Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n.

15 ianuarie 1850,[2][3][4][5][6][7][8] Botoșani, Moldova –

d. 15 iunie 1889,[2] București, Regatul României) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit
de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura
română.[9] Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice
occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat. În momentul în care Mihai
Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și
pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi,
nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură
etc., poezia europeană descoperea paradigma modernismului, prin Charles
Baudelaire sau Stéphane Mallarmé, bunăoară. Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa
poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de
la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur
Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea tratatului
acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în
filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă) și de teoriile lui Hegel.
Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice era conservatoare; prin
articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i deranjeze pe
câțiva lideri importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-l
pe Eminescu ăsta!”. Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice,
parlamentare sau guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și cronicar literar
sau teatral, scria despre viața mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță, fiind un
veritabil cronicar al momentului.
Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul
oficial al Partidului Conservator.[10] A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a
plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ
14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședința din 25 ianuarie
1902.[11] Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost
transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în
sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul
Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Cuprins

 1Biografie
o 1.1Familia
o 1.2Data și locul nașterii
o 1.3Copilăria
o 1.4Debutul în literatură
o 1.5Sufleor și copist
o 1.6Student la Viena și Berlin
o 1.7Reîntoarcerea în țară. Rătăciri
o 1.8Moartea
 1.8.1Internarea
 1.8.2Serviciul funerar
 2Ipoteza asasinării
 3Personalitate
 4Cultura sa filosofică. Izvoarele operei eminesciene
 5Activitatea literară
 6Activitatea de jurnalist politic
 7Receptarea operei eminesciene
o 7.1Traduceri
 8Mihai Eminescu în conștiința publică
o 8.1În muzică
o 8.2Teatru și film
o 8.3Filatelie
 o 8.4Notafilie
o 8.5Numismatică
o 8.6Clădiri
 9Portrete
 10Sculpturi ale poetului
 11Fragmente audio
 12Note
 13Opere complete
 14Biografii
 15Monografii, studii critice, istorii literare. Între 1892-1947
 16Monografii, studii critice, istorii literare. Opere selective
 17Bibliografie
 18Legături externe

Biografie
Familia

Mihai Eminescu și unii din apropiații săi, pe colița nr. 21 emisă de serviciile poștale ale Republicii Moldova, cu
ocazia sărbătoririi a 150 de ani de la nașterea poetului

Strămoșii paterni ai poetului se presupune că provin dintr-o familie românească din Banatul ocupat
de turci. Acolo la 1675 s-a născut un copil care adult fiind a fost poreclit Iminul[12], fiul lui Iminul a fost
Iovul lui Iminul, născut la 1705, care a fost hirotonisit ca preot sub numele sârbizat de Iovul Iminovici,
în conformitate cu uzul limbii slavone al cancelariei mitropoliei de la Carloviț.[13][14]
Din cauza războiului ruso-austriaco-turc din 1735-1739, în urma căruia Banatul și alte regiuni, abia
cucerite de la turci în 1716-1718, reintrau sub suzeranitate turcă, și în urma apelului
episcopului Inocențiu Micu-Klein către românii de pretutindeni de a se stabili la Blaj, preotul Iovul
Iminovici pleacă din Banat spre Blaj pe la 1738-1740, beneficiind de libertăți cetățenești, lot agricol
contra unei taxe, învățământ gratuit în limba română pentru copii, condiționat fiind însă de a se
mărturisi unit.[14]. Iovul Iminovici a avut doi fii, Iosif, elev de 10 ani la 1755, și Petrea Iminovici.[14]
Petrea Eminovici, străbunicul poetului, s-a născut probabil în 1735[14], iar din căsătoria acestuia cu
Agafia Șerban, născută în 1736, au apărut mai mulți urmași, cunoscută cu certitudine fiind doar
existența mezinului Vasile, bunicul poetului. Vasile Iminovici, născut la 1778, a făcut școala normală
din Blaj și se însoară cu Ioana Sărghei. După un timp, soții Petrea și Agafia se despart, Petrea
decedând la Blaj în 1811, iar Agafia însoțind familia fiului Vasile în Bucovina și stingându-se la
Călineștii Cuparencu în anul 1818 la vârsta de 83 de ani.[14]
Vasile Iminovici, în vârstă de 26 ani, atras de condițiile economice și sociale oferite de Imperiul
Austro-Ungar imigranților stabiliți în Bucovina, se mută cu familia la Călineștii Cuparencu în 1804,
unde primește post de dascăl de biserică și lot agricol din rezerva religionară. A avut patru fete și trei
feciori. Cel mai mare dintre feciori, Gheorghe, născut la 10 februarie 1812, a fost tatăl lui Mihai
Eminescu.[14][15] Vasile Iminovici a decedat la 20 februarie 1844.[15]
Gheorghe Eminovici a făcut vreo trei ani de școală la dascălul Ioniță din Suceava[16][17], a fost în
slujba boierului Ioan Ienacaki Cârstea din Costâna, apoi scriitoraș la baronul Jean Mustață din
Bucovina, iar mai apoi la boierul Alexandru Balș din Moldova. După moartea boierului, fiul acestuia,
Costache, îl numește administrator al moșiei Dumbrăveni și îi capătă de la vodă titlul de sulger.[18]
Strămoșii din partea mamei, Jurăsceștii, proveneau din zona Hotinului. Stolnicul Vasile Jurașcu
din Joldești s-a căsătorit cu Paraschiva, fiica lui Donțu, un muscal sau cazac, care se așezase pe
malul Siretului, nu departe de satul Sarafinești și luase în căsătoria pe fata țăranului Ion Brehuescu,
Catrina.[19] Raluca, mama poetului, a fost a patra fiică a lui Vasile și a Paraschivei Jurașcu.[20]
Gheorghe Eminovici s-a căsătorit cu Raluca Jurașcu în primăvara anului 1840, primind o zestre
substanțială[21][22], iar la 12 mai 1841 a primit titlul de căminar de la vodă Mihail Grigore Sturza.[23]
Mihai Eminescu a fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe Eminovici și al
Ralucăi.[24][25]
Primul născut dintre băieți, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de
tuberculoză și moare alienat la Berlin la 30 noiembrie 1874[26]. Niculae, născut în 1843, se va
sinucide în Ipotești[26], în 1884. Iorgu (n. 1844)[27] studiază la Academia Militară din Berlin. Are o
carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni.
Ruxandra se naște în 1845[27], dar moare în copilărie[24]. Ilie (n. 1846)[27] a fost tovarășul de joacă al
lui Mihai, descris în mai multe poeme[28]. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria
(n. 1848[27] sau 1849) trăiește doar șapte ani și jumătate. Aglae (n. 1852, d. 1906) a fost căsătorită
de două ori și are doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. După el s-a
născut în jur de 1854 Henrieta (Harieta), sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după
instaurarea bolii. A murit cu semne de tuberculoză.[26] Matei (n. 1856)[27] este singurul care a lăsat
urmași direcți cu numele Eminescu. A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata
română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul
copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.

Data și locul nașterii

La 31 martie 1889, Mihail Chințescu, un conferențiar susținea la Ateneul Român că Eminescu s-a
născut la Soleni, un sat din Moldova[29]. Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuși a notat
ca loc al nașterii Botoșani, iar ca dată a trecut 20 decembrie 1849[30]. În registrul școlii primare a fost
consemnată data de 6 decembrie 1850[31], iar în documentele gimnaziului din Cernăuți este trecută
data de 14 decembrie 1849[32]. Sora poetului, Aglae Drogli, într-o scrisoare către Titu
Maiorescu susținea ca dată a nașterii 20 decembrie 1849, iar loc al nașterii Ipotești.[33] Fratele
poetului, Matei, a susținut o altă dată 8 noiembrie 1848 și ca localitate Dumbrăvenii[34], iar mai târziu
a susținut că a găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase:
„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești, s-a născut fiul
nostru Mihai.[35]”
Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850, în Botoșani,
precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez în arhiva bisericii Uspenia
(Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a
botezului la data de 21 în aceeași lună a aceluiași an.[36][37]
Poetul a fost botezat de preotul Ion Stamate, ajutat de fiul său, Dimitrie, diacon, la botez fiind
prezenți în afară de părinți, stolnicul Vasile Jurașcu, naș, și maica Ferovnia Jurașcu de la schitul
Agafton, soră cu mama.[38][37]

Copilăria

Clădirea National-Hauptschule din Cernăuți, unde Mihai Eminescu a studiat în perioada 1858-60. În prezent
clădirea adăpostește o școală auto. Strada Shkilna (Școlii) nr. 4.
Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi[24], într-o totală
libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în
poezia de mai târziu (Fiind băiet…[39] sau O, rămâi).
Nu se cunoaște unde face primele două clase primare[25]. Începând cu clasa a III-a în 1858 a urmat
școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. La finalul
clasei a III-a este clasificat al 15-lea dintre cei 72 de elevi.[27][40] Frecventează aici și clasa a IV-a în
anul școlar 1859/1860. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile
Ilasievici.[40] Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și întocmesc
manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la învățătură. A terminat clasa a IV-a
clasificat al 5-lea din 82 de elevi,[39][41][42].

Clădirea Obergymnasium din Cernăuți, unde poetul și-a făcut studiile în perioada 1860-63. Tot acolo a
predat Aron Pumnul. În prezent este școala generală nr. 1.

Între 1860 și 1861 a fost înscris la Obergymnasium din Cernăuți[39], liceu german înființat în 1808,
singura instituție de învățământ liceal la acea dată din Ducatul Bucovinei, din 1775 parte a Imperiului
Habsburgic. Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă și marea severitate în
procesul de învățământ. Profesorii proveneau cu precădere din Austria, întocmeau studii și
colaborau la publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română, destul de târziu, după 1848.
Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena
între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte. Frecventează cursurile la
Obergymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la
învățătură. Nu are notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în
istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea
în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a
avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație
populară și autor de studii de ținută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu
note maxime la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină)
și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa
de matematică se datora metodei rele de predare.
În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea note
foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent).
Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.
În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerului Învățământului
din București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind
nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i
s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile
concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu
dădea reprezentații. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani,
apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.
La 5 martie 1865 Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie
înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere
în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii
acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul
tom.
Debutul în literatură

Casa din Cernăuți a lui Aron Pumnul, unde a locuit o perioadă și Mihai Eminescu (strada Aron Pumnul nr. 19)

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul
de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor
gimnaziști (Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La
mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou)
debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl
convinge să-și schimbe numele în Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri ai familiei sale. În
același an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.

Sufleor și copist
Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – București. De fapt,
sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor și a realităților
românești, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar este,
respectând documentele epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât de
cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă», «un imbold
romantic al adolescenței», a fost - în fond - încheierea sublimă a unei lecții pentru toată viața: ideea
unității naționale și a culturii române aplicată programatic și sistematic, cu strategie și tactică, după
toate normele și canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în Formula AS nr. 367)
A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit Bucovina și
s-a stabilit la Blaj cu intenția mărturisită de a-și reîncepe studiile. În perioada 27 - 28 august 1866, a
participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul și a mers la Sibiu,
unde a fost prezentat lui Nicolae Densușianu. De aici a trecut munții și a ajuns la București.
În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formația
lui Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național, unde îl cunoaște
pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să
publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira (dramă)), fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase
în manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de Heinrich Theodor
Rötscher).
Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forțe
teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii,
aceasta trupă a jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și la Teatrul din Oravița. Iosif Vulcan l-
a întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut de la Eminescu poeziile La o artistă și Amorul unei
marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august și 19 septembrie/1 octombrie. Văzând aceste
poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit
în București, Eminescu a făcut cunoștință cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a
angajat ca sufleor a doua oară și copist al Teatrului Național. În 29 septembrie, Eminescu semnează
contractul legal în această calitate. Obține de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se
obligă să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice - Dezvoltată științific și în legătura
ei organică de profesorul Heinrich Theodor Rötscher (după ediția a II-a). Traducerea, neterminată,
scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe și proiectul
său de roman Geniu pustiu.
Student la Viena și Berlin

Casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3)

Plăcuța de pe casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3)

Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie și
Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți). Activează în rândul societății studențești (printre
altele, participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii
a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se împrietenește cu Ioan Slavici; o
cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează
ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale „bolii".
Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția să-
și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.
La 1 aprilie 1869 a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop, între
altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor privitoare la istoria și literatura
patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau să viziteze
diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vară se întâlnește întâmplător
în Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-a sfătuit să reia legăturile cu familia. Poetul a refuzat
hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iași și Cernăuți. Cu ocazia ultimului turneu,
Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenție regulată pentru a urma cursuri
universitare la Viena, unde se aflau mai toți colegii lui de la Cernăuți. În 2 octombrie, Eminescu s-a
înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a
lipsit bacalaureatul. Aici a făcut cunoștință cu Ioan Slavici și cu alți studenți români
din Transilvania și din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuți și de la Blaj. S-a
înscris în cele două societăți studențești existente, care apoi s-au contopit într-una singură -
 România jună. A început să crească numărul scrisorilor și telegramelor către părinți pentru
trimiterea banilor de întreținere.
Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul
domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a urmat cu
oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871-
1872, când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură era nepotolită.
Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universității. Îl preocupau și unele probleme cu care avea să
iasă în publicistică.
Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică provocată de
poet în sânul societății Junimea din Iași, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi
propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iași.
La 6 august 1871 i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relații privitoare la
organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanți activi la serbare, s-au remarcat
pictorul Epaminonda Bucevschi și compozitorul Ciprian Porumbescu.
În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății România jună,
Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzați că
sunt atașați ideilor Junimii din Iași. În studiul său despre Direcția nouă, Titu Maiorescu evidențiază
meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l imediat
după Alecsandri. Studiul se tipărește cu începere din acest an în Convorbiri literare. La 16
decembrie 1871, într-o scrisoare către Șerban, care se afla în țară, i-a scris necăjit că duce o mare
lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“. Din această
cauză, intenționează să se mute la o altă universitate, în provincie.
1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a aceluiași
an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află într-o stare
sufletească foarte rea, agravată și de știrile triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate
că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a
cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și de lipsa unui pardesiu.

Mihai Eminescu în prima jumătate a anilor 1870

În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară. În 18 decembrie s-a înscris la Universitatea
din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De data
aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul
din Botoșani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care și le notase să le urmeze, erau foarte
variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei și dreptului.
În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe
la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate pentru semestrul de
iarnă.
În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între Maiorescu și
Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență doctoratul în filosofie pentru a fi
numit profesor la Universitatea din Iași. Ministrul Învățământului i-a trimis la Berlin suma de 100
galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial, pentru
statul român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărășia lui Ioan Slavici, găzduit
la Samson Bodnărescu.
Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a fost numit în
postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a
predat acum lecții de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. În 19 septembrie, printr-o
scrisoare adresată secretarului agenției diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat această
sarcină și de ce a luat drumul către țară. În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoștință prin Al.
Lambrior că Eminescu nu poate pleca așa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de
întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia. În 10 octombrie,
Șerban, fratele poetului, care dăduse semne de o alienație mintală, s-a internat în spital prin
intervenția agenției române din Berlin.
S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni într-o
joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor. În 28
noiembrie, agenția din Berlin a anunțat moartea lui Șerban, fratele poetului.

Reîntoarcerea în țară. Rătăciri

În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu manuscrise și
cărți vechi românești. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave.
L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul
de corector și redactor al părții neoficiale la ziarul local Curierul de lași, unde numeroase rubrici
redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate ședințele Junimii. De
multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum la București, unde, prin Maiorescu,
s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.
În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, a înaintat o listă bogată de
tipărituri și manuscrise vechi pentru achiziționare, iar în 14 martie, în cadrul prelegerilor publice
ale Junimii a rostit conferința pe care a tipărit-o în Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influența
austriacă asupra românilor din principate.
În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărți didactice alcătuită de Ion
Creangă și alții. În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în disponibilitate
prin decretul domnesc nr. 1013. În 15 iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a propus
funcția de revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său către Ministerul
Învățământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte și
cărți „sustrase”. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iași.
În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat biblioteca
lui D. Petrino, autorul broșurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere critică. Tot în această
vreme a fost înlocuit și la școală, din cauza grevei declarate de elevii unor clase. În 10 august a
înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia conferințelor cu învățătorii din
județul Iași. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la Școala nr. 2 din Păcurari, Iași. În 15
august s-a stins din viată la Ipotești, mama poetului, Raluca Eminovici.
În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a școlilor din județul Vaslui, iar în 17
decembrie, judecătorul de instrucție în cazul raportului înaintat la Parchet de către D. Petrino, a
declarat că „nu este loc de urmare”. În 20 septembrie 1877, i-a comunicat lui Slavici că se simte din
ce în ce mai singur, iar în 12 octombrie a precizat, către același, că Iașii i-au devenit „nesuferiți”. În a
doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacția ziarului Timpul, Eminescu a părăsit
Iașii și a venit la București, unde s-a dedicat gazetăriei.
În 6 august 1879 a murit Ștefan Micle. Văduva lui Micle a venit la București și l-a rugat să intervină
pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de căsătorie nerealizabile.
Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta Eminescu, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru și că este
bolnav trupește, dar mai mult sufletește. Din partea familiei a primit numai imputări, în special
adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziție să-l felicite măcar pe Matei Eminescu, care-i
trimisese invitație de nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai
trimite nici o colaborare. A renunțat la căsătoria proiectată cu Veronica Micle.
S-a reîntors în țară, trăind la Iași între 1874-1877. A fost director al Bibliotecii Centrale, profesor
suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iași. A continuat
să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a determinat să
scrie și l-a introdus la Junimea. Situația lui materială era nesigură; a avut necazuri în familie (i-au
murit mai mulți frați, i-a murit și mama). S-a îndrăgostit de Veronica Micle. Mandache
Leocov sugerează că în această perioadă poetul s-ar fi atașat de un tei multisecular din Grădina
Copou, arbore ulterior devenit celebru sub numele de Teiul lui Eminescu: „Aici, la umbra teiului,
ieșenii îl întâlneau frecvent pe marele nostru poet, fie alături de Veronica Micle, fie alături de bunul
său prieten, Ion Creangă. [...] După plecarea lui la București, ieșenii au botezat acest tei Teiul lui
Eminescu”.[43]
În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef (în 1880) la
ziarul Timpul. A desfășurat o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea.
Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul etc.).
Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe rânduri
„Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în ședințele Junimii de la Titu Maiorescu.
Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este flancat de un
director și un comitet redacțional care urmau să-i tempereze avântul său polemic. Reorganizarea
redacției este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu. În 13 septembrie,
în absența poetului, probabil, se citesc „iarăși vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui
Maiorescu.
În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se citește
la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană.

Moartea
Internarea
Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau
inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii
bibliografice a afirmațiilor pe care le conține.

Punctul de vedere neutru al acestui articol sau al acestei secțiuni

este disputat.
Vă rugăm consultați părerile exprimate în pagina de discuții.
Vă rugăm nu ștergeți eticheta până la rezolvarea disputei.

Poesii - 1884

La București, în 23 iunie[Când?], pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de alienare

mintală, iar la 28 iunie, boala a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat în sanatoriul doctorului
Șuțu, cu diagnosticul de „manie acută”. Conform părerii dr. Ion Nica, exprimată în cartea
„Eminescu, structura somato-psihică” (1972), poetul suferea de psihoză maniaco-depresivă - opinie
adoptată și de criticul Nicolae Manolescu[44].
Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de fratele poetului (locotenentul),
care au cerut relații asupra bolnavului. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de
2,000 lei, au fost adăugate contribuției amicilor pentru plecarea lui Eminescu. Eminescu a fost trimis
la Viena în 20 octombrie și internat în sanatoriul de la Oberdöbling, fiind însoțit pe drum de un vechi
prieten, Alexandru Chibici Revneanu.
În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C. Popazu, din Viena,
care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la Ipotești, Gheorghe
Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să se întoarcă în
țară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință. Doctorul Obersteiner a
recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26 februarie Eminescu a
plecat în călătoria recomandată, însoțit de Chibici.
În 7 martie la Ipotești, fratele lui, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împușcare.[necesită citare]
Eminescu a sosit la București în 27 martie, primit la gară de mai mulți amici. A plecat în 7 aprilie la
Iași, cu același însoțitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii
Centrale din Iași. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost
internat în Spitalul Sfântul Spiridon din Iași. În luna decembrie a primit vizita lui Alexandru Vlahuță,
care l-a găsit în putere creatoare, chiar binedispus.
În perioada iulie–august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând bani
pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iași. Editura Socec i-a dat 500 lei
în contul volumului de poezii.
În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri șterse: a scris statele de
plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărților împrumutate și
pentru convocarea comisiei bibliotecii. În 15 martie, Albumul literar al societății studenților
universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nțelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la
bibliotecă și, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mănăstirea Neamț.
În primăvara lui 1887 Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost internat în spitalul
local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iași s-au organizat comitete de ajutorare, care au lansat
liste de subscripție publică pentru întreținerea și îngrijirea poetului. În 13 iulie a mers la Iași pentru
un consult medical. Aceștia au recomandat trimiterea pacientului la Viena și Hall în Tirol, iar în 15
iulie Eminescu a plecat înspre destinațiile recomandate, însoțit de doctorandul Grigore Focșa. În 1
septembrie s-a întors de la Hall la Botoșani, unde a stat sub îngrijirea doctorului Iszak și a surorii
sale, Henrieta. Trupa de teatru a fraților Vlădicescu, cunoscuți poetului, a dat în luna decembrie la
Botoșani, un spectacol în beneficiul bolnavului.
Eminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat în manuscris. I-
a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrală din Iași.
Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită biblioteca și manuscrisele rămase la
București. Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe
biroul Camera Deputaților o petiție din partea unui număr de cetățeni din toate părțile țării, pentru un
proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie viageră. Propunerea a fost
susținută și de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de 250 lei. Veronica Micle a
venit la Botoșani și l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la București. În 15 aprilie, poetul
s-a stabilit definitiv la București. Aici a avut un modest început de activitate literară. În 23
noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susținut de Nicolae Gane ca raportor.
Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.
Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost
transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a
examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost următoarea: “dl.
Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa
într-un institut”.[45][necesită sursă mai bună] În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistența judiciară a
bolnavului.
Serviciul funerar
Mormântul lui Mihai Eminescu în cimitirul Bellu din București

Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, după ce la
începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada
Plantelor nr. 9[46], București. Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri: Eminescu nu mai este.
Corpul poetului a fost expus publicului în biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu
cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat litania „Mai am un singur
dor". După slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămați
doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde Dimitrie Laurian rostește al doilea discurs funebru.
Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se
îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi ai Școala normală de institutori
din București au purtat pe umeri sicriul până la mormânt, unde a fost îngropat sub „teiul sfînt” din
cimitirul Bellu, după cum scria chiar Caragiale în necrologul În Nirvana.
George Călinescu a scris despre moartea poetului:
„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate,
pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și
câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le
ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.[47]”
Tudor Vianu a spus: „fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”.

Ipoteza asasinării
Această pagină (secțiune) necesită o verificare.
De
verificat: http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=1347 nu
pare să susțină unele din aserțiunile făcute

Ștergeți eticheta numai după rezolvarea problemelor.

Există o teorie a conspirației,[48][49] care pune în circulație ipoteza asasinării poetului Mihai Eminescu.
Această ipoteză susține că îmbolnăvirea sa psihică ar fi fost deliberată prin aplicarea unui tratament
bazat pe injecții cu mercur în sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu, conducând în final la moartea
poetului.[50] În acest complot se susține că ar fi participat chiar și prietenul lui, Titu Maiorescu, fapt ce
l-a făcut pe Eminescu să creadă că are „amici reci și dușmănoși”.[51] Conform lui Theodor Codreanu,
principala cauză a morții este tratamentul cu mercur aplicat de doctorul Șuțu: „Acum nu mai încape
îndoială: acela care i-a grăbit moartea lui Eminescu (psihică și fizică) a fost doctorul Șuțu, medicul
ales de Titu Maiorescu pentru a-l vindeca pe poet”.[52] Diverse personalități, cum ar
fi Xenopol, Alexandru C. Cuza, Tudor Vianu și George Călinescu „au avut gânduri protectoare
pentru poet”,[52] iar A. C. Cuza chiar a susținut că acesta nu a fost nebun.[52] Există surse conform
cărora Eminescu, datorită poziției luate prin intermediul ziarului Timpul și a deranjării personalităților
politice ale vremii, ar fi fost urmărit de serviciile de informații ale Austro-Ungariei. Iar în acest caz,
Theodor Codreanu afirmă că Eminescu „avea conștiința sechestrării sale ilegale” și că suporta
„condiția de deținut politic”.[53] În această situație, Titu Maiorescu, plecat la Viena, îi trimite o
scrisoare prin care într-un final Eminescu este trimis la Iași, dar care este considerată „manevrarea
sa până la moarte”. Iar în acest context, A. C. Cuza, un admirator al marelui poet, afirmă: „Eminescu
a fost un om pe deplin sănătos, un sfânt dezbrăcat de orice interes egoist […] un geniu, din cele ce
se nasc la câteva secole unul”.[54]
Din cauza tratamentului aplicat de doctorul Alexandru Șuțu, Eminescu moare pe 15
iunie 1889 intoxicat cu mercur.[55]
De remarcat că George Călinescu a susținut diagnosticul de sifilis într-o carte din 1932.[56] Grupul de
autori ai volumului Maladiile lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor a susținut că
Eminescu a fost diagnosticat greșit, fiind vorba de fapt de sindrom maniaco-depresiv[56] (sau puseu
de manie psihotică).[57] Eugen Simion s-a referit la ipoteza asasinării, cu ocazia lansării volumului:
„Trebuie să ai, după părerea mea, un grad imens de iresponsabilitate, ca să nu zic nesimțire, să
bănuiești, să accepți faptul că Maiorescu ar fi putut să participe la un asemenea complot”.[56]