„Riga Crypto și Lapona Enigel” de Ion Barbu

Prima jumătate al secolului al XX-lea a adus schimbări majore atât în planul poeziei
universale, cât și – ca un necesar ecou – în spațiul liricii autohtone. Istoria literară consemnează o
„criză de identitate“ a poeziei românești după dispariția lui Mihai Eminescu, precum și încercările
urmașilor de a umple cu o nouă poezie acest gol.
Grație eforturilor lui Eugen Lovinescu, se începe un dialog între literatura română și
modelele deja consacrate din spațiul european, în care se produseseră deja transformări majore.
Astfel, se vorbește despre: expresionism (născut din interogația omului asupra locului său în lume),
dadaism (apărut dintr-o criză a limbajului), suprarealism (care are la bază o criză a realului),
existențialism (mai ales în filosofie, dar cu filiații către literatură) și de neoclasicism (care caută
revitalizarea miturilor, a arhetipurilor străvechi, antice).
Caracterul eterogen al liricii interbelice (ermetismul barbian, „estetica urâtului“ argheziană,
expresionismul blagian, neoclasicismul lui Ion Pillat, avangardismul lui Ilarie Voronca sau Gellu
Naum) este dublat în sfera teoretizărilor de o permanentă interogație asupra sensurilor liricii – ceea
ce se numește „poezia poeziei“.
Ion Barbu este unul din marii poeți români interbelici, care experimentează ermetismul ca o
formă de creație modernă. Poet-matematician, Barbu avea convingerea că aceste două domenii ale
gândirii nu se exclud, ci dimpotrivă se potențează reciproc. El consideră că ”o sensibilitate superioră
se naște din inteligență, tot așa cum, la origini, inteligența pare să se fi născut din puterea de a
simți”. Poezia și geometria se întâlnesc – poezia e o prelungire a geometriei.
Au existat trei etape majore ale liricii barbiene, care pot fi observate în dinamica lor de-a
lungul textelor. Prima etapă – parnasiană - poezia este rece, artificială, în care se vede cultul formei,
dar emoția este cenzurată, poezia este devitalizată și are un mesaj convențional. În a doua etapă –
baladică și orientală - se observă o schimbare de registru, deoarece specia cultivată acum este
balada cultă, pe care însă autorul o îmbogățește cu simboluri, aluzii mitice și filosofice, cu un limbaj
foarte original astfel încât textele devin adevărate poeme. Influența folclorică și orientală ia forma
superstițiilor, a credințelor străvechi, a unei infuzii de elemente domestice, familiale, ludice și
intime, apar personaje care însă sunt măști simbolice, acțiunea are o desfășurare ritualică, conflictul
are puternică dimensiune ideatică, coordonatele de timp și de spațiu se deschid înspre sensuri
universale. A treia etapă – ermetică, îi aduce consacrarea ca poet original și totodată satisfacția de a
reuși finalmente să împace cele două voci ale spiritului său: matematica și poezia. În mod
neașteptat poetul își reneagă toată creația anterioară considerând-o nereprezentativă pentru
disponibilitatea sa creatoare.
Aparținând etapei baladești, opera literară „Riga Crypto și lapona Enigel” a fost publicată
inițial în 1924, apoi integrată în volumul „Joc secund”. Autorul a subintitulat-o baladă, având în
punct de plecare structura epică obișnuită (acțiunea, personaje, conflicte, repere de timp și de
spațiu), dar textul depășește această specie prin caracterul ei alegoric. Poezia devine, astfel, prin
tematică, un poem alegoric pe tema iubirii imposibile, a cunoașterii și a condiției omului superior,
ilustrând ceea ce teoria literară numește „lirismul măștilor” – în spatele personajelor se ascund idei.
Autorul realizează analogie cu textul eminescian, numindu-și poezia „un Luceafăr întors”, deoarece
instanța masculină joacă de această dată rolul ființei inferioare, pe când personajul feminin (lapona)
apare în ipostaza omului superior sau geniului de diverse facturi. Ion Barbu valorifică schema
baladei populare preluate din folclor, însă îmbogățită în spiritul romantismului, cu elemente
mitologice, filosofice, psihologice etc., înspre obținerea unui poem foarte amplu.
Titlul este un element paratextual cu rol anticipator, care introduce personajele și totodată
măștile lirice și lumile pe care le simbolizează. În textul barbian numele celor două personaje

1
desemnează două ființe antagonice: cea feminină este o ființă umană plecată în căutarea
cunoașterii, iar cea masculină – o ciupercă ce tinde la ceva mai presus de condiția sa și va fi
pedepsită pentru asta.
Din punct de vedere structural, poezia este alcătuită din două părți, fiecare dintre ele
prezentând câte o nuntă. Formula compozițională este, așadar, aceea a povestirii în ramă, existând
două scenarii epice înserate unul în celălalt – la sfârșitul unei nunți omenești – la spartul nunții în
cămară, un nuntaș îi cere menestrelului să-i spună din nou legenda despre Riga Crypto și lapona
Enigel. Există numai o ramă inițială – constituind defapt într-un pretext al rostirii, ca un omagiu
subtil adus originii populare, orale ale baladei. Rama trimite către un cadru verosimil, realist, iar
conținutul propriu-zis înspre lumea legendei sau a mitului.
Reperele de timp și de spațiu sunt vagi, universale în mod deliberat, conturând un ritual: „în
noul an”, „de la iernat la pășunat”. Pentru că sensul întregii povești este unul abstract, mediat de
alegorie.
Încă de la început, din primele patru strofe se conturează un ritual al rostirii, un fel de
ceremonial prin care se încheie o nuntă deja consumată, despre o poveste de dragoste posibilă.
Nunta așadar, ca simbol al împlinirii, dar și al ratării iubirii, devine liantul între cele două lumi
construite însă antitetic.
Secvențele poetice se înlănțuie în funcție de etapele întâlnirii dintre cei doi protagoniști.
Este un pretext pentru istorisirea ulterioară. Introduce vocea naratorului – menestrelul – este un
om simplu, un cântăreț ambulant, care însă permanentizează o suită de creații preluate de la alții
din vechime și duse mai departe – se realizează o ciclicitate.
Există o schimbare de registru a rostirii poveștii - într-o altă împrejurare cântecul a fost rostit
cu foc, pasional, pe când în prezent, pentru că este sfârșitul nunții, va fi spus stins, încetinel – o notă
tristă, melancolică.
Partea a doua, nunta povestită, este alcătuită din mai multe tablouri poetice, ce prezintă:
portretele celor doi, întâlnirea acestora, chemările rigăi și refuzurile laponei, încheierea întâlnirii și
pedepsirea rigăi în finalul baladei.
Incipitul acestei părți are rezonanță de basm, prin verbul „împărățea” la imperfect, plăsând
astfel întâmplările într-un timp nedeterminat.
Povestea propriu-zisă începe cu portretele realizate în antiteză a celor doi protagoniști, se
motivează astfel titlul, care le conține numele și se decriptează semnificația acestora. Riga Crypto
este regele ciupercilor: „împărățea peste bureți”, fiind considerat de supușii săi „inimă ascunsă” –
închis în sine nevrând „să înflorească”, să se deschidă înspre nuntire și cunoaștere.
Numele lui Enigel are sonoritate nordică și indică originea ei: este o ființă umană echilibrată,
caldă, linișită, care își conduce turmele de reni spre sud. Aspirația ei spre lumină, spre soare, se
înscrie într-un proces de căutare perpetuă, spre deosebire de rigă, ce rămâne veșnic în același loc,
limitat la o existență netulburată de mari evenimente. Singura asemănare dintre cei doi este
statutul superior în interiorul propriei lumi.
Întâlnirea celor doi se realizează în planul oniric, ca și în poemul eminescian, acesta oferind
singura cale de comunicare posibilă. În drumul său, Enigel adoarme („Pe trei covoare de răcoare”),
iar Crupto îndrăgostit, o pețește, îmbiind-o cu „dulceață” și cu „fragi”. Refuzul categoric al lui Enigel:
„Eu mă duc să culeg/ Fragi fragezi mai la vale” evidențiază opțiunile lor diferite și, implicit,
incompatibilitatea dintre ei. Crypto este însă hotărât să meargă până la sacrificiul de sine, după cum
reiese din a doua chemare: „Enigel, Enigel/ Scade noaptea, ies lumine,/ Dacă pleci să culegi,/ Începi,
rogu-te, cu mine.”
Cele două personaje sunt conturate în antiteză, în funcție de aspirația fiecărui. Dacă regele
Crypto iubește umbra și răcoarea, simboluri ale existenței vegetative, instinctuale, în timp ce lapona

2
luptă pentru a-și îndeplini aspirația spre absolut, simbolizată de soare și lumină („Mă-nchin la
soarele-nțelept”), deși tentația iubirii există: „Rigă Crypto, rigă Crypto/ Ca o lamă de blestem/
Vorba-n inimă-ai înfipt-o!/ Eu de umbră mult mă tem”. Se manifestă aici motivul soare-umbră,
sugerând cele două lumi incompatibile cărora le aparţin cele două fiinţe care nu pot comunica
ideatic şi sentimental. Soarele este simbol al vieţii spirituale, al luminii sufleteşti, ce sugerează
capacitatea fiinţei superioare de a aspira către absolut. Umbra, întunericul şi umezeala simbolizează
condiţia omului obişnuit, neputinţa lui de a se înălţa către idealuri.
Ca orice fiinţă inferioară, Crypto nu poate înţelege lumea omului superior, care năzuieşte cu
întreaga fiinţă pentru împlinirea idealului, sugerat aici de lumina solară, pe care nu oricine o poate
suporta, sufletul fiind asemănat sugestiv cu o fântână, simbol al aspiraţiei spre cunoaştere: „Mă-
nchin la soarele-nţelept,/ Că sufletu-i fântână-n piept/ Şi roata albă mi-e stăpână / Ce zace-n
sufletul-fântână”.
În încercarea sa de a-și depăși condiția și de a intra într-o lume inaccesibilă, ciuperca firavă
este pedepsită, soarele transformându-l în ciupercă otrăvitoare: „De zece ori, fără sfială/ Se oglindi
în pielea-i chială”. Finalul este trist, deoarece riga Crypto este obligat să nuntească în cele din urmă
cu „măsălariţa mireasă”, o fiinţă din lumea lui, o plantă medicinală toxică potrivită lui, întrucât fac
parte din acelaşi regn. Referirea la „Laurul-Balaurul” sugerează aceeaşi idee a „nuntirii” posibile
numai între două fiinţe aparţinând aceleiaşi lumi, deoarece „laur” este o plantă veninoasă, cu miros
neplăcut, cu fructul ţepos: „Cu Laurul-Balaurul / Să toarne-n lume aurul, / Să-l toace, gol la drum să
iasă, / Cu măsălariţa-mireasă, / Să-i ţie de împărăteasă”.
La nivel stilistic, modernismul barbian este ilustrat de abundența metaforelor, mai ales în
finalul poemului („Că sufletul nu e fântână/ Decât la om, fiară bătrână/ Iar la făptură mai firavă/
Păhar e gândul, cu otravă”), dar și a inversiunilor, a comparațiilor și a epitetelor („mai aburit ca
vinul”). În portretizarea celor două personaje ale baladei sunt utilizate epitetul și antiteza: soare –
umbră, întuneric – lumină, uscat – umed, somn – veghe.
În concluzie, opera lui Ion Barbu este un poem pe tema condiției umane conturate printr-o
antiteză romantică între spirit și materie, căreia i se asociază motive precum căutarea,
transhumanța, aspirația către lumină și imposibilitatea indivizilor de a-și depăși propria lume.