Perioada ce poartă numele de Baroc este situată în intervalul secolelor XVII – XVIII.

Din
punctul de vedere al stilisticii muzicale, barocul ca perioadă, pregătește o eră nouă, și anume
clasicismul. Această perioadă numită baroc, o mai putem găsi și sub altă denumire, și anume,
preclasicism. Privind la concepțiile componistice, cât și la teoriile muzicale sau estetice putem
considera că debutul preclasicismului s-a făcut odată cu finalul erei Palestriniene și se încheie
odată cu trecerea în neființă a marelui compozitor Johann Sebastian Bach.
Odată cu începutul perioadei barocului începe și eliberarea muzicii de sub jurisdicția altor
arte, fiind capabilă să se exprime prin propriile ei mijloace prin imagini generale, fiind superioară
celorlalte arte. Prin dezvoltarea științelor și prin continuitatea tendințelor de tip renascentist de a
explica din punct de vedere științific fenomenologia muzicală, au dus la diverse cercetări ample
în domeniul acusticii cât și la teoretizarea armoniei devenind la finalul epocii barocului, un
element primordial de expremiare muzicală.
Încă de pe la mijlocul secolului al XVI-lea, unii teoreticieni eu analizat științific atât legile
armoniei cât și organizarea din punct de vedere tonal. Henrik Glareanus care în lucrarea
Dodekachordon (1547) dovedește deosebita importanță a modurilor minor-major și odată cu
aceasta adaugă celor 8 moduri atât eolianul cât ionianul cu tot cu plagalele lor. Nicola Vicentino
în anul 1555 reia teoria greacă în Muzica antică redusă la practica modernă. În anul 1582 apare
lucrarea Melopeea sau rațiunea construcției melodiei scrisă de Sethus Calvisius, iar Gioseffo
Zarlino este cel care fundamentează legile armoniei în ale sale tratate care sunt: Demonstrațiile
armonice(1571) și Bazele armoniei(1558).
Trăsăturile stilistice ale epocii baroclui, sunt caracterizate prin festiv, grandios, o
ornamentație ostentativă și încărcată care nu este chiar specifică muzicii barocului, deoarece în
muzică ele nu sunt comune. În muzică sunt prezentate aspecte stilistice care se trag din perioada
renascentistă, în general de climatul artistic al timpului respectiv. Din punct de vedere al
stilisticii, mijloacele de expresie vor fi îmbogățite de muzica barocului iar dramaturgie muzicală
se va adânci prin construcții ample și sonore. Dacă înlănțuirea de fraze a genurilor renascentiste
reprezintă o succesiune de moment, având la bază imagini izolate sau chiar statice, în genurile
Barocului într-o oarecare măsură apar structuri care voiesc să redea trăirile omului cât și viața în
mișcare.
Chiar dacă din punct de vedere al conținutului este mai bogat, ornamentația muzicală
tinde să se dezvolte mult mai mult comparativ cu trecutul. Muzica Barocului tinde să redea în
cele mai multe cazuri un echilibru sufletesc, ceea ce îi oferă o stare odihnitoare din perspectivă
sufletească ascultătorului de astăzi. Raportându-se la dimensiunile afectiv emoționale ale omului
de atunci, muzica din epoca Barocului a fost considerată însa ca fiind o artă ce neliniștea omul,
patosul trăirilor cât și fervoarea căutărilor se reflectau cu elocvență. Pentru oamenii din acea
perioadă a timpului, muzica Barocului era reprezentată ca fiind expresia unui tumult spiritual
specific timpului respectiv. Muzicologii de astăzi întrevăd acel carcater al muzicii, considerând
Barocul ca o etapă a căutărilor, de tranziție dinspre Renaștere spre clasicism.
Orice perioadă, desigur, reprezintă cumulul unor căutări anterioare, în același timp
purtând în ea germenii noului început. În pofida acestui aspect, epoca Barocului duce la
desăvârșirea construcțiilor polifonico-muzicale, reiterând indicele clasice arhitecurale. Bach, de
pildă, este considerat mai degrabă compozitorul care încheie mare perioadă a polifoniei, chiar
dacă în a sa creație există elemente ce slăvesc structuri clasice. El fiind în contrast cu al său
contemporan pe nume Domenico Scarlatti(1685-1757), care este mult mai apropiat de stilul clasic
prin notele de manufactură stilistică noi pe care le deține muzica sa.
Din perspectiva conținutului istoric, putem sesiza trei direcții stilistice. Primul aspect
stilistic ce reprezintă expresia desăvârșită a stilului baroc se poate caracteriza printr-o polifonie
deasă și printr-o dinamizare a contrastelor, prin opulența relațiilor armonice cât și a structurilor de
factură polifonică(tema cu variațiuni sau fuga) reprezentantul de seamă al genului baroc este
compozitorul Bach. Cea de doua direcție cu conotație stilistică este cea a rococo-ului, care se
datorează vieții de la curte, și deobicei se confundă cu stilul claveciniștilor de origine franceză
care aduc cu sine o nouă tendintă de claritate și simplificare. În muzica din perioada rococo-ului
vom distinge un amplu proces de pătrundere a creațiilor populare franceze care în contopire cu
eleganța și rafinamentul celei de salon, vor înfăptui o muzică lipsită de prețiozitate și de o mare
prospețime. Obișnuințele muzicienilor francezi de a reda scene din viața de zi cu zi sau de a
contura portrete care au condus o dezinvoltură a efectelor timbrale și a simbolismului muzical
care era deobicei practicat în arta madrigaliștilor din vechile timpuri.
Perioada rococo-ului a influențat puternic creația europeană, prin prisma imitării vieții
curtenilor francezi de către o multitudine de alte curți princiare germane și italiene. În timpul
perioadei Barocului se întrezărește o întrepătrundere stilistică, în ciuda instrumentelor de
comunicare dificile, a coexistat o vastă circulație a valorilor muzicale. Istoric fiind situat la finele
perioadei Barocului, rococo-ul are specificitatea unei anticipări a tipologiei clasice, în ceea ce
privește simplificarea procesului cât și a terminologiei muzicale. Realizarea legăturii rococo-ului
cu viitor stil clasic se va face prin continuitatea unor trăsături în arta clasică. Astfel, perpetuarea
stilului galant s-a realizat prin Philipp Emanuel Bach până la Mozart.
În componența stilului preclasic, întâlnim o serie de trăsături stilistice din perioada
Barocului târziu care ajută la deschiderea căii noului stil clasic din cea de a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea, el precedând imediat clasicismul. Aspecte preclasice regăsim în
compozițiile multor autori ai Barocului târziu. Rațiunea preclasicismului se descoperă în muzica
instrumentiștilor italieni chiar și în anumite creații ale lui Handel și în anumite elemente stilistico-
muzicale ale rococo-ului francez.
Compozitorii Domenico Scarlatti și Antonio Vivaldi sunt considerați ca fiind cei mai
reprezentativi și importanți autori ai epocii Barocului cu înclinație spre preclasicism, printr-o
simplitate polifonică și prin utilizarea pe scară mare, a monodiei acompaniate, prin împărțirea
fluxului muzical în omogenități sintactice bine rotunjite având între ele o simetrie, dar și printr-o
compoziție instrumentală fluentă, limpede, și cu rare momente polifonice. Scarlatti aduce în
genul sonatei preclasice două idei creonând expoziția formei de sonată cu valențe bitematice dar
și cu momente timide, reiterând secțiunea dezvoltării chiar și anumite elemente de reexpoziție
tematică.
Preclasicul ca termen, este folosit pentru a desemna etape foarte variate. Unii l-au
întrebuințat socotind compoziția preclasică a secolului al XIV-lea și până la Haydn, iar alții o iau
în considerare ca fiind perioada care ajută la trecerea de la renaștere la clasicism. După
caracteristicile perioadei Barocului, considerăm că este mult mai bine să denumim preclasic acea
perioadă de timp a Barocului târziu, unde este evidențiată pregătirea și tranziția la acest stil.
Dezvoltarea creației pentru grupe între 2-5 instrumente, a favorizat perfecționarea
instrumentelor. Muzica de cameră a fost creată pentru delectarea marilor seniori care își puteau
permite întreținerea unei mici orchestre sau pentru bucuria familiilor modeste care se ocupau
chiar ele cu muzica. În interiorul bisericii vor fi prezente atât genurile muzicii de cameră cât și
sonata. Datorită conținutului acestor compoziții care emanau o puternică vibrație umană,
desprinse din austeritățile și rigorile bisricești, vor trăda uneori mesajul muzicii ca fiind unul
laicizat și nu unul de sorgintă catolică.
Conținutul nou al muzicii, este rezultat din surprinderea trăirii omului solicitând astfel
transformări în scriitura muzicală și în tehnică, dar și prin crearea unor forme noi. Perfecționarea
instrumentelor și-au adus aportul prin contribuire la aceste înnoiri, care au dus la crearea unor
capodopere instrumentale și la realizarea anumitor forme specifice, lipsindu-se astfel de ajutorul
cuvintelor cât și de al gestului. Dacă compunerea muzicii instrumentale de tip autonom consemnă
procesul în privința separării muzicii de alte tipuri de artă, apariția operei în schimb însemnează o
reconstruire a sincretismului artelor, prin legătura muzicii cu alte feluri de discipline artistice într-
o creație exclusivă. Prin procesul muzicii de democratizare, mijloacele de expresie se vor
simplifica, astfel încât se va folosi foarte des monodia acompaniată în locul stilului polifonic care
avea la bază complicate canoane și imitații, răspunzând astfel dorinței de simplitate cât și de a
readuce la viață declamația muzicală antică. Exacerbarea polifoniei a fost considerată un joc de
sunete sterile sau o amintire reminescentă a scolasticii savante.
Stilul armonic încadrat în tehnica limbajului muzical este o noutate. Înca din secolul
trecut, anumite piese corale de tip polifonic adesea aveau o orientare înspre tonalitatea modernă
cât și noul mijlocul de exprimare, armonia, acorduri înlănțuite cu funcții tonale reiterând monodia
acompaniată. Chiar și formele vocale vor încerca să se desprindă de complexa polifonie imitativă
și de melismele vocalizate ce reprimau cuvântul, pentru a acorda o mai mare libertate muzicii.
Muzica de cuvânt se leagă din nou prin intermediul monodiei acompaniate, în schimb genurile
instrumentale care au fost create în secolul al XVII-lea se vor elibera de acesta cu totul.
Prin dorința de a readuce la viață tradiția antică a legăturii dintre cuvânt și muzică,
simțindu-se nevoia unei arte mult mai accesibile muzicienii de la sfârșitul veacului al XVII-lea si
începutul de secol al XVIII-lea se împotrivesc polifoniei, considerând-o o artă mult prea
complicată și uneori formală, votând în favoarea monodiei acompaniate. În anul 1601, la
începutul cărții ce poartă numele, Le Nouve Musiche(o anltoligie de monodii acompaniate),
autorul ei fiind Giulio Caccini(1545-1616), perseverează pentru monodia acompaniată, în
interiorul căreia muzica conchide cu textul. Practica aceasta, a monodiedi acompaniate se va
răspândi rapid în ciuda polifoniei vocale, provocându-i daune, aceasta păstrându-se mai mult în
muzica instrumentală și cea religioasă.
Primul pas spre cristalizarea muzicii instrumentale îl va produce trecerea practicii
polifoniei din interiorul muzicii vocale repercutând-se în cea instrumentală, utilizând-o ca pe un
mijloc de personalizare a unor imagini muzicale complexe. Eliberată de gest și de cuvânt, muzica
instrumentală va cunoaște o dezvoltare destul de mare, iar sumedenia de conținuturi și de imagini
au necesitat compunerea unor forme muzicale variate, ca tema cu variațiuni, fuga, sonata
monotematică, suita, concerto grosso și uvertura, unele dintre acestea îndreptându-se spre forme
mult mai complexe.
În epoca Barocului, polifonia are să devină funcțională fiind fundamentată pe armonie.
Deșii prefigurarea conceptului armonic s-a realizat înca din veacul al XVI-lea, polifonia lui
Palestrina nu avea determinare armonică, ci era rezultată din suprapunerea vociilor. Armonia a
devenit un factor fundamental în perioada Barocului, încât Rameau va specifica în tratatul să de
armonie ideea că: ”La melodie provient de l’harmonie”.