Rolul verbelor în narațiune

Prezentul indicativului – exprimă o acțiune reală și sigură. Verbele la prezent creează, de aceea,
impresia de realism, de autenticitate a faptului trăit și consemnat aparent simultan cu desfășurarea lui. Se
obține o perspectivă aparent sincronică între timpul narat și timpul narării, generându-se o temporalitate
coincidentă între cronotopul narațiunii și cronotopul lecturii. Prezentul istoric apropie cititorul de
evenimentul desfășurat în trecut, creând o „intimitate” între lector și evenimentul consumat demult. În
alternanță cu verbele la timpuri trecute, prezentul istoric realizează „ierarhia planurilor de adâncime, prin
tehnica basoreliefului” (Tudor Vianu, Estetica). Prezentul etern – „mijloc al potențării retorice” (Tudor
Vianu) – exprimă adevăruri universale, axiomatice, general acceptate, dând iluzia unui continuum temporal
sau evenimențial, fără început și fără sfârșit, de unde și nota metafizică asociată enunțului narativ în care
apare. În aceeași categorie se înscrie și prezentul gnomic sau pantemporal, care suspendă opozițiile
temporale, conferind mesajului narativ o valoare universală (temele frecvent asociate acestui timp sunt
raportul om-divinitate, creator-creație, om-lume etc.). Prezentul anticipativ sau prospectiv impune o
perspectivă orientară către viitor. Prezentul iterativ propune reliefează caracterul repetabil al unor
fenomene (acțiuni de o ritmicitate motivată psihologic sau afectiv, cicluri cosmice sau existențiale,
automatisme cotidiene etc.)

Imperfectul susține ideea de acțiune continuă, durativă sau iterativă. „Imagine vie a mișcării”
(Tudor Vianu), imperfectul are rol evocator, aducând în prezent fapte sau stări din trecut. Frecvent este
asociat unor stări interioare, subiective, fiind folosit mai ales pentru narațiunea la persoana I. Poate apărea
în pauzele descriptive (imperfectul descriptiv) sau în secvențele de fixare a cadrului narativ, asociat
categoriilor timp – spațiu – atmosferă, care ies de sub incidența derulării secvențiale a unor scene sau
fapte, având o valoare eternă (prezentarea unui cadru din natură, a unui anotimp, a unui moment din zi
etc.). De asemenea, imperfectul poate evoca o vârstă eroică sau fabuloasă, demult dispărută, către care
naratorul sau personajul se întoarce nostalgic. Imperfectul oniric situează lumea narată într-un timp
imaginar de grad secund, fiind „timpul la care se potrivesc visele sau coșmarurile” (Umberto Eco).
Imperfectul anticipativ modifică aspectul imperfectiv, dezvoltând sensul de prezent și ambiguizând relația
real-ireal.

Perfectul compus exprimă o acțiune trecută și încheiată în momentul vorbirii. În narațiune, verbele
la perfectul compus arată pe de o parte plasarea acțiunilor personajului într-o succesiune temporală
determinată, iar pe de altă parte exprimă o anumită distanțare a locutorului (narator sau personaj) de
evenimentele consumate. În general, este timpul gramatical prin care sunt consemnate manifestări
exterioare, concrete, fizice al e personajelor. Perfectul compus realizează un decupaj în fluxul duratei sau
separă planul naratorului de planul personajelor. Are, de asemenea, rol rezumativ sau concluziv, reliefând
caracterul ireversibil al evenimentelor.

Perfectul simplu exprimă o acțiune trecută și încheiată de curând, destul de apropiată de

momentul vorbirii, ceea ce produce un efect expresiv asociat spontaneității și impresiei imediate. Acțiunea
sau starea prezentată are un aspect închis (perfectiv) și punctual discursului narativ. Atunci când se
succedă într-un număr mare, verbele la perfectul simplu asigură un ritm narativ susținut și dinamic
discursului epic și accentuează tensiunea acestuia. Perfectul simplu descriptiv implică o deviere expresivă
de la caracterul prin excelență narativ al acestui timp, situând secvența descriptivă în prim-plan, în relație
contrastivă cu planul de adâncime în care se înscriu în mod obișnuit verbele la imperfect. În mod specific
informației gramaticale asociate, conferă vivacitate secvențelor descriptive.
 Mai-mult-ca-perfectul exprimă o acțiune trecută, încheiată înaintea altei acțiuni trecute, trăsătură
gramaticală care conferă o derulare ascendentă și o anumită ramificare temporală evenimentelor
prezentate. Plasate de regulă în propoziții subordonate, verbele la mai mult ca perfect marchează
succesiunea dinspre trecut înspre prezent a faptelor, ceea ce dă o notă retrospectivă și cumulativă
povestirii. La nivelul stilistic, este un mijloc de arhaicizare a discursului narativ. Mai-mult-ca-perfectul
cataforic (al încadrării) este plasat, de obicei, în incipitul textului narativ, având rolul de a fixa
circumstanțele anterioare ale evenimentului epic și de a configura un fundal pentru acțiunea propriu-zisă.
Mai-mult-ca-perfectul anaforic întrerupe seria evenimentelor din prim-planul narativ, pentru a insera o
secvență retrospectivă cu rol explicativ, ceea ce are ca efect acronia narativă.

Viitorul creează o perspectivă vizionară sau proiectivă asupra unui fapt sau a unei stări,
dimensionează textual planul reveriei sau al dorinței, anticipează anumite evenimente, susține
potențialitatea unor acțiuni etc. Viitorul popular sau regional conferă oralitate și o notă familiară
narațiunii, fiind și un mijloc de caraterizare a personajelor prin limbaj. Poate atenua gravitatea unui
eveniment iminent, făcându-l mai acceptabil pentru personaj sau narator (or să-mi creasă, oi merge, are să
se vadă). Sugerează și un fapt sau o situație probabilă, ipotetiă, ceea ce se accentuează fie nesiguranța, fie
speranța vorbitorului în legătură cu ceea ce urmează.

Conjunctivul exprimă o acțiune posibilă, nu una certă, trăsătură din care decurge utilizarea acestuia
în contexte asimilate visului, idealului, dorinței personajului sau naratorului. Totodată, el exprimă
atitudinea emițătorului față de acțiunea sau trăirea anunțată: ezitare, aproximație, indignare, protest,
incertitudine etc. În aceeași sferă a potențialității – acțiune dorită, a cărei îndeplinire depinde de anumite
condiții – se situează verbele la modul condițional-optativ, a căror valoare expresivă este asociată planului
oniric sau proiectiv, dar și monologului sau dezbaterii.

Gerunziul scoate acțiunile și stările din sfera cronologiei – în sensul că nu le prezintă într-o
succesiune anume -, imprimându-le un sens etern sau continuu. De asemenea, la nivel fonetic, gerunziul –
mai ales atunci când se repetă – dă o notă eufonică discursului epic, sporește tonul grav și accentuează o
anumită emoție. Principala funcție stilistică a gerunziului este de a crea imagini dinamice.

Imperativul exprimă o rugăminte, un îndemn, o poruncă sau un sfat, atribute care se convertesc, la
nivel expresiv, în enunțuri afective și retorice care accentuează implicarea, subiectivitatea, atitudinea
participativă a locutorului. Ca marcă textuală a stilului direct, imperativul are rol de „teatralizare” și, în
același timp, de dinamizare a discursului personajelor. El semnalează discursul dialogic sau monologul
adresat.

Rolul adjectivelor în descriere

Exprimând însușiri ale obiectelor (culori, forme, dimensiuni, calități etc.), adjectivul este unul dintre
principalele mijloace de prezentare artistică a realității prin cuvinte. Folosit în diverse tipuri de descriere –
statice, dinamice, tablou, portret de atmosferă -, adjectivul are menirea de a nuanța și de a personaliza un
anumit „obiect”. El poate indica tonalitatea, calitatea, dimensiunea, culoarea etc., fie sub forma unor figuri
de stil – dintre care epitetul și metafora spațială sunt cele mai frecvente -, fie în mod liber. În asociere cu
alte părți de vorbire, adjectivul generează conotații pozitive sau negative, fiind un instrument morfologic și
lexical prin care autorul pune într-o lumină specifică o anumită realitate. Efectul poate fi explicativ,
argumentativ, analogic, contrastiv, comparativ, de ambiguizare, de polarizare, de particularizare etc., în
funcție de intențiile emițătorului.