei a fost însă întreruptă de declanşarea
celui de-al Doilea Război Mondial, când in 1940 Paris-ul a fost ocupat de
armata germană.

Opera Oedip si-a păstrat însă popularitatea în România, fiind de mai

multe ori montată în timpul prestigiosului festival internaţional de muzică
clasică George Enescu organizat in sala Ateneului Român din Bucureşti.
Ultima montare a avut regia semnată de marele regizor Andrei Şerban şi a
provocat multiple controverse .
Perioada din care face parte

George Enescu apartine perioadei muzicale a sec. al XX-lea. Atunci se

dezvolta jazz-ul si muzica de divertisment. Este o mare diversitate de limbaj
musical si de stiluri. In aceasta perioada se dezvolta aproape toate denurile
musicale. Apare o noua forma de jazz numita jazz simfonic si o forma de
muzica de divertisment numita musical. Acesta apartine perioadei musicale
de romantism premodern atunci cand se dezvolta scolile nationale de muzica.