UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE,LITERE,ISTORIE ȘI ARTE

DEPARTAMENTUL:LIMBĂ,LITERATURĂ,ISTORIE ȘI ARTE
SPECIALIZAREA:EDUCAȚIE MUZICALĂ CONTEMPORANĂ
MASTER I –SEMESTRUL II

PARTICULARITĂȚI STILISTICE ALE CREAȚIEI ENESCIENE

ANALIZE ALE UNOR PARTITURI ENESCIENE

PROFESOR COORDONATOR: MASTERAND:

Lect. Univ. Dr. : VASILE VASILE GHIȚĂ GEORGIANA
 CATALOG AL CREAȚIEI ENESCIENE:
Opere

 Oedip - tragedie lirică în patru acte pe un libret de Edmond Fleg, Op. 23 (1910-1931)
Simfonii

 Simfonia nr. 1 în Mi bemol major, Op. 13 (1905)

 Simfonia nr. 2 în La major, Op. 17 (1912-1914)
 Simfonia nr. 3 în Do major pentru orchestră și cor, Op. 21 (1916-1918)
Alte lucrări orchestrale

 Poema română, suită simfonică pentru orchestră, Op. 1 (1897)

 Rapsodia română nr. 1 în La major , Op. 11 (1901)
 Rapsodia română nr. 2 în Re major, Op. 11 (1901)
 Suita orchestrală nr. 1 în Do major, Op. 9 (1903)
 Suita orchestrală nr. 2 în Do major, Op. 20 (1915)
 Suita orchestrală nr. 3 în Re major "Săteasca", Op. 27 (1937-1938)
Muzică de cameră
Cvartete pentru coarde

 Cvartet pentru coarde nr. 1 în Mi bemol major, Op. 22, Nr. 1 (1920)
 Cvartet pentru coarde nr. 2 în Sol major, Op. 22, Nr. 2 (1950-1952)
Sonate

 Sonata pentru vioară nr. 1 în Re major, Op. 2 (1897)

 Sonata pentru vioară nr. 2 în Fa minor, Op. 6 (1899)
 Sonata pentru vioară nr. 3 în La minor "în caracter popular românesc", Op. 25 (1926)
 Sonata pentru violoncel nr. 1 în Fa minor, Op. 26, Nr. 1 (1898)
 Sonata pentru violoncel nr. 2 în Do major, Op. 26, Nr. 2 (1935)
Alte lucrări de cameră

 Octet pentru coarde în Do major, Op. 7 (1900)

 Cantabile și presto pentru flaut și pian (1904)
 Dixtuor în Re major pentru suflători, Op. 14 (1906)
 Concertstück pentru violă și pian (1906)
 Légende pentru trompetă și pian (1906)
 Cvartet pentru pian nr. 1 în Re major, Op. 16 (1909)
 Impressions d'Enfance (Impresii din copilărie) pentru vioară și pian, Op. 28 (1940)
 Cvintet pentru pian în La minor, Op. 29 (1940)
 Cvartet pentru pian nr. 2 în Re minor, Op. 30 (1943-1944)
 Simfonia de cameră pentru 12 instrumente, Op. 33 (1954)
Muzică pentru pian

 Suita pentru pian nr. 1 în Sol minor "în stil vechi", Op. 3 (1897)
 Suita pentru pian nr. 2 în Re major, Op. 10 (1901-1903)
 Suita pentru pian nr. 3 (Pieces impromptues), Op. 13 (1913-1916)
 Sonata pentru pian nr. 1 în Fa diez minor, Op. 24, Nr. 1 (1924)
 Sonata pentru pian nr. 3 în Re major, Op. 24, Nr. 3 (1933-1935)

Din creația lui Enescu,am ales să vorbesc despre: Sonata a II-a pentru pian şi violină, op. 6
 George Enescu
Repere biografice:
Violonist,pianist,dirijor și compozitor,George Enescu s-a născut în data de 19 august
1881 în Liveni-Dorohoi-Botoșani.George Enesu este considerat cel mai important compozitor
român deoarece a fost primul a cărui muzică a fost inclusă în repertoriul internațional și unul
dintre cei mai buni violoniști ai generației sale (alături de Jaques Thibaud și Fritz Kreisler).

Reflectând dragostea pentru poporul din mijlocul căruia s-a ridicat şi cu a cărui
sensibilitate s-a identificat, Enescu a creat o muzică cu un vădit caracter popular, naţional şi
realist. Opera lui Enescu reprezintă o pildă de însuşire şi dezvoltare creatoare a cuceririlor
artei muzicale europene, de îmbinare a acestora cu tradiţiile muzicii folclorice româneşti.
Ca violonist, arta sa interpretativă s-a caracterizat prin naturaleţe, sensibilitate, bogăţia
coloritului, varietatea nuanţelor şi îmbinarea atenţiei acordate substanţei muzicale cu
virtuozitatea. Repertoriul său a cuprins întreaga literatură a instrumentului. În formaţiile de
cameră, Enescu a colaborat cu P. Casals, J. Thibaud, A. Cortot, A. Casella, D. Oistrah şi alţi
artişti de seamă. Ca pianist, arta sa se distingea printr-o bogată şi rafinată paletă şi prin
sonoritatea orchestrală a execuţiei. Enescu a fost unul dintre cei mai de seamă dirijori
contemporani. Măiestria sa dirijorală se caracteriza prin profunzimea redării sensului operei
artistice şi prin sobrietatea, supleţea şi expresivitatea gestului. A fost un remarcabil tălmăcitor
al creaţiei lui Bach, Mozart, Beethoven, R. Strauss, Brahms, Ceaikovski, Wagner.
Enescu a propagat peste hotare, alături de lucrările sale care căpătaseră un
incontestabil prestigiu internaţional, creaţiile unor compatrioţi ai săi, atrăgând astfel atenţia
asupra tinerei şcoli muzicale româneşti. Ca pedagog, Enescu a îndrumat şi a format o serie de
renumiţi instrumentişti (Isack..., Yehudi Menuhin, Ida Haendel ş.a.). Multilaterala
personalitate a lui Enescu se întregeşte cu activitatea sa pe plan obştesc.

Va fi coleg cu Maurice Ravel ,Alfred Cortot și Jaquea Thibault.În compozițiile sale

din acea vreme observăm stilul german de riguriozitate ,stilul francez prin timbralitate unindu-
se cu elemente din folclorul românesc.

Elemente stilistice ale creției Enesciene:

Conștiința universalității creației enesciene se va preciza de-a lungul anilor,o data cu
cristalizarea unui stil personal,original care l-a situat pe Enescu în rândul marilor creatori ai
veacului și în același timp ca pe un exponent al școlii muzicale moderne românești.
S-a putut dovedi ca Enescu nu este rupt de locul natal,că opera sa nu a apărut ca un
fenomen izolat în muzica românească ci ea este o firească și neîntreruptă continuare a
predecesorilor,precum și o deschidere spre viitor,punctul din care au demarat noi aspecte
stilistice din creația contemporană.
Enescu a preluat de la înaintași perpetua tendință de a reuși elemente de cultură
națională și universală într-o modalitate în care se împletesc conceptul european de
compoziția și folclorul românesc,acestea constituind principala trăsătură stilistică a întregii
creații enesciene.
 Stilul enescian s-a conturat cu precizie încă de la primele lucrări după cum au sesizat
comentatorii creației ensciene,aceasta structurându-se după principiul „Makam”,adică se
readuce la un număr de idei fundamentale prezente,însă într-un număr de variații.Acest aspect
este vizibil în stilul enescian îndeosebi pe planul elementelor motivice și al permanenței
folclorului în creație,de la primele și până la ultimele lucrări.
Valoarea și originalitatea creației ensciene exprimate prin autenticitatea caracterului ei
popular,constă nu numai în folosirea „crudă” a folclorului ,ci mai ales într-un proces de
comuniune a sensibilității artistului cu spiritualitatea poporului.
Se întâlnesc și alte trăsături de stil precum prezența principiului ciclic,al lait-
motivelor,însă toate acestea vor fi subordonate sugestiilor folclorice din ce în ce mai distilate
pe măsură ce compozitoul înaintează în vârstă.
Ritmica,la rândul ei este diversificată în general asimetrică și contopită în contrarii:stil
clasic parlando-rubato și giusto.
Sonata a II-a pentru pian şi violină, op. 6
De remarcat că Enescu îşi numeşte sonatele „pentru pian şi violină” şi nu invers, cum
de obicei se face. E posibil, cum sugera un muzicolog, ca prin aceasta autorul să precizeze
dintru început că nu vrea să ofere o violină virtuozistică, acompaniată, urmată, slujită de un
pian prea-plecat. El doreşte să atribuie partenerilor un rol egal, ţine să-i facă să dialogheze de
pe poziţii echivalente. Şi desigur – ca de obicei – reuşeşte.
Sonata op. 6, compusă în 1899, constituie prima indiscutabilă capodoperă în creaţia
enesciană şi, totodată, prima capodoperă în perimetrul întregii creaţii muzicale culte din
România. Perfecţiunea formei îmbracă o substanţialitate maximă, rafinamentului scriiturii
instrumentale îi corespunde originalitatea timbrală. Sonata este „auzită” în sonorităţi
proaspete, de multe ori neobişnuite în muzica epocii. De pildă: efectele de ţambal din partea a
III-a, sau cântatul foarte românesc din mişcarea lentă. Se poate discuta mult despre splendida
Sonată op. 6, piesă cu nimic mai prejos decât marile ei înaintaşe ori urmaşe. Voi aminti doar
că cele trei părţi ale Sonatei se intitulează: Assez mouvementé, Tranquillement, Vif (adică:
Destul de mişcat, Liniştit, Vioi) şi că primele două părţi, misterioase, gânditoare, uneori triste,
îşi găsesc un foarte potrivit complement în finalul Vif ce vine cu o baie de lumină solară după
penumbrele mişcărilor anterioare.
Fără îndoială, Sonata pentru pian și vioară, op 6, este prima capodoperă a lui George
Enescu.Compozitorul însuși a simțit așa și a spus acest lucru în diferite ocazii, cu modestia
tipică și exagerată care îl caracterizează.Ceea ce este în general mai puțin subliniat este că
această lucrare durabilă a fost scrisă la vârsta de optsprezece ani, cu precocitatea unui Mozart
sau a unui Schubert. Evident, această sonată în fa minor nu izvorăște de nicăieri,a fost
precedată de mii de pagini cu toate tipurile de muzică scrise de copilul și adolescentul
Enescu.Dintre acestea, cel puțin trei simfonii școlare complete, câteva uverturi, cantate și
concerte (unele incomplete), câteva sonate și suite, Poema Română, un cvintet de pian, un trio
și diverse piese instrumentale și vocale.Aceasta este o ieșire care egalează și depășește, în
majoritatea cazurilor, nivelul întregii școli de compoziție românești din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea - fără a prevedea pe deplin, însă, sonata care ne ocupă acum
atenția.Calitatea acestui opus șase se îndepărtează de ordinea preexistentă și recunoaște,
pentru prima dată în istoria muzicii culte românești integrate în Europa, culmile artei
învechite,a zonei absolutului artistică.
Ce tip de muzică ilustreaza Sonata op.6?Primele impresii sunt cele ale unei construcții
extrem de solide. Vom vedea în general felul în care există multe motive care indică tendința
compozitorului spre cealaltă metodă principală. Unisonul care deschide această primă
capodoperă sună ca afirmația unui principiu: Pentru acest compozitor, cel mai important mod
de comunicare este melodia. Este un misterios unison, care iese din adâncurile de pianissimo,
care durează doar cinci măsuri de 9/4, timp suficient pentru a afirma acea linie sinuoasă
splendidă care este tema principală a Sonatei. Dar pare să dureze mult mai mult, poate
pentru totdeauna, de parcă numai convențiile artistice sociale l-ar fi obligat pe compozitor să
se resemneze la armonie.

Chiar de la început, apar două caracteristici structurale care persistă în melodiile lui
Enescu mai mult de jumătate de secol.Una este fluctuația dintre terța mică șiterța mare ,
cealaltă este celula creată dintr-un semiton și terța mică(sau ocazional echivalentul său
enarmonic, secunda mărită), o celulă evidențiată și analizată cu o înțelegere profundă de
Stefan Niculescu în studiul său Aspecte ale folclorului în Opera lui George Enescu,
denumind-o acolo drept celula X.

Desigur, Enescu nu s-a gândit: „Aleg celula X și o voi întoarce în minte până la
sfârșitul zilelor mele!” Specificația stilistică se face de obicei printr-o limitare la un număr
relativ mic de soluții(minuscul, comparativ cu suma tuturor posibilităților). Compozitorii au
preferințe și pasiune pentru un număr limitat de profiluri melodice, anumite cadențe, formule
ritmice specifice, unele culori instrumentale (și evitarea altora) și așa mai departe.
Enescu a păstrat o consistență impresionantă în ceea ce privește acele celule și formule
de bază pe care le-a folosit o viață întreagă.
 Un al doilea element care apare și capătă importanță în expunerea Sonatei op. 6 este:

Plâns? Suspin? Este în orice caz o agitație cromaticăpe întinderea unei terțe minore, cu
un ritm foarte caracteristic. Din cele două elemente (sinuozitatea și oftatul) grupate în jurul
unei scări descendente intens cromatice întinse pe două octave, se naște expunerea primei
secțiuni - cea mai importantă secțiune a întregii compoziții, deoarece stabilește starea afectivă
a întregului.
Aș descrie acea dispoziție afectivă ca una care se confruntă cu misterul existenței cu o
viziune gravă, concentrată și profundă.Muzicianul în vârstă de optsprezece ani a atins,
bineînțeles, prin grație, dar și prin eforturi neaparente- o perspectivă pe care majoritatea
artiștilor nu o ating până la sfârșitul vieții.
Complementul la această primă secțiune apare sub forma unei teme extrem de
tonifiante, oscilând între la minor și Do major și iarăși în la , de data aceasta major, totul
scăldat în ape armonice de mare mobilitate.Până în prezent (a patra pagină a partiturii), nu au
existat note de șaisprezecimi și acum, jocul pianului din 16-imi pare să evoce imaginea unei
suprafețe acvatice în mișcare ușoară pe care este oglindită zborul unei păsări.
Cu o creștere melodică în sus, aducând o plăcere calmă și aproape senzuală, apare
prima ruptură ritmică (un grup de patru note care înlocuiește pulsația celor trei pătrimi).Cu
toate acestea, celula ritmică cu care Enescu creează această zonă luminoasă este aceeași din
care a produs senzația de suspin: doime urmată de pătrime.Câteva pauze într-un
caz,continuitate într-altul:expresia se schimbă radical:

S-a observat cu mult timp în urmă că Enescu nu subliniază contrastele, ci prezintă

tendințele de a le estompa. O procedură actuală în acest sens este de a aduce elemente ale
primei teme în contrapunct cu cea de-a doua temă.L-am întâlnit deja în prima mișcare a
acestei prime capodopere: pianul reiterează a doua temă și vioara se angajează într-un fel de
parafrază a temei sinuoase din prima secțiune.Ce semnificație putem atribui acestei proceduri
preferate? Cred că este indicația unei copilării fundamentale, a unei blândeți infailibile.În
general, Enescu nu urmărește ciocniri de contrarii, ca un dramaturg, provocând astfel șocuri
emoționale, uimire sau groază, pentru el caută mai degrabă - în special în muzica sa de
cameră - să canalizeze fluxuri lirice de culori variate, trecând cel mai blând de la unul la
altul.Este o chestiune de dispoziții care aparțin unei sensibilități foarte acute. Ceea ce variază
este tensiunea, sarcina specifică, indiferent dacă este de natură ieșitoare sau introspectivă,
uneori chiar depresivă.
Cele trei elemente caracteristice provin din:1)tema principală a mișcării lente,2)jocul terțelor
din tema principală a Sonatei (ex:1 și 3)tema frankiană și celula 3)poate fi însă raportată la
arpegiile temei secunde din prima mișcare.
Cu toate acestea,câteva cuvinte-dincolo de orice descriere pas cu pas-sun necesare,referitoare
la final.Sub forma unor observații:
Aș începe cu sblinierea extraordinarei transformări pe care o suferă tema ”șerpuită” (cea din
prima mișcare)în două rânduri,mai întâi ea apare în valori de note întregi,învestita prin lărgire
și prin acompaniamentul peremptoriu al acordurilor pianului,cu o calitate epică
nebănuită ,imediat în continuare însă ea e data în valori de opt ori mai mici,pe o țiitură de
țambal și are calitatea să modifice complet ambianța.Ar fi de remarcat că întregul final se
prezintă ca o uriașă cadență Do-Fa.Reamintesc ca primele doua mișcări ale sonatei aveau
ambele ca tonalitate de bază fa minorul.Iată,deci cum finalu aduce la scara întregii
lucrări ,schimbarea necesară,într-adevăr în prima suprafață predomină centrul tonal do,în timp
ce în suprafața de după cupletul central,temele reexpuse coboara o quintă ajungând la centrul
tonal fa.
Concluzii:
Finețea conductului melodic.Fără îndoială, a vorbi despre o calitate sau alta a melodiei lui
Enescu este într-un fel de prisos:S-a repetat pe toate tonurile și pe bună dreptate că
melodismul este primordial si preponderent în actul creator al lui Enescu.Ceea ce aș dori să
subliniez aici este complexitatea deosebită a acestui melodism,neliniștea substratului său
armonic,numărul foarte mare de impulsuri semnificative si finalmente autonomia sa (relativă
ori absloută).Unisonul,atât de frecvent la Enescu.nu apare o acțiune pe plan
categorial,deliberată,voită ca atare,cît drept o consecință a autonomiei melodice.
Aș închide această lungă paranteză,prilejuită de melodica enesciană,și aș relua șirul
considerațiilor finale asupra Sonatei a 2-a.În această perspectivă trebuie neapărat să discut
despre îmbinarea pian-violină și orchestrarea lucrării.Puțină lume,în afara mediilor de
specialitate,știe că împreunarea celor două instrumente e una din cele mai ingrate,din cele mai
dificile pentru compozitor.Timbrele pur și simplu nu se mariază,spre a nu mai vorbi de
contradicția dintre intonația temperată a pianului,dacă e corect acordat și tendința către ne-
temperat a cîntului violonistic.
Nu toata lumea reușește –și nu tot timpul- turul de forță al sudării în unicitatea
imaginii a celor două culori sonore,și chiar în literatura marilor clasici există momente de
disjuncție timbrală.Ori Enescu,realizează sinteza perfect,cel puțin în trei rânduri (Sonata de
față,iar mai târziu,pe cu totul alte linii ,Sonata a 3-a și Impresiile din copilărie),într-un mod cu
toul personal.În lucrarea ce ne preocupă acum se cunvin subliniate:marea varietate a
raporturilor între cele două instrumente ,constanța lor complementaritate în făurirea imaginii
muzicale,abundența relațiilor contrapunctice (deci independența relativă),registrația plină și
aeristică în același timp,lipsa prejudecăților școlistice ,care permite compozitorului ca prin
mijlocirea unora dintre cele mai banale forumle de acompaniament să atingă maximum de
originalitate (de ex. cupletul 1 din Rondo-ul final).
Nu putem trece cu vederea dezinvoltura polifonică,deși acest mijloc de expresie nu-și
găsește aici o exploatare maximală,cum va fi cazul ucrării imediat următoare (Octetul).Un
singur exemplu:cupletul al doilea din final suprapune pe o întinsă suprafață fragmentele
tematice ale mișcării lente,compozitorul permițându-și luxul unei voci contrapunctice
libere.Marele avantaj dobândit aici,în afara transformării totale a expresiei temelor
amintite,este mascarea completă a celulei „frankiene” la care m-am referit în comentarea
părții lente.De fapt se simte în Sonată un potențail polifonic doar parțial pus în valoare,iar
semnalul său cel mai sigur rămâne naturalețea gestului ca atare,eleganța cu care teme diverse
se îmbină și se desfac iarăși.
Și dacă,în cele din urmă ar trebui să sintetizez impresia globală produsă se Sonata a 2-
a,rămân cu imaginația captată de desăvârșirea proporțiilor ei,de suplețea asemănătoare parcă
celei a unei tinere antilope,de complementaritatea fără greș a culorilor sumbre din primele
două părți și a luminii din final ,de noblețea și armonia orizontului afectiv de echilibru tehnic
care forțează admirația.Sonata își atinge altitudinea fără efort aparent și dobândește un loc
ales între cele mai importnate lucrări de acest gen ale epocii ce se cuprinde aproximativ între
prima Sonată a lui Brahms (1879) și Sonata lui Debussy (1917),epocă ce se definește prin
realizările lui Franck,Grieg R.Strauss,Faure,Leke.
În ansamblu deci,am putea spune ca Sonata a 2-a se situează între lucrările
enesciene careu au beneficiat de o difuzare oarecum apropiată de valoarea ei .Este totuși
regretabil că dicografia internațională nu a reținut vre-o versiune a Sonatei a 2-a.Dar cu
excepția Sonatei a 3-a pentru pian și violină,precum și bineînțeles a Rapsodiilor
române,puține sunt capodoperele enesciene care au trecut până acum pe dicuri altele decât
cele ale casei Electrecord.
 BIBLIOGRAFIE
1. https://ro.wikipedia.org/wiki/George_Enescu
2. Breviar enescian/ Pascal Bentoiu ; îngr.: Oana RădulescuVelcovici ; ed.: Matei Bănică.
- Bucureşti : Grafoart, 2014
3. Capodopere enesciene-English. Masterworks of George Enescu : a detailed analysis/
Pascal Bentoiu.
4. https://ro.scribd.com/document/431155607/Caracterizare-stilului-enescian