Natura în literatură

Prof. Petrescu Daniela Florina

Natura, a constituit încă de la cele mai vechi forme de manifestare a literaturii, una dintre
temele mari de inspiraţie ale scriitorilor, nu doar în literatura română ci şi în literatura universală.
Putem vorbi de natură ca temă literară încă de la preromantici, care au înlocuit raţiunea
cu sensibilitatea şi predispoziţia către prezentarea caracterelor cu un adevărat cult al iubirii şi
naturii.
Romanticii visează iubirea în mijlocul naturii, pe malul lacului. Natura şi iubirea apar de cele
mai multe ori îngemănate în literatura noastră.
Încă din opera unui poet ca Iancu Văcărescu, care, departe de a fi romantic, apar
elemente prin excelenţă romantice, de descriere a naturii, cum este descrierea Târgoviştei şi a
împrejurimilor.
“Acolo am eu o căscioară,
Pe un vârf de delişor;
Curge-n vale-i o apşoară
Murmurând încetişor.

În potrivă zmălţuite
Dealuri altele se văd,
Şi-n vâlcelele-nflorite
Mieii pasc, alerg , se joc, şăd.”
Şi în poezia „Zburătorul” a lui Ion Heliade Rădulescu, natura şi iubirea sunt inseparabile.
Este descrisă într-o perfectă gradaţie ascendentă înserarea şi noaptea, anticipând versurile lui
Coşbuc din „Noapte de vară”, creează o atmosferă unică de rusticitate stilizată.
Şi la Vasile Cârlova, refugiul poetului într-o natură luxuriantă, la apropierea
crepusculului, este tipic romantic.
Imaginea lunii ce stăpâneşte întinderile este magistrală, anticipând pe Eminescu din
„Scrisoarea I”.
„Încet, încet şi luna, vremelnică stăpână,
Se urcă pe Orizon câmpiile albind.”
Dacă în unele poezii natura apare ca element secundar, „Înserare” este predominant
descriptivă.
Grigore Alexandrescu, prin predilecţia pentru noapte, pentru peisajul selenar, este şi el un
precursor al lui Mihai Eminescu. În „Meditaţie”, ochiul este fascinat de Câmpia Brăilei, care, în
imaginaţia poetului, ia proporţiile nesfârşitelor întinderi ale Saharei.
„Ce netedă câmpie! Cum ochiul se uimeşte!
Ce deşert se arată ori încotro priveşti!”
Bolintineanu, descrie în versurile sale peisajul mirific de pe ţărmurile Bosforului, scăldat
în scânteierile pietrelor preţioase.
Opera lui Vasile Alecsandri reflectă simbioza între un temperament de o clasică
seninătate şi ecourile pe care romantismul francez le-a avut asupra poetului încă din anii studiilor
la Paris.
În poeziile sale, natura şi iubirea sunt aproape complet separate. Anotimpurile, muncile
câmpului, Mirceştii, se succedă în tablouri sugestive, optimiste.
Meditareneanul Alecsandri, tânjind după ţărmurile însorite ale Italiei, consacră iernii un
număr de pasteluri de care celelalte anotimpuri nu beneficiază: “Sfârşit de toamnă”, “Iarna”,
“Gerul”. Poetul are intuiţia peisajului boreal, a încremenirii vieţii sub albeaţa nesfârşită a zăpezii.
“O! tablou măreţ, fantastic!... Mii de stele argintii
1 
 
 În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
Munţii sunt a lui altare, codri-organe sonoare
Unde crivăţul pătrunde scoţând note-ngrozitoare.”
(Miezul iernei).
Primăvara aduce animaţia cauzată de explozia naturii. Plantele şi micile vietăţi participă
la concertul renaşterii firii, ca instrumentele într-o orchestra simfonică. (Sfârşitul iernei).

Poetul de la Mirceşti aduce un elogiu vibrant şi sincer muncilor câmpului, ţăranului care
face să rodească pământul.
Publicate în volum, în 1875, pastelurile lui Alecsandri inaugurează o specie literară
autonomă în literatura romană, detaşând-o de poeziile în care tema naturii acompaniază alte teme
(iubirea, istoria, timpul). Astfel pastelul devine o specie lirică descriptivă, în versuri, în care eul
liric (poetul) îşi exprimă sentimentele faţă de un aspect al naturii.
Tablourile de natură înfăţişate de Alecsandri prezintă peisaje din zona Mirceştilor, în
succesiunea anotimpurilor. După Serile la Mirceşti, sunt evocate anotimpurile: toamna (Sfârşit
de toamna); iarna (Iarna, Miezul iernei); primăvara (Oaspeţii primăverii, Dimineaţa); vara
(Concertul în luncă, Malul Siretului, Secerişul, Cositul).
Natura din pastelurile lui Alecsandri se prezintă ca un spectacol fascinant, iar peisajul
este ordonat în maniera clasică prin echilibrul dintre detaliu şi aspectul general. Elementele
picturale sunt alăturate şi creează imaginea de ansamblu. Sentimentul este de admiraţie profundă,
izvorâtă însă dintr-o seninătate clasică.
Talentul descriptiv al autorului se vădeşte prin folosirea figurilor de stil, care sugerează
măreţia naturii.
Contemporan cu Alecsandri, Eminescu a făcut un salt uriaş, de la convenţionalismul
predecesorilor, la exprimarea unei autentice sensibilităţi romantice perfecţionând tehnica
artistică.
Eminescu îşi aduce iubita în mijlocul naturii, integrându-se procesului germinaţiei
universale. Codrul, mişunând de vietăţi, este locul preferat al întâlnirilor de dragoste (Dorinţa).
Iubita e aşteptată pe malul lacului, apa fiind începutul tuturor lucrurilor. (Lacul).
“Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă”.
Arborele preferat de poet pentru aroma îmbătătoare a florilor este teiul. Perechile lui
Eminescu se lasă îngropate în ninsoarea florilor parfumate. Un alt copac care apare este plopul,
care este legat de starea de melancolie, tristeţe, amintire.
Dacă codrul şi lacul constituie acompaniamentul natural al iubirii, luna plutind deasupra
vastelor întinderi de apă formează cadrul adecvat ideilor filozofice. Transformarea naturii şi a
vieţii, reflecţiile asupra morţii sunt privite din perspectivă selenară şi oceanică.
Natura eminesciană grandios romantică în sălbăticia ei, intră în decrepitudine şi
putrefacţie în grădina şi casa din “Sărmanul Dionis”.
De la Cârlova la Eminescu, lirica peisagistă a făcut un salt considerabil.
Poezia simbolistă înfăţişează natura mai ales în aspectele sale crepusculare. Sunt invocate
frecvent amurgurile, ploile, decorurile de toamna. Locul pădurilor antice e luat de parcul cu
fântâni şi de jocuri de apă. Poetul simbolist are o predilecţie deosebita pentru flori (florile rare).
În acelaşi timp, simboliştii înlocuiesc peisajul romantic, caracterizat prin prezenţa muntelui, văii,
pădurii, cu decorurile citadine.
În plan orizontal, poetul e fascinat de întinderea nesfârşită a stepei sau a deşertului,
element esenţial al decorului macedonskian. În poezia Stepa, natura dobandeste o anume
complexitate.
„In zadar, asupritoare, omenirea-naintează,
Pe sub iarba mătăsoasă, cu talaz neţărmuit,
2 
 
 Se revarsă, fără margini, printre locuri mlăştinoase,
Natura este surprinsă acum sub aspectul veşnicelor transformări, care generează în eul
liric sentimentul dinamismului cosmic. Totodată, universul material poartă pecetea angoasei
timpului şi a morţii, sugerată de imaginile de descompunere:
„Pustie si albă e-ntinsa câmpie
Sub viscolu-albastru ea gene cumplit
Sălbatica fiară, răstriştea-l sfâşie,
Şi luna-l priveşte cu ochi-oţelit-
E-n negura nopţii un alb monolit
Urgia e mare şi-n gându-i ş-afară,
Şi luna e rece în el, şi pe cer
Şi bezna lungeşte o straşnică ghiară”
(Noapte de decemvre)
Policromia, strălucirea ostentativă a decorului macedonskian îi dau acestuia aspectul
unui uriaş spectacol de sunet si lumină.
„Pe balta clară barca molatică plutea
Albeţi neprihănite curgeau din cer; - voioase
Zâmbeau în fundul apei răsfrângeri argintoase;
Oh! Alba dimineaţă, şi visul ce şoptea,
Şi norii albi – şi crinii suavi – şi balta clară,
Şi sufletul – curatul argint de-odinioară – „
(Pe balta clară)
Alteori, peisajele se caracteriezeză prin reunirea aspectelor contradictorii care iau cel mai
adesea expresia plastică a opoziţiei lumină întuneric, tratată într-o tehnică de clar-obscururi şi
degradeuri, aşa cum se întâmplă în poezia Mănăstirea.
„Şi deci iată că de lapte se fac glaucele ape,
Balta mucedă e toată fermecat mărgăritar,
Iar pe vechiul zid pe care liliacu-atârna grape,
Licăriri de pietre scumpe licurici zglobii presar”
În volumul Poema rondelurilor, poetul pleacă de la opoziţia dintre frumosul natural şi
frumosul artistic. Această bogaţie de lumină şi de culoare se plasează însă sub semnul
efemerului;
„E vremea rozelor ce mor,
Ş-au fost atât de viaţă pline,
Şi azi se sting aşa uşor.
Şi-n marea noapte care vine,
Duioase-şi pleacă fruntea lor-„
(E vremea rozelor ce mor)
În ce priveşte imaginea naturii în poezia lui Dimitrie Anghel, se poate remarca o
deosebită capacitate de transmitere a senzatiilor olfactive. Miresmele, cărora se abandonează eul
liric, creează o lume de vis; lumea reală pare a se desolidifica, îşi pierde starea de agregare,
devine fantomatică, asemănătoare lumii onirice, realul combinându-se cu iluzoriul:

„Se cată ram cu ram, se-nclină, şi-n urmă iarăşi vin la loc.
Cochetării şi graţii albe, şi roze gesturi, dulci arome
Împrăştie în aer danţul acesta ritmic de fantome
Ce e de spumă sus pe ramuri se face jos de catifea,
Şi astfel umbrele căzute pe pajişte par mantii grele
În parcul legendar în care s-a prefacut gradina mea.”
(Balul pomilor)

3 
 
 Poemul Curcubeul înfăţişează natura ca pe un miraj multicolor. În spatele realităţii se
caută o lume de vis. Substituirea lumii reale cu o alta creată de imaginaţie generează sentimentul
unei adevărate crize a realului aflat într-un permanent proces de volatilizare:
„ Un curcubeu a-ntins o punte
Să mă avât până la tine,
Pe puntea asta de culori.
Dar când să urc, frumoasa punte
S-a dărâmat, ş-acuma norii
Au tras perdeaua către munte”
În lirica lui Ion Minulescu tema naturii se conturează sub aspectul peisajelor exotice:
„Dau fluviilor graţii de reptile,
Dau mărilor priviri fosforescente,
Iar munţilor din zare, aspecte de gorile,
Şi brazilor, pe coaste, poziţii indecente.”
(Romanţa soarelui)
Acest decor insolit sugerează o chemare a depărtărilor Sosesc corăbiile, Prin gările cu
firme-albastre. O asemenea atracţie a depărtărilor imaginare reprezintă o desfiinţare a realităţii
şi totodată o distrugere a limitelor care face ca natura minulesciană să fie invadată de prezenţe
ale vidului, ale golului, ale nenumitului:
În ultimele sale volume, însă, Minulescu zugrăveşte universul material sub aspectele sale
cotidiene şi banale. Acum superiorul este redus în permanenţă la inferior, subtilul la grosier, iar
fuga din real este înlocuită prin înglodarea ostentativă într-o natură ce are tot mai mult aspectul
unui infern derizoriu, cum se întâmpla in poeziile Acuarela, Amiază rurală, Ultima oră.
„E cald
Si lacul pare o hartă de noroi
E harta unei ţări după război,
În care - dezgustat de-atâta murdărie -
S-a sinucis şi ultimul broscoi.”
(Amiază rurală)
Una din caracteristicile esenţiale ale acestei lumi este fragmentarismul. Natura are
aspectul
unui mozaic sau ale unui colaj format din obiecte eterogene.
În poezia bacoviană natura este surprinsă în aspectele sale declinante, crepusculare,
autorul având o predilecţie deosebită pentru amurguri şi pentru peisajele de toamnnă – Scântei
galbene, Vânt, Amurg:
„Vânt umed, şi frunza zboară, undeva.
Uitaţi-vă ce gol, ce ruină-n amurg –
Amurgul galben m-a-ngălbenit, şi m-apăsa,
Ca geamuri galbene, cu lacrimi ce nu mai curg.”
(Scântei galbene)
Amurgul, căderea frunzelor nu mai sunt însă înregistrate în accente elegiace. Nu sunt
ca la simbolişti pretextul reveriei lor melancolice, ci sunt înregistrate obiectiv, fără nici un pic de
sentiment, sau uneori cu o anumită nuanţă de ironie.
Pe de altă parte, motivul ploii, caracteristic liricii simboliste, dobândeşte la Bacovia o
dimensiune de teroare de umid şi de coşmarul potopurilor, cum se întâmplă, de pildă, în
Lacustra. Apare motivul apei întunecate care e substanţă a morţii. La Bacovia, sunt prezente
doar conotaţiile negative, funebre ale acvaticului - apa este moartă, dar în acelaşi timp ea
omoară.
Apa, ca substanţă mortuară ia adeseori în lirica bacoviană forma ploilor interminabile
care erodeaza lucrurile marcând insinuarea lentă a nefiinţei în materia lucrurilor. Zăpada,
asociată de obicei cu reprezentările purităţii este la rândul ei un simbol funebru. Albul ei este

4 
 
albul vampiric, albul spectral care aduce sugestia morţii. Adeseori potopurile bacoviene sunt un
amestec de ploaie şi de ninsoare care reduce lumea la noroiul primordial:
„Şi toamna, si iarna
Coboar-amândouă;
Şi ploua, şi ninge, -
Şi ninge, şi plouă.
Şi noaptea se lasă
Murdară şi goală;”
(Moina)
Ploile şi ninsorile se asociază cu cromatica crepusculară dominată de violet, culoare
funerară prin excelenţă. Se poate spune că în paleta de culori pe care Bacovia o foloseşte pentru
a reda natura, violetul reprezintă echivalentul cromatic al plumbului.
„Amurg de toamnă violet
Doi plopi, în fund, apar în siluete
– Apostoli în odăjdii violete –
Oraşul tot e violet.”
(Amurg violet)
Roşul, care zugraveşte aici imaginea parcului, are conotaţii de violenţă, sugerând ideea de
descompunere. Uneori sunt cultivate contrastele cromatice violente de alb si roşu – Tablou de
iarnă - sau de alb-negru:
„Şi frunze albe, frunze negre;
Copacii albi, copacii negri; []
În parc ninsoarea cade rar.”
(Decor)
În lirica bacoviană, natura pare sa funcţioneze ca un univers ostil şi ameninţător, în care
este aruncată fiinţa omenească.
„Nu e nimeni, plouă, plânge-o cucuvaie
Pe-un acoperiş de piatră-n noapte, cu ecouri de şivoaie,
Un oraş de piatră doarme, toate dor.”
(Nocturna)
În acest context, Bacovia este vizibil diferit de simbolişti, care iau din lumea sensibilă
exact ceea ce le trebuie pentru a fauri o viziune simbolică asupra lor înşişi – natura reprezintă
mijlocul de a-şi exprima sufletul. Pentru Bacovia, însă, natura se configurează ca un spaţiu
închis, caracterizat printr-o anumită ambiguitate. Acest univers este tumbal, sepulcral.
Făcând un bilanţ a ceea ce am expus mai sus, putem afirma că cei mai importanţi
reprezentanţi ai simbolismului românesc ilustrează tema naturii făcând apel, cum este şi firesc, la
motive specifice simbolismului: toamna, amurgul, ploaia şi parcul. Este de remarcat însă că
preferinţa lor pentru aspectele declinante ale existenţei capătă accente specifice. Astfel,
Alexandru Macedonski îmbină melancolia parcurilor şi peisajelor autumnale cu motivul
mirajului, excesul de lumină şi culoare, precum şi cu predilecţia pentru întinderile plane
nesfârşite. Un asemenea melanj se manifestă cu precădere în poezii precum Vânt de toamnă sau
Vânt de stepe.
Pe de altă parte, dacă Macedonski abordează motivul ploii din perspectiva specific
simbolistă a fuziunii spiritului cu lumea, oferind sufletului posibilitatea de a se vedea, cum se
întamplă în poezia Cântecul ploaiei, la Bacovia el sugerează o durere pe care o resimte întreaga
natură, reprezentând simbolul unui plânset universal. Totodată, în vreme ce în lirica bacoviană
ploaia este târâitoare, de o monotonie care generează nevroze, la Minulescu ea se conturează
într-o imagine senzuală, ca de pildă în poezia Strofe pentru ploaie.
Natura este o prezenţă esenţială în toate operele lui Mihail Sadoveanu.
Sadoveanu se dovedeşte a fi un contemplativ. Ceea ce se remarcă în creaţia sadoveniană
este acea retragere în mijlocul naturii, o natură prietenoasă, pură, în care încă nu a pătruns

5 
 
civilizaţia care să o distrugă. O strânsă legătură se stabileşte între om şi natură, la Sadoveanu
natura reprezentând un refugiu şi o pavază pentru fiinţa umană.
Natura se constituie într-un adevărat paradis: mireasma jilavă, primăvăratică a
pământului, strălucirea bălţilor, frumuseţea stolurilor migratoare, cântecul răsunător al pădurii.
Omul şi natura se întrepătrund şi se constituie într-un tot, încât nu îl poţi separa pe unul de
celălalt. Nada florilor, Ostrovul lupilor sau Venea o moară pe Siret surprind frumuseţea şi
misterul naturii şi al sufletului omului. Descrierile de natură se constituie în cele mai frumoase
pagini de poezie a naturii din literatura română.
Ochiul unui mare poet al naturii înnobilează şi conferă grandoare până şi celei mai mici
întâmplări, întâlniri cu oamenii locurilor, inşi care, prin îndeletnicirile lor, duc o viaţă
singuratică, departe de aşezările populate, şi se dovedesc adaptaţi perfect peisajului frust şi
sălbătăciei lui virgine. Potecile munţilor, codrii deşi, dumbrăvile tăinuite, labirintul gârlelor
închipuie o fortăreaţă naturală. Izolarea ei îngăduie încă umanităţii descrise de Sadoveanu să îşi
apere valorile.
Tema naturii se regăseşte la Mihail Sadoveanu în toate operele literare, nu numai în cele
care descriu în mod special zone mirifice ale plaiurilor româneşti, de aceea prozatorul a fost
supranumit "poet al naturii." Aspectele naturii ilustrate de el s-ar putea sintetiza astfel:
frumuseţea şi armonia peisajului naturii mirifice româneşti, profunda comuniune a omului cu
natura, care căpăta diferite ipostaze aparte în proza sadoveniana: (natura-loc de linişte şi reflecţie
pentru om, zbuciumul sufletului uman se proiectează în natură şi prin natură, natura - refugiu al
echilibrului şi libertăţii depline a omului, natura ocrotitoare pentru om, ferindu-l de violenţele
existenţiale, apărându-l de pericolele ce i-ar putea distruge sufletul şi simţirea).
Natura prezenţă esenţială în toate operele sadoveniene, romane istorice, povestiri
romantice, constituie tema predominantă în cărţi precum "Valea frumoasei", " Împărăţia apelor",
"Vechime", "Ţara de dincolo de negură".
Ţara de dincolo de negură desemnează ţinutul Deltei văzut sub dubla magie a unei naturi
feerice şi a amintirii: "Nu se poate să fi uitat minunile acelei călătorii în Deltă!".
Totuşi natura apare în carte sub ipostază montană, cititorul fiind plimbat de prin
grindurile Deltei la culmile Călimanului. Factorul comun îl constituie pasiunea pentru vânat şi
pescuit ca modalităţi de reîntoarcere la sufletul omului primitiv, aflat într-o comuniune deplină şi
nefalsificată cu natura: ''aşa înoindu-mă necontenit în elementele primare, voi ajunge până la
asfinţitul meu. De atunci, de la malul Moldovei şi al Siretului, fiinţa mea întreaga se armoniza cu
cerul, cu apele, cu toate peisagiile. Învăţătura mea era că lăsam să pătrundă în mine taina tuturor
acestor lucruri noi. Poposeam la un izvor, mă odihneam pe o brazdă de fân, intra în mine puterea
vieţii nemuritoare, eram fericit şi inconştient ca înăşi creaţia".
"Umanizată", natura lui Sadoveanu este alcătuită după rânduieli de mirare. Toate
lighioanele din împărăia apelor, ies frenetic din străfunduri, să simtă respiraţia cerului, în bătaia
ploii: erau mii de crustacee, de culorile şi genurile cele mai surprinzătoare.
Este miracolul firii acestui pământ românesc, în opera lui Sadoveanu, pe care nici un
scriitor nu l-a înfăţişat cu mai multă poezie. Miracolul acesta se comunica în existenţa oamenilor,
în îndeletnicirile lor, lasă urme pe chip, pentru că oamenii sunt părţi constitutive ale naturii în
care trăiesc: muierile sunt viclene ca apa şi trecătoare “ca florile”.
Personajele întâlnite în peregrinarile cinegetice sunt şi ele oameni apropiaţi de natură,
cunoscători ai tainelor ei, pricepuţi în leacuri ori cu magice puteri asupra animalelor.
Îndemânarea lor se câştiga în contactul nemijlocit cu natura.
Pentru Mihail Sadoveanu natura trăieşte în exemplarele de flora şi faună, gâştele
sălbatice vin în stoluri incomensurabile, mulţimea peştilor din apele Deltei ia proporţii
înspăimântătoare “am văzut foind în baltă atâta peşte,încât într-adevăr am avut spaima şi senzaţia
unei invazii, iar miile de păsări şi animale care trăiesc o viaţa neînfrântă se încadrează în vasta
existenţă ce cuprinde plante şi insecte, dând senzaţia de viaţă, fără număr, fără sfârşit, multiplă şi
fabuloasă, izvorâtă din veşnicie”.

6 
 
 Atent la cele mai subtile şi mai variate aspecte ale naturii, pentru care vădeşte infinită
sensibilitate şi pe care le evocă în pagini cu supremă forţă de expresie, Sadoveanu îndreptăţeşte
aprecierea lui Lucian Blaga, care vedea în marele prozator, “însăşi natura care se contempla pe
sine şi se tălmăceşte singură în termeni supremi de conştiinţă”
“E bine să te integrezi peisajului şi să te armonizezi în toate”, credea Sadoveanu, cel
considerat de Vladimir Streinu “un vindecător al inimii omeneşti de sentimentul efemerităţii ei”.
Natura şterge urma dramelor ei, confundându-le parcă într-un fel de uitare, înghiţindu-le
în nemărginirea ei eternă, astfel inedit lupta păsărilor pare să fi fost o părere. Bătălia nu mai pare
neobişnuită pescarilor care o văd deseori.
George Călinescu considera că “mişcările regresive” sunt o caracteristică a literaturii
sadoveniene. Răbdători în suferinţă, ţăranii lui Sadoveanu ţin veşnic în sufletul lor dureri
nestinse şi se retrag în mijlocul naturii, fugind de forţe ostile, fie răbufnesc cu violenţă.
Sadoveanu prin întreaga sa opera dezvăluie frumuseţea şi armonia peisajului natural
românesc, adânca comuniune a omului cu natura.
Poetul mai vorbeşte despre natură şi în Dumbrava minunată deoarece vorbeşte despre o
fetiţă care fuge de mama ei vitregă într-o pădure, un veritabil spaţiu miraculos, cu infinite,
compensatoare duioşii ocrotitoare materne.
Simbioza om - natură implică nu numai planul fizic, ci şi pe cel psihic.
Peisajul devine un uriaş ecran de proiecţie pentru stările suflete şti ale personajelor,
sclipeşte vesel ori se posomorăşte, după cum oamenii trec prin momente fericite ori apăsătoare,
îşi schimbă luminile şi culorile, cu o tulburătoare empatie, vorbeşte mai ales printr-o muzică
secretă-foşniri, murmure, clipoceli, gâlgâituri, vuiete îndepărtate, vântul-remarcă Tudor Vianu –
“este un adevărat personaj al povestirilor lui Sadoveanu”.
Sadoveanu are percepţia cosmică a universului, fiind “cel mai de seamă poet descriptiv al
literaturii noastre” aşa cum spunea Tudor Vianu. Natura este prezentă în toate momentele
însemnate ale evocării sadoveniene: în istorie-ea vede, aude, simte, trăieşte şi înregistrează.

Bibliografie:
Sinteze de literature română, Editura didactică şi pedagogică, 1981.
Studiu “Natura şi dragostea-de la preromantici la Eminescu”, de Viorel Alecu.
Mari teme literare, Florin Şindrilaru, Gheorghe Crăciun, Editura Paralele 45, 2009.
Mihai Eminescu – texte literare comentate, Petru Mihai Gorcea, Editura Pro humanitate,
Bucureşti, 1998.
Bacovia G., Plumb, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965.
Macedonski Al., Poezii, Cluj Napoca, Editura Dacia, 1981.
Poezia simbolistă românească, antologie de Ion Balu, Bucureşti, Editura Fundaţiei
Culturale Române, 1997.
Manolescu Nicolae, Prefaţa, în G. Bacovia, Plumb, Bucureşti, Editura pentru Literatură,
1965.
Raymond Marcel, De la Baudelaire la suprarealism, Bucureşti, Editura Univers, 1998.

7