BUDISMUL

Budismul este una dintre religiile principale ale lumii în ceea ce privește adepții,
distribuirea geografică și influența socio-culturală. Cu toate că în mare parte este o religie
„estică”, budismul devine din ce în ce mai popular și mai influent în lumea vestică. Este o religie
unică printre religiile lumii, deși are multe în comun cu hinduismul, prin faptul că ambele învață
karma (etica cauză-efect), maya (natura iluzorie a lumii) și samsara (ciclul de reîncarnări). Budiștii
cred că țelul cel mai înalt al vieții este să dobândească „iluminarea”, după cum o percep ei.
Budismul este o religie și o filozofie orientală. Ea își are originea în India în secolul al VI-lea
î.Hr. și s-a răspândit într-o mare parte a Asiei Centrale și de Sud-Est. Se bazează pe învățăturile
lui Gautama Siddhartha (Buddha Shakyamuni), un gânditor indian care se crede că ar fi trăit
între 560 î.Hr. și 480 î.Hr.. De-a lungul timpului, budismul a suferit numeroase schimbări, în
prezent fiind o religie foarte divizată, fără o limbă sacră comună și fără o dogmă strictă, clar
formulată. Răspândit în China, Japonia, Sri Lanka, Coreea, Mongolia, Uniunea Myanmar, Thailanda,
Vietnam.
Budismul aparține grupului de religii dharmice alături de hinduism și de jainism, păstrând
o puternică influență a elementelor constituente ale acestor două religii. Mai este numit și
„Buddha Dharma”, ceea ce înseamnă în limbile sanscrită și pali (limbile textelor antice budiste)
„învățăturile Celui Luminat”.

Fondatorul budismului, Siddhartha Guatama, s-a născut în familia regală din India în anul
600 î.Cr. După cum se povestește, a trăit în lux, având puțin contact cu lumea exterioară. Părinții
săi au vrut ca el să fie ferit de influența religiei și protejat de durere și suferință. Totuși, nu după
multă vreme, adăpostul său a fost penetrat, și a avut viziuni cu un om în vârstă, un bolnav și un
cadavru. Cea de-a patra viziune a fost cu un călugăr ascetic liniștit (unul care respinge luxul și
confortul). Văzând liniștea călugărului, a decis să devină și el ascet. A abandonat viața de bogăție
și de prosperitate, pentru a urmări iluminarea, prin austeritate. Avea înclinație pentru
automortificare și meditare intensă. A fost lider între colegii săi. În cele din urmă, eforturile lui au
culminat cu un gest final. S-a „răsfățat” cu un bol de orez și apoi s-a așezat sub un smochin (numit
și copacul bodhi), pentru a medita până fie va dobândi „iluminarea”, fie va muri în încercarea sa.
În ciuda chinului și a tentațiilor, în dimineața următoare, dobândise iluminarea. Astfel a ajuns
cunoscut ca „cel luminat”, sau „Buddha”. În lumina noii lui realizări, a început să-i învețe pe colegii
lui călugări, între care dobândise deja o mare influență. Cinci dintre colegii săi au devenit primii
săi ucenici.

Ce descoperise Gautama? Iluminarea se află pe „calea de mijloc”, nu în răsfăț de

lux sau în automortificare. Mai mult, el a descoperit ceea ce urma să ajungă
cunoscut ca „Cele patru adevăruri nobile” – 1) a trăi înseamnă să suferi (dukkha),
2) suferința este cauzată de dorință (tanha, sau „atașament”), 3) suferința poate fi
eliminată prin eliminarea tuturor atașamentelor și 4) acest lucru este dobândit
urmând calea nobilă cu opt brațe. „Calea cu opt brațe” constă din a avea 1) o
vedere, 2) o intenție, 3) o vorbire, 4) o acțiune, 5) un trai (viața de călugăr), 6) un
efort (energii corect direcționate), 7) o înțelegere (meditare) și 8) o concentrare
(focalizare) corectă. Învățăturile lui Buddha au fost strânse în tripitaka, sau „trei
coșuri”.

În spatele acestor învățături distinctive sunt învățăturile comune și hinduismului, și

anume reîncarnarea, karma, maya și o tendință de a înțelege realitatea ca fiind
panteistă în orientarea ei. Budismul oferă de asemenea o teologie elaborată a
zeităților și a ființelor înălțate. Totuși, asemenea hinduismului, budismul poate fi
greu de definit în ceea ce privește felul în care Îl vede pe Dumnezeu. Unele curente
de budism ar putea fi numite în mod legitim ateiste, în timp ce altele ar putea fi
numite panteiste, iar altele teiste, cum este Budismul Țării Pure. Totuși, budismul
clasic tinde să păstreze tăcerea cu privire la realitatea unei ființe supreme și, prin
urmare, este considerat ateist.

Budismul de astăzi este foarte divers. Este, în mare, divizibil în două categorii vaste:
Theravada (vas mic) și Mahayana (vas mare). Theravada este forma de călugărie
care rezervă cea mai înaltă iluminare și nirvana pentru călugări, în timp ce budismul
Mahayana extinde acest țel al iluminării și pentru laici, adică pentru cei care nu sunt
călugări. În cadrul acestor categorii pot fi găsite numeroase ramuri, printre care
Tendai, Vajrayana, Nichiren, Shingon, Țara Pură, Zen și Ryobu. Prin urmare, este
important ca cei din afară care caută să înțeleagă budismul să nu presupună că știu
toate detaliile unei anumite școli budiste, când tot ceea ce au studiat este budismul
clasic, istoric.

Buddha nu s-a considerat niciodată pe sine dumnezeu sau vreun fel de ființă divină.
Mai degrabă s-a considerat un „arătător de cale” pentru alții. Numai după moartea
sa a fost ridicat la rang de dumnezeu de către unii dintre urmașii săi, deși nu toți
urmașii săi l-au văzut în acest fel. Totuși, în ceea ce privește creștinismul, în Biblie
se afirmă în mod clar că Isus a fost Fiul lui Dumnezeu (Matei 3.17: „Și din ceruri s-a
auzit un glas care zicea: «Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc
plăcerea»”) și că El și Dumnezeu sunt una (Ioan 10.30). Nimeni nu se poate numi
pe sine creștin, dacă nu mărturisește credința în Isus ca Dumnezeu.
Isus i-a învățat pe oameni că El este calea, nu doar unul care arată calea, după cum
confirmă Ioan 14.6: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât
prin Mine.” La vremea la care Guatama a murit, budismul devenise o influență
majoră în India; trei sute de ani mai târziu, budismul cuprinsese majoritatea Asiei.
Textele sacre și cuvintele atribuite lui Buddha au fost scrise la aproximativ patru
sute de ani după moartea sa.

În budism, păcatul este în mare parte înțeles ca fiind ignoranță. Și, în vreme ce
păcatul este înțeles ca „greșeală morală”, contextul în care sunt înțelese „binele” și
„răul” este amoral. Karma este înțeleasă ca fiind echilibrul naturii și nu este pusă în
aplicare în mod personal. Natura nu este morală; prin urmare, karma nu este un
cod moral și păcatul nu este în esență imoral. Astfel, putem spune, folosind
gândirea budistă, că greșeala noastră nu este o problemă morală, devreme ce, în
cele din urmă, este o greșeală impersonală, nu o infracțiune interpersonală.
Consecința acestei înțelegeri este devastatoare. Pentru budiști, păcatul este mai
degrabă un pas greșit decât o ofensă adusă naturii Dumnezeului sfânt. Această
înțelegere a păcatului nu este în acord cu conștiența morală înnăscută că oamenii
sunt condamnați, datorită păcatului lor, în fața unui Dumnezeu sfânt (Romani 1-2).

Devreme ce susține că păcatul este o eroare impersonală și reparabilă, budismul

nu este de acord cu doctrina depravării, o doctrină de bază a creștinismului. Biblia
ne spune că păcatul omului este o problemă cu consecință eternă și infinită. În
budism nu este nevoie de un mântuitor care să salveze oamenii de la păcatele care
îi condamnă. Pentru creștin, Isus este singura cale de scăpare de la condamnarea
eternă. Pentru budiști există doar trăire etică și apeluri în meditație către ființele
înălțate, în speranța că, poate, vor dobândi iluminarea și, în final, nirvana. Mai mult
ca sigur, vor trebui să treacă printr-un număr de reîncarnări, pentru a plăti imensa
acumulare de datorie karmică. Pentru adevărații urmași ai budismului, religia este
o filosofie a moralității și a eticii, cuprinsă într-o viață de renunțare la sine. În
budism, realitatea este impersonală și nonrelațională; prin urmare, nu este
iubitoare. Nu doar că Dumnezeu este văzut ca fiind iluzoriu, ci, socotind păcatul ca
o greșeală amorală și respingând toată realitatea materială ca fiind maya („iluzie”),
chiar noi înșine ne pierdem „sinele”. Însăși personalitatea devine o iluzie.
Când a fost întrebat cum a început lumea, cine a creat Universul, Buddha se spune
că a păstrat tăcerea, pentru că în budism nu există început și sfârșit. În schimb,
există un ciclu nesfârșit al nașterii și al morții. Ar trebui să ne întrebăm ce fel de
Ființă ne-a creat ca să trăim, să îndurăm atât de multă durere și suferință și apoi să
murim din nou și din nou? Ar trebui ca acest lucru să trezească un semn de
întrebare asupra rostului unor astfel de lucruri. Creștinii știu că Dumnezeu Și-a
trimis Fiul să moară pentru noi, o singură dată, ca să nu trebuiască să suferim noi o
veșnicie întreagă. El Și-a trimis Fiul ca să ne dea cunoștința faptului că nu suntem
singuri și că suntem iubiți. Creștinii știu că viața înseamnă mai mult decât suferința
și moartea: „...dar care a fost descoperit acum prin arătarea Mântuitorului nostru
Cristos Isus, care a nimicit moartea și a adus la lumină viața și neputrezirea, prin
Evanghelie” (2 Timotei 1.10).

Budismul învață că nirvana este cea mai înaltă stare de existență, o stare de
existență pură, și că este dobândită prin mijloace care țin de fiecare individ. Nirvana
sfidează explicația rațională și ordonarea logică și, prin urmare, nu poate fi predată,
ci numai realizată. În contrast cu aceasta, învățătura lui Isus cu privire la cer este
foarte specifică. El ne-a învățat că trupurile noastre fizice mor, dar că sufletele
noastre se înalță, ca să fie în cer, împreună cu El (Marcu 12.25). Buddha i-a învățat
pe alții că oamenii nu au suflete individuale, pentru că sinele sau eul este o iluzie.
Pentru budiști, nu există niciun Tată ceresc iubitor, care Și-a trimis Fiul să moară
pentru sufletele noastre, pentru mântuirea noastră, pentru a ne deschide o cale
prin care să ajungem în gloria Lui. În esență, iată de ce budismul trebuie respins.