MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA ,,ȘTEFAN CEL MARE’’

Specializarea: DREPT PENAL (Urmărire Penală)
DISCIPLINA: Teoria Științei. Etica Cercetării

REFERAT
TEMA: FORMELE DE ORGANIZAREA A ACTIVITĂȚII
ȘTIINȚIFICE

A verificat: A elaborat:
Lector universitar Masterantul gr.113 A
Valeriu HARABARA Cristian NICORIUC

Chişinău 2019
 CUPRINS

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

1. Cercetarea științifică fundamentală

2. Cercetarea științifică aplicativă

3. Cercetarea de dezvoltare

4. Formele de organizare a vieţii ştiinţifice

Concluzie

Bibliografie
 CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Procesul cunoașterii științifice, ne-a arătat că actul de creație și cercetarea

științifica sunt nediferențiate, aparând ca activitate omogena, specifică persoanelor
abilitate prin datele native de creativitate stiintifica (har stiintific), ca si prin datele
instruirii stiintifice, ale profesionalismului. Si, intr-adevar, ea poate sa fie definita
omogen in felul urmator: cercetarea stiintifica - un concept care are circulatie
astazi si sub denumirea de cercetare-dezvoltare (C-D) - este definita generic ca o
activitate sistematica si creatoare, menita sa sporeasca volumul de cunostinte,
inclusiv cunostinte despre om, cultura, si utilizarea acestor cunostinte pentru noi
aplicatii.
Cu toate acestea, cercetarea stiintifica (C-D), in teoria economica, dar si in practica
in general, in intreaga lume, inclusiv in sfera institutiilor internationale de
specialitate, este diferentiata si clasificata in trei mari categorii prezentate in
continuare.
Știința este un fenomen complex care poate fi privit din diferite puncte de
vedere şi care este definită în cele mai diferite formule, o cunoaştere bazată pe
fapte reale. Investigarea sau studiul naturii prin observaţie şi raţionament, suma
tuturor cunoştinţelor acumulate în urma acestei cercetări. Privită în general, știința
reprezintă "Totalitatea cunoștiințelor științifice acumulate în decursul vremii,
având la bază descoperirile ipotezelor realizate de savanții,oamenii de știință și
specialiștii din întreaga lume și care au fost puse în slujba omenirii.
Privită în sens restrâns, fiecare știință este formată dintr-o mare diversitate de
cunoștiințe specifice unui domeniu, ramură sau specialitate, acumulate în timp, ca
rezultat al cercetării desfășurate.
Metoda științifică sau procesul științific este fundamental pentru investigația
științifică și pentru dobândirea de către comunitatea științifică de noi cunoștințe
bazate pe dovezi fizice. Savanții folosesc observația și raționamentul pentru a
propune explicații provizorii pentru fenomene, numite ipoteze.
 Cercetarea științifică este o activitate sistematică, creatoare, menită să
sporească volumul cunoştinţelor pentri noi aplicaţii. Formularea şi testarea
sistematică a unor enunţuri şi sisteme de enunţuri; formularea de ipoteze,
construirea de sisteme teoretice şi confruntarea acestora cu experienţa, prin
observaţie şi experiment.
În general, cercetarea științifică e o activitate laborioasă, complexă,
profundă, desfășurată în timp și care are ca scop pătrunderea în "Tainele naturii",
realizarea de noi descoperiri și aplicarea lor în folosul omenirii.
Privită în sens restrâns, cercetarea e o activitate specifică unui domeniu al
științei, tehnicii și tehnologiei, economiei, medicinei, vieții, precum și pentru
cunoașterea marilor, oceanelor și cosmosului.
Cunoaşterea ştiinţifică presupune două niveluri relativ distincte care însă se
presupun reciproc: nivelul empiric şi nivelul teoretic. Nivelul empiric constă din
datele şi faptele empirice ale ştiinţei. Faptele economice reale sunt însumate,
grupate, indexate şi cuprinse în indicatori economici potrivit nevoilor cunoaşterii şi
exigenţelor metodologice existente. Ele devin astfel fapte ştiinţifice, diferite de
faptele reale. Nivelul teoretic este constituit din teoriile ştiinţifice. În cadrul
teoriilor economice sunt formulate noţiunile, enunţurile şi tezele ştiinţifice, precum
şi legile economice.
Metodologia cercetării ştiinţifice este o parte a ştiinţei economice. Poate fii
definită ca un ansamblu de principii de etape şi faze, de metode, tehnici şi
instrumente de investigare, cunoaştere stiinţifică a fenomenelor economice.
Metodologia este un cuvânt complex, format din “ methodos” şi “logos ” care
înseamnă “metoda” şi “ştiinţă” în limba greacă, iar în traducere liberă “ştiinţa
metodei”. Metodologia este știința cercetării științifice care se ocupă de ansamblul
științelor precum și de o anumită știință și a cărui rezultat poate fi o descoperire,
ipoteză sau teorie.
Teoria cercetării ştiintifice este un ansamblu de ipoteze, legi şi concepte
organizate într-un sistem logic care descriu şi explică un domeniu al realităţii
obiective sau al conştiinţei sociale.
 Tipurile de cercetare științific

Cercetarea știintifică în calitatea ei de investigare consacrată decoperirii,

evidențierii, verificării și punerii în slujba omului și progresului social a unor noi
cunoștințe, poate fi delimitată în următoarele tipuri:
1. Cercetarea stiintifica fundamentala
Cercetarea fundamentală. – Ea este menita să descifreze legile naturii, gândirii și
societății, să asigure deschideri noi spre cunoaștere, să ofere perspective de
progres. Un loc deosebit în cadrul ei îl are cercetarea fundamentală orientată sore
aplicații practice în viitor .
Aceasta este o activitate teoretica sau experimentala fundamentala care are ca
scop principal acumularea de noi cunostinte privind aspectele fundamentale ale
fenomenelor si faptelor observabile, fara sa aiba in vedere o aplicatie deosebita sau
specifica. Ea este menita sa descifreze legile naturii, gandirii si societatii si sa
asigure astfel noi deschideri care imping mai departe cunoasterea stiintifica,
progresul tehnologic, progresul economic si progresul social.
In cadrul acestui prim tip, un loc aparte, special îl ocupă cercetarea
fundamentala experimentala, orientata catre aplicatii practice de viitor. Sub acest
aspect ne marginim sa ilustram, ca exemplu de cercetare fundamentala in
economie, studiul resurselor planetare, in prezent si in viitor (formare si utilizare),
precum si solutiile de acoperire a resurselor odata cu protectia mediului, care
polarizeaza puternic lumea stiintifica (in neomalthusieni convinsi, in pesimisti
prudenti, in optimisti prudenti si in optimisti entuziasti).
Din ambele categorii de cercetare stiintifica fundamentala mentionam cateva
domenii: crestere economica si modelare; destructoare, structurare si dezvoltare;
structuri economico-sociale institutionale si decizionale si transformarea acestora;
analiza proceselor economice, variante de politici economice si predictie in
economiile aflate in tranzitie si in economii de piata; probleme financiare, fiscale si
monetare; sectorul public si restructurarea acestuia; competitia, firma si
managementul firmei; sistemul stiintei, tehnologiei si informatiei; relatia politica -
economie - societate; relatii economice internationale si integrarea regionala;
cercetari multidisciplinare, interdisciplinare si de epistemologie economica
(Subprogramul „Stiinte economice', din Programul de Cercetare Stiintifica
Fundamentala al Academiei Romane).1
2. Cercetarea științifică aplicativă
Cercetarea aplicativă – Acest dip de cercetare, folosind rezultatele celorlalte
categorii de cercetare precum și cunoștințe empirice, se preocupă de transformarea
lor în tehnici și tehnologii concrete, in mașini și echipamente noi sau perfecționate,
în produse noi sau înnoite, în măsuri de perfecționare a conducerii și organizării
economiei, etc.
Aceasta este o activitate de investigare originala in scopul acumularii de noi
cunostinte, dar orientata, in principal, spre un scop sau un obiectiv practic specific.
Cercetarea aplicativa, potrivit acestei definitii, foloseste rezultatele celorlalte forme
de cercetare stiintifica (fundamentala si de dezvoltare), inclusiv cunostintele
empirice acumulate in practica, in vederea convertirii lor in tehnici si tehnologii
concrete, in masini si utilaje, in produse noi, in masuri concrete de organizare, de
conducere economica, in studierea pietei, in exporturi etc.
3. Cercetarea de dezvoltare (dezvoltarea experimentala)
Cercetarea de dezvoltare. – Este consacrată utilizării rezultatelor cercetării
fundamentale și aplicative în vederea obținerii unor soluții noi, de principiu,
problemelor ridicate de diferite domenii ale tehnicii și economiei.
Constituie o activitate sistematica, in care se folosesc cunostintele existente
acumulate de pe urma cercetarii si/sau a experientei practice, in vederea lansarii in
fabricatie de noi materiale, produse si dispozitive, introducerii de noi procedee,
sisteme si servicii sau imbunatatirii substantiale a celor deja existente.
Cercetarea si dezvoltarea (dezvoltarea experimentala) sunt, asadar, consacrate
utilizarii rezultatelor cercetarii stiintifice fundamentale si ale cercetarii stiintifice
aplicative pentru obtinerea unor solutii de principiu, pentru proiectare, executare si
incercare de prototipuri experimentale si de produse, proiectare de echipamente si
utilaje destinate unor noi procese tehnologice etc.
In cadrul acestei forme de cercetare-dezvoltare (dezvoltare experimentala)
pot fi distinse doua momente caracteristice:
• proiectarea mentala a activitatii economice, materiale, artistice, sociale;
1
https://ru.scribd.com/uploaddocument?archive_doc
 • executia proiectelor pe cale manuala sau cu mijloace tehnice. Si astazi, dar
mai ales la inceputul civilizatiei, aceste doua momente
de creatie se realizau impreuna de aceiasi indivizi. Ele s-au separat ca domenii
distincte pe baza adancirii diviziunii sociale a muncii.2

2
Bobână, Gh. Etică şi responsabilitate în cercetarea ştiinţifică. În: Dialogul civilizaţiilor: etică, educaţie, libertate şi
responsabilitate într-o lume în schimbare .2013,
 4. Formele de organizare a vieţii ştiinţifice

Viaţa ştiinţifică poate fi organizată în diferite forme: seminare, mese

rotunde, conferinţe de presă, simpozioane, conferinţe ştiinţifice, congrese etc.
Seminarul ştiinţific – este o întrunire ştiinţifică care se bazează pe tratarea
temelor mai înguste, restrânse cu participarea si conducerea specialiştilor din
domeniu, se desfăşoară cu regularitate, de regulă fără participarea publicului. Ele
se practica mai ales in cadrul școlilor științifice, unde savanții abordează si discută
cele mai stringente probleme investigate de școala științifică respectivă. Seminarul
adună cercetători dintr-un singur domeniu sau din diferite domenii, de regulă
seminarul are un orar stabilit al şedinţelor (bilunar, trimestrial).La şedinţele
seminarelor participă preponderent specialişti în tematică.3
Simpozionul ştiinţific – o discuție organizata pe baza unor scurte expuneri
asupra unei teme științifice de actualitate purtate de un sir de vorbitori in fața si cu
participarea publicului. Ele se practică de obicei in cadrul asociațiilor științifice
naționale si internaționale ce se ocupa de investigarea unor probleme științifice
similare.
Simpozioanele – sunt consacrate unor evenimente remarcabile, aniversări, se
organizează în mod festiv, public cu cercetători din diferite domenii și în prezența
publicului larg.
Masa rotundă – dezbatere științifica pe o tema data, cu participarea
specialiștilor din domeniul respectiv sau reprezentanți ai publicului larg. E
consacrată unor probleme speciale, specifice, discutarea unor rezultate, probleme
de actualitate.
Conferința de presă – reprezintă o întâlnire in cadrul căreia o personalitate
a vieții științifice face o expunere sau declarații in domeniul investigațiilor
științifice promovate de el sau de școala ori asociația științifică la care aparține,
despre rezultatele obținute și răspunde la întrebările presei.

3
http://www.scrigroup.com/afaceri/economie/Tipurile-formele-cercetarii-st54927.php;
 Conferința științifica. Conferinţele științifice - 2 moduri de organizare:
1. Sub formă de prelegere prezentată de un savant invitat (în sens restrâns).
Reprezintă o expunere făcuta in public asupra unei teme din domeniul științei cu
intenția de a informa, de a instrui, de a omagia o personalitate notorie din domeniul
unei științe sau de a dezbate o problemă de actualitate.
2. În sens larg – ca o totalizare a unor rezultate a cercetărilor unui colectiv
unde toţi cercetătorii prezintă rezultatele obţinute de ei timp de un an.

Congresul – formă de organizare a vieții științifice, o reuniune națională sau

internațională in care deligații sau invitații dezbat probleme majore de ordin
științific. Ex. : În cadrul dreptului la congresele științifice internaționale se
polemizează asupra celor mai stringente probleme contemporane : problema
globalizării in dreptul internațional, problema ajustării dreptului intern la cel
comunitar etc.4

4
Cozma, C. (1997). Elemente de etica si deontologie. Iasi: Editura Univ. „Alexandru Ioan Cuza”. (p. 29-57)
 CONCLUZIE

Existenta celor trei tipuri de cercetare stiintifica ridica permanent intrebarea:

care din acestea trei este cea mai demna, cea mai nobila si cea mai utila? Unii,
indirect, negand aceste categorii, apreciaza ca sunt greu de definit aceste trei tipuri
care se resping reciproc, fie prin obiectul lor, fie prin rezultatele lor, fie prin
utilizarea ce poate sa fie data din rezultatele lor. Trei argumente sunt invocate:
Un prim argument: se intampla frecvent ca un element de solutie materiala a unei
probleme sa conduca la formularea de noi principii importante; dar se intampla si
invers, ca satisfacerea curiozitatii de cunoastere stiintifica conduce la noi aplicatii
practice foarte interesante;
Al doilea argument: cercetarea experimentala si cea aplicativa se alimenteaza si se
intretin, reciproc si furnizeaza materiile prime si utilajele pe care, pana la urma,
dezvoltarea tehnologica le utilizeaza si le perfectioneaza progresiv pana o aduce in
stadiul utilizarii generale;
Al treilea argument: separarea celor trei tipuri de cercetare stiintifica este difuza.
Se are in vedere ca cercetarea determina nevoile, indica solutiile si furnizeaza
mijloacele de a concretiza aceste solutii. in aceste conditii, orice tentativa de a
diferentia cercetarea stiintifica devine un demers nou pentru cercetator, in special
pentru ca si intr-un tip si in altul de cercetare el a recurs la aceeasi metoda
stiintifica si la efectuarea alegerii intre aceleasi serii de reguli de procedura. Cu
toate acestea, distinctia dintre cercetarea stiintifica fundamentala, aplicativa si de
dezvoltare tehnologica ramane utila, in special din perspectiva managementului
cercetarii stiintifice, intrucat o astfel de diferentiere furnizeaza o estimare a
termenului necesar pentru ca rezultatele cercetarii stiintifice sa ajunga la stadiul de
progres tehnic, iar politica de finantare sa se subordoneze, in mod adecvat, fara
simplificari sau prejudecati frecvent intalnite in practica noastra romaneasca din
ultimii douazeci de ani, si inainte si dupa decembrie 1989.
 BIBLIOGRAFIE

1. Bobână, Gh. Etică şi responsabilitate în cercetarea ştiinţifică. În:

Dialogul civilizaţiilor: etică, educaţie, libertate şi responsabilitate într-o
lume în schimbare .2013
2. Cozma, C. (1997). Elemente de etica si deontologie. Iasi: Editura Univ.
„Alexandru Ioan Cuza”. (p. 29-57)
3. http://www.scrigroup.com/afaceri/economie/Tipurile-formele-cercetarii-
st54927.php;
4. https://ru.scribd.com/uploaddocument?archive_doc=252214559&escape
=false&metadata=%7B%22context%22%3A%22archive%22%2C%22p
age%22%3A%22archive_plans%22%2C%22action%22%3A%22start_t
rial%22%2C%22logged_in%22%3Atrue%2C%22platform%22%3A%2
2web%22%7D;